Decizia nr. 64 din 1 octombrie 2018

Prin Încheierea din 23 mai 2018, dată în Dosarul nr. 2.644/1/2017, Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a sesizat Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: În interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 şi art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă, este admisibilă cererea de revizuire a unei decizii pronunţate în completul de filtru, faţă de sintagma „nu este supusă niciunei căi de atac”, atunci când, în urma sesizării Curţii Constituţionale, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege care a stat la baza soluţionării recursului, după pronunţarea hotărârii în completul de filtru, decizie care poate constitui temei de revizuire, conform textului şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale? II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă: „În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele de formă, că motivele de casare invocate şi dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute la art. 488 sau că recursul este vădit nefondat, anulează sau, după caz, respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunţată, fără citarea părţilor, care nu este supusă niciunei căi de atac. (…) „

Dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă prevăd că: „Revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) 11. după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.” III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.782/114/2013, reclamanta, prin lichidator judiciar, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, obligarea acesteia la plata sumei de 723.777,63 lei, din care 101.554 lei reprezintă contravaloarea lucrărilor executate conform unui contract de subantrepriză şi facturilor fiscale emise în baza lui, precum şi a sumei de 622.223,63 lei, cu titlu de daune-interese, conform art. 23 din contract.

Prin Sentinţa nr. 1.081 din 26 iunie 2014, Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 723.777,63 lei, reprezentând contravaloare lucrări şi daune-interese.

Împotriva acestei sentinţe pârâta a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 148 din 10 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, pârâta a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, solicitând casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Ploieşti.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind repartizat aleatoriu unui complet din cadrul Secţiei a II-a civile.

Prin raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că recursul nu este admisibil, raportat la faptul că decizia atacată este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă a fi cenzurată în calea extraordinară de atac a recursului.

În cadrul punctului de vedere asupra raportului, transmis la dosar la data de 5 aprilie 2016, recurenta-pârâtă a reiterat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), invocată iniţial prin răspunsul la întâmpinarea formulată în cauză.

Prin Încheierea din 28 iunie 2016, completul de filtru a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

La aceeaşi dată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a pronunţat Decizia nr. 1.246 din 28 iunie 2016, prin care a respins ca inadmisibil recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei nr. 148 din 10 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Invocând dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, recurenta-pârâtă a solicitat revizuirea Deciziei nr. 1.246 din 28 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 4.782/114/2013, prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, prin care s-a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională.

Cererea de revizuire a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă cu nr. 2.644/1/2017.

Cu ocazia deliberării asupra cererii de revizuire, constatând că, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2018, s-a respins, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate invocată de revizuentă, avându-se în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi că temeiul revizuirii îl constituie cele două decizii, prin Încheierea din data de 20 martie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.644/1/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a repus cauza pe rol pentru a pune în discuţia părţilor necesitatea sesizării Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar apoi, la 23 mai 2018, a fost formulată sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. IV. Aspectele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierea de sesizare, completul de judecată învestit cu soluţionarea cererii de revizuire din cadrul Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se formulează în cadrul unui dosar aflat în curs de judecată, respectiv Dosarul nr. 2.644/1/2017, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, care urmează să se pronunţe în ultimă instanţă, printr-o hotărâre nesupusă niciunei căi de atac, potrivit dispoziţiilor art. 513 alin. (5) raportat la art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Soluţionarea cauzei depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere prin adresarea întrebării preliminare, fiind pusă în discuţie admisibilitatea căii de atac a revizuirii faţă de dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 şi art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Noutatea chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită este, de asemenea, o cerinţă îndeplinită.

Chestiunea de drept asupra căreia se solicită o dezlegare de principiu nu a făcut obiectul pronunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o altă hotărâre prealabilă având acest obiect şi nu este nici obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Mai mult, problema nu a primit o dezlegare în jurisprudenţa instanţei supreme.

Această chestiune de drept a fost generată de publicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017 şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2018, care pot constitui temei pentru revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din actualul Cod de procedură civilă.

Chiar dacă interpretarea efectelor unor decizii ale Curţii Constituţionale şi modalitatea de integrare a acestora în cuprinsul corpului legii din care face parte norma declarată neconstituţională au fost analizate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în unele decizii pronunţate în cadrul competenţei sale de unificare a practicii judiciare, chestiunea de drept ce constituie obiectul sesizării de faţă este diferită.

În consecinţă, s-a apreciat ca fiind admisibilă sesizarea formulată, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită având un mare potenţial de practică neunitară, care poate fi uniformizată pe această cale. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Potrivit celor arătate prin încheierea de sesizare, revizuenta a susţinut necesitatea sesizării în vederea lămuririi admisibilităţii căii de atac a revizuirii, în timp ce intimata a arătat că nu este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, deoarece dispoziţiile art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu lasă loc de interpretare.

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, părţile nu au formulat puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept. VI. Punctul de vedere al titularului sesizării cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma „pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul” din cuprinsul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţională cu referire la motivul de revizuire prevăzut la pct. 11 din cuprinsul acestora.

Hotărârea ce formează obiectul revizuirii de faţă, respectiv Decizia nr. 1.246 din 28 iunie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia a II-a civilă, a fost pronunţată în procedura de filtrare a recursurilor, în condiţiile dispoziţiilor art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă, recursul fiind respins printr-o decizie, care, potrivit textului, nu este supusă niciunei căi de atac.

La acelaşi termen la care a fost pronunţată decizia atacată cu revizuire, completul de judecată a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege care a fundamentat soluţia, respectiv art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 cu privire la sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”.

Sesizarea cu excepţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională în Dosarul nr. 1.237D/2016, la 6 iulie 2016. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2018, s-a respins, „ca devenită inadmisibilă”, excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. În paragraful 23 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017 s-a reţinut că, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, s-a constatat deja caracterul neconstituţional al sintagmei respective, iar la paragraful 27 s-a reţinut că excepţia va fi respinsă „ca devenită inadmisibilă”, textul fiind declarat neconstituţional, dar că Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017 poate constitui motiv de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Instanţa de sesizare a arătat că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, nu şi cu privire la situaţiile juridice trecute sau aflate în curs de desfăşurare. Cu toate acestea, în mod excepţional, deciziile Curţii Constituţionale prin care un text de lege a fost declarat neconstituţional îşi produc efectele în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege respectiv, care a stat la baza pronunţării soluţiei din acea cauză, mecanismul juridic de retractare a soluţiei fiind revizuirea, conform dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă. De asemenea, decizia Curţii Constituţionale îşi produce efectele şi în cauzele în care Curtea Constituţională a fost sesizată anterior declarării neconstituţionalităţii textului, iar în astfel de cauze excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă „ca devenită inadmisibilă”, textul neputând fi declarat neconstituţional de mai multe ori. Curtea Constituţională a reţinut că o decizie prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate are efecte şi pentru trecut în mod limitat, în sensul că profită autorilor acesteia, dar şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în alte cauze, excepţie respinsă ca devenită inadmisibilă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 866 din 10 decembrie 2015). De asemenea, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o decizie prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate „profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv”. Curtea a amintit că a interpretat, pe cale jurisprudenţială, „în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei”.

Prin sesizarea formulată se urmăreşte stabilirea măsurii în care este admisibilă cererea de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, a unei hotărâri pronunţate de completul de filtru, conform art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care dispoziţiile care au stat la baza soluţiei au fost declarate neconstituţionale, iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, care a declarat neconstituţional textul, în contextul în care părţii din cauză i s-a respins ca devenită inadmisibilă sesizarea cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege, ca principiu, poate constitui temei pentru revizuire prin prisma dispoziţiilor art. 509 alin (1) pct. 11 şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale.

Până la abrogarea operată prin Legea nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată (2), prevedea că: „Pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate judecarea cauzei se suspendă.” După abrogarea sa însă nu mai este prevăzută suspendarea judecăţii cauzei în cazul în care este sesizată Curtea Constituţională. Soluţia s-a văzut ca un remediu pentru scurtarea procedurilor judiciare, în lumina prevederilor art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atunci când s-a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege care are legătură cu soluţia. În acest context, judecata cauzei continuă, iar legiuitorul a creat remediul legal pentru desfiinţarea soluţiei definitive sau irevocabile prin reglementarea unui nou caz de revizuire, şi anume dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, respectiv art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010.

În Decizia Curţii Constituţionale nr. 404 din 15 iunie 2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 s-a reţinut, în paragraful 23, că „revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 din Codul de procedură civilă din 1865 sau art. 509 din Codul de procedură civilă poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis excepţia şi de cel căruia excepţia i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincţie că hotărârea a cărei revizuire se cere vizează sau nu fondul. În cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 766 din 5 iunie 2011, citată anterior, sau Decizia nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (a se vedea Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, paragrafele 29 şi 30) „.

Prin nerecunoaşterea faptului că împotriva hotărârii pronunţate în filtru se poate exercita calea de atac a revizuirii pentru ipoteza în care autorul sesizării excepţiei de neconstituţionalitate a obţinut în urma demersului său declararea neconstituţionalităţii textului care a stat la baza soluţionării cauzei sau cererea i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă s-ar încălca efectul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţia României, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă şi se aplică în mod excepţional acelor situaţii care au devenit facta praeterita.

Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016), a reţinut că „«soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale deciziei de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional» (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, Curtea a stabilit că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire.”

Dacă prin eliminarea cerinţei suspendării judecăţii procesului până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate din art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 47/1992), s-a urmărit scurtarea timpului procedurii judiciare pentru respectarea dreptului prevăzut de art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar legea a creat în schimb mecanismul revizuirii pentru acest motiv, tot astfel ar trebui să se recunoască în toate cazurile dreptul la un recurs efectiv.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în contextul dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţie, privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, a statuat că o protecţie eficace a drepturilor omului nu poate fi realizată prin simpla consacrare a unor drepturi substanţiale, ci este necesar ca aceste drepturi să fie însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, care să asigure mecanismele corespunzătoare de punere în valoare. Hotărârea dată de către Curte în Cauza Kudla împotriva Poloniei, dincolo de a recunoaşte pentru prima dată în mod ferm dreptul persoanelor de a beneficia de o cale internă de atac în materia duratei rezonabile a procedurilor, a atras atenţia statelor semnatare asupra obligaţiei corelative ce le revine de a efectua toate demersurile necesare în vederea creării în sistemele juridice naţionale a unor căi procedurale concrete şi efective pe care justiţiabilii să le poată utiliza în acest sens. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, singura instanţă care, potrivit art. 493 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pronunţă hotărâri în procedura de filtrare a recursurilor, s-au constatat următoarele:

Secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin Adresa nr. 197 din 4.07.2018, a comunicat că, din verificarea hotărârilor redactate, completurile de judecată au constatat inadmisibilitatea căilor extraordinare de atac formulate împotriva deciziilor pronunţate în temeiul art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă (de exemplu, Decizia nr. 2.406 din 10 iunie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.646/1/2014, prin care s-a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare).

Au fost identificate şi situaţii în care s-a apreciat, constatându-se vicierea procedurii de filtrare a recursului, că este admisibilă calea de atac a contestaţiei în anulare, ca măsură reparatorie, în situaţia în care procedurile interne nu corespund cerinţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (de exemplu, Decizia nr. 2.094 din 6 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 910/1/2017, prin care s-a admis contestaţia în anulare).

Secţia a II-a civilă a înaintat, cu Adresa din 10 iulie 2018, o serie de hotărâri considerate relevante, din care rezultă că cererile de revizuire formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă au fost respinse, ca inadmisibile, în situaţia în care instanţa a constatat că nu s-a invocat, nici de către părţi, nici de instanţă, din oficiu, o excepţie de neconstituţionalitate şi, în consecinţă, în cauza respectivă nu a fost admisă sau respinsă ca devenită inadmisibilă respectiva excepţie de neconstituţionalitate (de exemplu, Decizia nr. 589 din 28 februarie 2018, Decizia nr. 1.722 din 21 noiembrie 2017 şi Decizia nr. 1.856 din 14 decembrie 2017).

În altă speţă, în care partea a invocat în timpul procesului excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că, în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă, împotriva deciziei atacate nu se poate exercita calea de atac a revizuirii (de exemplu, Decizia nr. 1.473 din 28 februarie 2018).

De asemenea, într-o altă cauză, în care partea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar dosarul se află în faza de raport la Curtea Constituţională, cererea de revizuire a fost respinsă cu motivarea că nu a fost admisă vreo excepţie de neconstituţionalitate, întrucât revizuenta nu este autorul excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în cadrul dosarului Curţii Constituţionale în care s-a pronunţat Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 (Decizia nr. 1.602 din 7 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.010/1/2017).

Secţia I civilă a identificat următoarele hotărâri relevante, transmise cu Adresa din 11 iulie 2018:

Prin Încheierea din şedinţa din camera de consiliu de la 23 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.307/3/2015/a1, s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar în motivarea soluţiei de respingere a cererii de suspendare a judecării recursului instanţa a reţinut că, în cazul în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi admisă, partea nu este prejudiciată, având deschisă calea procedurală a revizuirii în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, dat fiind scopul special al acestei reglementări, chiar dacă regula este că decizia pronunţată în temeiul art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă nu este supusă niciunei căi de atac.

În cauze în care nu a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar părţile au susţinut admisibilitatea căii de atac prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, instanţa a respins cererea de revizuire, ca inadmisibilă, arătând că demersul judiciar vizează o decizie pronunţată în procedura de filtru, nesusceptibilă de vreo cale de atac (de exemplu, Decizia nr. 1.681 din 27 octombrie 2017, Decizia nr. 20 din 16 ianuarie 2018).

Prin Decizia nr. 407 din 13 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.892/1/2017, cu majoritate, a fost respinsă ca prematură cererea de revizuire, avându-se în vedere că, raportat la excepţia de neconstituţionalitate invocată în recurs, Curtea Constituţională nu s-a pronunţat până la acel moment printr-o decizie de respingere a excepţiei ca devenită inadmisibilă, care să stea la baza motivului de revizuire – dosarul fiind în faza de raport la Curtea Constituţională. În considerentele acestei decizii s-a mai reţinut că cererea de revizuire este admisibilă, întrucât nu există o justificare rezonabilă pentru a se discrimina între părţile care invocă aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate în soluţionarea unui recurs aflat pe rolul unei instanţe inferioare, respectiv în soluţionarea unui recurs aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care intră în procedura de filtrare, iar raţiunea pentru care a fost abrogat art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 a fost dată de introducerea acestui caz de revizuire.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.588/C/2.251/III-5/2018 din 31 iulie 2018, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prezintă relevanţă asupra chestiunii de drept analizate următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 1 februarie 2016, Decizia nr. 404 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 10 ianuarie 2017, Decizia nr. 164 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 27 iunie 2016, Decizia nr. 585 din 13 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 16 noiembrie 2016, precum şi Decizia nr. 629 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 16 ianuarie 2018. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil unei analize pe fond a chestiunii de drept pentru care se solicită o dezlegare de principiu se impune verificarea condiţiilor de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestui text, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin urmare, pentru declanşarea acestui mecanism, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – problema de drept să fie reală, să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Analizând aceste condiţii de admisibilitate, se constată că litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestit să o soluţioneze în calea extraordinară de atac a revizuirii, complet care va judeca pricina în ultimă instanţă, iar problema de drept care formează obiectul sesizării nu a făcut obiectul unor statuări anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie într-o altă hotărâre prealabilă sau decizie în interesul legii şi nici nu constituie obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

De asemenea este îndeplinită şi condiţia referitoare la noutatea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării. Evaluarea acestei condiţii, în absenţa unei definiţii a noutăţii chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă a instanţei supreme. În speţă, această cerinţă este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept îşi are izvorul într-o reglementare nou-intrată în vigoare.

În ceea ce priveşte condiţia ca problema de drept să suscite interpretări diferite sau contradictorii ale unui text de lege, respectiv să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât instanţa de sesizare să considere că pentru a înlătura orice incertitudine referitoare la securitatea raportului juridic dedus judecăţii este necesară declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se constată că aceasta nu este îndeplinită, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea de sesizare se solicită lămurirea chestiunii admisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, formulate împotriva unei decizii de respingere a recursului ca inadmisibil, decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de filtrare a recursului, faţă de sintagma „nu este supusă niciunei căi de atac” din cuprinsul art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

În punctul de vedere al completului de judecată care a dispus sesizarea se susţine opinia potrivit căreia cererea de revizuire este admisibilă, reţinând că, în procedura de filtrare, partea a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, iar prin Încheierea din 28 iunie 2016 completul de filtru al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie. Ulterior, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, Curtea Constituţională a soluţionat aceeaşi excepţie invocată în altă cauză şi a declarat neconstituţional textul cu privire la sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, iar prin Decizia nr. 629 din 17 octombrie 2017, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezentul dosar „ca devenită inadmisibilă”, reţinându-se că sintagma menţionată a fost deja declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017 şi că Decizia Curţii Constituţionale nr. 629 din 17 octombrie 2017 poate constitui temei pentru revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă. În argumentarea acestui punct de vedere, completul de judecată face referire la deciziile pe care Curtea Constituţională le-a pronunţat în analiza constituţionalităţii prevederilor art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 şi ale art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă actual, concluzionând în sensul că nerecunoaşterea faptului că împotriva hotărârii pronunţate în filtru se poate exercita calea de atac a revizuirii, în ipoteza în care autorul excepţiei de neconstituţionalitate a obţinut în urma demersului său declararea neconstituţionalităţii textului legal care a stat la baza soluţionării cauzei sau în ipoteza în care cererea i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, ar avea ca efect încălcarea efectului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, consacrat de dispoziţiile art. 147 alin. (2) din Constituţia României, dar şi a dispoziţiilor art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la un recurs efectiv.

Se constată astfel că ceea ce se solicită prin prezenta sesizare este a se lămuri dacă dispoziţiile art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă se opun admisibilităţii unei cereri de revizuire întemeiate pe motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă, îndreptate împotriva deciziei pronunţate de completul de filtru, întrebare care nu poate primi decât răspuns afirmativ, faţă de caracterul clar şi neechivoc al textului, care prevede că decizia respectivă „nu este supusă niciunei căi de atac”.

Dispoziţia procesuală de excepţie cuprinsă în art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă exclude exercitarea vreunei căi de atac împotriva deciziei pronunţate în procedura de filtru, astfel încât nu se poate interpreta că ar fi admisibilă formularea unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă.

Împrejurarea că, în considerentele deciziilor sale, Curtea Constituţională a reţinut că revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 sau ale art. 509 alin. (1) pct. 11 din actualul Cod de procedură civilă poate fi exercitată de cel căruia i s-a admis excepţia şi de cel căruia excepţia i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă, fără a face distincţie că hotărârea a cărei revizuire se cere vizează sau nu fondul (a se vedea în acest sens considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sau ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 338 din 24 septembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 699 din 14 noiembrie 2013, reluate în Decizia Curţii Constituţionale nr. 404 din 15 iunie 2016), nu poate constitui argument care să justifice interpretarea în sensul admisibilităţii cererii de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă împotriva deciziei pronunţate de completul de filtru în condiţiile art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă.

Examinând excepţiile de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată până în prezent, Curtea Constituţională a analizat contrarietatea faţă de Constituţia României a dispoziţiilor procesuale care reglementează acest caz de revizuire din perspectiva obiectului revizuirii şi a persoanelor care au deschisă această cale de atac [statuând că cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă poate fi formulată şi împotriva hotărârilor care nu vizează fondul de către cel căruia i s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, dar şi de către cel căruia i-a fost respinsă ca devenită inadmisibilă], fără a se avea în vedere ipoteza particulară a hotărârilor pronunţate în procedura de filtrare a recursurilor, care sunt exceptate de la orice cale de atac.

În realitate, toate argumentele invocate de completul de judecată care a formulat prezenta sesizare susţin neconstituţionalitatea prevederilor art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă cu referire la sintagma „nu este supusă niciunei căi de atac”, invocându-se necesitatea recunoaşterii posibilităţii exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii întemeiate pe motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 11 din Codul de procedură civilă şi în cazul deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de filtru.

Deşi o analiză a textului poate conduce la concluzia existenţei unor motive de neconstituţionalitate similare celor reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, neconstituţionalitatea dispoziţiei legale care exclude posibilitatea exercitării revizuirii împotriva deciziilor pronunţate de instanţa de recurs în procedura filtrului nu poate fi examinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul unei hotărâri prealabile, deoarece, potrivit art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională, care asigură controlul constituţionalităţii legilor, a tratatelor internaţionale, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor Guvernului, stabilind dacă actele respective sunt sau nu constituţionale în raport cu principiile şi dispoziţiile Constituţiei.

Având în vedere că dispoziţiile art. 493 alin. (5) din Codul de procedură civilă sunt clare şi nu sunt susceptibile de interpretare, iar aspectele invocate în încheierea de sesizare ridică problema neconstituţionalităţii textului cu privire la sintagma „nu este supusă niciunei căi de atac”, care nu intră în competenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, urmează ca prezenta sesizare să fie respinsă, ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,