Decizia nr. 21 din 19 martie 2018

Tribunalul Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea nr. 1.349 din data de 9 iunie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 24.073/212/2014*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 9 noiembrie 2017 cu nr. 3.078/1/2017.

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele:

Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002)

Codul de procedură civilă

În legătură cu obiectul litigiului, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Codul de procedură fiscală)

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 29 iulie 2014, contestatoarea A – direcţia generală regională a finanţelor publice prin B – agenţia judeţeană a finanţelor publice ANAF în contradictoriu cu creditorii C – cabinet de avocatură şi D – avocat a formulat contestaţie la executare împotriva actelor de executare emise de E – executor judecătoresc, respectiv popriri, încheieri de actualizare a creanţelor şi stabilire a cheltuielilor de executare, solicitând restrângerea actelor de poprire până la concurenţa sumelor stabilite în titlurile executorii (hotărâri judecătoreşti), restrângerea încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare în considerarea acestor sume şi anularea încheierilor de actualizare a creanţelor.

În motivarea contestaţiei a arătat că prin dispozitivul titlurilor executorii – sentinţe civile – a fost obligată la plata unor cheltuieli de judecată, dar, cu toate acestea, prin actele de executare contestate, organul de executare i-a stabilit obligaţii rezultate din actualizarea sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată la valoarea inflaţiei, în temeiul art. 628 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Intimatele, prin întâmpinare, au invocat excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, excepţia lipsei calităţii de reprezentant, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la executare, excepţia tardivităţii contestaţiei la executare şi excepţia autorităţii de lucru judecat provizorie faţă de soluţia pronunţată în Dosarul nr. 33.499/212/2013, iar, pe fond, respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

Judecătoria Constanţa, prin Sentinţa civilă nr. 13.935 din 19 decembrie 2014, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant al contestatoarei ca neîntemeiată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a contestatoarei şi a respins contestaţia la executare ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel atât contestatoarea, cât şi intimatele D – avocat şi F – societate de avocaţi (continuatoare în drepturi şi obligaţii ale C – cabinet de avocatură).

Prin Decizia civilă nr. 1.610 din 21 octombrie 2015, Tribunalul Constanţa – Secţia contencios administrativ şi fiscal a admis apelurile formulate, a casat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinând că, potrivit art. 11 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătăţirea şi reorganizarea activităţii Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, contestatoarea a dobândit calitate procesuală.

În al doilea ciclu procesual contestatoarea a formulat cerere de completare a obiectului contestaţiei la executare cu privire la:

Prin cererea de completare a obiectului contestaţiei la executare, contestatoarea a solicitat suspendarea executării silite în temeiul art. 670 alin. (4) din Codul de procedură civilă, până la soluţionarea contestaţiei la executare, precum şi anularea actelor de executare efectuate cu vădita încălcare a legii fiscale speciale.

În motivarea cererii de completare a arătat, în esenţă, că prin adresa de înfiinţare a popririi s-au poprit conturile administraţiei judeţene a finanţelor publice pe sumele datorate de F – societate de avocaţi rezultate din decontul de TVA pentru luna aprilie 2016, or poprirea este nelegală, deoarece vizează sume reprezentând TVA de plată la bugetul de stat, fiind efectuată cu încălcarea dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora impozitele, taxele, contribuţiile sociale şi orice alte venituri ale bugetului general consolidat nu pot fi urmărite de niciun creditor pentru nicio categorie de creanţe în cadrul procedurii executării silite.

Totodată, s-a arătat că încheierea de eliberare a sumei este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea competenţei organului fiscal, căci înglobează o compensare între TVA-ul de plată la buget al F – societate de avocaţi şi sumele stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată pentru care s-a început executarea silită. De asemenea, s-a dispus înfiinţarea popririi asupra conturilor D – avocat pe suma datorată în contul deciziei de impunere cu titlu de impozit anticipat pe anul 2016 pentru venitul din activităţi juridice şi contribuţii de asigurări sociale de sănătate aferent anului 2016, până la concurenţa sumei de 12.416,50 lei.

Codul de procedură fiscală prevede constatarea compensării ca modalitate de stingere a obligaţiilor fiscale doar prin act administrativ fiscal ce nu poate fi înlocuit prin încheiere a executorului judecătoresc, creditorul obligaţiei având la îndemână calea procedurală administrativă şi pe cea contencioasă în obligarea organului fiscal la efectuarea compensării.

Intimatele D şi F au invocat excepţia tardivităţii completării obiectului cererii introductive de instanţă, precum şi excepţia tardivităţii completării criticilor de nelegalitate/considerentelor cererii introductive de instanţă.

Prin Sentinţa civilă nr. 9.450 din 26.07.2016 pronunţată de Judecătoria Constanţa a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia tardivităţii completării obiectului cererii introductive de instanţă, a fost admisă în parte contestaţia la executare formulată de A prin B, au fost anulate adresele de înfiinţare a popririi, precum şi înştiinţările efectuate de E în dosarele de executare silită, având ca obiect sumele datorate de F – societate de avocaţi rezultate din decontul de T.V.A. pentru luna aprilie 2016 şi sumele datorate de D – avocat în baza deciziei de impunere, fiind menţinute celelalte acte de executare.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea A prin B, prin care a solicitat admiterea apelului, susţinând că instanţa de fond nu a motivat hotărârea de menţinere a actelor de executare, altele decât cele anulate, şi, în mod greşit, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu are vreo culpă procesuală, reiterând motivele invocate prin cererea introductivă de instanţă.

Intimatele D şi F au formulat apel împotriva Sentinţei civile nr. 9.450 din 26.07.2016 prin care au solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii integrale a contestaţiei la executare formulate de A prin B.

În motivarea cererii de apel au invocat apelantele omisiunea instanţei de fond de a soluţiona excepţiile invocate în primul ciclu procesual prin întâmpinare şi greşita soluţionare a excepţiei tardivităţii completării criticilor de nelegalitate/considerentelor cererii introductive de instanţă. Pe fondul cauzei au arătat că, în mod nelegal, a reţinut instanţa de fond incidenţa prevederilor art. 224 din Codul de procedură fiscală, întrucât acestea instituie interdicţia de a executa silit veniturile din bugetul general consolidat, situaţie care nu se verifică. În speţă, nu a existat nicio executare silită asupra impozitelor, taxelor sau altor venituri ale bugetului de stat, deoarece, la momentul în care au fost înfiinţate cele două popriri, sumele ce au fost ulterior virate în contul de reconsemnări al executorului judecătoresc nu constituiau un venit al bugetului general consolidat, ci se aflau în contul F, ca parte din veniturile obţinute din avocatură, şi nu se poate aprecia că sumele respective reprezentau venituri ale bugetului consolidat. Fiind veniturile sale, putea dispune de sumele respective de orice manieră.

Prin Decizia civilă nr. 948 din 19.04.2017 pronunţată de tribunal au fost admise apelurile formulate, a fost anulată sentinţa apelată şi reţinută cauza spre rejudecarea fondului.

Intimatele D şi F au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru rezolvarea de principiu a chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv dacă în raport cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 titlurile executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pot face obiectul executării silite în maniera reglementată de art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Analizând cererea, instanţa de trimitere a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

În speţă intimatele D şi F au formulat cerere de executare silită a titlurilor executorii constând în hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, precum şi la întoarcerea executării silite.

Executorul judecătoresc a înfiinţat poprirea asupra conturilor A – Activitatea de Trezorerie şi Contabilitate Publică, iar ulterior, în 16 mai 2016, a dispus înfiinţarea popririi, în conformitate cu dispoziţiile art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă, asupra sumelor de bani pe care D le datorează B, conform deciziei de impunere privind plăţi anticipate cu titlu de impozit pe venit, până la concurenţa sumei, şi asupra sumelor de bani datorate de F conform decontului de T.V.A. aferent lunii aprilie 2016, până la concurenţa sumei.

În opinia instanţei, în toate cazurile de executare silită, executorul judecătoresc are obligaţia efectuării actelor de executare silită cu respectarea inclusiv a dispoziţiilor art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Decizia de impunere privind plăţi anticipate cu titlu de impozit pe venit şi decontul de TVA constituie titluri de creanţă prin care au fost stabilite taxe şi impozite datorate bugetului de stat. Prin urmare, sumele de bani stabilite prin aceste titluri de creanţă, în raport cu dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură fiscală, au natura unor bunuri care au un regim special de circulaţie şi care pot fi urmărite silit doar cu respectarea regimului special prescris de lege.

