Decizia nr. 33 din 10 februarie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Vaslui – Secţia civilă în Dosarul nr. 306/89/2024 şi de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.463/118/2023.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că: (i) la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; (ii) intimata-pârâtă Direcţia Generală de Asistenţă Socială Constanţa („D.G.A.S. Constanţa”) a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 17 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 306/89/2024, Tribunalul Vaslui – Secţia civilă a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024”), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă dispoziţiile art. 120 alin. (1), art. 123 alin. (1) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 137 alin. (3) şi ale art. 142 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (referitoare la plata şi sporul pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi de sărbătoare legală), sunt aplicabile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap, faţă de conţinutul contractelor individuale de muncă prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, în condiţiile în care salariatul desfăşoară activitatea la domiciliul persoanei cu handicap şi nu are o obligaţie legală de întreţinere.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 8 noiembrie 2024, cu nr. 2.538/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 10 februarie 2025.

Prin Încheierea din 30 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.463/118/2023, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Modalitatea de interpretare a prevederilor art. 121 din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul dacă asigurarea serviciilor de îngrijire personală în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, conform prevederilor legale, nu se lucrează poate fi considerată efectuare de ore suplimentare, în situaţia asistentului personal care asigură îngrijire la domiciliul său?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 decembrie 2024, cu nr. 2.881/1/2024.

În baza dispoziţiilor art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, s-a dispus conexarea sesizării la Dosarul nr. 2.538/1/2024. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 448/2006”) ” Art. 37. – (1) Pe perioada îngrijirii şi protecţiei persoanei cu handicap grav, pe baza contractului individual de muncă, asistentul personal are următoarele drepturi: a) salariu stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice; b) program de lucru care să nu depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână; c) concediu anual de odihnă, potrivit dispoziţiilor legale aplicabile personalului încadrat în instituţii publice; d) transport urban gratuit, în condiţiile prevăzute la art. 23; e) transport interurban, în condiţiile prevăzute la art. 24. (2) Pe perioada absenţei temporare a asistentului personal, angajatorul are obligaţia de a asigura persoanei cu handicap grav un înlocuitor al asistentului personal. (3) În situaţia în care angajatorul nu poate asigura un înlocuitor al asistentului personal, persoanei cu handicap grav i se acordă indemnizaţia prevăzută la art. 43 alin. (1) sau găzduirea într-un centru de tip respiro. Art. 38. – Asistentul personal are următoarele obligaţii principale: (…) c) să presteze pentru persoana cu handicap grav toate activităţile şi serviciile prevăzute în contractul individual de muncă, în fişa postului şi în planul de abilitare-reabilitare pentru copilul cu handicap grav, respectiv în planul individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav; (…). Art. 39. – (…) (3) Modalităţile şi condiţiile de încheiere, modificare şi încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal se completează cu prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. (…)”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 53/2003” sau „Codul muncii”) ” Art. 120. – (1) Munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 112, este considerată muncă suplimentară. (…) Art. 121. – (1) La solicitarea angajatorului salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea prevederilor art. 114 sau 115, după caz. (2) Efectuarea muncii suplimentare peste limita stabilită potrivit prevederilor art. 114 sau 115, după caz, este interzisă, cu excepţia cazului de forţă majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării consecinţelor unui accident. Art. 122. – (1) Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru. (…) Art. 123. – (1) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1) în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia. (2) Sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin. (1), se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază.” ” Art. 137. – (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. (2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. (3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă. (…)” ” Art. 141. – Prevederile art. 139 nu se aplică în locurile de muncă în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită (…) specificului activităţii. Art. 142. – (1) Salariaţilor care lucrează în unităţile prevăzute la art. 140, precum şi la locurile de muncă prevăzute la art. 141 li se asigură compensarea cu timp liber corespunzător în următoarele 30 de zile. (2) În cazul în care, din motive justificate, nu se acordă zile libere, salariaţii beneficiază, pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de un spor la salariul de bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii prestate în programul normal de lucru.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare („Legea-cadru nr. 153/2017”) ” Art. 21. – (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează, se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează, va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (4) Plata muncii în condiţiile alin. (2) şi (3) se poate face numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de şeful ierarhic în scris, fără a se depăşi 360 de ore anual. În cazul prestării de ore suplimentare peste un număr de 180 de ore anual, este necesar acordul sindicatelor reprezentative sau, după caz, al reprezentanţilor salariaţilor, potrivit legii. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor în cadrul cărora s-au invocat chestiunile de drept Dosarul nr. 306/89/2024 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă cu nr. 306/89/2024, reclamanta AB a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ-Teritorială Deleşti („U.A.T. Deleşti”), printre altele, la: calcularea şi achitarea contravalorii orelor suplimentare efectuate în perioada 1.09.2018-6.08.2022; calcularea şi achitarea contravalorii pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală şi în zilele de repaus săptămânal în perioada 1.09.2018-6.08.2022; drepturile salariale mai sus-menţionate să fie actualizate cu indicele de inflaţie calculat până la data plăţii efective; plata de daune interese moratorii aferente diferenţelor de drepturi salariale solicitate, sub forma dobânzii legale, începând cu data exigibilităţii, până la data plăţii efective.

Reclamanta a îndeplinit funcţia de asistent personal debutant, potrivit Contractului individual de muncă nr. aaaa/31.08.2018, încheiat pe perioadă nedeterminată începând cu 1.09.2018. Aceasta şi-a desfăşurat activitatea la domiciliul persoanei cu handicap, locuind la acelaşi domiciliu. Contractul a încetat la decesul beneficiarului, respectiv la 6.08.2022. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată, intimata U.A.T. Deleşti a solicitat respingerea acţiunii introduse de reclamantă, ca neîntemeiată.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Dosarul nr. 1.463/118/2023 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă cu nr. 1.463/118/2023, reclamanţii CD şi EF, în contradictoriu cu pârâtele D.G.A.S. Constanţa şi Direcţia de Sănătate Publică Constanţa („D.S.P. Constanţa”), au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună, printre altele: (i) obligarea pârâtei D.G.A.S. Constanţa la asigurarea serviciilor de îngrijire personală prin asistent personal pentru reclamantul EF, pentru zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare nu se lucrează, prin obligarea pârâtei, alternativ, la: I. Varianta I: I.1. modificarea contractului individual de muncă al reclamantei CD în ceea ce priveşte: – durata muncii, prevăzând 16 ore suplimentare/săptămână: a) pentru orele suplimentare lucrate, în situaţia în care pârâta D.G.A.S. Constanţa nu poate asigura compensarea cu ore libere plătite în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017: a.1. plata orelor suplimentare; a.2. spor de minimum 75% din salariul de bază pentru muncă suplimentară prestată peste durata normală a timpului de lucru; a.3. spor de până la 100% din salariul de bază pentru munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează; I.2. acordarea de despăgubiri materiale echivalente cu sumele cuvenite pentru orele suplimentare prestate de la data angajării la zi şi până la asigurarea posibilităţii de a beneficia de ore libere plătite în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, precum şi de daune morale în cuantum de 10.000 lei pentru neasigurarea compensării muncii suplimentare efectuate cu ore libere plătite, de la data angajării până la zi; II. Varianta a II-a: pentru reclamantul EF, acordarea şi plata indemnizaţiei prevăzute de art. 42 alin. (4) din Legea nr. 448/2006, în cuantumul prevăzut de art. 43 alin. (1) din aceeaşi lege, pentru cele 16 ore/săptămână în care pârâta nu poate asigura un alt asistent personal în afară de reclamanta CD, de la data angajării asistentului personal la zi şi în continuare, sume actualizate cu rata indicelui de inflaţie şi la care urmează a se aplica şi dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective a sumelor; (ii) obligarea pârâtei D.G.A.S. Constanţa la plata de daune morale în cuantum de 20.000 euro pentru reclamantul EF, pentru neasigurarea serviciilor unui asistent personal în zilele de repaus săptămânal şi în zilele de sărbătoare legală, conform prevederilor art. 52 alin. (3) din Legea asistenţei sociale nr. 292/2011, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 292/2011”), care stabilesc dreptul persoanei dependente care necesită asistenţă şi/sau supraveghere permanentă la servicii sociale de îngrijire zilnică acordată la domiciliu şi în cuantum de 20.000 euro pentru reclamanta CD, pentru nerespectarea dreptului la odihnă al acesteia (garantat de art. 112 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii) şi a dreptului la viaţă privată (garantat de art. 26 din Constituţia României, republicată); (iii) obligarea pârâtei D.G.A.S. Constanţa la recalcularea indemnizaţiei de însoţitor pentru perioada de lipsă temporară a asistentului personal în perioada concediului de odihnă al asistentului personal, pentru reclamantul EF, plata diferenţelor astfel rezultate şi actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie şi respectiv cu dobânda legală de la data la care se datorau şi până la data plăţii efective a sumelor, ţinând cont de faptul că reclamanta CD, în calitate de asistent personal, conform contractului individual de muncă are dreptul la 25 de zile lucrătoare de concediu de odihnă, corespunzător gradaţiei 5 la care se încadrează în funcţie de vechimea totală în muncă, de la data angajării la zi şi în continuare, cu respectarea legislaţiei în vigoare. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin Sentinţa civilă nr. 3.373 din 22 noiembrie 2023, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins cererea formulată de reclamanţii CD şi EF în contradictoriu cu pârâtele D.G.A.S. Constanţa şi D.S.P. Constanţa, ca nefondată. Apelul formulat în cauză

Împotriva Sentinţei civile nr. 3.373 din 22 noiembrie 2023, pronunţată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, au formulat apel reclamanţii CD şi EF, prin care au solicitat admiterea, în tot, a cererii de chemare în judecată. Întâmpinarea la apel

Intimata-pârâtă D.G.A.S. Constanţa a formulat întâmpinare la apel prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate, ca temeinică şi legală.

Curtea de apel judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularii sesizărilor cu privire la admisibilitatea procedurii Dosarul nr. 306/89/2024

Prin Încheierea de şedinţă din 17 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că, faţă de preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, singura condiţie de admisibilitate care se impune a fi îndeplinită pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul ordonanţei sus-menţionate, este ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept să nici nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În cazul îndeplinirii acestor condiţii, în interpretarea instanţei de trimitere, sesizarea devine obligatorie.

Dat fiind faptul că, din verificările efectuate prin analiza centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de instanţa supremă în materia contenciosului administrativ şi a litigiilor de muncă, a rezultat că nu a fost pronunţată o hotărâre privind exact chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze, instanţa de trimitere a constatat că sesizarea este admisibilă. Dosarul nr. 1.463/118/2023

Prin Încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut întrunirea condiţiilor generale de admisibilitate a sesizării, precum şi încadrarea litigiului în categoria celor prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv: completul de judecată a fost învestit cu soluţionarea unei cauze în apel, acţiunea de fond privind plata unor drepturi de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice – calcularea drepturilor salariale ale reclamantei cu considerarea, în aprecierea acesteia, a unor ore suplimentare; având în vedere că apelul este, potrivit art. 476 din Codul de procedură civilă, cale de atac devolutivă, iar dezlegarea chestiunii de drept vizează însăşi temeinicia pretenţiilor reclamantei, se impune a se lămuri interpretarea prevederilor art. 121 din Codul muncii, respectiv dacă în situaţia asistentului personal al persoanei cu handicap, orele de îngrijire în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările legale, nu se lucrează, prestate la domiciliul comun, pot fi calificate ca fiind ore suplimentare, deşi aceste ore nu sunt efectuate din dispoziţia angajatorului; din verificarea centralizatoarelor privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia contenciosului administrativ şi litigiilor de muncă a rezultat că nu a fost pronunţată nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze.

S-a reţinut, totodată, că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 instituie o procedură parţial derogatorie de la cea reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că instanţa de trimitere nu trebuie să mai evalueze caracterul de noutate al chestiunii de drept invocate, astfel că orice chestiune de drept care se circumscrie sferei de reglementare a art. 2 din ordonanţa anterior menţionată, în condiţiile acolo descrise, generează obligaţia, din partea completului de judecată, de sesizare a instanţei supreme. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dosarul nr. 306/89/2024

Potrivit punctului de vedere exprimat de reclamantă, se impune, cu prioritate, a se stabili dacă, în cauză, sunt incidente prevederile privind contractele de îngrijire a persoanelor cu nevoi speciale sau este vorba despre un litigiu de muncă, faţă de calificarea dată de angajator, prin încheierea unui contract de muncă pe o perioadă de 8 ore/zi timp de 5 zile/săptămână. Dosarul nr. 1.463/118/2023

Apelanta-reclamantă a apreciat că analiza dreptului persoanei cu handicap grav la servicii de îngrijire la domiciliu nu poate pleca decât de la faptul că aceste servicii trebuie să fie asigurate zilnic, 24 de ore din 24, în considerarea situaţiei excepţionale în care se află aceste persoane. Prestarea acestei activităţi, dincolo de limita de 8 ore/zi, 5 zile/săptămână, conduce la concluzia că persoana care a asigurat aceste servicii în mod fortuit, neputând lăsa persoana cu dizabilităţi fără sprijin în perioada în care statul nu vrea să îşi îndeplinească obligaţiile, trebuie să fie pontată şi salarizată pentru această activitate, cu plata orelor suplimentare efectuate, a sporului pentru muncă suplimentară şi a sporului corespunzător orelor lucrate în zilele de sâmbătă, duminică, zile libere legale şi zile în care nu se lucrează conform reglementărilor în vigoare.

Intimata-pârâtă a considerat că nu pot fi extinse drepturile asistentului personal dincolo de reglementarea contractului individual de muncă al acestuia reglementat de art. 37 din Legea nr. 448/2006, dar şi de conţinutul art. 121 din Codul muncii raportat la faptul că D.G.S.A. Constanţa nu a solicitat niciodată apelantei-reclamante efectuarea de ore suplimentare. Totodată, a arătat că între cei doi apelanţi-reclamanţi există obligaţia legală de întreţinere prevăzută la art. 513-514 din Codul civil. Limitele obligaţiei de întreţinere prevăzute de Codul civil se referă doar la cuantumul bănesc, nu şi la timpul pe care un părinte ar trebui să îl aloce îngrijirii copilului major cu handicap. VI. Punctele de vedere ale completurilor care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept Dosarul nr. 306/89/2024

Contractul individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap grav are un caracter special care rezultă din prevederile Legii nr. 448/2006. Este relevant faptul că art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 face trimitere la Codul muncii doar în privinţa încheierii şi încetării contractului individual de muncă, nu şi în privinţa executării acestuia.

Obiectul contractului rezultă din formularea art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006, care se coroborează cu prevederile art. 20 din Legea nr. 448/2006. Se poate concluziona, astfel, că serviciile sociale prestate de către salariat sunt cele din planul individual de servicii, iar activităţile din acest plan trebuie realizate într-un program de lucru „care să nu depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână”.

Prezintă relevanţă faptul că există situaţii în care asistentul personal nu are o obligaţie legală de întreţinere a adultului cu handicap (care îi este rudă), în sensul Codului civil, astfel încât nu se poate susţine că prezenţa permanentă a asistentului este necesară sau dezirabilă. 35. „Norma de muncă” este realizarea planului individual de recuperare a persoanei cu handicap, asumat de asistentul personal, care poate reclama o activitate, ce nu poate fi predeterminată, respectiv măsurată, astfel că referinţa la calculul timpului maxim de lucru pe săptămână nu este pertinentă, având în vedere că acesta poate suferi derogări, aşa cum prevede Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE).

Planul individual de recuperare a persoanei cu handicap poate permite asistentului personal să îşi gestioneze timpul cu mai puţine constrângeri şi să îşi urmărească propriile interese. În aceste circumstanţe, doar timpul de lucru aflat în legătură cu oferirea propriu-zisă a asistenţei persoanei cu handicap grav pentru realizarea „planului individual de servicii” trebuie privit ca timp de lucru în cadrul programului de lucru prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 448/2006, conform Directivei 2003/88/CE. Dosarul nr. 1.463/118/2023

În opinia instanţei de trimitere, din interpretarea prevederilor art. 5 pct. 6, art. 37 alin. (1), art. 38 lit. c), art. 39 alin. (3) şi ale art. 32 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006, serviciile sociale prestate de către salariat sunt cele din planul individual de servicii, iar activităţile din acest plan trebuie realizate într-un program de lucru care să nu depăşească 8 ore/zi şi 40 de ore/săptămână, potrivit art. 37 alin. (1) lit. b) din actul normativ sus-menţionat.

În speţă, fiind în discuţie ocrotirea unui major cu handicap grav asigurată de un asistent personal neprofesionist, anume de mama sa, apelanta-reclamantă CD, aceasta îi asigură fiului său îngrijire, atât în îndeplinirea unei obligaţii legale, de rudă în linie dreaptă, cât şi în executarea contractului individual de muncă, îndeplinindu-şi îndatoririle asumate convenţional. Tocmai de aceea situaţia sa este diferită de aceea a asistentului personal profesionist, care nu este rudă cu persoana pe care o îngrijeşte şi a cărei situaţie juridică este reglementată distinct.

Ca expresie a statutului social şi a solidarităţii între cetăţeni, recunoscând această situaţie în care se află rudele persoanelor cu dizabilităţi, sub aspectul efortului pe care îl implică îngrijirea acestora şi, corelativ, al posibilităţii obiective de a mai realiza venituri dintr-o activitate dependentă ori independentă, legiuitorul a instituit posibilitatea pentru aceştia de a fi remuneraţi pentru o parte din activitatea de îngrijire, anume pentru cea care excedează celei inerente îndeplinirii obligaţiilor ce intră în conţinutul obligaţiei legale de întreţinere prevăzute de Codul civil. Fixarea de către legiuitor a anumitor limite privind durata activităţii pentru care se acordă remuneraţia, cu consecinţa acordării sau neacordării unor sporuri sau altele asemenea, face parte din marja de apreciere a legiuitorului pe care acesta o are în domeniul politicilor sociale.

În acest context normativ, completul învestit cu soluţionarea apelului apreciază că îndeplinirea de către părinte sau rude, în cursul nopţii ori al unor zile de repaus săptămânal sau al unor zile libere, legale, a obligaţiei legale de sprijin şi îngrijire faţă de copilul său major, cu handicap grav, al cărui asistent personal acesta este, nu poate avea semnificaţia efectuării unei munci forţate de către acesta ori a prestării unor ore suplimentare, la care face trimitere art. 121 din Codul muncii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Cluj şi Constanţa au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării, iar curţile de apel Bucureşti, Braşov şi Iaşi au comunicat puncte de vedere teoretice asupra acestor chestiuni.

Într-o orientare jurisprudenţială unanimă s-a apreciat că dispoziţiile art. 120 alin. (1), art. 123 alin. (1), art. 137 alin. (3) şi ale art. 142 alin. (2) din Codul muncii (referitoare la plata şi sporul pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi de sărbătoare legală) şi ale art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt aplicabile asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap, faţă de conţinutul contractelor individuale de muncă prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006, precum şi de prevederile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006, în condiţiile în care salariatul desfăşoară activitatea la domiciliul persoanei cu handicap şi nu are o obligaţie legală de întreţinere.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul a două curţi de apel, ce au pronunţat în total două hotărâri judecătoreşti.

În acelaşi sens au fost exprimate şi puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, de către trei tribunale.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale s-a invocat caracterul special al contractului individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap grav, care rezultă din prevederile Legii nr. 448/2006, considerându-se că prezintă relevanţă faptul că art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 face trimitere la Codul muncii doar în privinţa încheierii şi încetării contractului individual de muncă, nu şi în privinţa executării acestuia.

Obiectul contractului rezultă din formularea art. 38 lit. c) din Legea nr. 448/2006, ce se coroborează cu prevederile art. 20 din acelaşi act normativ.

Prin urmare, serviciile sociale prestate de către salariat sunt cele din planul individual de servicii, iar activităţile din acest plan trebuie realizate într-un program de lucru „care să nu depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână”.

S-a reţinut că sunt situaţii în care asistentul personal nu are o obligaţie legală de întreţinere a adultului cu handicap (care îi este rudă), în sensul Codului civil, astfel încât nu se poate susţine că prezenţa permanentă a asistentului este necesară sau dezirabilă. 49. „Norma de muncă” este realizarea planului individual de recuperare a persoanei cu handicap, asumat de asistentul personal, care poate reclama o activitate ce nu poate fi predeterminată, respectiv măsurată, astfel că referinţa la calculul timpului maxim de lucru pe săptămână nu este pertinentă, având în vedere că acesta poate suferi derogări, aşa cum prevede Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003.

Planul individual de recuperare a persoanei cu handicap poate permite asistentului personal să îşi gestioneze timpul cu mai puţine constrângeri şi să îşi urmărească propriile interese. În aceste circumstanţe, doar timpul de lucru aflat în legătură cu oferirea propriu-zisă a asistenţei persoanei cu handicap grav pentru realizarea „planului individual de servicii” trebuie privit ca timp de lucru în cadrul programului de lucru prevăzut de art. 37 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 448/2006, conform Directivei 2003/88/CE.

Într-o orientare teoretică, singulară şi nesusţinută de practică judiciară s-a apreciat că asistenţilor personali care prestează activitatea la domiciliul persoanei cu handicap şi nu au o obligaţie legală de întreţinere faţă de aceasta le sunt aplicabile prevederile legislaţiei muncii în vigoare, similar altor salariaţi, astfel că beneficiază de aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la plata muncii suplimentare şi a sporurilor pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi sărbători legale stipulate în Codul muncii şi în Legea-cadru nr. 153/2017.

În susţinerea acestei opinii teoretice s-a arătat că, în condiţiile art. 37 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 448/2006, asistentul personal al persoanei cu handicap beneficiază de salariul stabilit potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017. Prin urmare, drepturile sale salariale sunt cele prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017, lege specială ce reglementează exclusiv salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Codul muncii poate fi aplicat, cu caracter general, doar în ceea ce priveşte acele aspecte de muncă ce nu au primit o reglementare printr-o lege specială – Legea-cadru nr. 153/2107, în temeiul principiului specialia generalibus derogant.

Pe de altă parte, s-a avut în vedere faptul că art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 trimite la Codul muncii doar în ceea ce priveşte „modalităţile şi condiţiile de încheiere, modificare şi încetare a contractului individual de muncă al asistentului personal”, ceea ce înseamnă că, sub aspectul salarizării, reglementarea cuprinsă în Codul muncii este exclusiv subsidiară, aplicându-se doar în măsura în care Legea-cadru nr. 153/2017 nu ar reglementa anumite aspecte.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României nu au fost identificate repere relevante pentru soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare au fost identificate: – Decizia nr. 23 din 27 noiembrie 2023, publicată in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 31 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia şi a stabilit că: ” În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 37 din Legea nr. 448/2006 şi a prevederilor anexei nr. 9 pct. IV lit. A subpct. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 153/2018 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind stabilirea locurilor de muncă, a categoriilor de personal, a mărimii concrete a sporului pentru condiţii de muncă prevăzut în anexa nr. II la Legea-cadru nr. 153/2017, stabileşte că asistentul personal nu beneficiază de sporul pentru condiţii periculoase sau vătămătoare.”, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 77, 88-90; – Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, fiind relevante considerentele de la paragrafele 53-57 şi 60-62 din această decizie; – Decizia nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, prezentând relevanţă considerentele de la paragrafele 71-75; – Decizia nr. 94 din 25 noiembrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 17 ianuarie 2025, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins sesizarea Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 în ceea ce îi priveşte pe asistenţii personali ai persoanelor încadrate în grad de handicap grav, angajaţi cu contract individual de muncă încheiat cu unităţile administrativ-teritoriale, prin primar/primărie, reţinându-se considerentele de la paragrafele 55-56 din această decizie. X. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

La nivelul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene s-a cristalizat de-a lungul timpului o bogată jurisprudenţă cu privire la organizarea timpului de lucru în interpretarea Directivei 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 şi a Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003, care a abrogat Directiva 93/104/CE.

Sunt relevante, în acest sens, Ordonanţa din 11 ianuarie 2007 pronunţată în Cauza C-437/05 Jan Vorel, Ordonanţa din 4 martie 2011 pronunţată în Cauza C-258/10 Nicuşor Grigore, Hotărârea din 25 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza C-429/09 Gunter Fuss, Hotărârea din 14 octombrie 2010 pronunţată în Cauza C-428/09 Union syndicale Solidaires Isere, Hotărârea din 3 octombrie 2000 pronunţată în Cauza C-303/98 SIMAP, Hotărârea din 9 septembrie 2003 pronunţată în Cauza C-151/02 Jaeger.

În cadrul jurisprudenţei menţionate, Curtea a arătat, pe baza definiţiei din art. 2 pct. 1 din Directiva 2003/88/CE, că sunt trei criterii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca o perioadă să fie considerată „timp de lucru”. Este vorba despre criteriul spaţial (a fi la locul de muncă), criteriul de autoritate (a fi la dispoziţia angajatorului) şi criteriul profesional (a exercita activitatea sau funcţiile), în legătură cu acest ultim aspect fiind dezvoltată, în principal, cazuistica menţionată anterior. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizărilor

Potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Conform art. 1 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; b) completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se observă că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, fiind eliminată condiţia sesizării numai de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Referitor la primele două condiţii legale, se reţine că acestea sunt îndeplinite, întrucât cauzele în care s-au formulat sesizările se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Vaslui – Secţia civilă, respectiv al Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă, instanţe care judecă în primă instanţă şi, respectiv, în apel, iar litigiile se circumscriu domeniului specific de reglementare prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, fiind în discuţie plata orelor suplimentare efectuate de asistenţii personali ai persoanelor cu handicap, categorie de salariaţi cuprinsă în sfera personalului plătit din fonduri publice.

Astfel, în esenţă, obiectul cauzelor vizează posibilitatea stabilirii şi plăţii, în temeiul art. 121 alin. (1) din Codul muncii şi al art. 21 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, a sporului pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de repaus săptămânal şi de sărbătoare legală, asistenţilor personali ai persoanelor cu handicap, în condiţiile în care, în calitate de salariaţi cu contract individual de muncă, aceştia îşi desfăşoară activitatea la domiciliul persoanei cu handicap, respectiv la domiciliul comun.

În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie a admisibilităţii sesizărilor, referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept supuse unei interpretări de principiu, în sensul ca de lămurirea acesteia să depindă soluţionarea pe fond a cauzelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta nu este îndeplinită.

Se reţine astfel că, în cazul primei sesizări înregistrate cu nr. 2.538/1/2024 în Dosarul nr. 306/89/2024, având ca obiect cererea reclamantei de a i se calcula şi plăti contravaloarea orelor suplimentare, a celor din zilele de repaus săptămânal şi a celor din zilele de sărbători legale, prestate în calitatea sa de asistent personal al persoanei cu handicap, intimata angajatoare a solicitat respingerea cererii, exclusiv prin prisma imposibilităţii probării efectuării acestora în lipsa unor evidenţe (pontaje) zilnice, vizate spre neschimbare şi de către organele de specialitate din cadrul serviciului de asistenţă socială ce funcţionează în cadrul primăriei, pontaje în care să fie menţionate orele de muncă lucrate peste programul normal ori în zilele de sâmbătă şi duminică sau în cele de sărbători legale.

Prin urmare, în acest dosar, litigiul poartă, în concret, asupra probaţiunii, aşa încât o eventuală dezlegare a chestiunii de drept supuse interpretării instanţei supreme nu este utilă cauzei din perspectiva soluţionării fondului acesteia, iar, în absenţa unei necesare argumentări, nu poate fi identificată legătura între dispoziţiile legale a căror interpretare se solicită şi soluţionarea cauzei pe fond.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de trimitere a apreciat că se impune declanşarea mecanismului hotărârii prealabile fără o minimă analiză a îndeplinirii tuturor condiţiilor de admisibilitate, apreciind eronat că sesizarea formulată în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 este condiţionată exclusiv de cerinţa ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Aşadar, în circumstanţele particulare ale cauzei, faţă de sumara motivare a încheierii de sesizare în care nu este relevată necesitatea intervenţiei instanţei supreme, respectiv în lipsa oricăror argumente din care să reiasă existenţa unei strânse legături între maniera de dezlegare a chestiunii de drept identificate şi soluţionarea pricinii, nu se poate determina în ce măsură lămurirea solicitată pe această cale depăşeşte obligaţia instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu.

Totodată, trebuie remarcat şi că problema litigioasă, astfel cum a fost decelată de instanţa de sesizare, se circumscrie identificării normei legale aplicabile în cauză, şi nu lămuririi unei chestiuni de drept sub aspectul interpretării dispoziţiilor legale incidente. Or, identificarea normei de drept incidente constituie nu doar atributul exclusiv, dar şi obligaţia instanţei de trimitere atunci când formulează sesizarea.

Astfel, dilema titularului sesizării constă în a stabili în ce măsură asistenţilor personali ale căror contracte individuale de muncă sunt încheiate în temeiul Legii nr. 448/2006 le sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile acestei legi ori şi dispoziţiile din Codul muncii şi cele din Legea-cadru nr. 153/2017 referitoare la plata şi sporul pentru munca suplimentară, respectiv pentru munca prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi de sărbătoare legală.

Cu alte cuvinte, instanţa de trimitere avea de stabilit, dintre mai multe norme pe care le considera deopotrivă posibil aplicabile, pe aceea incidentă în cauză, atribut pe care nu îl poate transfera instanţei supreme prin intermediul hotărârii prealabile.

Prin urmare, revine instanţei de trimitere obligaţia identificării în concret a dispoziţiei legale care necesită interpretare, a aspectelor care conferă caracterul dihotomic, antagonic al interpretării normei, precum şi a prezentării modului diferit în care aceasta poate fi interpretată.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca sesizarea să privească o chestiune de drept care să fie reală, generată de nevoia lămuririi sensului şi înţelesului unei norme de drept imperfecte, lacunare sau neclare, aptă să devină sursă a unor interpretări divergente şi, pe cale de consecinţă, a unei jurisprudenţe neunitare.

Faptul că problema de drept cu a cărei soluţionare a înţeles să învestească instanţa supremă nu prezintă caracter dificil nici pentru instanţa de trimitere rezultă chiar din cuprinsul încheierii de sesizare, în care aceasta opinează neechivoc cu privire la caracterul special al contractului individual de muncă al asistentului personal al persoanei cu handicap grav, caracter ce rezultă din prevederile Legii nr. 448/2006, reţinând că dispoziţiile art. 39 alin. (3) din Legea nr. 448/2006 fac trimitere la Codul muncii doar în privinţa modalităţilor şi condiţiilor de încheiere, modificare şi încetare ale contractului individual de muncă, conţinutul concret al drepturilor şi obligaţiilor părţilor fiind prevăzut de legea specială.

Aşadar, în conformitate cu art. 37 şi 38 din Legea nr. 448/2006 care reglementează drepturile şi obligaţiile asistentului personal, se reţine că acesta are printre obligaţiile principale pe aceea de a-şi asuma că prestează şi, totodată, pe aceea de a presta efectiv pentru persoana cu handicap grav toate activităţile şi serviciile prevăzute în contractul individual de muncă, în fişa postului şi în planul individual de servicii al persoanei adulte cu handicap grav, în strânsă corelaţie cu programul de lucru care nu trebuie să depăşească în medie 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână.

Relevant este şi faptul că jurisprudenţa transmisă ca urmare a consultării instanţelor este unitară în sensul celor reţinute anterior.

Analiza condiţiilor de admisibilitate relevă şi în privinţa celei de-a doua sesizări conexate, înregistrată cu nr. 2.881/1/2024, neîndeplinirea cerinţei referitoare la necesitatea existenţei unei strânse legături între chestiunea de drept şi soluţionarea fondului cauzei.

În cadrul acestei sesizări, instanţa