Decizia nr. 79 din 12 noiembrie 2018

Prin încheierea de şedinţă din 30 mai 2018, dată în Dosarul nr. 3.012/105/2017, Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a admis cererile formulate de intimaţii-pârâţi şi a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă prin raportare la prevederile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare, pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite.

Sesizarea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 23 iulie 2016 cu nr. 1.998/1/2018.

La aceeaşi dată au mai fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie încă două sesizări, cu nr. 1.999/1/2018 şi, respectiv, nr. 2.000/1/2018, ce au fost conexate la primul dosar menţionat, avându-se în vedere identitatea chestiunii de drept sesizate de către acelaşi complet de judecată de la Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, la aceeaşi dată – 30 mai 2018, în cauze similare, ce fac obiectul dosarelor nr. 3.087/105/2017 şi, respectiv, nr. 3.533/105/2017 ale Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă. II. Normele de drept intern ce formează obiectul sesizărilor

Completul de judecată al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a indicat în cuprinsul încheierilor de sesizare următoarele texte din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 192/2006), ca fiind dispoziţii a căror interpretare se solicită şi dispoziţii relevante în speţă: Art. 1 alin. (1) „Medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.” Art. 2. alin. (4) „Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.” Art. 58. alin. (2) „Înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice, dispoziţiile art. 2 fiind aplicabile.” Art. 60 1 alin. (1) „În litigiile ce pot face, potrivit legii, obiect al medierii sau al altei forme alternative de soluţionare a conflictelor, părţile şi/sau partea interesată, după caz, sunt ţinute să facă dovada că au participat la şedinţa de informare cu privire la avantajele medierii, în următoarele materii: (…) e) în litigiile de muncă izvorâte din încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă;”. Art. 61 alin. (1) „În cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere poate avea loc din iniţiativa părţilor sau la propunerea oricăreia dintre acestea ori la recomandarea instanţei, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului. Mediatorul nu poate solicita plata onorariului pentru informarea părţilor.” III. Expunerea succintă a celor trei procese în cadrul cărora s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 aprilie 2017 cu nr. 3.012/105/2017, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. xxx/29.06.2015, consfinţit în baza Sentinţei civile nr. 2.379 din 18 septembrie 2015 a Tribunalului Prahova, anularea tuturor adeverinţelor emise de către societatea pârâtă în baza acordului sus-menţionat şi obligarea acestei societăţi la depunerea declaraţiilor rectificative, conform condiţiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010).

La data de 8 mai 2017, pârâta A, în calitate de mediator, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei calităţii sale procesuale pasive, a abuzului de drept procesual din partea reclamantei, solicitând totodată şi respingerea acţiunii, deoarece acordul de mediere, validat pe cale judecătorească, a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale în materie.

La datele de 16 mai 2017, 22 mai 2017, 14 iunie 2017, pârâţii B, C, D, E, F, G au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a acesteia, a inadmisibilităţii acţiunii, a anulării acţiunii, a puterii de lucru judecat, solicitând şi respingerea acţiunii în condiţiile în care acordul de mediere a fost încheiat cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de dispoziţiile legale în materie.

După administrarea probatoriilor, prin Sentinţa civilă nr. 4.532 din 18 octombrie 2017, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A, în calitate de mediator, şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, ca fiind introdusă faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a inexistenţei dreptului la acţiune, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a abuzului de drept procesual, a lipsei de interes a reclamantei, a anulării acţiunii, a puterii de lucru judecat invocate de către pârâţi şi a respins acţiunea precizată, în totalitate, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 6 decembrie 2017, a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Prahova, prin care a solicitat să se dispună schimbarea în parte a sentinţei şi admiterea acţiunii precizate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 3.087/105/2017, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a Contractului de mediere nr. xxx/27.11.2014, anularea Sentinţei civile nr. 165 din 16 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova, de consfinţire a acordului de mediere, anularea adeverinţelor emise de societatea pârâtă în baza acordului de mediere menţionat şi obligarea acestei pârâte la depunerea declaraţiilor rectificative, conform condiţiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

Pârâta A – acelaşi mediator din cauza precedentă a formulat la data de 8 mai 2017 întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pârâţii H, I, J şi K au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţiile inadmisibilităţii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a lipsei de interes.

La rândul lor, pârâţii L şi M au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a inadmisibilităţii, a lipsei de interes şi a autorităţii de lucru judecat, iar pârâtul N a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat.

După administrarea probatoriilor, prin Sentinţa civilă nr. 269 din 22 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A – birou de mediere şi a respins acţiunea faţă de această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins celelalte excepţii invocate de pârâţi. Prin aceeaşi hotărâre instanţa a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova şi a constatat nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. xxx/27.11.2014 între pârâţii persoane fizice şi societatea pârâtă, a constatat că Sentinţa civilă nr. 165 din 16 ianuarie 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, prin care s-a consfinţit acordul de mediere mai sus menţionat este lipsită de orice efect şi a dispus anularea adeverinţelor emise de societatea pârâtă pentru pârâţii persoane fizice, iar în rest a respins cererea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova, precum şi pârâţii persoane fizice.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu nr. 3.533/105/2017, reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a Acordului de mediere nr. xx/23.01.2015 şi să se dispună anularea Sentinţei civile nr. 1.478 din 25 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. 5.204/105/2014, anularea tuturor adeverinţelor emise de societatea pârâtă în baza acordului de mediere consfinţit prin sentinţa menţionată, precum şi obligarea societăţii pârâte la depunerea declaraţiilor rectificative, conform condiţiilor de muncă anterioare acordului de mediere pentru perioada ulterioară datei de 1 aprilie 2001, potrivit art. 7 alin. (2) din Legea nr. 263/2010.

În raport cu motivele cererii de chemare în judecată, pârâtul O a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei de interes a reclamantei, a anulării acţiunii şi a puterii de lucru judecat.

La data de 18 mai 2017, pârâta A – birou de mediere a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţiile inadmisibilităţii acţiunii, a inexistenţei dreptului la acţiune a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale pasive a mediatorului şi a abuzului de drept procesual din partea reclamantei.

După administrarea probatoriilor, prin Sentinţa civilă nr. 355 din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A, în calitate de mediator, şi a respins acţiunea formulată împotriva acestei pârâte, ca fiind introdusă faţă de o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins celelalte excepţii invocate de pârâtul O şi a respins în totalitate acţiunea completată şi precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 12 februarie 2018 a declarat apel Casa Judeţeană de Pensii Prahova. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizărilor

Completul de judecată al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a reţinut că din cuprinsul prevederilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizărilor, s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, întrucât Curtea de Apel Ploieşti este legal învestită în cele trei cauze cu soluţionarea unor cereri de apel, în litigii având natura juridică a asigurărilor sociale, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 153 şi art. 154 din Legea nr. 263/2010, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului, conform art. 155 din Legea nr. 263/2010, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie realizându-se de un complet din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Pe de altă parte, condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este îndeplinită, întrucât soluţionarea pe fond a celor trei dosare (având ca obiect constatare absolută acord de mediere pe considerentul că litigiile vizând acordarea grupei de muncă nu pot face obiectul acordului de mediere) depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, respectiv să se stabilească dacă cererile vizând acordarea grupei I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite de muncă, pot face obiectul acordului de mediere.

Instanţa de sesizare a apreciat că este îndeplinită şi condiţia noutăţii, întrucât asupra acestei probleme de drept nu a fost identificată jurisprudenţă care să prezinte caracterul unei practici judiciare conturate şi constante, astfel încât mecanismul cu funcţie de prevenţie al hotărârii prealabile să fie înlăturat.

Astfel, ca urmare a verificărilor efectuate asupra acestui aspect, rezultă că, în perioada 1 ianuarie 2017-1 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Prahova au fost înregistrate 132 de dosare având ca obiect nulitate absolută acord de mediere, iar, în cadrul celor soluţionate, în 73 de dosare s-au admis cererile şi s-a constatat nulitatea acordurilor de mediere, în 40 de dosare au fost respinse cererile vizând constatarea nulităţii acordului de mediere, restul pricinilor fiind în curs de soluţionare sau suspendate.

La nivelul Curţii de Apel Ploieşti au fost înregistrate 111 dosare, având ca obiect apelurile exercitate de părţi împotriva hotărârilor pronunţate de Tribunalul Prahova cu privire la această problemă de drept. În 4 dosare Curtea de Apel Ploieşti s-a pronunţat în sensul admiterii apelurilor declarate de Casa Judeţeană de Pensii Prahova şi schimbării sentinţelor pronunţate de tribunal în sensul constatării nulităţii acordurilor de mediere, 45 de dosare sunt suspendate în baza art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă (dintre care două fuseseră repuse pe rol pentru soluţionare în complet de divergenţă), 48 de dosare se află în procedura de regularizare, iar 14 dosare au deja fixat primul termen de judecată.

Având în vedere practica existentă atât la nivelul Tribunalului Prahova, cât şi al Curţii de Apel Ploieşti, cu privire la această problemă de drept, cât şi împrejurarea că nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor consultate la data sesizării, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, Curtea de Apel Ploieşti a apreciat că este îndeplinită condiţia noutăţii. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile au depus următoarele puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă judecăţii:

Reclamanta Casa Judeţeană de Pensii Prahova a apreciat că prevederile legale incidente în cauză, care interzic tranzacţionarea cu privire la drepturi de care părţile nu pot dispune, potrivit legii, şi a căror interpretare se solicită, nu sunt incomplete, lacunare sau neclare.

Reclamanta a arătat că acordul de mediere a avut ca obiect drepturi de care părţile nu pot dispune prin convenţie, respectiv a avut ca obiect constatarea condiţiilor în care foştii salariaţi şi-au desfăşurat activitatea la societatea angajatoare.

Pârâtul F din Dosarul nr. 3.012/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, pârâţii I, J, K, L şi M din Dosarul nr. 3.087/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, precum şi pârâtul din Dosarul nr. 3.533/105/2017 al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă au formulat puncte de vedere prin care au apreciat că sunt admisibile sesizările pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, fiind întrunite toate condiţiile prevăzute de lege.

Pârâţii au arătat că, prin încheierea acordului de mediere, părţile semnatare demonstrează manifestarea lor de voinţă, ceea ce înseamnă că nu există niciun impediment legal de a se pronunţa o hotărâre judecătorească pentru consfinţirea unei asemenea înţelegeri a părţilor.

Atât timp cât între pârâţii persoane fizice şi societatea pârâtă au existat raporturi de muncă în baza cărora pârâţii persoane fizice au prestat activitatea în favoarea societăţii pârâte în calitate de salariaţi în anumite locuri şi condiţii de muncă, îndeplinind anumite atribuţii şi diferite funcţii, înseamnă că, în realitate, neînţelegerile apărute între părţi privind încadrarea pârâţilor în anumite categorii superioare de muncă au constituit prin însăşi natura lor un conflict de muncă izvorât strict din executarea contractelor individuale de muncă încheiate între părţi, caz în care un asemenea conflict de muncă, reprezentând un eventual litigiu de muncă, poate face obiectul unor negocieri şi al unei medieri în temeiul dispoziţiilor art. 60 1 din Legea nr. 192/2006.

În acelaşi sens este şi punctul de vedere al mediatorului, care a susţinut că drepturile în discuţie pot fi tranzacţionate legal, neexistând nicio normă în cuprinsul Ordinului ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, cu completările ulterioare (Ordinul nr. 50/1990), care să interzică tranzacţionarea drepturilor de muncă ce au făcut obiectul acordului de mediere. VI. Punctul de vedere al titularului sesizărilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin încheierile din 30 mai 2018 de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, completul de judecată al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a reţinut că încadrarea activităţii salariaţilor în grupe de muncă trebuia realizată de către angajator în urma desfăşurării procedurii administrative reglementate prin Ordinul nr. 50/1990 [metodologie comună pentru perioada 1969-1990 prevăzută de acest ordin şi 1990-2001, perioadă reglementată de Ordinul ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 125/1990*) pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării, pentru perioada lucrată după 1 martie 1990 (Ordinul nr. 125/1990) ]. *) Ordinul ministrului muncii şi ocrotirilor sociale, al ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Comisiei Naţionale pentru Protecţia Muncii nr. 125/1990 nu a fost publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I.

În lipsa unei încadrări preexistente menţionate în carnetul de muncă, cu indicarea exactă a anexei şi punctului din ordin în baza căruia s-a făcut nominalizarea în conformitate cu documentele primare existente în unitate, pentru a complini posibilele omisiuni ale acestor menţiuni din carnetul de muncă [la 1 ianuarie 2011 a fost abrogat Decretul nr. 92/1976 privind carnetul de muncă, cu modificările ulterioare (Decretul nr. 92/1976) ], a fost emis Ordinul ministrului muncii, familiei şi egalităţii de şanse nr. 590/2008 pentru aprobarea Procedurii privind modul de întocmire şi eliberare a adeverinţelor prin care se atestă activitatea desfăşurată în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, necesare stabilirii şi/sau modificării drepturilor de pensie în conformitate cu prevederile Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Ordinul nr. 590/2008).

Conform acestui ordin, adeverinţele se întocmesc şi se eliberează de către angajator sau deţinătorul de arhivă, conform modelului prevăzut în anexă, numai pe baza documentelor verificabile, aflate în evidenţele acestora, respectiv actul normativ (nr., dată, poziţie, anexă etc.) care, anterior datei de 1 aprilie 2001, a constituit temei juridic pentru încadrarea în grupă superioară de muncă şi actul administrativ emis de unitate (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.).

De asemenea, potrivit art. 158 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, adeverinţele care atestă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă sunt valorificate numai în situaţia în care au fost emise conform legii, pe baza documentelor verificabile întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001.

Totodată, la art. 126 alin. (1) din Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, se prevede că adeverinţele prin care se atestă faptul că în anumite perioade, anterioare datei de 1 aprilie 2001, persoanele şi-au desfăşurat activitatea în locuri de muncă încadrate în grupele I şi/sau a II-a de muncă se întocmesc potrivit modelului prevăzut în anexa nr. 14, numai pe baza documentelor, verificabile, aflate în evidenţele angajatorilor sau ale deţinătorilor legali de arhive.

Aşadar, în adeverinţă, angajatorul atestă fapte anterioare datei de 1 aprilie 2001 pe baza documentelor aflate în evidenţele sale întocmite la acea vreme, rolul adeverinţei fiind acela de a confirma producerea acelor fapte, respectiv încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă.

Or, confirmarea poate fi efectuată numai în baza unor documente din care rezultă încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă întocmite anterior datei de 1 aprilie 2001, aşa cum în mod expres rezultă din textul de lege.

Din modelul de adeverinţă prevăzut în anexa nr. 14 la Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 257/2011, cu completările ulterioare, rezultă că, printre altele, angajatorul trebuie să indice actul administrativ emis de unitate, conform prevederilor Ordinului nr. 50/1990 pentru precizarea locurilor de muncă, activităţilor şi categoriilor profesionale cu condiţii deosebite care se încadrează în grupele I şi II de muncă în vederea pensionării (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.).

Prin urmare, angajatorul nu poate să ateste încadrarea persoanelor în fostele grupe I şi/sau a II-a de muncă anterior datei de 1 aprilie 2001 dacă în evidenţele sale nu există documente din care să rezulte acest fapt (proces-verbal, decizie, tabel, hotărârea consiliului de administraţie şi a sindicatului privind nominalizarea persoanelor încadrate în grupe superioare de muncă, pontajele lunare, registrul de evidenţă a intrărilor în subteran etc.).

