Decizia nr. 20 din 19 martie 2018

Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin Încheierea din 7 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 9.852/302/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 19.05.2016, reclamanta, persoană fizică, a solicitat obligarea pârâtului statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 58.563,16 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu de avocat, cheltuieli de transport, respectiv combustibil, tarif utilizare poduri, vinietă, parcare) efectuate de reclamantă în cauza în care aceasta a fost cercetată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie, cauză în care s-a dispus trimiterea sa în judecată şi în care a fost achitată de către Tribunalul Ilfov, în Dosarul nr. 3.938/93/2013, prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015, menţinută prin Decizia nr. 1.687 din 10 decembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală.

Prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a dispus, în baza art. 16 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, achitarea reclamantei pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 alin. 1 din Codul penal din 1969, raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 78/2000), cu aplicarea art. 5 din Codul penal, şi pentru săvârşirea infracţiunii de folosire, în orice mod, direct sau indirect, de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii, prevăzută de art. 12 lit. b) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 din Codul penal.

Prin Decizia penală nr. 1.687 din 10 decembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 3.938/93/2013, s-a respins ca nefondat apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva soluţiei pronunţate prin Sentinţa penală nr. 103 din 8 mai 2015.

Instanţa de apel a reţinut că rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie nr. 9/P/2013, prin care s-a dispus trimiterea reclamantei în judecată, a fost iniţial înregistrat pe rolul Tribunalului Ilfov cu nr. 3.297/93/2013, dar, prin Sentinţa penală nr. 172 din 21 noiembrie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 3.297/93/2013, s-a dispus disjungerea cauzei în ceea ce o priveşte pe reclamantă şi formarea Dosarului cu nr. 3.938/93/2013, dosar în care, aşa cum anterior s-a reţinut, reclamanta a fost definitiv achitată.

În cadrul acestui proces penal, reclamanta a suportat o serie de cheltuieli, constând în onorariu de avocat şi cheltuieli de transport, pe care le-a solicitat în litigiul în curs, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal.

Prin Sentinţa civilă nr. 6.697 din 30 septembrie 2016, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că nici statul român, nici Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie (ca reprezentant al statului român) nu au avut calitatea de parte în procesul penal în discuţie, părţi în procesul penal fiind, conform art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, doar inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente; statul român nu ar putea fi obligat aşadar la plata cheltuielilor efectuate de reclamantă în procesul penal, prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată.

Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiţii: fapta ilicită a pârâtului, existenţa unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului în săvârşirea faptei ilicite, iar în speţă, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiţie, aceea a existenţei unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative şi bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei.

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reţinută, deoarece, pentru ca aceasta să îşi găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraţilor procurori, iar între pârât şi procurori nu există un raport de prepuşenie, pârâtul nefiind ţinut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuţiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege.

Instanţa de fond a reţinut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, stabileşte răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeaşi prevedere fiind preluată şi de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004). Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituţia României, republicată, precum şi din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituţie, în integralitatea sa, prima instanţă a reţinut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autorităţile menţionate în titlul III capitolul VI din Constituţie, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Aşadar, în conformitate cu dreptul naţional, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul şi în condiţiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noţiunii de „eroare judiciară”, noţiune al cărei conţinut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată şi pretins cauzatoare de prejudicii.

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond a formulat apel reclamanta, din cuprinsul sesizării nerezultând motivele invocate de aceasta.

Codul de procedură civilă:

Codul de procedură penală:

Părţile nu au exprimat un punct de vedere propriu-zis cu privire la dezlegarea chestiunii de drept, apelanta-reclamantă limitându-se la a aprecia că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea chestiunii de drept, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă şi că este vorba de o chestiune nereglementată de nicio normă de drept.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Tribunalul Bucureşti a apreciat că situaţia juridică dedusă judecăţii, ce constituie problema de drept invocată în sesizare, nu este reglementată în mod expres şi explicit de lege.

În opinia completului care a formulat sesizarea, dispoziţiile legale supuse interpretării pot constitui temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat şi alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

Tribunalul Bucureşti susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, ce reprezintă dreptul comun în materie, partea care a pierdut procesul suportă atât cheltuielile făcute de ea, cât şi cheltuielile făcute de partea care a câştigat, deoarece este în culpă procesuală. În speţa dedusă judecăţii nu se pot aplica dispoziţiile art. 276 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, întrucât reclamanta nu a putut solicita cheltuielile de judecată efectuate în procesul penal de la persoana vătămată sau partea civilă, pentru că în proces nu au existat asemenea părţi.

Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiţiei şi de titular al acţiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.

De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acţiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligaţia de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost identificate următoarele decizii, care pot prezenta relevanţă pentru dezlegarea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării:

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele de judecată, în majoritate, au comunicat că nu au pronunţat hotărâri cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării; numai câteva instanţe au comunicat hotărâri şi/sau puncte de vedere din analiza cărora se desprind următoarele concluzii:

În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe:

În sprijinul acestei opinii a fost invocat principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat persoanei care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni, pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

S-a arătat că, întrucât titularul acţiunii penale, care este, potrivitart. 14 din Codul de procedură penală, statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 şi 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut şi reglementat, în mod corespunzător, şi persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acţiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există.

Astfel, în temeiul dispoziţiilorart. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, coroborate cu cele ale art. 276 din Codul de procedură penală, în cazurile în care inculpatul a fost achitat în temeiul art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, iar cheltuielile efectuate de acesta nu pot fi imputate persoanei vătămate sau părţii civile, devin aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Statul român este responsabil pentru prejudiciul suferit de inculpatul achitat, prin avansarea sumelor datorate apărătorului ales pentru procesul penal în care a fost achitat, în temeiul art. 10 din Codul de procedură penală, pentru omisiunea de a reglementa şi această situaţie, omisiune care se află în raport de cauzalitate cu prejudiciul produs.

Activitatea jurisdicţională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncţionalităţi sau prin săvârşirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justiţiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidenţa legii civile.

Prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, având caracter general, acoperă şi situaţia în care inculpatul a efectuat cheltuieli (onorariu de avocat, cheltuieli de deplasare, alte cheltuieli aferente); or aceste cheltuieli au fost determinate de către stat, prin reprezentantul său Ministerul Public.

În acest sens s-au exprimat următoarele instanţe:

În sprijinul acestei opinii au fost invocate următoarele argumentele:

Art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă are în vedere părţile participante la proces, şi nu ceilalţi participanţi la proces. Potrivit art. 29-34 din Codul de procedură penală, organele judiciare sunt organele specializate ale statului, care realizează activitatea judiciară; acestea nu au calitatea de părţi, în sensul art. 32 din Codul de procedură penală, şi nici pe cea de subiecţi procesuali, aşa cum sunt ei definiţi de art. 33-34 din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, atât timp cât organele judiciare nu au calitatea procesuală stabilită de art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă (calitatea de părţi în proces), nu sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea ca temei legal a acestor dispoziţii legale, prin raportare la cele ale art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în situaţia în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni pe motivul prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală.

Reglementarea legală care stabileşte cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 din Codul de procedură penală, raportat la art. 52 alin. (3) din Constituţie; legiuitorul a stabilit aşadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Secţia I civilă – Decizia nr. 6.976 din 9 decembrie 2004 şi Secţia a II-a civilă – Decizia nr. 1.911 din 15 noiembrie 2016).

Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016

De asemenea, prin Decizia nr. 440 din 22 iunie 2017

Este, de asemenea, de menţionat şi Decizia nr. 45 din 10 martie 1998

Prin Adresa nr. 2.930/C/5.067/III-5/2017 din 11 ianuarie 2018, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept ce formează obiectul sesizării.

Temeiul achitării fiind art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cauza penală nu a existat o persoană vătămată/parte civilă de la care reclamantul să poată solicita obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru a se putea face aplicarea art. 276 alin. (5) din acelaşi cod. Totuşi, reclamantul a efectuat o serie de cheltuieli în procesul penal, pe care, în cazul de achitare motivat de împrejurarea că fapta nu există, este echitabil şi rezonabil să le poată recupera.

Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, fiind îndeplinite toate condiţiile de exercitare a acţiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) din Codul de procedură civilă, inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat şi reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de „parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanţial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părţii, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanşat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credinţă, însă, fără discuţie, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază şi principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancţiune procedurală, având şi rolul de a despăgubi partea care a câştigat procesul şi care nu este vinovată de declanşarea activităţii judiciare.