În consecinţă, instanţa a opinat că titlurile executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrate Fiscală pot face obiectul executării silite în maniera reglementată de art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă numai cu respectarea dispoziţiilor art. 727 lit. f) din acelaşi act normativ.

S-a menţionat în sesizare existenţa Deciziei nr. 953 din 20.04.2017 a aceleiaşi instanţe, pronunţată într-o cauză similară.

În opinia intimatelor, dispoziţiile art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă nu conţin nicio derogare în ce priveşte titlurile executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, iar prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 nu interzic executarea silită a titlurilor executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sau a altei instituţii sau autorităţi publice, ci, dimpotrivă, prin art. 3 se prevede că, în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie. Prin urmare, punerea în executare poate avea loc în oricare din formele şi modalităţile reglementate de Codul de procedură civilă, adică inclusiv în maniera reglementată de art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Contestatoarea A prin B, deşi citată cu menţiunea să îşi exprime punctul de vedere cu privire la cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu a transmis nicio opinie în acest sens.

Prin punctele de vedere exprimate s-a arătat că, în raport cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, titlurile executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) pot face obiectul executării silite, în condiţiile de drept comun reglementat de Codul de procedură civilă, inclusiv în maniera prevăzută de dispoziţiile art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă. În acest sens, opiniile teoretice au fost unanime în a aprecia că Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 nu interzice executarea prin poprire a titlurilor executorii obţinute împotriva unităţilor bugetare, inclusiv A.N.A.F.

Au existat răspunsuri care, depăşind conţinutul întrebării, prin raportare la aspectele concrete ale litigiului în care s-a formulat respectiva sesizare, au precizat şi faptul că poprirea se poate înfiinţa numai ţinând seama şi de celelalte dispoziţii legale în materie, cum sunt dispoziţiile art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă coroborate cu cele ale art. 224 din Codul de procedură fiscală, din care rezultă că nu se pot urmări bunurile declarate neurmăribile, cum sunt creanţele fiscale.

Doar în opinia Tribunalului Mureş se tratează distinct posibilitatea compensării de drept a creanţelor fiscale, operată de executor, cu motivarea că art. 167 alin. (1) din Codul de procedură fiscală nu distinge, fiind posibilă poprirea asupra sumelor datorate de creditor, chiar neexigibile.

S-au depus hotărâri pronunţate de Tribunalul Covasna, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Pucioasa şi Judecătoria Botoşani şi Tribunalul Constanţa în litigii privind validarea popririi.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat prin Adresa nr. 2.855/C/5005/III-5/2017 din 20 decembrie 2017 că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii.

Curtea Constituţională a respins atât excepţia de neconstituţionalitate a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, în ansamblu, aşa cum rezultă din Decizia nr. 815/2007, Decizia nr. 127/2008, Decizia nr. 784/2009, Decizia nr. 1.103/2009 şiDecizia nr. 176/2011, enumerate cu titlu exemplificativ, cât şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 şi 3 din actul normativ anterior menţionat, în acest sens fiind Decizia nr. 842/2006,Decizia nr. 196/2007, Decizia nr. 231/2007, Decizia nr. 479/2007 şi Decizia nr. 213/2010.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Tribunalului Constanţa – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea, în ultimă instanţă, după admiterea apelului, anularea sentinţei şi reţinerea cauzei pentru judecarea fondului, a unei contestaţii la executare sub forma popririi, potrivit dispoziţiilor din materia executării silite ale Codului de procedură civilă.

Astfel, tribunalul este legal învestit cu soluţionarea, ca instanţă de apel, în fond, a unei cauze în care se contestă actele de executare emise de executorul judecătoresc, înştiinţări de înfiinţare a popririi şi încheieri de actualizare creanţe, hotărârea ce urmează a se pronunţa fiind definitivă.

Pentru a statua în legătură cu îndeplinirea celorlalte două condiţii de admisibilitate trebuie identificată problema de drept ce constituie obiect al sesizării. Aceasta întrucât, potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale (în sensul existenţei unui raport de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept ce constituie obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei) şi controversate, cu caracter de noutate, care să prezinte o dificultate de interpretare suficient de mare în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Cum art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”, în doctrină şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă (lacunară) sau neclară, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Problema de drept ce constituie obiect al prezentei sesizări este enunţată astfel: „Dacă în raport cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 titlurile executorii pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală pot face obiectul executării silite în maniera reglementată de art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă”.