Ca atare, în situaţia unei încadrări preexistente, angajatorul era îndrituit să procedeze direct la emiterea adeverinţei, dar, în lipsa unei asemenea încadrări, situaţie ce se regăseşte şi în cazul societăţii pârâte, încadrarea activităţii salariaţilor în grupă de muncă nu mai putea fi realizată decât pe calea unei acţiuni în justiţie.

În legătură cu aceste drepturi – beneficiul drepturilor derivate din activitatea prestată în grupe superioare de muncă – se constată că, în mod evident, părţile nu pot dispune retroactiv, ceea ce înseamnă că, în cazul întrunirii condiţiilor legale pentru acordarea grupei, angajatorii trebuiau să o facă fie prin înscrierea menţiunii în carnetul de muncă, fie prin eliberarea adeverinţei, iar, în cazul neîndeplinirii condiţiilor, urmau să refuze efectuarea menţiunilor.

Împrejurarea că angajatorul putea emite adeverinţa constatatoare a beneficiului încadrării în grupe de muncă nu semnifică faptul că dreptul la care se referă aceasta este un drept de care părţile ar putea dispune, esenţială fiind în acest sens şi dezlegarea dată prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016 care, la paragraful 47, face trimitere la respectiva adeverinţă ca un înscris probator, fără însă a-i acorda alte valenţe.

S-a reţinut, prin aceeaşi decizie, şi că neparcurgerea procedurii legale de încadrare a salariaţilor în condiţii deosebite de muncă corespunzătoare grupei I sau a II-a de muncă, fie pentru că angajatorul a considerat că locurile de muncă din unitate nu îndeplinesc astfel de condiţii, fie pentru că a ignorat aplicarea legii (nu a întreprins demersurile care se referă la procedura de evaluare a acestor locuri de muncă) pe perioada de valabilitate a ordinului, poate fi suplinită, pe cale jurisdicţională, de un litigiu promovat de fostul salariat în contradictoriu cu angajatorul şi calificat ca un conflict, supus jurisdicţiei muncii, în situaţia premisă a ocupării de către acesta a unui loc de muncă sau a desfăşurării unei activităţi dintre cele enumerate limitativ în listele anexe ale Ordinului nr. 50/1990 sau ale Ordinului nr. 125/1990 (regăsite în lista celor nominalizate). Împrejurările concrete ale activităţii şi justificarea motivelor pentru care angajatorul nu a procedat la evaluarea locului de muncă sau la nominalizarea salariatului, cu consecinţa juridică a neîncadrării locului de muncă ocupat în condiţii deosebite de muncă (încadrare sau nominalizare), pot fi examinate şi vor primi valenţele cuvenite în planul probaţiunii judiciare.

Decizia nr. 9 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit deci, cu efect obligatoriu, că instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Aşadar, ulterior abrogării ordinelor anterior menţionate, doar instanţa de judecată mai are posibilitatea încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001 în grupa superioară de muncă, însă numai în cadrul unei proceduri judiciare, în urma administrării probelor.

Ceea ce s-a întâmplat, în fapt, ulterior pronunţării sentinţei civile prin care s-a luat act de acordul de mediere, a fost ca angajatorul să procedeze benevol la noi încadrări în grupa superioară de muncă, în afara procedurii reglementate de Ordinul nr. 50/1990, ţinând cont de natura juridică de contract a acestei sentinţe.

Or, în lipsa urmării de către partenerii sociali a procedurilor administrative cu caracter obligatoriu reglementate de Ordinul nr. 50/1990 şi, ulterior, de Ordinul nr. 125/1990, verificarea îndrituirii unui salariat la beneficiul grupei superioare de muncă mai poate avea loc exclusiv prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta din urmă fiind cea care realizează însăşi încadrarea activităţii.

Sub acest aspect trebuie reţinut că, la nivelul anului 2015, nu mai exista un temei legal pentru angajator să suplinească neîndeplinirea procedurii speciale prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 şi să efectueze o asemenea încadrare ulterior abrogării acestui act normativ. De altfel, chiar angajatorul confirmă o atare situaţie, prin simplul fapt că nu a emis, în anul 2015, un act administrativ de încadrare în grupă de muncă, angajaţii fiind nevoiţi să se adreseze instanţei de judecată pentru a li se recunoaşte, pe cale judiciară, beneficiul grupelor de muncă.

Prin urmare, instanţa de trimitere a constatat că, la momentul sesizării instanţei de judecată cu litigiul stins ulterior pe calea medierii, societatea angajatoare nu mai avea posibilitatea de a efectua încadrarea activităţii pârâţilor în grupe de muncă şi, pe cale de consecinţă, părţile nu mai erau titularele unor drepturi şi obligaţii de care să poată dispune prin convenţie.

Pe de altă parte, procedura instituită de Ordinul nr. 50/1990 nu era condiţionată de vreo manifestare de voinţă a salariatului, astfel că nu poate fi reţinută incidenţa art. 39 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), conform căruia salariatul are dreptul la negociere colectivă şi individuală sau art. 39 alin. (1) lit. i) din Codul muncii, potrivit căruia acesta are dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de muncă.

Aceste dispoziţii implică, într-adevăr, faptul că legiuitorul a recunoscut posibilitatea de a supune negocierii părţilor şi condiţiile în care se execută contractul individual de muncă, dar cu privire la condiţiile de lucru din timpul desfăşurării/derulării relaţiilor de muncă, şi nu retroactiv, cu încălcarea/omiterea procedurilor impuse de lege.

Ca atare, în ceea ce priveşte încadrarea în grupa I/a II-a de muncă, acordul de mediere nesocoteşte dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Legea nr. 192/2006, prin eludarea dispoziţiilor legale anterior menţionate, ceea ce implică inclusiv un efort suplimentar al bugetului naţional al asigurărilor sociale.

Sub aspectul condiţiilor speciale/deosebite de muncă, instanţa de sesizare a reţinut incidenţa Deciziei nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, prin care s-a stabilit că nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, iar în ceea ce priveşte condiţiile speciale a statuat că acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, s-a constatat că, în anumite cauze, unitatea pârâtă a obţinut aviz pentru îndeplinirea procedurilor şi criteriilor de încadrare în condiţii speciale numai pentru anumite activităţi din anexa nr. 2 la Legea nr. 263/2010, care nu au nimic în comun cu cele desfăşurate de pârâţi, iar lipsa avizului este confirmată chiar de menţiunile din cuprinsul adeverinţelor, care, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, fac trimiteri numai cu caracter general la dispoziţiile Legii nr. 226/2006.

Un alt argument pentru care instanţa de sesizare consideră că nu pot face obiectul medierii litigiile privind încadrarea în grupă de muncă este acela că, anterior medierii, în unele situaţii, beneficiarii acestui acord şi angajatorul s-au judecat şi prin hotărâre judecătorească s-a constatat dreptul acestora la o altă grupă de muncă decât cea negociată.

Principiul puterii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. Prin urmare, instanţa învestită cu soluţionarea unei cereri are obligaţia de a respecta chestiunile litigioase care au fost deja tranşate printr-o altă hotărâre, înzestrată cu putere de lucru judecat, situaţie în care nu mai poate face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească şi pe care nici nu o poate ignora.

În condiţiile în care, printr-o hotărâre care beneficia de putere de lucru judecat, s-a statuat de către instanţa de judecată că salariatul/fostul salariat era îndreptăţit să beneficieze de grupa I/a II-a de muncă într-un anumit procent pentru activitatea prestată în cadrul unităţii pârâte, a se stabili printr-un acord de mediere încheiat ulterior între aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi perioade îndreptăţirea salariaţilor/foştilor salariaţi la o altă grupă de muncă înseamnă a se aduce atingere celor statuate cu putere de lucru judecat în prima hotărâre, lucru care nu este posibil.

Pentru aceste considerente, instanţa de sesizare a constatat că acordul de mediere a fost încheiat în frauda terţului – casa teritorială de pensie, conducând la prejudicierea bugetului asigurărilor sociale, şi, totodată, că acesta nesocoteşte dispoziţiile art. 58 alin. (2), respectiv ale art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 care interzic tranzacţionarea cu privire la drepturi de care părţile nu pot dispune, potrivit legii. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, datele comunicate de instanţele naţionale au relevat următoarele aspecte:

Curţile de Apel Timişoara, Piteşti, Craiova, Constanţa şi Alba Iulia au comunicat că nu s-a identificat practică judiciară.

La nivelul Curţilor de Apel Oradea, Galaţi, Bucureşti, Braşov, Cluj, Suceava, Târgu Mureş nu a fost identificată practică judiciară, însă opinia teoretică a colectivelor de judecători consultate de la curţile de apel şi tribunale (cu o singură excepţie, Tribunalul Giurgiu) este în sensul că negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite, nu pot face obiect al medierii în temeiul Legii nr. 192/2006.

Practica judiciară identificată la nivelul Curţii de Apel Iaşi este în sensul respingerii cererii de încuviinţare a acordului de mediere, apreciindu-se că nu este vorba despre drepturi de care părţile să poată dispune.

Instanţa de sesizare – Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că, până la data sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la nivelul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă, doar 3 completuri de apel au soluţionat această problemă de drept, prin decizii definitive, în sensul că nu pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite.

Ulterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, toate completurile au suspendat judecata apelurilor, conform art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă, în această situaţie fiind 55 de cauze.

La nivelul Tribunalelor Dâmboviţa şi Buzău nu au fost identificate cauze în care să se pună această problemă de drept, însă opinia unanimă exprimată de judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Dâmboviţa este în sensul că nu pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite.

La nivelul Tribunalului Prahova problema de drept a fost soluţionată prin hotărâri definitive, în sensul că pot face obiect al medierii negocieri cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite, fiind ataşate Sentinţa nr. 167 din 16 ianuarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 7.008/105/2013 al Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, rămasă definitivă prin nerecurare; Sentinţa nr. 2.994 din 5 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.467/105/2015 al Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, rămasă definitivă prin Decizia nr. 374 din 23 februarie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă; Sentinţa nr. 3.460 din 11 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.225/105/2015 al Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, definitivă prin Decizia nr. 849 din 12 aprilie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă.

În cuprinsul încheierilor de sesizare, completul de judecată al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă a arătat că practica judiciară neunitară a fost înregistrată la nivelul Tribunalului Prahova, în timp ce, la nivelul Curţii de Apel Ploieşti, practica a fost în sensul că nu pot face obiect al medierii negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I sau a II-a de muncă, respectiv condiţii speciale sau deosebite, pe considerentul că, în lipsa urmării de către partenerii sociali a procedurilor administrative cu caracter obligatoriu reglementate de Ordinul nr. 50/1990 şi, ulterior, de Ordinul nr. 125/1990, verificarea îndrituirii unui salariat la beneficiul grupei superioare de muncă poate avea loc exclusiv prin actul jurisdicţional al instanţei, aceasta din urmă fiind cea care realizează însăşi încadrarea activităţii.

Sub acest aspect s-a reţinut că, la nivelul anului 2015, nu mai exista un temei legal pentru angajator să suplinească neîndeplinirea procedurii speciale prevăzute de Ordinul nr. 50/1990 şi să efectueze o asemenea încadrare ulterior abrogării acestui act normativ, iar la momentul sesizării instanţei de judecată cu litigiul stins ulterior pe calea medierii, unitatea angajatoare nu mai avea posibilitatea de a efectua încadrarea activităţii salariaţilor sau foştilor săi salariaţi în grupe de muncă şi, pe cale de consecinţă, părţile nu mai erau titularele unor drepturi şi obligaţii de care să poată dispune prin convenţie.

În acest context s-a considerat că acordul de mediere nesocoteşte dispoziţiile art. 58 alin. (2) şi, respectiv, art. 61 alin. (1) din Legea nr. 192/2006.

S-a învederat şi situaţia că, în Dosarul nr. 4.260/105/2017 şi Dosarul nr. 1.959/105/2017 (aflate pe rolul Curţii de Apel Ploieşti – Secţia I civilă), luarea hotărârii cu majoritate nu a putut avea loc şi, constatându-se incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă, s-a dispus repunerea pe rol a cauzelor şi reluarea dezbaterilor în complet de divergenţă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.883/C/2601/III-5/2018 din 24 septembrie 2018, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedurile de unificare a practicii judiciare şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Analizând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în procedurile de unificare a practicii judiciare, au fost identificate următoarele decizii care prezintă relevanţă:

Prin Decizia nr. 12 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 904 din 10 noiembrie 2016, s-a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a stabilit că: „I. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 2 alin. (2), art. 3, 4, 11, 12, 15, 16 şi 18 din Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile şi metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 1-4, art. 7-9, art. 13 alin. (4) şi art. 131 din Hotărârea Guvernului nr. 246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite, cu modificările şi completările ulterioare, nu este deschisă calea unei acţiuni în constatare de drept comun a condiţiilor deosebite de muncă în care angajaţii şi-au desfăşurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 şi nici a acţiunii în obligare a angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii, atunci când aceştia din urmă nu au obţinut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă în aceste condiţii. II. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale, raportate la prevederile art. 2-6, art. 9, 13 şi 16 din Hotărârea Guvernului nr. 1.025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi a prevederilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în ceea ce priveşte condiţiile speciale, acest tip de acţiuni nu sunt deschise, atunci când nu sunt întrunite condiţiile cumulative privind înscrierea activităţii şi a unităţii angajatoare în anexele nr. 1 şi 2 la Legea nr. 226/2006 şi, respectiv, în anexele nr. 2 şi 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 9 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 891 din 8 noiembrie 2016, s-a admis recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi s-a statuat că: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor pct. 6-8 şi 12 din Ordinul nr. 50/1990, instanţele de judecată au posibilitatea analizării şi constatării pe cale judiciară, ulterior abrogării acestui act normativ, a încadrării muncii prestate în perioada 18 martie 1969-1 aprilie 2001, după caz, în grupele I sau II de muncă.

Prin Decizia nr. 14 din 23 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 2 noiembrie 2016, s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă în Dosarele nr. 3.185/118/2014 şi nr. 7.377/118/2014, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Hotărârii Guvernului nr. 1.284/2011 privind stabilirea procedurii de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzute la art. 30 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările ulterioare, instanţa de judecată de drept comun nu poate proceda ea însăşi la analizarea condiţiilor de muncă ale reclamanţilor şi, dacă este cazul, la încadrarea locurilor de muncă ale acestora în condiţii speciale, în situaţia în care angajatorul pârât nu a urmat procedura de reevaluare a locurilor de muncă în condiţii speciale prevăzută de art. 4-7 din Hotărârea Guvernului nr. 1.284/2011, cu modificările ulterioare, nu există un aviz al Comisiei pentru reevaluarea locurilor de muncă în condiţii speciale şi unitatea nu este nominalizată în anexa nr. 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”

Prin Decizia nr. 13 din 16 mai 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, s-au admis sesizările formulate de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă în dosarele nr. 13.307/63/2014 şi 10.630/63/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, stabilindu-se că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Codul de procedură civilă, art. 111 din Codul de procedură civilă din 1865, art. 2.502 din Codul civil, respectiv art. 268 alin. (2) din Codul muncii, republicat, acţiunile în constatarea dreptului la încadrarea în grupe de muncă conform dispoziţiilor Ordinului nr. 50/1990 intră în categoria acţiunilor în constatare de drept comun şi sunt imprescriptibile.”

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă a Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizărilor de faţă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sub aspectul dificultăţii chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, pentru ipoteza în care completul desemnat în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ar ajunge la concluzia întrunirii condiţiilor de admisibilitate, opinia judecătorilor-raportori a fost că, prin raportare la prevederile Legii nr. 192/2006, nu pot face obiect al medierii negocierile cu privire la acordarea/încadrarea în grupele I şi/sau a II-a de muncă, respectiv condiţii deosebite şi/sau condiţii speciale. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că, pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie