ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 225/2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 2.790/1/2024, a fost constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă în Dosarul nr. 3.804/97/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părțile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești și opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării privind pronunțarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Alba Iulia - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 20 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 3.804/97/2022, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și a proceselor privind prestații de asigurări sociale (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009), art. 3 alin. (2) și art. 12 alin. (2) din Normele metodologice privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cu modificările și completările ulterioare (Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009), ale Ordinului ministrului educației nr. 3.498/2022 privind stabilirea modalității de acordare a voucherelor de vacanță pentru unitățile/instituțiile de învățământ de stat, Ministerul Educației și alte instituții publice din subordinea/coordonarea acestuia, pentru anul 2022 (Ordinul nr. 3.498/2022), se interpretează în sensul că voucherele de vacanță aferente anului 2022 cuvenite cadrelor didactice se acordă proporțional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului sau integral, indiferent de perioada în care s-a prestat această muncă.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 2 decembrie 2024, cu nr. 2.790/1/2024, termenul de judecată fiind stabilit la data de 16 iunie 2025. II. Dispozițiile legale supuse interpretării

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 - forma în vigoare la data introducerii acțiunii - 19 decembrie 2022 Art. 1. - " (1) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pentru recuperarea și întreținerea capacității de muncă a personalului salarial, angajatorii care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă pot acorda, în condițiile legii, bonuri de valoare, denumite în continuare vouchere de vacanță. (2) Instituțiile publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, acordă, anual, în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat. (...)"

Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 - forma în vigoare la data introducerii acțiunii - 19 decembrie 2022 Art. 3. - " (...) (2) În cazul salariaților din instituțiile și autoritățile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, se acordă o singură indemnizație de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație." Art. 12. - " (...) (2) Cuantumul acordat salariaților, alții decât cei prevăzuți la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanță se stabilește, în condițiile legii, de către angajatori proporțional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic. (...)" III. Expunerea succintă a procesului

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara - Secția I civilă la data de 19 decembrie 2022, cu nr. 3.804/97/2022, Sindicatul Învățământului Preuniversitar din Județul Hunedoara, în numele și pentru membrul său de sindicat X, a chemat în judecată pe pârâta Școala Gimnazială Y, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la acordarea indemnizației de vacanță sub formă de vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei, aferente anului 2022.

Prin Sentința civilă nr. 495 din 10 aprilie 2023, pronunțată de Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligat pârâtul la acordarea către reclamantă a indemnizației de vacanță sub formă de vouchere de vacanță, aferente anului 2022, proporțional cu timpul lucrat în cadrul unității pârâte.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanta este încadrată la unitatea pârâtă pe postul de profesor învățământ primar, începând cu data de 1 septembrie 2022, și nu a beneficiat de acordarea voucherelor de vacanță aferente anului 2022, deși a solicitat acest lucru, astfel cum rezultă din adeverința atașată.

Deși acordarea voucherelor de vacanță reprezintă un drept al angajaților în sensul art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), iar nu o simplă vocație, din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale incidente rezultă că intenția legiuitorului a fost de a acorda salariaților o indemnizație de vacanță anuală, în cuantum de 1.450 lei, sub formă de vouchere, proporțional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului, deci nu integral, indiferent de perioada în care s-a prestat muncă.

În cazul în care legiuitorul ar fi intenționat să acorde integral indemnizația de vacanță în discuție, indiferent de durata activității în muncă efectiv prestate de salariat în decursul anului calendaristic, ar fi putut să prevadă această împrejurare expres, însă din niciun articol al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 ori al Normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 și nici din cuprinsul Ordinului nr. 3.498/2022 nu rezultă o asemenea posibilitate, nefiind niciunde prevăzut caracterul indivizibil al acestui drept de natură salarială.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Apelanta-reclamantă a susținut că voucherele de vacanță se acordă personalului care a desfășurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia (deci, indiferent că s-a aflat în activitate o zi, o săptămână, o lună sau întregul an, salariatul are dreptul de a primi voucherele de vacanță).

Dispozițiile art. 12 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 nu sunt aplicabile și salariaților din unitățile de învățământ preuniversitar, deoarece acestea se încadrează în categoria instituțiilor aflate în subordinea Ministerului Educației, fiind finanțate din bugetul de stat prin bugetul acestui minister, conform prevederilor art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 500/2002), coroborate cu prevederile art. 104 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2011).

La termenul de judecată din 20 noiembrie 2024, Curtea a pus în discuția părților sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunii de drept menționate.

Prin încheierea pronunțată la aceeași dată s-au dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că pretențiile deduse judecății se circumscriu stabilirii și/sau plății drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, întrucât reclamanta, angajată a pârâtei Școala Gimnazială Y, este salarizată din fonduri publice.

Cauza se află în apel, fiind pe rolul unui complet de judecată din cadrul Curții de Apel Alba Iulia - Secția civilă.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, în sesizările formulate în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie să aibă ca obiect o chestiune de drept ce necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății.

Curtea a reținut că de lămurirea acestei chestiuni de drept depinde soluționarea pe fond a cauzei, dat fiind că reclamanta pretinde acordarea indemnizației de vacanță sub formă de vouchere de vacanță aferente anului 2022 integral, indiferent de perioada în care s-a prestat activitate (în valoare de 1.450 lei), și nu proporțional cu activitatea în muncă efectiv prestată în timpul anului.

De asemenea, a constatat că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat asupra chestiunii de drept invocate și aceasta nici nu formează obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctele de vedere ale părților cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părțile nu au exprimat puncte de vedere asupra chestiunii de drept altfel decât prin pozițiile procesuale rezultate din cererile depuse la dosar. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanța de trimitere a apreciat că persoanelor care pot beneficia de voucherele de vacanță instituite de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 li se aplică fie art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, fie art. 12 alin. (2) din același act normativ, aplicarea concomitentă, aceleiași persoane, a celor două texte reglementate pentru două ipoteze diferite fiind exclusă.

Potrivit art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, în cazul salariaților din instituțiile și autoritățile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, se acordă o singură indemnizație de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget, alocate cu această destinație.

Salariații din instituțiile și autoritățile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, sunt salariații instituțiilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002 și la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 273/2006), indiferent de sistemul de finanțare și de subordonare; inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, acordă anual vouchere de vacanță în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat.

Art. 12 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 prevede: "Cuantumul acordat salariaților, alții decât cei prevăzuți la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanță se stabilește, în condițiile legii, de către angajatori proporțional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic."

Or, în cazul salariaților cărora li se aplică exclusiv dispozițiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanță este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligația de a fi acordate voucherele de vacanță proporțional cu timpul lucrat.

Dimpotrivă, art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009 dispune acordarea unei singure indemnizații de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget alocate cu această destinație, ceea ce se respectă prin acordarea unui singur voucher în cuantum de 1.450 lei, integral, aferent anului 2022.

În același sens sunt și dispozițiile Ordinului nr. 3.498/2022, care stabilește modalitatea de acordare a voucherelor de vacanță în anul 2022 în unitățile/instituțiile de învățământ de stat, Ministerul Educației și alte instituții publice din subordinea acestuia.

Potrivit art. 1 alin. (3) din ordin, beneficiază de vouchere de vacanță personalul încadrat în unitățile/instituțiile prevăzute la alin. (1), care a desfășurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia, inclusiv personalul pensionat/detașat sau aflat în situațiile prevăzute la art. 145 alin. (4) din Codul muncii. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele naționale au comunicat hotărâri judecătorești și opinii teoretice, din care a rezultat existența unei orientări jurisprudențiale cvasiunanime, în sensul că, în cazul salariaților cărora li se aplică exclusiv dispozițiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanță este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligația de a fi acordate aceste vouchere proporțional cu timpul lucrat, în concordanță cu dispozițiile Ordinului nr. 3.498/2022.

În acest sens au pronunțat hotărâri judecătorești și au exprimat opinii teoretice Tribunalul Hunedoara - Secția I civilă, Tribunalul București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Teleorman, Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a litigii de muncă și asigurări sociale, Curtea de Apel Galați - Secția pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, Tribunalul Iași.

În sens contrar, al acordării voucherelor de vacanță proporțional cu timpul efectiv lucrat, a fost pronunțată o singură hotărâre judecătorească de către Curtea de Apel Cluj - Secția a IV-a litigii de muncă și asigurări sociale și a fost exprimată o opinie teoretică de către Tribunalul Brașov.

Celelalte curți de apel nu au identificat practică judiciară în materie și nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 534 din 24 mai 2021 (Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021), s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă în Dosarul nr. 1.240/119/2019, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: " Dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările și completările ulterioare - forma în vigoare în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, se interpretează în sensul că instituțiile și autoritățile publice la care se referă această normă legală acordă, sub condiția de a fi prevăzute sume în buget alocate cu această destinație, în perioada 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018, exclusiv o indemnizație de vacanță sau o primă de vacanță, după caz, sub formă de vouchere, în cuantum fix de 1.450 lei pentru un salariat sau pot acorda o indemnizație de vacanță sau primă de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat, dacă sumele prevăzute în buget, alocate cu această destinație, nu sunt suficiente pentru a se acorda astfel de drepturi în cuantum de 1.450 lei pentru fiecare salariat." IX. Jurisprudența Curții Constituționale

Curtea Constituțională nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor legale a căror interpretare se solicită. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casație și Justiție Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum și raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de reglementare al acestui act normativ este conturat expres prin dispozițiile art. 1, ordonanța de urgență aplicându-se în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, precum și în procesele privind stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze.

În această materie se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care, prin art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, se prevăd următoarele: "Dacă în cursul judecății proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluționarea cauzei în primă instanță sau în calea de atac, verificând și constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Rezultă că aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispozițiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, Codul de procedură civilă, astfel cum se și statuează expres prin art. 4, conform căruia "dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (...), precum și cu celelalte reglementări aplicabile în materie".

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, care să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (ii) instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în primă instanță sau în calea de atac; (iii) să existe o chestiune de drept veritabilă, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei; (iv) Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra chestiunii de drept și aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile anterior expuse, instituite de legiuitor pentru atingerea scopului acestui mecanism juridic special de prevenire a jurisprudenței neunitare la nivelul instanțelor naționale.

Astfel, cauza se află în curs de soluționare pe rolul Curții de Apel Alba Iulia - Secția I civilă, care judecă în calea de atac a apelului (ultimă instanță), conform art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Obiectul cauzei se circumscrie domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, curtea de apel fiind învestită cu o cerere prin care se solicită stabilirea și plata unor drepturi salariale ale unor categorii de personal plătite din fonduri publice (cadre didactice în unități/instituții de învățământ de stat).

Este îndeplinită și condiția negativă ca respectiva chestiune de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În schimb, nu este întrunită cerința existenței unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile.

În absența unei definiții legale a noțiunii de "chestiune de drept", în doctrină s-a arătat că, pentru a fi vorba despre o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fiind susceptibilă să constituie izvorul unor interpretări divergente și, în consecință, al unei practici judiciare neunitare.

Totodată, prin jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în legătură cu această cerință s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție cu procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății" (a se vedea, cu titlu exemplificativ, deciziile nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018; nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021; nr. 62 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1277 din 18 decembrie 2024 etc.).

Prin urmare, ceea ce este definitoriu pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanța supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înțelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanțelor, jurisprudența să capete coerență și unitate.

De aceea, motivele care susțin admisibilitatea sesizării trebuie să se refere la prezentarea modului diferit în care normele de drept îndoielnice, lacunare sau neclare pot fi interpretate și în ce măsură acesta depășește obligația instanței învestite cu soluționarea cauzei să interpreteze și să aplice legea în vederea soluționării litigiului. Exprimarea punctului de vedere al instanței de trimitere contribuie, în acest context, la a se stabili dacă problema de drept cu privire la care i se solicită instanței supreme să o dezlege este una reală, având vocație de a convinge și din această perspectivă că sunt întrunite condițiile de admisibilitate a sesizării (a se vedea, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 62 din 28 octombrie 2024, precitată).

Prin urmare, după cum s-a reținut în mod constant, din cuprinsul punctului de vedere al instanței inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesității mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată, iar acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite și dificultatea reală și serioasă în care se află instanța în alegerea uneia dintre variantele potențiale de interpretare.

În cauza de față, sesizarea instanței de trimitere vizează, în esență, acordarea indemnizațiilor de vacanță sub formă de vouchere, în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009, personalului din cadrul unităților/instituțiilor de învățământ de stat, respectiv se invocă problema dacă aceste vouchere de vacanță se acordă integral ori, după caz, doar proporțional cu perioada de desfășurare a activității în anul calendaristic pentru care se solicită.

Instanța de trimitere apreciază că, prin Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, sunt reglementate două ipoteze distincte, una care se regăsește în art. 3 alin. (2) și care vizează salariații din instituțiile și autoritățile publice, prevăzute de art. 1 alin. (2) din ordonanța de urgență, salariați ce beneficiază de o singură indemnizație de vacanță, sub formă de vouchere, în cuantum de 1.450 lei pentru un salariat, în limita sumelor prevăzute în buget, alocate cu această destinație, și cealaltă, reglementată prin art. 12 alin. (2) din aceleași norme, text conform căruia: "Cuantumul acordat salariaților, alții decât cei prevăzuți la art. 3 alin. (2), sub forma voucherelor de vacanță se stabilește, în condițiile legii, de către angajatori proporțional cu perioada de exercitare a raportului de serviciu sau durata contractului de muncă, într-un an calendaristic."

Astfel, în considerarea unui raționament logico-juridic propriu, instanța apreciază că, în cazul salariaților cărora li se aplică exclusiv dispozițiile art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009, cererea de acordare a voucherelor de vacanță este întemeiată în tot, întrucât în cazul acestora nu este legiferată obligația de a fi acordate voucherele de vacanță proporțional cu timpul lucrat, observându-se, totodată, că în același sens sunt și dispozițiile art. 1 alin. (3) din Ordinul nr. 3.498/2022, care stabilește modalitatea de acordare a voucherelor de vacanță în anul 2022 în unitățile/instituțiile de învățământ de stat, Ministerul Educației și alte instituții publice din subordinea acestuia, potrivit căruia beneficiază de vouchere de vacanță personalul încadrat în unitățile/instituțiile prevăzute la alin. (1), care a desfășurat activitate în anul 2022, indiferent de durata acesteia, inclusiv personalul pensionat/detașat sau aflat în situațiile prevăzute la art. 145 alin. (4) din Codul muncii.

Se constată, așadar, că, în opinia completului de judecată asupra problemei de drept sesizate, nu există vreo dificultate reală în rezolvarea acesteia, fiind descrise cu suficientă claritate ipotezele normative ce prevăd dreptul disputat, nefiind identificată o problemă de interpretare a normelor de drept incidente cauzei, corelarea acestora permițând formularea răspunsului corect în chestiunea supusă dezlegării, în sensul evident al dispozițiilor mai sus menționate, care transpare din simpla lor edictare.

De altfel, trebuie subliniat că în jurisprudența majoritară (excepție făcând o singură hotărâre a unei curți de apel) se procedează în sensul exprimat de instanța de trimitere, interpretându-se coroborat dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 cu cele ale art. 3 alin. (2) din Normele metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 215/2009.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 23 din 12 aprilie 2021, anterior menționată (paragraful 41 din prezenta decizie), Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele: " 74. Instanța de trimitere solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție să stabilească dacă prevederile art. 1 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009 (forma în vigoare în intervalul 1 iulie 2017-30 noiembrie 2018) pot fi interpretate în sensul că ar permite acordarea, de către instituțiile și autoritățile publice determinate de textul legal în discuție, a unor indemnizații de vacanță/prime de vacanță, sub formă de vouchere, într-un cuantum mai mic de 1.450 lei pentru un salariat. 75. Pentru lămurirea acestei chestiuni, completul de judecată are la îndemână metodele de interpretare gramaticală și sistematică (comparativă), identificate în încheierea de sesizare, cu ajutorul cărora s-a impus concluzia că suma de 1.450 lei este un cuantum fix, spre deosebire de situația altor angajatori decât cei menționați la alin. (2), prevăzută la art. 1 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2009, care pot acorda contravaloarea a «maximum șase salarii de bază minime brute pe țară», sub formă de vouchere de vacanță."

Față de cele expuse anterior, verificarea premiselor sesizării relevă faptul că prin aceasta nu se invocă un aspect dificil și controversat al unei interpretări punctuale a normelor de drept indicate în cuprinsul încheierii de sesizare, nefiind relevate nici dificultățile întâmpinate sau considerentele care ar putea fundamenta o interpretare divergentă a normelor legale ori infralegale în discuție, de natură să necesite intervenția instanței supreme, ci se urmărește mai degrabă o validare a opiniei exprimate de instanța de trimitere.

Or, nu este posibilă prin această procedură învestirea instanței supreme asupra oricărei chestiuni de drept subsumate cauzei acțiunii deduse judecății, întrucât, într-o interpretare contrară, rolul instanțelor s-ar rezuma la o simplă activitate de sesizare și apoi de preluare în hotărârile pronunțate a dezlegărilor date în mecanismul hotărârii prealabile.

Astfel cum în mod constant s-a statuat în jurisprudență, stabilirea modului de aplicare a normei la situația de fapt din speță este o operațiune ce excedează atribuțiilor completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, acest mecanism de unificare neputând fi deturnat de la rațiunea reglementării lui, aceea a asigurării unor dezlegări de drept în principiu, iar nu a subrogării în atribuțiile jurisdicționale ale instanței de judecată, rolul instanței supreme nefiind acela de soluționare directă a cauzei.

În consecință, în absența unei chestiuni de drept, în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, de a cărei lămurire să depindă soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea formulată în baza art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 apare ca inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.