Decizia nr. 225 din 16 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.790/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.804/97/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 20 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 3.804/97/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), art. 3 alin. (2) şi art. 12 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cu modificările şi completările ulterioare (Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009), ale Ordinului ministrului educaţiei nr. 3.498/2022 privind stabilirea modalităţii de acordare a voucherelor de vacanţă pentru unităţile/instituţiile de învăţământ de stat, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii publice din subordinea/coordonarea acestuia, pentru anul 2022 (Ordinul nr. 3.498/2022), se interpretează în sensul că voucherele de vacanţă aferente anului 2022 cuvenite cadrelor didactice se acordă proporţional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului sau integral, indiferent de perioada în care s-a prestat această muncă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 decembrie 2024, cu nr. 2.790/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 16 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – forma în vigoare la data introducerii acţiunii – 19 decembrie 2022 Art. 1. – „ (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, pentru recuperarea şi întreţinerea capacităţii de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condiţiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanţă. (2) Instituţiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. (…)”

Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 – forma în vigoare la data introducerii acţiunii – 19 decembrie 2022 Art. 3. – „ (…) (2) În cazul salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, se acordă o singură indemnizaţie de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie.” Art. 12. – „ (…) (2) Cuantumul acordat salariaţilor, alţii decât cei prevăzuţi la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanţă se stabileşte, în condiţiile legii, de către angajatori proporţional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă la data de 19 decembrie 2022, cu nr. 3.804/97/2022, Sindicatul Învăţământului Preuniversitar din Judeţul Hunedoara, în numele şi pentru membrul său de sindicat X, a chemat în judecată pe pârâta Şcoala Gimnazială Y, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acesteia la acordarea indemnizaţiei de vacanţă sub formă de vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei, aferente anului 2022.

Prin Sentinţa civilă nr. 495 din 10 aprilie 2023, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, a fost admisă în parte acţiunea şi a fost obligat pârâtul la acordarea către reclamantă a indemnizaţiei de vacanţă sub formă de vouchere de vacanţă, aferente anului 2022, proporţional cu timpul lucrat în cadrul unităţii pârâte.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta este încadrată la unitatea pârâtă pe postul de profesor învăţământ primar, începând cu data de 1 septembrie 2022, şi nu a beneficiat de acordarea voucherelor de vacanţă aferente anului 2022, deşi a solicitat acest lucru, astfel cum rezultă din adeverinţa ataşată.

Deşi acordarea voucherelor de vacanţă reprezintă un drept al angajaţilor în sensul art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), iar nu o simplă vocaţie, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale incidente rezultă că intenţia legiuitorului a fost de a acorda salariaţilor o indemnizaţie de vacanţă anuală, în cuantum de 1.450 lei, sub formă de vouchere, proporţional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului, deci nu integral, indiferent de perioada în care s-a prestat muncă.

În cazul în care legiuitorul ar fi intenţionat să acorde integral indemnizaţia de vacanţă în discuţie, indiferent de durata activităţii în muncă efectiv prestate de salariat în decursul anului calendaristic, ar fi putut să prevadă această împrejurare expres, însă din niciun articol al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 ori al Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 şi nici din cuprinsul Ordinului nr. 3.498/2022 nu rezultă o asemenea posibilitate, nefiind niciunde prevăzut caracterul indivizibil al acestui drept de natură salarială.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Apelanta-reclamantă a susţinut că voucherele de vacanţă se acordă personalului care a desfăşurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia (deci, indiferent că s-a aflat în activitate o zi, o săptămână, o lună sau întregul an, salariatul are dreptul de a primi voucherele de vacanţă).

Dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 nu sunt aplicabile şi salariaţilor din unităţile de învăţământ preuniversitar, deoarece acestea se încadrează în categoria instituţiilor aflate în subordinea Ministerului Educaţiei, fiind finanţate din bugetul de stat prin bugetul acestui minister, conform prevederilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), coroborate cu prevederile art. 104 alin. (2) din Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2011).

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2024, Curtea a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunii de drept menţionate.

Prin încheierea pronunţată la aceeaşi dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu stabilirii şi/sau plăţii drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, întrucât reclamanta, angajată a pârâtei Şcoala Gimnazială Y, este salarizată din fonduri publice.

Cauza se află în apel, fiind pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia civilă.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, în sesizările formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Curtea a reţinut că de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, dat fiind că reclamanta pretinde acordarea indemnizaţiei de vacanţă sub formă de vouchere de vacanţă aferente anului 2022 integral, indiferent de perioada în care s-a prestat activitate (în valoare de 1.450 lei), şi nu proporţional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului.

De asemenea, a constatat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate şi aceasta nici nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept altfel decât prin poziţiile procesuale rezultate din cererile depuse la dosar. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţa de trimitere a apreciat că persoanelor care pot beneficia de voucherele de vacanţă instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 li se aplică fie art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, fie art. 12 alin. (2) din acelaşi act normativ, aplicarea concomitentă, aceleiaşi persoane, a celor două texte reglementate pentru două ipoteze diferite fiind exclusă.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, în cazul salariaţilor din instituţiile şi autorităţile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, se acordă o singură indemnizaţie de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie.

Salariaţii din instituţiile şi autorităţile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, sunt salariaţii instituţiilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare; inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, acordă anual vouchere de vacanţă în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.

Art. 12 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 prevede: „Cuantumul acordat salariaţilor, alţii decât cei prevăzuţi la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanţă se stabileşte, în condiţiile legii, de către angajatori proporţional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic.”

Or, în cazul salariaţilor cărora li se aplică exclusiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanţă este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligaţia de a fi acordate voucherele de vacanţă proporţional cu timpul lucrat.

Dimpotrivă, art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 dispune acordarea unei singure indemnizaţii de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinaţie, ceea ce se respectă prin acordarea unui singur voucher în cuantum de 1.450 lei, integral, aferent anului 2022.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Ordinului nr. 3.498/2022, care stabileşte modalitatea de acordare a voucherelor de vacanţă în anul 2022 în unităţile/instituţiile de învăţământ de stat, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii publice din subordinea acestuia.

Potrivit art. 1 alin. (3) din ordin, beneficiază de vouchere de vacanţă personalul încadrat în unităţile/instituţiile prevăzute la alin. (1), care a desfăşurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia, inclusiv personalul pensionat/detaşat sau aflat în situaţiile prevăzute la art. 145 alin. (4) din Codul muncii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice, din care a rezultat existenţa unei orientări jurisprudenţiale cvasiunanime, în sensul că, în cazul salariaţilor cărora li se aplică exclusiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanţă este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligaţia de a fi acordate aceste vouchere proporţional cu timpul lucrat, în concordanţă cu dispoziţiile Ordinului nr. 3.498/2022.

În acest sens au pronunţat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a litigii de muncă şi asigurări sociale, Curtea de Apel Galaţi – Secţia pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Iaşi.

În sens contrar, al acordării voucherelor de vacanţă proporţional cu timpul efectiv lucrat, a fost pronunţată o singură hotărâre judecătorească de către Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a litigii de muncă şi asigurări sociale şi a fost exprimată o opinie teoretică de către Tribunalul Braşov.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 24 mai 2021 (Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021), s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.240/119/2019, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „ Dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, se interpretează în sensul că instituţiile şi autorităţile publice la care se referă această normă legală acordă, sub condiţia de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinaţie, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizaţie de vacanţă sau o primă de vacanţă, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat sau pot acorda o indemnizaţie de vacanţă sau primă de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat.” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, ordonanţa de urgenţă aplicându-se în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, se prevăd următoarele: „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4, conform căruia „dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, care să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (ii) instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în primă instanţă sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept şi aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza admisibilităţii sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile anterior expuse, instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenţei neunitare la nivelul instanţelor naţionale.

Astfel, cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, care judecă în calea de atac a apelului (ultimă instanţă), conform art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Obiectul cauzei se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, curtea de apel fiind învestită cu o cerere prin care se solicită stabilirea şi plata unor drepturi salariale ale unor categorii de personal plătite din fonduri publice (cadre didactice în unităţi/instituţii de învăţământ de stat).

Este îndeplinită şi condiţia negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În schimb, nu este întrunită cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absenţa unei definiţii legale a noţiunii de „chestiune de drept”, în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în legătură cu această cerinţă s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii” (a se vedea, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024 etc.).

Prin urmare, ceea ce este definitoriu pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

De aceea, motivele care susţin admisibilitatea sesizării trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia instanţei învestite cu soluţionarea cauzei să interpreteze şi să aplice legea în vederea soluţionării litigiului. Exprimarea punctului de vedere al instanţei de trimitere contribuie, în acest context, la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanţei supreme să o dezlege este una reală, având vocaţie de a convinge şi din această perspectivă că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, precitată).

Prin urmare, după cum s-a reţinut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite şi dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare.

În cauza de faţă, sesizarea instanţei de trimitere vizează, în esenţă, acordarea indemnizaţiilor de vacanţă sub formă de vouchere, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, personalului din cadrul unităţilor/instituţiilor de învăţământ de stat, respectiv se invocă problema dacă aceste vouchere de vacanţă se acordă integral ori, după caz, doar proporţional cu perioada de desfăşurare a activităţii în anul calendaristic pentru care se solicită.

Instanţa de trimitere apreciază că, prin Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, sunt reglementate două ipoteze distincte, una care se regăseşte în art. 3 alin. (2) şi care vizează salariaţii din instituţiile şi autorităţile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanţa de urgenţă, salariaţi ce beneficiază de o singură indemnizaţie de vacanţă, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget, alocate cu această destinaţie, şi cealaltă, reglementată prin art. 12 alin. (2) din aceleaşi norme, text conform căruia: „Cuantumul acordat salariaţilor, alţii decât cei prevăzuţi la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanţă se stabileşte, în condiţiile legii, de către angajatori proporţional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic.”

Astfel, în considerarea unui raţionament logico-juridic propriu, instanţa apreciază că, în cazul salariaţilor cărora li se aplică exclusiv dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanţă este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligaţia de a fi acordate voucherele de vacanţă proporţional cu timpul lucrat, observându-se, totodată, că în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Ordinul nr. 3.498/2022, care stabileşte modalitatea de acordare a voucherelor de vacanţă în anul 2022 în unităţile/instituţiile de învăţământ de stat, Ministerul Educaţiei şi alte instituţii publice din subordinea acestuia, potrivit căruia beneficiază de vouchere de vacanţă personalul încadrat în unităţile/instituţiile prevăzute la alin. (1), care a desfăşurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia, inclusiv personalul pensionat/detaşat sau aflat în situaţiile prevăzute la art. 145 alin. (4) din Codul muncii.

Se constată, aşadar, că, în opinia completului de judecată asupra problemei de drept sesizate, nu există vreo dificultate reală în rezolvarea acesteia, fiind descrise cu suficientă claritate ipotezele normative ce prevăd dreptul disputat, nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept incidente cauzei, corelarea acestora permiţând formularea răspunsului corect în chestiunea supusă dezlegării, în sensul evident al dispoziţiilor mai sus menţionate, care transpare din simpla lor edictare.

De altfel, trebuie subliniat că în jurisprudenţa majoritară (excepţie făcând o singură hotărâre a unei curţi de apel) se procedează în sensul exprimat de instanţa de trimitere, interpretându-se coroborat dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 cu cele ale art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021, anterior menţionată (paragraful 41 din prezenta decizie), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut următoarele: „ 74. Instanţa de trimitere solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să stabilească dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare în intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) pot fi interpretate în sensul că ar permite acordarea, de către instituţiile şi autorităţile publice determinate de textul legal în discuţie, a unor indemnizaţii de vacanţă/prime de vacanţă, sub formă de vouchere, într-un cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat. 75. Pentru lămurirea acestei chestiuni, completul de judecată are la îndemână metodele de interpretare gramaticală şi sistematică (comparativă), identificate în încheierea de sesizare, cu ajutorul cărora s-a impus concluzia că suma de 1.450 lei este un cuantum fix, spre deosebire de situaţia altor angajatori decât cei menţionaţi la alin. (2), prevăzută la art. 1 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, care pot acorda contravaloarea a «maximum şase salarii de bază minime brute pe ţară», sub formă de vouchere de vacanţă.”

Faţă de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că prin aceasta nu se invocă un aspect dificil şi controversat al unei interpretări punctuale a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierii de sesizare, nefiind relevate nici dificultăţile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale ori infralegale în discuţie, de natură să necesite intervenţia instanţei supreme, ci se urmăreşte mai degrabă o validare a opiniei exprimate de instanţa de trimitere.

Or, nu este posibilă prin această procedură învestirea instanţei supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acţiunii deduse judecăţii, întrucât, într-o interpretare contrară, rolul instanţelor s-ar rezuma la o simplă activitate de sesizare şi apoi de preluare în hotărârile pronunţate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Astfel cum în mod constant s-a statuat în jurisprudenţă, stabilirea modului de aplicare a normei la situaţia de fapt din speţă este o operaţiune ce excedează atribuţiilor completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, acest mecanism de unificare neputând fi deturnat de la raţiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări de drept în principiu, iar nu a subrogării în atribuţiile jurisdicţionale ale instanţei de judecată, rolul instanţei supreme nefiind acela de soluţionare directă a cauzei.

În consecinţă, în absenţa unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, sesizarea formulată în baza art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 apare ca inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.