La baza stabilirii obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, indiferent de natura litigiului, stă culpa procesuală, care este prezumată de lege, atât în dreptul procesual civil, prin dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cât şi în dreptul procesual penal, prinart. 275 alin. (1) pct. 1-4, alin. (2) şi alin. (3), art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, pronunţată de Curtea Constituţională)

Dispoziţiile art. 275 alin. (1) pct. 4 şi alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc că, în anumite cazuri, în care nu se poate reţine culpa procesuală a inculpatului, a părţii vătămate sau a părţii civile, cheltuielile judiciare sunt suportate întotdeauna de stat, iar potrivit opiniilor doctrinare conţinutul acestor texte indică tocmai „culpa procesuală a organului de urmărire penală în instrumentarea dosarului” (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlău ş.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652. A se vedea în acelaşi sens şi Grigore Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, ediţia a 3-a, Editura Hamangiu, 2013, pag. 37), organ care acţionează în numele statului, acesta din urmă fiind titularul acţiunii penale.

Referitor la dispoziţiile alin. (6) al art. 276 din Codul de procedură penală, în doctrină s-a exprimat opinia că sintagmei „celelalte cazuri” i se poate circumscrie şi situaţia în care inculpatul faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, determinat de faptul că, în cauză, nu există parte vătămată sau parte civilă (Noul Cod de procedură penală comentat, Nicolae Volonciu. Andreea Simona Uzlău ş.a., Editura Hamangiu, 2014, pag. 652-653), caz reglementat de prevederile alin. (5) al aceluiaşi articol din cod.

Alţi autori au considerat că, în ipoteza supusă dezbaterii – a pronunţării unei soluţii de achitare – cheltuielile judiciare efectuate de către suspect, inculpat sau de către partea responsabilă civilmente vor fi plătite de către persoana vătămată sau de către partea civilă, în măsura în care au fost provocate de către aceasta din urmă. S-a arătat că din formularea textului art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală rezultă că suspectul sau inculpatul nu poate solicita cheltuielile judiciare de la stat, în motivarea soluţiei de respingere a unei astfel de solicitări, instanţa de judecată urmând a se limita la a preciza că nu există temei de obligare a statului la plata cheltuielilor în cazul achitării, fără a repune în discuţie temeinicia soluţiei de achitare. (M. Udroiu ş.a., Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, art. 1-603, ediţia 2, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1274-1275)

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Premergător analizei privind fondul chestiunii de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să stabilească dacă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării pentru activarea mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, care reprezintă fundamentul sesizării.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Analiza textului citat induce concluzia că admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: sesizarea să fie realizată cu prilejul judecării cauzei în ultimă instanţă; chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat încă; chestiunea de drept să comporte o anumită dificultate de natură să impună o interpretare cu caracter unificator şi să fie aptă, totodată, să preîntâmpine o jurisprudenţă neunitară; dezlegarea dată să aibă aptitudinea de a conduce la soluţionarea cauzei pe fond, printr-o rezolvare de principiu a chestiunii de drept care face obiectul interpretării.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la gradul de jurisdicţie al instanţei de trimitere, din examinarea circumstanţelor cauzei deduse judecăţii se reţine că la 19.05.2016 judecătoria a fost învestită cu o cerere evaluabilă în bani al cărei cuantum este situat sub pragul valoric de 200.000 lei, respectiv pretenţii reprezentând cheltuielile de judecată efectuate de către reclamantă în cauza în care a fost cercetată de Direcţia Naţională Anticorupţie – structura centrală, trimisă în judecată pentru săvârşirea unor infracţiuni de corupţie şi achitată prin hotărâre penală definitivă, pe motiv că fapta nu există [art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală].

Fiind vorba despre o cauză a cărei soluţionare în primă instanţă este de competenţa judecătoriei, potrivitart. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă, hotărârea primei instanţe este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013).

În ceea ce priveşte chestiunea aplicării în timp a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017

Raportat la considerentele acestor decizii se constată că prima condiţie de admisibilitate a sesizării este îndeplinită, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care a formulat sesizarea, fiind învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Cu privire la celelalte condiţii de admisibilitate a sesizării se impun precizări prealabile referitoare la problema de drept ce face obiectul sesizării, fiind important de clarificat contextul care a generat în cauză ivirea acesteia, adică fundamentul juridic al problemei sesizate, astfel cum aceasta a fost transpusă prin sesizare de către instanţa care a declanşat procedura de unificare.

