Decizia nr. 226 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.879/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă, în Dosarul nr. 519/100/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea din 4 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 519/100/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: Indemnizaţia de periculozitate reglementată de art. 19 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi (Hotărârea Guvernului nr. 77/2003), respectiv indemnizaţia de hrană reglementată de alineatul (2) al aceluiaşi text de lege, se datorează indiferent de faptul că salvatorul montan a participat la acţiunile prevăzute în cuprinsul art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, dacă valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărârea consiliului judeţean? Prevederile art. 137 alin. (3) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), raportat la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), trebuie interpretate în sensul că angajaţii care beneficiază de timpul aferent repausului săptămânal în alte 2 zile consecutive decât sâmbăta şi duminica beneficiază de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfăşurată în zilele de sâmbătă şi duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare? Prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că angajatul poate beneficia de sporul de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru perioada de timp în care realizează deplasarea de la domiciliu la locul de muncă?

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 decembrie 2024, cu nr. 2.879/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 16 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 privind instituirea unor măsuri pentru prevenirea accidentelor montane şi organizarea activităţii de salvare în munţi Art. 19. – ” (1) Fiecare membru al formaţiei SALVAMONT primeşte, pe perioada activităţii de patrulare, precum şi de salvare în munţi constând în căutarea, acordarea primului ajutor medical şi transportul accidentatului, o indemnizaţie de periculozitate care se stabileşte prin hotărâre a consiliului judeţean sau local, în raport cu riscurile şi cu condiţiile naturale specifice, precum şi cheltuielile de cazare şi transport. (2) Pe perioada participării la activităţile prevăzute la alin. (1), precum şi la formele de pregătire profesională a salvatorilor montani, aceştia beneficiază de o indemnizaţie de hrană echivalentă cu baremul de hrană al sportivilor de performanţă.”

Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare Art. 137. – ” (1) Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica. (2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. (3) În situaţia prevăzută la alin. (2) salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare Art. 21. – Sporul pentru munca suplimentară ” (1) Munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru, precum şi munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează se compensează prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile calendaristice după efectuarea acesteia. (2) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată peste programul normal de lucru va fi plătită în luna următoare cu un spor de 75% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (3) În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut la alin. (1), munca suplimentară prestată în zilele de repaus săptămânal, de sărbători legale şi în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările în vigoare, nu se lucrează va fi plătită în luna următoare cu un spor de 100% din salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare, corespunzător orelor suplimentare efectuate. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă, la data de 22 februarie 2022, cu nr. 519/100/2022, reclamanţii A, B, C, D şi E au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Public Judeţean Salvamont M: – în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, obligarea angajatorului la calcularea şi acordarea indemnizaţiei de periculozitate şi hrană începând cu data de 1 octombrie 2020 şi până în prezent, la nivelul indemnizaţiei acordate în perioada august 2019-septembrie 2020, prin raportare la Hotărârea Consiliului Judeţean M nr. 201 din 29 august 2019 privind stabilirea cuantumului indemnizaţiei de periculozitate pentru salvatorii montani din cadrul Serviciului Public Judeţean Salvamont M; – în temeiul dispoziţiilor art. 5, 113 şi 137 din Codul muncii, constatarea nelegalităţii actualului program de muncă al reclamanţilor şi obligarea angajatorului la stabilirea unui program de muncă legal, prin care repausul săptămânal să nu fie impus doar în zilele de luni şi marţi ale fiecărei săptămâni, ci să fie stabilit alternativ şi egal atât în zilele de sâmbătă şi duminică, cât şi în alte două zile consecutive din timpul săptămânii de lucru şi care să asigure respectarea repausului săptămânal şi în zilele de sâmbătă şi duminică, dar şi respectarea duratei normale a timpului de muncă repartizat inegal; – în temeiul dispoziţiilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii raportat la art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, obligarea angajatorului la calcularea şi acordarea sporului de 100% din salariul de bază aferent muncii prestate în zilele de sâmbătă şi duminică sau în zilele de sărbătoare legală începând cu data de 9 ianuarie 2021, conform programului de muncă inegală dispus de conducătorul unităţii angajatoare; – în temeiul dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, obligarea angajatorului la plata orelor de muncă suplimentară efectuate începând cu data de 9 ianuarie 2021 şi prestate peste programul normal de lucru, constând în timpul alocat pentru deplasarea la şi de la locul de muncă, aceste ore suplimentare urmând a fi plătite cu un spor de 75%, respectiv de 100% din salariul de bază, în funcţie de ziua în care au fost prestate de salariat.

În motivarea cererii, au arătat că sunt angajaţii pârâtului, între angajaţi şi angajator fiind încheiate contracte individuale de muncă, precum şi acte adiţionale.

Serviciul Salvamont M are arondate trei baze, reclamanţii desfăşurându-şi activitatea la momentul sesizării instanţei la două dintre acestea.

În privinţa solicitării de acordare a indemnizaţiei de periculozitate şi a normei de hrană, s-a arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că sunt aplicabile prevederile art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003.

Prin Hotărârea nr. 201 din 29 august 2019 a Consiliului Judeţean M a fost stabilit cuantumul indemnizaţiilor de periculozitate şi de hrană pentru salvatorii montani care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Serviciului Public Judeţean Salvamont M.

În perioada august 2019-septembrie 2020 reclamanţii au primit lunar de la angajator atât indemnizaţia de periculozitate, cât şi pe cea de hrană, în perioada octombrie 2020-decembrie 2020 au primit doar indemnizaţia de hrană, iar din luna ianuarie 2021 nu le-a mai fost acordată de către angajator nici indemnizaţia de hrană şi nici indemnizaţia de periculozitate, deşi erau îndreptăţiţi.

În privinţa celei de-a doua solicitări, respectiv a faptului că salvatorul montan are dreptul să beneficieze de programul de muncă legal şi echitabil, care să respecte dreptul la repausul săptămânal în zilele de sâmbătă şi duminică, s-a arătat că începând cu data de 9 ianuarie 2021, în baza dispoziţiei emise de pârât, reclamanţilor li s-a impus munca în fiecare zi de sâmbătă şi duminică, repausul săptămânal fiind acordat în alte 2 zile consecutive, respectiv în zilele de luni şi marţi ale fiecărei săptămâni.

Reclamanţii au menţionat faptul că există posibilitatea de a se acorda timp liber şi în alte zile decât sâmbătă şi duminică, însă acest drept nu poate să fie stabilit în mod permanent şi sistematic în sensul de a se acorda timp liber doar în zilele de luni şi marţi ale săptămânii, deoarece în acest fel se aduce atingere dreptului la viaţa privată a angajatului, prin îngrădirea timpului petrecut cu familia la sfârşitul de săptămână şi a dreptului la odihnă, dat fiind faptul că activitatea salvamontistului în zilele de weekend este mult mai intensă.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de a fi remuneraţi cu un spor de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în zilele în care în conformitate cu legea nu se lucrează, au fost invocate prevederile art. 137 alin. (3) din Codul muncii, coroborat cu art. 21 din Legea-cadru nr. 153/2017, apreciindu-se faptul că se recunoaşte angajatului dreptul de a beneficia de un spor de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală, de repaus săptămânal şi în alte zile nelucrătoare.

Având în vedere că orele prestate de reclamanţi în aceste zile nu au fost compensate prin ore libere plătite în următoarele 60 de zile după efectuarea lor, iar în prezent această compensare nici nu mai este posibilă, au apreciat că sunt îndreptăţiţi să primească sporul de 100% din salariul de bază pentru toate orele de muncă prestate în zilele de sărbători legale, repaus săptămânal şi în alte zile în care, în conformitate cu legea, nu se lucrează.

În privinţa dreptului salvatorului montan de a fi remunerat cu un spor de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru munca suplimentară prestată peste programul normal de muncă, inclusiv pentru timpul alocat pentru deplasarea la şi de la locul de muncă, reclamanţii au susţinut că locul de muncă este stabilit în teren, aceştia desfăşurând activităţi de patrulare preventivă şi salvare montană în zonele arondate bazelor Salvamont menţionate anterior.

S-a mai susţinut că, în perioada 9 ianuarie 2021-18 aprilie 2021, deplasarea la locul de muncă s-a realizat cu ajutorul maşinilor personale ale reclamanţilor, ulterior deplasarea realizându-se cu maşinile de serviciu şi intervenţie, conduse de reclamanţi de la punctele de plecare până la bazele de salvare, iar după data de 11 octombrie 2021, în urma dispoziţiei emise de conducătorul unităţii angajatoare, deplasarea nu se mai face cu maşinile de serviciu şi de intervenţie.

Din această perspectivă, s-a susţinut că sunt încălcate drepturile din cuprinsul Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (Directiva 2003/88/CE). Conform actului normativ menţionat, acest timp de deplasare la şi de la locul de muncă cu maşina de serviciu şi intervenţie reprezintă timp de muncă ce trebuie remunerat suplimentar, deoarece şi în aceste ore de deplasare angajatul prestează muncă, se află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile de serviciu, conducând maşina de serviciu şi intervenţie tocmai pentru a ajunge la bazele de salvare montană.

Reclamanţii au apreciat că şi în situaţia în care deplasarea se face cu maşinile personale, timpul alocat deplasării la şi de la locul de muncă trebuie considerat în egală măsură timp de muncă, deoarece deplasarea nu poate să fie evitată de salariat, astfel încât acesta nu poate să dispună de timpul său liber, deplasarea la bazele de salvare montană este indisolubil legată de calitatea de salvator montan, deoarece acesta nu are un loc de muncă fix, iar angajatorul nu poate să oblige angajaţii să rămână la bazele de salvare peste noapte ca să evite deplasarea la domiciliu.

Pârâtul a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.

S-a susţinut că, prin Hotărârea Consiliului Judeţean M nr. 201 din 29 august 2019, s-a stabilit cuantumul indemnizaţiei de periculozitate pentru perioada activităţii de patrulare. Începând cu data de 1 ianuarie 2021, reclamanţii nu au mai dorit să îşi menţină calitatea de salvator montan, astfel că nu au fost convocaţi la operaţiunile de salvare sau patrulare în afara programului de lucru. De asemenea, din luna octombrie 2020, aceştia nu au mai participat la activităţi de patrulare sau salvare în afara programului de lucru, astfel că plata indemnizaţiei de periculozitate s-ar limita la activităţile enumerate, realizate individual în cadrul programului de lucru, strict pentru orele de activitate în acţiuni de salvare.

Pentru activităţile de patrulare şi salvare în munţi ale salariaţilor, eventualele indemnizaţii de periculozitate se puteau realiza numai în baza unui referat justificativ întocmit de salariat în acest scop, în care să se indice durata de timp a activităţilor de patrulare sau salvare. Reclamanţii nu au făcut astfel de solicitări justificate, motiv pentru care nu au fost efectuate plăţi.

În privinţa solicitărilor aferente sporului de 100%, s-a arătat că acest spor nu poate să fie acordat pentru durata normală a timpului de muncă, fiind calculat doar în cazul în care angajatul efectuează ore suplimentare.

În cazul reclamanţilor, zilele de repaus săptămânal au fost stabilite prin Dispoziţia nr. 108 din 22.01.2021 a şefului Serviciului Public Judeţean de Salvamont M (necontestată), fiind cele de luni şi marţi, zile în care aceştia au fost liberi.

Sporul reglementat de art. 137 alin. (3) din Codul muncii nu se cuvine reclamanţilor, întrucât acesta este necesar a fi stabilit prin contractul colectiv sau individual de muncă, ceea ce părţile nu au convenit, astfel încât excedează competenţelor instanţei acordarea lui.

Referitor la sporul pentru ore suplimentare, constând în timpul de deplasare la şi de la serviciu, s-a arătat că acesta nu poate fi considerat timp de lucru, întrucât obligaţia salariaţilor este aceea de a se prezenta la locul de muncă, nu „de a porni spre locul de muncă”.

S-a menţionat că, potrivit regulamentului de ordine interioară, activitatea serviciului se desfăşoară la sediul unităţii sau la sediul bazelor de salvare şi intervenţie, deci nu există niciun temei legal pentru a se stabili că această perioadă reprezintă ore suplimentare.

La termenul de judecată din 9 octombrie 2024, tribunalul a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunilor de drept menţionate.

Prin încheierea pronunţată la 4 noiembrie 2024, s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Analizând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce rezultă din textele legale incidente, instanţa de trimitere a apreciat că, raportat la obiectul cauzei, litigiul se încadrează în categoria proceselor la care face referire art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

În ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca soluţionarea pe fond a prezentei cauze să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere a constatat că este îndeplinită şi această condiţie. Astfel, reclamanţii au solicitat acordarea unor drepturi de natură salarială, apreciind că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de aceste drepturi, iar salariul reclamanţilor este plătit din fonduri publice.

Verificând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere nu a identificat hotărâri în care să fie analizate problemele de drept necesar a fi interpretate în prezentul litigiu şi a constatat că acestea nici nu fac obiectul unui dosar pe rolul celor două structuri jurisdicţionale, în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamanţii au apreciat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi că problemele de drept care trebuie interpretate în prezentul litigiu sunt clare, în sensul că sunt în drept să beneficieze de drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Pârâtul a depus note de şedinţă, în cuprinsul cărora a arătat că, în ceea ce priveşte incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, nu se opune sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Totodată a invocat excepţia lipsei interesului procesual în ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, motivat de faptul că niciunul dintre reclamanţi nu mai are calitatea de salariat al pârâtului Serviciul Public Judeţean Salvamont M. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţa de trimitere a reţinut că reclamanţii sunt angajaţi ai Serviciului Public Salvamont M, desfăşurându-şi activitatea la două baze Salvamont şi că au domiciliul în alte localităţi.

În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a prevederilor art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, instanţa a apreciat că în favoarea salvatorilor montani a fost stabilit dreptul de a beneficia de indemnizaţia de periculozitate şi de indemnizaţia de hrană.

Textul legal trebuie interpretat în sensul că respectivele drepturi pot să fie acordate în măsura în care sunt îndeplinite toate condiţiile pe care acest text le prevede. Aşadar, pentru soluţionarea litigiului este necesar a se avea în vedere şi a se proba îndeplinirea condiţiilor prevăzute în actul normativ care a dat naştere dreptului.

În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a prevederilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii, prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, se apreciază că în măsura în care se poate constata faptul că regula de acordare a timpului liber în zilele de sâmbătă şi duminică nu este respectată, devenind regulă acordarea a două zile libere în zilele de luni şi marţi ale săptămânii, se poate acorda sporul prevăzut de art. 137 alin. (3) din Codul muncii, dacă este probată o astfel de stare de fapt.

În privinţa susţinerii că art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretat în sensul că şi timpul afectat de către angajat pentru deplasarea de la domiciliul declarat la locul de muncă constituie timp de lucru, s-a apreciat că instanţa trebuie să analizeze şi să lămurească înţelesul noţiunii de timp de muncă şi că intenţia legiuitorului a fost aceea să stabilească timpul normal de muncă, iar acesta este menţionat în cuprinsul contractului individual de muncă. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat un număr redus de opinii teoretice, din care a rezultat, în principal, că prevederile art. 19 din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003 trebuie interpretate în sensul că salvatorilor montani le pot fi acordate indemnizaţia de periculozitate şi indemnizaţia de hrană numai dacă au participat la acţiunile prevăzute în cuprinsul textului de lege, iar valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărârea consiliului judeţean.

În ceea ce priveşte modalitatea de interpretare a prevederilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a apreciat, pe de o parte, că, în măsura în care se poate constata că regula de acordare a timpului liber în zilele de sâmbătă şi duminică nu este respectată, devenind regulă acordarea a două zile libere în zilele de luni şi marţi ale săptămânii, se poate acorda sporul prevăzut de art. 137 alin. (3) din Codul muncii, dacă este probat faptul că au fost prestate ore suplimentare şi, respectiv, că nu se datorează acest spor.

În privinţa susţinerii că art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretat în sensul că şi timpul afectat de către angajat pentru deplasarea de la domiciliul declarat la locul de muncă constituie timp de lucru, s-a apreciat că instanţa trebuie să analizeze şi să lămurească înţelesul noţiunii de „timp de muncă”. În consecinţă, sporul pentru muncă suplimentară trebuie acordat doar pentru munca efectiv prestată peste durata normală a timpului de muncă.

Prin urmare, instanţa de fond trebuie să stabilească dacă, pe durata de deplasare de la domiciliu până la adresa la care desfăşoară activitatea în folosul şi în interesul angajatorului, reclamanţii din cauză au prestat efectiv munca conform atribuţiilor postului.

Opiniile teoretice au fost exprimate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă, Tribunalul Vaslui, Tribunalul Buzău – Secţia I civilă.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, reţinându-se că: ” 51. În cazul analizat, titularul sesizării solicită clarificarea noţiunii de «timp de muncă suplimentară» prin prisma dreptului intern şi a dreptului Uniunii Europene, precum şi a statuărilor în materie ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi aplicarea acestei noţiuni în cauza dedusă judecăţii, în raport cu contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, pentru perioada în care salariatul se află consemnat la locul de muncă la dispoziţia angajatorului în afara duratei normale a timpului de muncă, având de soluţionat un litigiu privind drepturile băneşti pretinse de salariat pentru această perioadă. (…)

Întrucât directiva a fost transpusă în dreptul intern, instanţele naţionale au obligaţia de interpretare a legii naţionale ce transpune directiva (în cauză, Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), prin prisma textului şi a finalităţii acelui act. (…) 65. Odată ce jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este lămuritoare cu privire la problema de drept dedusă judecăţii, rezultă că nu există dificultăţi de interpretare şi aplicare pentru situaţia de fapt pe care instanţa naţională a fost chemată să o soluţioneze, acesteia revenindu-i obligaţia de a verifica incidenţa dezlegărilor date de instanţa europeană, în ceea ce priveşte calificarea acestei perioade ca «timp de lucru» şi remuneraţia lucrătorului aflat într-o atare situaţie. 66. Prin urmare, constituie atributul exclusiv al instanţei de sesizare să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestită, aplicând, în acest scop, dispoziţiile legale incidente în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.” 55. Prin Decizia nr. 17 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 306 din 5 aprilie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată, cu privire la: „(…) (3) dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 137 alin. (3) din Codul muncii, sporul pentru neacordarea repausului în zilele de sâmbătă şi duminică se acordă doar pentru munca efectiv prestată în zilele de sâmbătă şi duminică sau se acordă şi pentru zilele de sâmbătă sau duminică în care salariatul s-a aflat la dispoziţia angajatorului, la domiciliu sau în locuri special amenajate; (…)” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 56. Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale a căror dezlegare se solicită. X. Raportul asupra chestiunii de drept 57. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, astfel încât au propus respingerea sesizării, ca inadmisibilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Analiza condiţiilor de admisibilitate a sesizării are ca premisă faptul că aceasta se fundamentează pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Sfera de aplicare a acestui act normativ este circumscrisă prin dispoziţiile art. 1, de unde rezultă că ordonanţa de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

Potrivit art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aşadar, din punctul de vedere al admisibilităţii, vor fi examinate atât condiţiile speciale instituite prin dispoziţiile art. 1 şi 2 ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, cât şi cele care decurg din cuprinsul art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, a căror incidenţă este atrasă prin efectul normei de trimitere prevăzute la art. 4 din ordonanţa de urgenţă.

Ca atare, admisibilitatea sesizării presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi, de asemenea, chestiunea de drept în discuţie să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii, în curs de soluţionare.

Analiza acestor condiţii de admisibilitate relevă îndeplinirea lor doar parţială, respectiv, cu privire la obiectul cauzei în care a fost formulată solicitarea de pronunţare a hotărârii prealabile şi la stadiul procedurii, întrucât instanţa de trimitere este învestită cu cererea de acordare a unor indemnizaţii de periculozitate, de hrană şi a unor sporuri pentru muncă suplimentară pretinse de către reclamanţi, în calitate de angajaţi ai serviciului public judeţean de salvamont, salarizaţi conform art. 33 din Legea-cadru nr. 153/2017.

În privinţa condiţiei referitoare la existenţa unor veritabile chestiuni de drept, se constată însă că titularul sesizării nu arată în ce ar consta acestea, raportat la cele trei întrebări adresate, lipsind verificarea şi constatarea motivate pe care trebuia să le realizeze în acest sens, prealabil învestirii instanţei supreme, pentru a se conforma astfel dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi, respectiv, jurisprudenţei dezvoltate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în aplicarea art. 519 din Codul de procedură civilă, pe aspectul acestei cerinţe de admisibilitate a hotărârii prealabile.

Instanţa de trimitere se limitează la a arăta, în justificarea admisibilităţii demersului, că, „raportat la obiectul cauzei, litigiul se încadrează în categoria celor vizate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024” şi că „soluţionarea pe fond depinde de chestiunea de drept semnalată întrucât reclamanţii solicită acordarea unor drepturi de natură salarială, apreciind că sunt îndreptăţiţi să beneficieze de acestea”, fără a indica însă vreo dificultate de interpretare în legătură cu normele incidente raportului juridic dedus judecăţii, fără a arăta în ce ar consta neclaritatea, imprecizia, insuficienţa textelor pe care este chemată să le interpreteze şi să le aplice în virtutea funcţiei sale jurisdicţionale, ca instanţă învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în sfera competenţei sale.

Or, chiar dacă evaluarea în concret a chestiunii de drept, ca fiind una calificată, susceptibilă de controverse jurisprudenţiale, aparţine Completului învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept, obligaţia circumstanţierii acesteia, cu referire punctuală la dificultăţile de interpretare, date de ambivalenţa, imprecizia sau caracterul precar al normelor, incumbă instanţei de trimitere, cea care trebuie să justifice declanşarea mecanismului de unificare a priori.

Aceasta întrucât instanţa supremă, rămânând în limitele competenţei sale constituţionale, trebuie să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) Constituţie], fără să se poată substitui însă atributului jurisdicţional al judecătorului fondului, cel care trebuie să stabilească faptele şi să realizeze aplicarea adecvată a legii asupra raportului juridic căruia este chemat să îi dea rezolvare.

Este motivul pentru care, în jurisprudenţa instanţei supreme, s-a statuat în mod constant că din încheierea de sesizare trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita şi a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligaţiei ce îi revine, de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte.

Rolul completului de judecată care iniţiază sesizarea este acela de a arăta, în mod sigur şi categoric, norma a cărei interpretare o solicită, caracterul său determinant în soluţionarea pe fond a cauzei, dar şi de a evidenţia argumentele care susţin caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, inclusiv dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, demonstrând, în această manieră, necesitatea de a apela la mecanismul de unificare prealabilă.

Sesizarea de faţă nu îndeplineşte exigenţele procedurale menţionate anterior în legătură cu niciuna din întrebările formulate.

Astfel, în ce priveşte modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Hotărârea Guvernului nr. 77/2003, instanţa de trimitere întreabă dacă indemnizaţia de periculozitate şi respectiv indemnizaţia de hrană „se datorează indiferent de faptul că salvatorul montan a participat la acţiunile descrise de text, dacă valoarea acestor drepturi a fost stabilită prin hotărâre a consiliului judeţean”.

Or, nicio imprecizie a normei, susceptibilă de a da naştere unor interpretări diferite, nu este relevată, în contextul în care, cu referire la indemnizaţia de periculozitate, textul arată în mod clar că aceasta este datorată fiecărui membru al formaţiei Salvamont „pe perioada activităţii de patrulare, precum şi de salvare în munţi constând în căutarea, acordarea primului ajutor medical şi transportul accidentatului” [art. 19 alin. (1)], fiind fără relevanţă aşadar, din punctul de vedere al îndreptăţirii la acordarea sumei, împrejurarea că este indicat actul administrativ (hotărârea consiliului judeţean sau local) prin care se stabileşte respectiva indemnizaţie, în absenţa desfăşurării acţiunilor propriu-zise.

De asemenea, în ce priveşte indemnizaţia de hrană, norma art. 19 alin. (2) indică, în aceeaşi modalitate, neechivocă, faptul că aceasta se datorează „pe perioada participării la activităţile prevăzute la alin. (1), precum şi la formele de pregătire profesională a salvatorilor montani”, descriind aşadar, în mod explicit, acţiunile care îndreptăţesc la acordarea respectivelor sume, fără legătură, din punctul de vedere al vocaţiei obţinerii lor, cu actul administrativ în care ar fi prevăzute sumele.

Prin cea de-a doua întrebare, instanţa de trimitere solicită lămuriri în legătură cu sporul aferent repausului săptămânal şi anume, dacă dispoziţiile art. 137 alin. (3) din Codul muncii raportate la dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 trebuie interpretate în sensul că „angajaţii care beneficiază de timpul aferent repausului săptămânal în alte două zile consecutive decât sâmbăta şi duminica ar beneficia de sporul de 100% raportat la salariul de bază pentru activitatea efectiv desfăşurată în zilele de sâmbătă şi duminică, indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare”.

Se constată că, formulând întrebarea în aceşti termeni, instanţa de trimitere nu lămureşte, în prealabil, elementele raportului juridic al părţilor, pentru a putea apoi decela norma de drept incidentă, în ce măsură este vorba despre spor pentru muncă suplimentară (muncă prestată în zile de repaus săptămânal) şi care sunt, în concret, condiţiile acordării acestuia, în funcţie de convenţia părţilor.

Astfel, potrivit obiectului învestirii instanţei, reclamanţii au pretins că li s-ar datora spor pentru muncă suplimentară, începând cu data de 9 ianuarie 2021, „conform programului de muncă inegală dispus de conducătorul unităţii angajatoare”, fără a fi rezultatul unei negocieri între salariat şi angajator, în contextul în care aceştia au lucrat în zilele de sâmbătă şi duminică şi au avut repaus săptămânal în zilele de luni şi marţi.

La rândul lui, pârâtul a arătat că specificul activităţii de salvare montană presupune prezenţa salvamontistului în arealul arondat cu preponderenţă în perioada afluxului de persoane (turişti), ceea ce se întâmplă îndeosebi la sfârşit de săptămână, fiind motivul pentru care, în îndeplinirea serviciului public „de prevenire a accidentelor montane şi de salvare în munţi”, prin dispoziţia şefului Serviciului Public Judeţean Salvamont M (necontestată de către reclamanţi) s-a stabilit că zilele de repaus săptămânal sunt cele de luni şi marţi (iar nu de sâmbătă şi duminică).

S-a susţinut, de asemenea, că părţile nu au prevăzut în contractul colectiv de muncă sau în cel individual acordarea unui spor pentru această situaţie.

Pe de altă parte, reclamanţii au pretins că programul de lucru ar fi unul ilegal, fiind motivul pentru care au şi solicitat, printr-unul din capetele de cerere, „să se constate nelegalitatea acestuia”, iar repausul săptămânal să fie stabilit alternativ şi egal, atât în zilele de sâmbătă şi duminică, cât şi în alte două zile consecutive ale săptămânii.

În faţa acestei dispute judiciare, instanţa de trimitere avea a lămuri, prioritar, conţinutul drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi, în funcţie de care apoi să determine norma incidentă şi să aprecieze dacă aceasta prezintă neclarităţi în interpretarea ei, astfel încât să justifice declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Aceasta, în contextul în care, conform art. 137 alin. (1) din Codul muncii, „Repausul săptămânal este de 48 de ore consecutive, de regulă sâmbăta şi duminica”, iar potrivit alin. (2), „În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern”.

În speţă s-a invocat existenţa unei asemenea situaţii, a incidenţei interesului public, care a determinat stabilirea repausului săptămânal în alte zile decât cele care constituie regula (sâmbăta şi duminica), conform dispoziţiei emise de şeful serviciului public judeţean de salvamont, în baza regulamentului de ordine interioară, ceea ce ar fi atras aplicabilitatea art. 137 alin. (3) din Codul muncii, potrivit căruia salariaţii „vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă”.

S-a invocat, totodată, împrejurarea că părţile nu ar fi stabilit prin contract colectiv sau individual de muncă un asemenea spor la salariu, aşa încât pretenţia nu ar fi justificată, lipsindu-i temeiul legal sau convenţional.

Or, fără să lămurească toate aceste elemente ale raportului juridic al părţilor, în funcţie de care să stabilească norma incidentă, instanţa de trimitere declanşează procedura hotărârii prealabile, neindicând în ce constă în concret chestiunea de drept, limitându-se la a întreba, în mod inadecvat faţă de elementele sesizării, aşa cum le-a prezentat, „dacă sporul pentru repaus săptămânal poate fi acordat indiferent de faptul că au fost efectuate ore suplimentare”.

Cea de-a treia întrebare solicită lămuriri în legătură cu modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, în sensul dacă „angajatul poate beneficia de sporul de 75% sau de 100% din salariul de bază pentru perioada de timp în care realizează deplasarea de la domiciliu la locul de muncă”.

Nici în legătură cu această întrebare instanţa nu indică în ce ar consta chestiunea de drept, arătându-se, în încheierea de sesizare, că se pune problema dacă „timpul afectat de către angajat deplasării la locul de muncă trebuie însumat cu timpul efectiv de muncă, astfel încât să se poată considera că angajatul desfăşoară ore suplimentare”, subliniindu-se, totodată, că „instanţa trebuie să analizeze şi să lămurească înţelesul noţiunii de timp de muncă”.

Totodată, instanţa de trimitere menţionează că „intenţia legiuitorului a fost aceea de a stabili timpul normal de muncă, iar acesta se regăseşte în cuprinsul contractului individual de muncă”.

Rezultă, pe de o parte, că instanţa deţine elementele raţionamentului logico-juridic pe care trebuie să îl realizeze, în sensul că, pentru a stabili dacă se datorează spor pentru muncă suplimentară, trebuie mai întâi să determine conţinutul noţiunii „timp de muncă” şi, pe de altă parte, că nu este relevată vreo dificultate în legătură cu analiza care trebuie să fie realizată în mod punctual, raportat la datele speţei, atribut ce aparţine instanţei de trimitere.

Lipsa unei chestiuni de drept veritabile pe acest aspect reiese, odată în plus, din împrejurarea că instanţa supremă a mai fost sesizată, în cadrul mecanismului de unificare prealabilă, cu solicitarea de a lămuri noţiunea de timp de muncă suplimentară, fiind pronunţate hotărâri 1 care oferă repere ale analizei ce trebuie efectuată în asemenea situaţii, inclusiv cu referire la Directiva 2003/88/CE, precum şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. 1 Deciziile Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 90 din 4 decembrie 2017 şi nr. 17 din 5 martie 2018, precitate.

Pentru toate considerentele expuse anterior, din care rezultă lipsa unor veritabile chestiuni de drept apte să declanşeze mecanismul hotărârii prealabile, sesizarea va fi respinsă, ca inadmisibilă.