Deşi consideră că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, susţinând că motivele de apel şi apărările intimatelor vizează interpretarea dispoziţiilorart. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă în raport cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, instanţa de trimitere nu arată, în mod concret, ce aspect din contestaţia formulată impune lămurirea înţelesului textelor de lege indicate în sesizare. Întrebarea nu are legătură cu obiectul litigiului, astfel că răspunsul nu ar duce la soluţionarea problemei litigioase şi nici nu reprezintă o chestiune de drept controversată care să creeze premisele unor interpretări diferite ale textului de lege.

În acest sens, verificând cadrul procesual în care a fost formulată sesizarea, din perspectiva legăturii cu cauza a întrebării formulate, se reţin următoarele:

Dosarul se află în faza procesuală a rejudecării în fond la instanţa de apel după ce sentinţa primei instanţe a fost anulată pentru nesoluţionarea a două excepţii invocate de intimaţii creditori: aceea a inadmisibilităţii contestaţiei la executare şi cea a tardivităţii completării contestaţiei la executare împotriva executării silite înseşi. Or, aceste excepţii cu caracter dirimant, ce s-ar opune soluţionării pe fond a contestaţiei la executare, nu apar a fi fost soluţionate anterior sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu problema care constituie, în opinia instanţei de trimitere, unul dintre motivele de contestaţie.

Pe de altă parte, presupunând că instanţa va trece la analiza fondului cauzei, verificând problema litigioasă din dosar, rezultă că motivele de contestaţie la executare pe care instanţa de trimitere trebuie să le rezolve sunt:

Întrebarea instanţei de trimitere, dacă titlurile pronunţate împotriva unei structuri subordonate Agenţiei Naţionale de Administrate Fiscală şi supuse regimului juridic instituit de Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, în privinţa executării lor, pot face obiectul executării silite prin poprire, în forma reglementată de art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă, respectiv prin înfiinţarea popririi şi asupra bunurilor pe care creditorul le datorează debitorului, nu are legătură cu soluţionarea niciunuia dintre aceste motive de contestaţie.

Mai mult, chiar din punctul de vedere exprimat asupra fondului sesizării rezultă preocuparea instanţei de trimitere asupra unui alt aspect, ce nu a fost cuprins în întrebare, respectiv dacă în acest tip de cauze sunt aplicabile dispoziţiile art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă care se referă la obiectul popririi, respectiv la caracterul urmăribil sau nu al sumelor de bani poprite. Această împrejurare se deduce din faptul că, în această parte a sesizării, instanţa, fără a aprecia în ce mod Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 influenţează procedura de executare silită, a redat, ca circumstanţă factuală ce necesită lămurire, doar situaţia în care executorul judecătoresc a înfiinţat poprire asupra sumelor de bani pe care înşişi creditorii le datorează debitorului, reprezentând plăţi anticipate cu titlu de impozit pe venit, respectiv decont de TVA, venituri care, în opinia instanţei, au un regim special de circulaţie şi care pot fi urmărite silit doar cu respectarea regimului special prescris de lege, reglementat deart. 224 din Codul de procedură fiscală şi de art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă, potrivit căruia nu sunt supuse urmăririi silite bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.

Se apreciază că instanţa de trimitere nu şi-a respectat obligaţia de a identifica problema de drept concretă şi în legătură cu cauza dedusă judecăţii, iar rezolvarea punctuală a întrebării nu ar duce la soluţionarea contestaţiei, întrucât, deşi întrebarea pare a se referi la concursul dintre legea specială în materia executării creanţelor bugetare şi dreptul comun al executării silite, atunci când există datorii reciproce între creditor şi debitor, din punctul de vedere exprimat rezultă că obiectul de interes pentru instanţa de trimitere este altul decât cel punctat în întrebarea prealabilă, respectiv nu compatibilitatea celor două proceduri, ci natura veniturilor care pot constitui obiect al urmăririi în procedura de poprire.

Nefiind indicat punctual un anume articol din această ordonanţă care s-ar opune aplicării dreptului comun, problema compatibilităţii dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 cu procedura popririi nu prezintă o controversă la nivelul interpretării normei juridice şi nu comportă o reală dificultate, care să necesite interpretarea textului de lege în procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă. Jurisprudenţa şi opiniile teoretice ale instanţelor depuse în dosarul sesizării arată, în unanimitate, că Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 nu se opune demarării procedurii de executare silită prin poprire, inclusiv sub forma art. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât art. 3 din textul de lege menţionat stabileşte expres că „în cazul în care instituţiile publice nu îşi îndeplinesc obligaţia de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă şi/sau potrivit altor dispoziţii legale aplicabile în materie”.

Este evident, în accepţiunea opiniilor exprimate, că procedura execuţională de drept comun, inclusiv excepţiile prevăzute de Codul de procedură civilă ce ţin de natura bunurilor urmărite, se aplică in integrum tuturor creanţelor supuse executării, prin urmare şi celor care au intrat în sfera de reglementare a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002, neexistând nicio justificare pentru aplicarea trunchiată sau parţială a textului de lege.

Coroborarea art. 781 alin. (3) cu art. 727 lit. f) din Codul de procedură civilă şi cu art. 224 din Codul de procedură fiscală, ce vizează tipul de bunuri mobile incorporale ce pot fi executate silit prin poprire, reprezintă exclusiv un aspect de aplicare a legii. Prin urmare, pentru interpretarea corectă a prevederilor legale în materia popririi creanţelor datorate către/de către organele fiscale, este suficient a se realiza analiza de conţinut a normelor care guvernează natura fiscală a acestora, în corelare cu cele care reglementează dreptul comun în materie, pentru a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme.

Astfel cum s-a statuat constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea unor chestiuni de drept, în procesul aplicării legii, judecătorul este cel care trebuie să stabilească conţinutul exact al normei puse în faţa sa, din care trebuie să extragă esenţa aplicabilă la cazul concret. Rolul instanţelor de judecată este acela de a realiza o interpretare cazuală sau judiciară, care presupune ca, anterior soluţionării cauzei, să se studieze circumstanţele particulare ale speţei deduse judecaţii, să se realizeze calificarea juridică a cererii şi, ulterior, interpretarea normei de drept şi aplicarea acesteia, pentru emiterea actului jurisdicţional final (a se vedea Decizia nr. 16/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept).

Or, asemenea operaţiuni de interpretare şi aplicare a textului de lege la diferite circumstanţe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei, întrucât mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere. În acest sens instanţa este cea care trebuie să verifice dacă sumele de bani pe care creditorul le datorează debitorului se află sub regimul bunurilor neurmăribile, fiind din categoria celor de care debitorul nu poate dispune pentru sine.

Chiar dacă instanţa de trimitere consideră că are a cerceta şi în ce măsură creanţele indisponibilizate se pot compensa, în ipoteza în care părţile au obligaţii fiscale reciproce, se constată că aceasta nu a formulat o astfel de întrebare. Prin urmare, în condiţiile în care în sesizare nu s-au făcut trimiteri la dispoziţiile art. 167 alin. (1) şi (7) din Codul de procedură fiscală referitoare la compensarea creanţelor, orice demers din partea completului învestit cu soluţionarea sesizării de identificare a textului de lege neclar aplicabil în situaţia dedusă judecăţii presupune o depăşire a limitelor învestirii, prin adăugarea de valenţe noi în analiza sesizării, ceea ce legea nu permite, întrucât ar determina o judecată efectivă a cauzei, şi nu un proces de interpretare a unui act normativ.

În plus, după cum s-a arătat anterior, analiza hotărârilor pronunţate şi a punctelor de vedere exprimate nu oferă indicii privind probabilitatea apariţiei unei practici neunitare cu privire la executarea silită prin poprire a unei instituţii bugetare, inclusiv în forma reglementată deart. 781 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că nu s-a înregistrat nicio opinie conform căreia Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 ar împiedica iniţierea unei proceduri de executare silită prin poprire, normele aplicabile fiind suficient de clare şi previzibile pentru a nu genera dificultăţi de interpretare.

În concluzie, în limitele sesizării stabilite prin întrebarea formulată de instanţa de trimitere, se constată că aceasta nu are legătură cu problema litigioasă, că, prin conţinutul ei, nu enunţă o veritabilă chestiune de drept ce ar putea genera practică neunitară şi care se impune a fi rezolvată în mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă, soluţionarea cauzei presupunând aplicarea coroborată a textelor de lege incidente în materie. Pentru aceste motive, se apreciază că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege.