Decizia nr. 81/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2336/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.009/112/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere asupra chestiunii de drept de către reclamant.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea din 1 octombrie 2024, pronunţată în Dosarul nr. 1.009/112/2024, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale („Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024”), sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că poliţistului repus în funcţie, care în perioada anterioară punerii la dispoziţie şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale, i se recunoaşte perioada în care a fost pus la dispoziţie ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept la 14 octombrie 2024, cu nr. 2.336/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la 17 martie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 360/2002”) ” Art. 27 29 . – Atunci când s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul este repus în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării.”

Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti („Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004”), modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 490/2006 pentru modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti („Hotărârea Guvernului nr. 490/2006”) III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal cu nr. 1.009/112/2024, reclamantul AA, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Cluj („IPJ Cluj”), a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului la încadrarea sa în condiţii speciale de muncă, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 şi anexei la aceasta, pentru perioada 16.12.2013-4.10.2022.

În motivarea acţiunii, reclamantul, funcţionar public cu statut special – poliţist, a arătat că în perioada 16.12.2013- 4.10.2022 a fost pus la dispoziţia unităţii în urma declanşării cercetării penale într-un dosar în care a avut calitatea de inculpat şi în care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva sa, motiv pentru care a fost emisă Dispoziţia şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean Cluj nr. aaa/24.10.2022, prin care s-a realizat repunerea reclamantului în funcţia anterioară, corespunzătoare postului ocupat.

Reclamantul susţine că repunerea în drepturile anterioare şi compensarea drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie nu au fost integrale, deoarece nu i s-a recunoscut, pentru această perioadă, desfăşurarea activităţii în condiţii speciale de muncă, ceea ce influenţează modul de calcul al vechimii în muncă.

Tribunalul judecă într-o cauză dintre cele prevăzute de art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Prin Încheierea de şedinţă din 1 octombrie 2024, instanţa de trimitere a reţinut că, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cauza se încadrează în categoria proceselor prevăzute de art. 1 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă menţionată, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prin urmare, tribunalul a concluzionat că faţă de îndeplinirea condiţiilor indicate în cadrul paragrafului anterior se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul, prin reprezentant convenţional, a apreciat că prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu sunt incidente în cauză, având în vedere faptul că prin cererea de chemare în judecată a solicitat obligarea pârâtului la încadrarea în anumite condiţii de muncă, nu şi drepturile salariale aferente acestei perioade. Prin acţiunea formulată, reclamantul a înţeles să nu solicite obligarea pârâtului la acordarea unor drepturi salariale, raportându-se inclusiv la termenul de prescripţie. Faţă de cele anterior menţionate rezultă că soluţionarea cauzei pendinte nu ar antama niciun aspect de natură salarială în ceea ce îl priveşte pe angajat, astfel că litigiul poate fi soluţionat fără a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pârâtul nu a formulat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VI. Punctul de vedere al completului care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Instanţa de trimitere nu şi-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul prezentei sesizări. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curţile de apel Cluj şi Constanţa au transmis hotărâri judecătoreşti relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, iar Curtea de Apel Iaşi şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Iaşi, Vaslui şi Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au comunicat puncte de vedere teoretice asupra acestei chestiuni.

Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 se interpretează în sensul că poliţistului repus în funcţie, care în perioada anterioară punerii la dispoziţie şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale, i se recunoaşte perioada în care a fost pus la dispoziţie ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal (deciziile civile nr. 606/2023 din 27 aprilie 2023 – Dosar nr. 1.589/117/2019 şi nr. 665/2021 din 2 iunie 2021 – Dosar nr. 4.341/117/2019, definitive).

În acelaşi sens au fost exprimate şi punctele de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, ale următoarelor instanţe: Curtea de Apel Iaşi – Secţia contencios administrativ şi fiscal şi tribunalele Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Ilfov, Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Iaşi şi Vaslui.

În susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale au fost invocate argumentele prezentate în continuare.

S-a susţinut că opinia sus-menţionată rezultă din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 şi este singura interpretare de natură să asigure respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului suportat de către poliţist sau repunerii părţilor în situaţia anterioară punerii la dispoziţie (restitutio in integrum), în măsura în care rezultă în mod cert că poliţistul îndeplinea cerinţele prevăzute de lege pentru a i se acorda aceste drepturi la data punerii la dispoziţie.

Raţiunea pentru care aceste despăgubiri ar trebui acordate şi nu sunt exceptate de legiuitorul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, este aceea că funcţionarul public a fost repus în funcţia avută anterior punerii la dispoziţie, ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti de încetare a procesului penal. Prin urmare, vinovăţia poliţistului – funcţionar public nu există.

Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 se interpretează în sensul că poliţistului repus în funcţie, care în perioada anterioară punerii la dispoziţie şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale, nu i se recunoaşte perioada în care a fost pus la dispoziţie ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Această orientare se regăseşte la nivelul Tribunalului Prahova – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Sentinţa civilă nr. 1.249 din 17 noiembrie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 4.050/105/2021, definitivă prin Decizia Curţii de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 616 din 17 mai 2022, prin care a fost constatat nul recursul.

O opinie nuanţată a fost exprimată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, conform căreia, în lipsa unei dispoziţii legale speciale derogatorii care să interzică poliţistului pus la dispoziţie beneficiul încadrării locului de muncă ocupat în condiţii deosebite sau speciale, poliţistul pus la dispoziţie şi repus în funcţia deţinută anterior punerii la dispoziţie poate beneficia de recunoaşterea perioadei în care a fost pus la dispoziţie, ca fiind desfăşurată în condiţii speciale, indiferent dacă, în perioada anterioară punerii la dispoziţie, şi-a desfăşurat sau nu şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat faptul că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În exercitarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor legale supuse interpretării nu au fost identificate decizii care să prezinte relevanţă directă cu privire la soluţionarea prezentei sesizări. IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În mecanismele de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 3 din 20 ianuarie 2025, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 5 martie 2025, prin care: ➢ a fost admisă, în parte, sesizarea formulată de Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale şi s-a stabilit că: ” În interpretarea dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor art. 60 alin. (3) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, măsurile repunerii poliţistului «în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării», şi «repunerii în toate drepturile băneşti avute la data punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, inclusiv compensarea drepturilor salariale de care au fost private pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, actualizate potrivit majorărilor sau indexărilor salariale», includ: – actualizarea sumelor achitate ca urmare a repunerii în funcţie cu rata indicelui de inflaţie; – plata dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu ziua următoare scadenţei fiecărui salariu lunar din perioada punerii la dispoziţie şi până la data plăţii efective; – plata retroactivă a valorii corespunzătoare sporului pentru absolvirea instituţiilor de învăţământ superior, cu diplomă de licenţă, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 34 1 alin. (1) lit. b) şi alin. (5) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările ulterioare, dacă la data punerii la dispoziţie îşi desfăşura activitatea în domenii corespunzătoare studiilor absolvite. În interpretarea dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, şi a dispoziţiilor art. 13, art. 16 şi art. 4 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.578/2002 privind condiţiile în baza cărora poliţistul are dreptul la concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare, cu modificările şi completările ulterioare, măsura compensării drepturilor de care a fost privat poliţistul pe perioada punerii la dispoziţie sau a suspendării nu include compensarea în bani a concediului de odihnă suplimentar neefectuat”; ➢ a fost respinsă, ca inadmisibilă, sesizarea privind interpretarea dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul includerii sau neincluderii, în categoria drepturilor cuvenite poliţistului repus în funcţie, a totalităţii „sporurilor şi drepturilor pecuniare aferente funcţiei pe care fiecare dintre reclamanţi ar fi deţinut-o în lipsa punerii la dispoziţie, incluzând, însă fără a se limita la, sporul de fidelitate, sporul pentru studii superioare, sporul pentru păstrarea confidenţialităţii etc.; avansările în grad; majorările salariului de funcţie/salariului de bază cu 7,5% pentru titlul de specialist de clasă/domeniu funcţional clasa I (…)”. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, propunând, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002, raportate la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 223/2015”) şi la cele ale art. 1 şi 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004, următoarea dezlegare: ” Perioada punerii la dispoziţie se recunoaşte ca fiind desfăşurată în condiţii speciale poliţistului repus în funcţie care, în perioada anterioară punerii la dispoziţie, şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale.” XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

Admisibilitatea sesizării va fi circumscrisă atât condiţiilor speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi celor ce decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă ca efect al normei de trimitere din art. 4 al ordonanţei de urgenţă menţionate la prevederile Legii nr. 134/2010, cu ale cărei dispoziţii se completează.

În lumina acestor dispoziţii legale, condiţiile de admisibilitate a unei sesizări formulate în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 sunt circumscrise următoarelor elemente: – existenţa unei cauze în curs de judecată care să privească fie stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea lor ori de instanţa competentă să le soluţioneze (de dreptul muncii, de contencios administrativ şi fiscal); – instanţa de trimitere să judece cauza în primă instanţă ori în calea de atac; – sesizarea să privească o chestiune de drept, iar soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea acesteia; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Evaluând elementele sesizării, se constată că primele cerinţe de admisibilitate, referitoare la titularul sesizării şi existenţa unei cauze aflate în curs de judecată care să privească stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sunt îndeplinite.

Se observă că Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost învestit cu o cerere de chemare în judecată formulată de reclamant – funcţionar public cu statut special, respectiv poliţist, cu scopul de a i se recunoaşte încadrarea în condiţii speciale de muncă, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 şi anexei la aceasta privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, pentru perioada 16.12.2013-4.10.2022.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris în art. 1 alin. (1) din actul normativ menţionat, titularul cererii de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice, respectiv poliţist.

Instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea cauzei în fond, în virtutea competenţelor ei legale conturate prin dispoziţiile art. 536 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă şi art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate ca problema de drept să nu fi făcut obiectul unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Chiar dacă există o dezlegare anterioară dată de instanţa supremă prin hotărârea obligatorie – Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2025 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 5 martie 2025, cu privire la prevederile art. 27 29 din Legea nr. 360/2002, aceasta nu oferă repere concrete de interpretare, utile în soluţionarea cauzei pendinte, având în vedere specificitatea acesteia, întrucât nu dezleagă aspecte de drept care să vizeze recunoaşterea perioadei de punere la dispoziţie a poliţistului ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Astfel, prin respectiva decizie obligatorie au fost dezlegate chestiuni referitoare la daunele-interese cuvenite pentru perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, precum şi la sporul de studii ori indemnizaţia de concediu de odihnă neefectuat în acea perioadă, aspecte care nu interferează cu cele vizate de sesizarea pendinte şi care nu au presupus o dezlegare în privinţa activităţii desfăşurate în condiţii speciale.

În privinţa condiţiei referitoare la caracterul esenţial al lămuririi problemei de drept pentru soluţionarea pe fond a cauzei în cadrul căreia s-a ivit chestiunea prejudicială, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în mod constant, în jurisprudenţa sa, că obiectul sesizării pentru o hotărâre prealabilă îl poate constitui o chestiune de drept, dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea normei de drept are aptitudinea de a determina soluţionarea cauzei pe fond, adică rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Cum asigurarea unei clarificări asupra unei anume chestiuni de drept, de natură să asigure o jurisprudenţă unitară încă din faza incipientă a formării acesteia, se înscrie în raţiunea edictării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, sesizarea este admisibilă.

În ceea ce priveşte conţinutul chestiunii de drept se constată însă necesitatea fixării acesteia în cadrul normativ adecvat, apt să ducă la o rezolvare corectă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că instanţa de trimitere porneşte în analiza sa, în primul rând, de la conţinutul expres al prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004.

Totodată, instanţa supremă constată că aplicabilitatea prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 în ceea ce priveşte încadrarea activităţii poliţiştilor în condiţii speciale de muncă este impusă de prevederile exprese ale art. 11 din Legea nr. 223/2015.

Prin urmare, interpretarea art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, la care se face referire în întrebarea instanţei de trimitere, nu poate fi privită de sine stătător, ci în corelare cu dispoziţiile relevante din Legea nr. 223/2015 şi cu prevederile actelor normative de punere în executare a acestei legi.

Aşadar, problema de drept supusă dezlegării prin sesizarea de faţă rezidă în lămurirea semnificaţiei noţiunii de încadrare a activităţii poliţiştilor în condiţii speciale de muncă, în corelaţie cu conceptele de punere la dispoziţie a poliţistului, precum şi cu cel de repunere în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie.

Ca atare, devin relevante în soluţionarea chestiunii de drept dispoziţiile legale ce stabileau încadrarea în condiţii speciale a activităţii poliţiştilor, la epoca ce interesează din punctul de vedere al aplicării legii în timp, respectiv dispoziţiile Legii nr. 223 din 24 iulie 2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, Hotărârii Guvernului nr. 1.822 din 28 octombrie 2004 şi Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 489 din 20 octombrie 2005 pentru aprobarea Normelor de încadrare a poliţiştilor în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii („Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005”), emis în baza prevederilor art. 6 din Hotărârea Guvernului 1.822/2004, atât în forma iniţială, cât şi în forma modificată prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 6/2019 pentru modificarea unor acte normative din domeniul managementului resurselor umane, precum şi pentru aplicarea art. 20 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 1.578/2002 privind condiţiile în baza cărora poliţistul are dreptul la concedii de odihnă, concedii de studii şi învoiri plătite, concedii fără plată, bilete de odihnă, tratament şi recuperare, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 58 din 23 ianuarie 2019, în vigoare din 23 ianuarie 2019 („Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 6/2019”).

Astfel, analizând în concret întrebarea adresată de instanţa de trimitere, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, prin reformularea acesteia într-o manieră clară şi general valabilă, care să ofere un răspuns util instanţei de trimitere, care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei pe fond, este necesar să se considere că, prin întrebarea adresată, se solicită, în esenţă, să se stabilească dacă, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare, şi la cele ale art. 1 şi 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, perioada punerii la dispoziţie se recunoaşte ca fiind desfăşurată în condiţii speciale poliţistului repus în funcţie care în perioada anterioară punerii la dispoziţie şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale. XI.2. Asupra fondului sesizării

Problema de drept care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, aşa cum reiese din încheierea de sesizare şi din opiniile jurisprudenţiale relevate anterior, se referă la stabilirea regimului juridic vizând perioada în care poliţistul a fost pus la dispoziţie, din perspectiva încadrării acestei perioade ca fiind desfăşurată în condiţii speciale, respectiv dacă prevederile art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că poliţistului repus în funcţie, care în perioada anterioară punerii la dispoziţie şi-a desfăşurat activitatea în condiţii speciale, i se recunoaşte perioada punerii la dispoziţie ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Pentru dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată, instanţa supremă trebuie să lămurească, prin luarea în considerare a tuturor normelor relevante: (i) noţiunile de punere la dispoziţie a poliţistului, cea de activitate desfăşurată în condiţii speciale pentru poliţişti, precum şi cea de repunere în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat poliţistul pe perioada punerii la dispoziţie, prin prisma cadrului legal incident şi a corelaţiei ce se impune a fi efectuată între cele trei concepte, ceea ce necesită interpretarea unor dispoziţii din acte normative succesive, care au reglementat aceste instituţii; (ii) modalitatea de interpretare a unor norme de drept în concurs intertemporal din perspectiva forţei lor juridice.

Accepţiunea noţiunii de punere la dispoziţie a poliţistului se regăseşte în Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 iunie 2002, relevanţă având următoarele prevederi legale: (i) Articolul 1 din Legea nr. 360/2002: ” (1) Poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de regulă, uniformă şi exercită atribuţiile stabilite pentru Poliţia Română prin lege, ca instituţie specializată a statului. (2) Exercitarea profesiei de poliţist implică, prin natura sa, îndatoriri şi riscuri deosebite. (3) Statutul special este conferit de îndatoririle şi riscurile deosebite, de portul de armă şi de celelalte diferenţieri prevăzute în prezentul statut.” (ii) Articolul 27 1 alin. (1) din Legea nr. 360/2002: ” (1) Raportul de serviciu al poliţistului se poate modifica prin: a) delegare; b) detaşare; c) participare la misiuni internaţionale; d) împuternicire pe o funcţie de conducere; e) transfer; f) mutare; g) punere la dispoziţie.” (iii) Articolul 27 21 alin. (2) din Legea nr. 360/2002: ” (2) Poliţistul este pus la dispoziţie când faţă de acesta s-a pus în mişcare acţiunea penală, cu excepţia situaţiei în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru o infracţiune din culpă care nu este în legătură cu serviciul.” (iv) Potrivit dispoziţiilor art. 27 22 lit. b) din Legea nr. 360/2002, situaţia poliţistului pus la dispoziţie se soluţionează astfel: ” b) pentru poliţistul prevăzut la art. 27 21 alin. (2), atunci când se dispune clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal.” (v) Articolul 27 23 din Legea nr. 360/2002 prevede modalitatea în care poliţistul îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile pe perioada punerii la dispoziţie: ” (1) Pe perioada punerii la dispoziţie, poliţistul îndeplineşte acele sarcini şi atribuţii stabilite în scris de şeful unităţii, comunicate sub semnătură. (2) În situaţia în care faţă de poliţist s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, acestuia i se stabilesc sarcini şi atribuţii de serviciu care nu sunt de natură a impieta buna desfăşurare a procesului penal. (3) Poliţistul pus la dispoziţie beneficiază de drepturile băneşti prevăzute de legislaţia privind salarizarea poliţiştilor aflaţi în această situaţie, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege.” (vi) Articolul 27 29 din Legea nr. 360/2002, cu privire la care s-a formulat sesizarea de faţă, dispune că, ” Atunci când s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul este repus în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării.”

Cu privire la sintagma activitate desfăşurată în condiţii speciale pentru poliţişti, cadrul legal actual pentru acordarea condiţiilor speciale poliţiştilor este reprezentat de Legea nr. 223/2015, Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 şi de Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005, emis în baza prevederilor art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004.

Potrivit art. 9 din Legea nr. 223/2015: ” Condiţiile de muncă în care se desfăşoară activitatea militarilor, poliţiştilor şi funcţionarilor publici cu statut special pot fi: a) normale; b) deosebite; c) speciale; d) alte condiţii.”

Conform art. 11 din Legea nr. 223/2015: ” (1) Încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii se realizează pe baza criteriilor şi metodologiei de încadrare prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 1.294/2001 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru cadrele militare în activitate, cu modificările ulterioare, şi de Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 privind stabilirea locurilor de muncă şi activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţişti, cu modificările ulterioare.”

Anterior Legii nr. 223/2015, Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor („Legea nr. 179/2004”) cuprindea dispoziţii similare (art. 9 din acea lege), act normativ în baza căruia a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004, care a supravieţuit abrogării Legii nr. 179/2004, legea de abrogare, nr. 223/2015, făcând trimitere expresă la această hotărâre a Guvernului.

Definirea sintagmei activitate desfăşurată în condiţii speciale pentru poliţişti se regăseşte în Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004, act emis în temeiul art. 9 alin. (3) şi al art. 24 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 179/2004 privind pensiile de stat şi alte drepturi de asigurări sociale ale poliţiştilor, abrogată prin Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

În prezent, incidenţa dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 1.822/2004 în ceea ce priveşte stabilirea locurilor de muncă şi a activităţilor cu condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii pentru poliţişti este impusă de prevederile exprese ale art. 11 din Legea nr. 223/2015.

Art. 1 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004 prevede: ” Locurile de muncă şi activităţile cu condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii, specifice pentru poliţiştii în activitate din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul prezentei hotărâri, se definesc după cum urmează: (…) b) locurile de muncă şi activităţile cu condiţii speciale sunt cele care implică existenţa unor factori de risc ridicat, generaţi de specificul activităţii de poliţie, cu repercusiuni grave şi ireversibile asupra sănătăţii şi/sau capacităţii de acţiune a poliţiştilor.”

Totodată, conform art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004, stabilirea metodologiei de încadrare a locurilor de muncă şi activităţilor desfăşurate de poliţişti în condiţii deosebite, speciale şi alte condiţii se face prin norme interne de aplicare a acestei hotărâri, aprobate prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor.

Astfel, potrivit art. 4 din Normele de încadrare a poliţiştilor în condiţii de muncă deosebite, speciale şi alte condiţii, anexă la Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005: ” Art. 4. – (1) Timpul efectiv de muncă în care poliţiştii au lucrat în condiţii deosebite, condiţii speciale şi alte condiţii se stabileşte prin totalizarea perioadelor lucrate în aceleaşi condiţii de muncă. (2) Perioadele de timp în care poliţiştii sunt în incapacitate temporară de muncă (spitalizare, concediu medical, program redus), în concediu de odihnă şi concediu de odihnă suplimentar se consideră ca fiind lucrate în condiţiile locului de muncă în care şi-au desfăşurat activitatea la data apariţiei acestor situaţii. (3) Orice alte perioade de timp în care poliţiştii erau încadraţi în locuri de muncă şi activităţi cu condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii şi s-au aflat în situaţia concediului de sarcină şi lăuzie, concediului pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani, concediului de studii, absenţe nejustificate de la program, învoiri plătite, concedii fără plată, suspendarea din funcţie, pe timpul punerii la dispoziţie (rămas neîncadrat), cât urmează o instituţie specifică de învăţământ, cursuri de pregătire sau perfecţionare, nu se iau în calcul la stabilirea timpului efectiv lucrat în condiţiile de mai sus.”

Ulterior, prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 6/2019, au fost aduse modificări Ordinului ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005, în sensul abrogării prevederilor art. 4 alin. (3), prevederi cu privire la care se va face o analiză în soluţionarea prezentei chestiuni de drept.

Constată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că, pentru perioada care face obiectul analizei de faţă, este aplicabil Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005 atât în forma sa iniţială, cât şi în forma modificată prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 6/2019, în vigoare de la 23 ianuarie 2019.

Referitor la conceptul de repunere în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat poliţistul pe perioada punerii la dispoziţie, în cuprinsul art. 27 29 din Legea nr. 360/2002, cu privire la care s-a formulat sesizarea de faţă, este prevăzută noţiunea de repunere a poliţistului în situaţia anterioară punerii la dispoziţie, în cazul în care intervine una dintre ipotezele clasării, renunţării la urmărirea penală, achitării, renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, situaţii în care „poliţistul este repus în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării, inclusiv de compensare a celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării”.

Sub un prim aspect este de menţionat că art. 28 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului (nemodificat), integrat secţiunii „Drepturile poliţiştilor”, prevede la lit. k) dreptul poliţistului la „încadrarea activităţii în condiţii deosebite, speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii”.

Aşadar, prin coroborare cu art. 28 alin. (1) lit. k), art. 27 29 include şi dreptul la încadrarea activităţii în condiţii speciale, dată fiind formularea imperativă şi textului („toate drepturile”).

Sub un al doilea aspect, printr-o interpretare gramaticală/literală şi teleologică a textului de lege menţionat mai sus, reiese cu evidenţă faptul că legiuitorul a vizat, în mod expres, o repunere deplină a poliţistului în situaţia anterioară punerii la dispoziţie.

Astfel, interpretarea literală a dispoziţiilor art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 este singura interpretare de natură să asigure respectarea principiului reparării integrale a prejudiciului suportat de către poliţist sau repunerii părţilor în situaţia anterioară punerii la dispoziţie – restitutio in integrum -, în măsura în care rezultă în mod cert că poliţistul îndeplinea cerinţele prevăzute de lege pentru a i se acorda aceste drepturi la data punerii la dispoziţie.

Concluzia intenţiei legiuitorului de repunere a funcţionarului cu statut special în situaţia anterioară intervenţiei motivului ce a generat punerea la dispoziţie este neîndoielnică şi decurge din conţinutul normei legale.

Raţiunea pentru care trebuie să intervină recunoaşterea perioadei în care poliţistul a fost pus la dispoziţie ca fiind desfăşurată în condiţii speciale şi nu este exceptată de legiuitor este aceea că funcţionarul public a fost repus în funcţia avută anterior punerii la dispoziţie, ca urmare a faptului că se găseşte în una dintre ipotezele textului de lege: „clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal”.

Textul de lege impune îndeplinirea a două condiţii, respectiv la data punerii la dispoziţie poliţistul să fi fost încadrat în condiţii speciale de muncă şi, totodată, să se regăsească în una dintre ipotezele menţionate anterior.

Dispoziţiile art. 27 29 din Legea nr. 360/2002 reprezintă o transpunere în legislaţie a principiului restitutio in integrum, câtă vreme textul de lege detaliază în mod explicit faptul că poliţistul: 1. este repus în funcţia deţinută; 2. este repus în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie sau suspendării; 3. beneficiază de compensarea drepturilor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie sau suspendării.

Sub un al treilea aspect se constată că punerea la dispoziţie este o măsură legală, generată de o anumită stare de fapt, existentă la data luării măsurii – faţă de poliţist a fost pusă în mişcare acţiunea penală.

Soluţiilor de clasare, renunţare la urmărirea penală, achitare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, fiind în favoarea poliţistului, trebuie să li se recunoască un efect deplin, de repunere a acestuia în situaţia anterioară, iar evoluţia profesională a poliţistului trebuie să aibă loc ca şi când decizia de punere la dispoziţie nu ar fi existat.

De asemenea, se constată că norma legală în discuţie nu distinge în funcţie de natura drepturilor, ceea ce înseamnă că este aplicabilă în ceea ce priveşte toate drepturile poliţiştilor, întrucât nu există instituită, tot prin lege, o derogare de la principiul acordării în mod retroactiv a acestora. Astfel, sintagma repunerea în funcţia deţinută şi în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie a poliţistului arată clar intenţia legiuitorului de a considera inclusiv că perioada în care poliţistul a fost pus la dispoziţie i se recunoaşte ca fiind desfăşurată în condiţii speciale, fiind un drept al acestuia, câtă vreme la momentul punerii la dispoziţie presta activitate în aceste condiţii.

Aşadar, din interpretarea textului de lege nu reiese că s-ar pune problema unei reparaţii parţiale, anume acordarea doar a unor despăgubiri şi repunerea în funcţia deţinută anterior punerii la dispoziţie a poliţistului, întrucât rezultă, cu evidenţă, că soluţia legislativă vizează explicit şi măsura repunerii în toate drepturile avute la data punerii la dispoziţie, – nicidecum textul de lege nu prevede vreo excludere de la acordarea vreunui drept avut anterior -, astfel că se impune a fi avută în vedere, în mod corespunzător şi corelativ, şi componenta privitoare la condiţiile pensionării impusă de încadrarea activităţii în condiţii speciale de muncă pentru poliţistul pus la dispoziţie, respectiv stabilirea drepturilor de pensie şi plata contribuţiilor aferente.

Înlăturarea de la încadrarea activităţii în condiţii speciale de muncă pentru poliţistul pus la dispoziţie, în contextul îndeplinirii cerinţelor impuse de art. 27 29 din Legea nr. 360/2002, ar însemna o nesocotire a voinţei legiuitorului şi o golire de conţinut a normei juridice în discuţie.

Modalitatea de interpretare a unor norme de drept în concurs din perspectiva forţei lor juridice este, de asemenea, determinantă în rezolvarea chestiunii de drept sesizate, câtă vreme la nivelul dreptului pozitiv există o reglementare dintr-un ordin al ministrului care, derogând de la dispoziţiile actelor normative cu forţă juridică superioare, respectiv Legea nr. 223/2015 şi Hotărârea Guvernului nr. 1.822/2004, impune o situaţie de exceptare de la recunoaşterea perioadei punerii la dispoziţie a poliţistului ca fiind desfăşurată în condiţii speciale.

Situaţia creată printr-o astfel de reglementare nu poate fi rezolvată, într-o paradigmă corectă, decât din perspectiva conflictului juridic ierarhic dintre actele normative cu valoare diferită.

Aşa cum s-a evidenţiat anterior, pentru perioada care face obiectul analizei de faţă, este aplicabil Ordinul ministrului administraţiei şi internelor nr. 489/2005 atât în forma sa iniţială, cât şi în forma modificată prin Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 6/2019, în vigoare de la 23 ianuarie 2019, prin care s-a dispus în sensul abrogării prevederilor art. 4 alin. (3), care cuprindeau derogarea de la dispoziţiile actelor normative de rang superior.

Prioritar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va reţine că orice sistem de drept se bazează pe principiul ierarhiei normelor cuprinse în actele normative, care se referă la structura piramidală a normelor juridice, în vârful căreia se află Legea fundamentală – Constituţia României, republicată – care defineşte condiţiile de emitere a tuturor celorlalte norme. Aşadar, potrivit principiului ierarhiei normelor juridice, o anumită normă face parte din această ierarhie doar dacă este emisă potrivit prevederilor normei superioare, în caz contrar o astfel de normă neputând face parte din sistemul ordinii de drept.

Prin urmare, aplicarea principiului ierarhiei normelor de drept presupune obligativitatea subordonării actului normativ cu forţă juridică inferioară celui care are forţă juridică superioară.

Principiul ierarhiei normelor juridice presupune, în mod corelativ, ca norma cu valoare superioară (în speţă, legea) să se impună celei cu valoare inferioară (hotărâre a Guvernului, ordin al ministrului) care, fiind dată în legătură cu organizarea executării legii, nu poate adăuga la aceasta.

Aceasta întrucât legile sunt considerate izvoare primare sau principale ale dreptului, având o forţă juridică autonomă, independentă de existenţa altor izvoare, în timp ce reglementările administrative sunt izvoare secundare, date în organizarea executării legilor, astfel încât ele nu pot încălca şi nici nesocoti izvoarele primare (lex inferior non derogat superiori).

Cu privire la acest aspect Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că „(…) art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică care adoptă legi (…)” – Decizia Curţii Constituţionale nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 88.

Prin urmare, o asemenea calificare determină concluzia că legea reprezintă cea mai înaltă formă de voinţă juridică şi, ca o consecinţă a acestui rol, toate celelalte acte juridice trebuie să îi fie subordonate.

Hotărârile Guvernului sunt acte de reglementare secundară (secundum legem) ce se emit pentru organizarea executării legilor, motiv pentru care într-o lege sau ordonanţă trebuie să fie precizat temeiul emiterii acestora. Actele normative date în executarea actelor normative primare (legi sau ordonanţe ale Guvernului) trebuie să fie emise cu respectarea competenţei constituţionale, competenţei legale a organului emitent şi cu respectarea actelor normative cu forţă juridică superioară. Hotărârile Guvernului, conform art. 108 alin. (2) din Constituţia României, republicată, „se emit pentru organizarea executării legilor”.

Aceste dispoziţii constituţionale sunt dezvoltate în cuprinsul Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 24/2000”), unde, la art. 13 lit. b), este detaliat următorul principiu: „b) proiectul de act normativ, întocmit pe baza unui act de nivel superior, nu poate depăşi limitele competenţei instituite prin acel act şi nici nu poate contraveni principiilor şi dispoziţiilor acestuia;”.

În ceea ce priveşte ordinele cu caracter normativ, instrucţiunile şi alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor şi ai celorlalte organe ale administraţiei publice de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome, acestea trebuie să fie emise în conformitate cu reglementările cu forţă juridică superioară.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, „Actele normative se elaborează în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte”.

Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate sau ale autorităţilor administrative autonome se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, potrivit art. 77