Analiza succintei expuneri a Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, care cuprinde punctul de vedere al completului de judecată asupra problemei supuse dezbaterii, prin formularea întrebării adresate instanţei supreme, pleacă de la premisa că problema de drept este nouă deoarece legea nu reglementează explicit pentru situaţia juridică dedusă judecăţii, neputând fi aplicate în litigiu dispoziţiile art. 276 alin. (5) din Codul de procedură penală, pentru că în procesul penal nu au existat persoană vătămată prin infracţiune şi nici parte civilă.

De aceea, din punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, pot constitui temei legal pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în favoarea inculpatului care a fost achitat în procesul penal, prin hotărâre definitivă, pentru că fapta nu există, statul fiind garantul înfăptuirii justiţiei şi titularul acţiunii penale, care a pierdut procesul. Mai mult, procurorul este subiectul activ principal al acţiunii penale şi reprezentant al statului, iar răspunderea statului are, în acest caz, valenţe obiective, întemeiate pe obligaţia de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiţiei.

În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe şi explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanţelor penale, este justă aplicarea dispoziţiilor art. 453 din Codul de procedură civilă, ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acţiunii penale şi ca subiect rezidual al acestei acţiuni, exercitate prin procuror.

Nu este însă inutilă în acest demers precizarea că acţiunea reclamantei s-a fundamentat pe dispoziţiile art. 453 din Codul de procedură civilă, dar şi pe ideea că, pentru erorile judiciare, răspunderea pentru prejudicii, de orice natură, revine, fără excepţie, statului.

De asemenea se observă că prima instanţă din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi al art. 538 şi 539 din Codul de procedură penală, iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.

De aceea, în acest întreg context, chestiunea de drept ce face obiectul sesizării are ca semnificaţie, de fapt, stabilirea temeiului juridic al răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate inculpatului care a fost achitat în procesul penal şi, implicit, a valenţelor speciale ale acestei răspunderi.

Pe aceste premise, pentru a putea răspunde condiţiei noutăţii problemei de drept cu care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată, nu este lipsit de importanţă să reamintim că, prin decizii anterioare, pronunţate de instanţa supremă în procedura dezlegării unor chestiuni de drept, s-a statuat că cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, a căror aplicare nu se reflectă încă în jurisprudenţă.

Totodată, pentru ca mecanismul de unificare să fie posibil, atunci când se solicită instanţei supreme lămurirea unei chestiuni de drept derivate dintr-o dispoziţie normativă veche sau cu o configuraţie uniformă în legi succesiv adoptate, trebuie, pe de o parte, să fie evidenţiat de ce interpretarea şi aplicarea normei se justifică pe o abordare nouă, pe un context sociojuridic modificat în raport cu cel al intrării normei în vigoare, sau, pe de altă parte, trebuie justificată împrejurarea că aplicarea respectivei reguli se efectuează recent, pentru prima dată, printr-o lipsă anterioară de jurisprudenţă sau interes juridic pentru respectiva regulă de drept.

Din acest punct de vedere, textele de lege indicate în actul de sesizare, respectiv art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă şiart. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, nu au suferit modificări de conţinut sau de semantică în raport cu vechea reglementare. Astfel, în măsura în care art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă dispune că „Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată”, dispoziţiile corespondente ale Codului de procedură civilă de la 1865 – art. 274 dispuneau că „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Deopotrivă, prin art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală se stabileşte că „În celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire (a cheltuielilor judiciare efectuate de părţi în cursul procesului penal – n.n.) potrivit legii civile”, pe când dispoziţiile art. 193 alineatul final din Codul de procedură penală din 1968, republicat în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, dispunea că „În celelalte cazuri privind restituirea cheltuielilor de judecată făcute de părţi în cursul procesului penal, instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile”.

Se poate astfel sesiza că norma transcende procesului de modificare a legii şi, din această perspectivă, noutatea obiectivă a problemei, derivată din noutatea normei, nu poate fi reţinută.

Aşa cum s-a arătat însă, criteriul noutăţii reglementării nu reprezintă doar o componentă temporală, de aceea, trebuie verificate celelalte elemente, raportate la interesul juridic reprezentat de respectiva normă, materializat într-o jurisprudenţă care tinde să cristalizeze modul său de aplicare şi, nu în ultimul rând, în doctrina juridică.

Examenul jurisprudenţei instanţei supreme cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, şi a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puţine soluţii punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim: