ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2024

Ședința publică din data de 16 ianuarie 2024

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28 noiembrie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a solicitat: obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 295.176,23 RON, inclusiv TVA, sumă ce reprezintă remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru retransmiterea de servicii și programe prin cablu în perioada mai 2013 – septembrie 2016; obligarea pârâtei la plata sumei de 149.400,87 RON reprezentând penalități datorate pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente perioadei mai 2013 – septembrie 2016, penalități calculate până la data de 11 noiembrie 2016 și la plata penalităților de 0,1% începând cu data de 11 noiembrie 2016 și până la plata efectivă a sumei de 295.175,23 RON, reprezentând remunerații restante datorate potrivit capătului 1 al cererii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 1018 din data de 8 iulie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de majorare a onorariului, formulată de expert contabil B., a dispus majorarea onorariului provizoriu în sumă de 1.000 RON cu suma de 800 RON (onorariul definitiv fiind în sumă de 1.800 RON) și a obligat reclamanta la plata diferenței de 800 RON, dispoziție executorie.

A admis cererea formulată de reclamanta UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L. – fostă C. S.R.L. –, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 109.519,57 RON, remunerații restante aferente perioadei mai 2013 – septembrie 2016, suma de 263.992,59 RON, penalități calculate până la data de 10 mai 2021, precum și penalități de 0,1% pe zi de întârziere în continuare, până la plata efectivă a sumei datorate cu titlu de remunerație.

A obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 4.895 RON, cheltuieli de judecată (taxa judiciară de timbru, onorariu avocațial, onorariu expertiză, taxă relații ONRC).

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă

Prin decizia civilă nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de către pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1018/2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

A obligat-o pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 2.975 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă

Împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, a formulat recurs pârâta A. S.R.L.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 23 martie 2023, sub nr. x/2016, fiind repartizată aleatoriu spre soluționare completului nr. 2.

II.2. Motivele de recurs

Prin recursul formulat, pârâta A. S.R.L. a solicitat casarea în tot a deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunțate de către Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2016, și trimiterea cauzei spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Caraș-Severin.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin întâmpinarea formulată în fața primei instanțe, a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, în raport de dispozițiile art. 107 C. proc. civ., precum și de împrejurarea că sediul societății este situat în orașul Moldova-Nouă, județul Caraș-Severin, iar Tribunalul București a respins excepția invocată, reținând că sunt aplicabile dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., considerând că este vorba despre o competență alternativă.

A menționat că, prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 1018/2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a criticat inclusiv greșita soluționare a excepției necompetenței teritoriale, critică ce a fost respinsă de către instanța de apel, care a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile privind competența alternativă.

Totodată, recurenta-pârâtă a precizat că, pentru a hotărî astfel, ambele instanțe au reținut, în mod greșit, că temeiul răspunderii este unul contractual, prin raportare la autorizația de licență neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011, în care s-a menționat că plata remunerației se face într-un cont bancar deschis la D. sucursala Sector 1 București.

În opinia recurentei-pârâte, în realitate, în speță, răspunderea este una delictuală, de vreme ce autorizația de licență neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011 a încetat de drept, conform art. 8.2 lit. c) din autorizație, potrivit căruia licența se consideră rezolvită de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă, în cazul unei întârzieri la plată mai mari de 60 de zile.

A subliniat că, prin cererea introductivă, intimata-reclamantă însăși a arătat că partea adversă nu a mai achitat remunerația începând cu luna mai a anului 2013, astfel că, prin urmare, ca efect al dispoziției contractuale, dar și al prevederilor art. 1553 alin. (2) teza finală C. civ., autorizația de licență neexclusivă și-a încetat de drept efectele, cu mult anterior promovării cererii de chemare în judecată.

Din acest motiv, consideră că izvorul obligației este unul delictual, iar nu contractual, cum eronat au reținut instanțele fondului, astfel încât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 107 C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., ambele ipoteze deferind competența de soluționare a cauzei Tribunalului Caraș-Severin.

Pe de altă parte, dacă totuși s-ar reține că în cauză ar fi incidentă o răspundere contractuală, iar nu una delictuală, a susținut că modul în care instanțele fondului au soluționat excepția necompetenței este de asemenea eronat, de vreme ce în cazul plății care se efectuează prin virament bancar, locul plății este locul de unde se efectuează plata, respectiv sediul societății.

În opinia recurentei-pârâte, în niciun caz nu se poate considera loc al plății ca fiind cel unde este deschis contul intimatei-reclamante, de vreme ce acesta poate fi accesat de la orice unitate bancară, banii neaflându-se nici măcar virtual într-un cont din București, pentru a se considera locul plății ca fiind București.

De asemenea, a apreciat că este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea greșită a normelor de drept material vizând răspunderea civilă contractuală, de vreme ce, pentru motivele anterior dezvoltate, în cauză este vorba despre răspunderea civilă delictuală.

La data de 23 octombrie 2023, recurenta-pârâtă a depus precizări la motivele de recurs formulate inițial în cauză.

Astfel, printr-o primă precizare, cu privire la motivele de recurs referitoare la soluționarea excepției necompetenței teritoriale și analiza motivelor de apel, recurenta-pârâtă a arătat că dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea atât în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cât și în cel de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât normele care reglementează competența instanței, soluționarea excepție necompetenței, precum și analiza motivelor de apel și efectul devolutiv sunt norme de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității, în raport de prevederile art. 175 alin. (1) pct. 3, art. 174, art. 179, art. 476 și art. 479 C. proc. civ.

Ca atare, a susținut că instanța de apel și-a încălcat obligația de a verifica în limitele cererii de apel stabilirea situație de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, atât cu privire la competență, dar și cu privire la stabilirea temeiului de drept – cauzei juridice – în baza căruia se stabilea competența, având în vedere dispozițiile art. 1553 C. civ., art. 8.2 lit. c) din contractul autorizație de licență neexclusivă și art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, invocat de intimata-reclamantă în cererea pe care a formulat-o.

A subliniat că, în speță, criticile de nelegalitate vizează modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale de către instanța de fond și motivele de apel axate pe aceleași încălcări ale normelor de competență teritorială, în privința cărora instanța de apel a constatat că a fost învestită, în raport de prevederile art. 476 alin. (1) și ale art. 477 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a depășit limitele învestirii, statuând nelegal asupra competenței teritoriale prin reținerea unui alt temei juridic – art. 1350 C. civ. –, pe care intimata-reclamantă nu a înțeles să-l invoce prin cererea cu care a învestit instanța.

În acest sens, a arătat că intimata-reclamantă nu a învestit instanța cu o acțiune în răspundere contractuală, pentru a permite stabilirea competenței teritoriale în raport de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., temeiul de drept indicat de către aceasta fiind art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere apărările sale și dispozițiile art. 8.2. lit. c) din contract care au impus un pact comisoriu de încetare a contractului, în caz de întârzieri la plată mai mari de 60 de zile.

A mai apreciat și că instanța de apel a reținut în mod greșit aplicarea art. 116 C. proc. civ., în condițiile în care intimata-reclamantă nu se afla în niciuna dintre ipostazele prevăzute de art. 113 C. proc. civ., precum și că, în speță, clauza de la art. 8.2 lit. c) din contractul autorizație de licență neexclusivă aparține unui contract de adeziune (preformulat) care, potrivit art. 1175 C. civ., se interpretează împotriva celui care a propus-o.

Recurenta-pârâtă a menționat și că sediul său se află în circumscripția Tribunalului Caraș Severin, iar activitatea de retransmitere de servicii și programe prin cablu s-a desfășurat în localități din raza aceleiași instanțe, precum și că, într-o speță similară (dosarul nr. x/2021), Tribunalul București, secția a IV-a civilă a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caraș Severin.

În concluzie a afirmat că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 129-132 raportate la cele ale art. 107 C. proc. civ., prin modul nelegal de soluționare a excepției de necompetență și de analiză a motivelor de apel privind aplicare dispozițiilor art. 1553 C. civ., situație în care sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la criticile subsumate ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că nelegalitatea deciziei recurate rezultată din încălcarea principiilor răspunderii civile contractuale și este în strânsă legătură cu principul forței obligatorii a contractului – art. 1270 C. civ.

Din această perspectivă, a susținut că, în cauză, contractul autorizație-licență neexclusivă a încetat de drept prin voința părților inserată în conținutul clauzei prevăzute de art. 8.2 lit. c).

A subliniat că, în același timp, nelegalitatea hotărârii recurate rezultă din aplicarea răspunderii contractuale dincolo de efectele și forța obligatorie a contractului autorizație de licență neexclusivă nr. 43 din data de 16 februarie 2011, care a încetat încă din anul 2012, precum și din încălcarea dispozițiilor art. 1533 C. civ. care reglementează efectele pactului comisoriu, de încetare de drept a contractului în cazul intervenției împrejurărilor stabilite de părți – întârziere în executarea plății mai mare de 60 de zile.

Totodată, a invocat că, în raport de prevederile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, stabilirea remunerație nu se putea face în baza clauzelor contractuale, criteriile pe care instanța le-a inserat în motivarea hotărârii – derivate din contract – neregăsindu-se în condițiile textului de lege în baza căruia intimata-reclamantă a învestit instanța.

A mai susținut și că instanța de apel nu a răspuns motivului de apel ce a vizat încălcarea condițiilor răspunderii contractuale, în contextul în care a arătat că pretențiile au caracter estimat și nu sunt creanțe certe, lichide și exigibile, stabilite conform criteriilor prevăzute de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost învestită prima instanță prin cererea de chemare în judecată.

În opinia recurentei-pârâte, stabilind un criteriu aparent contractual, dar cu o bază de calcul străină de reperele "veniturilor brute lunare obținute din activitatea de retransmitere", evidențiate în balanța contabilă – clasa 7 – document contabil aflat la dispoziția expertului și a instanței, folosind un alt reper și o altă modalitate de calcul – numărul de abonamente/numărul de abonați – atât tribunalul, cât și instanța de apel au pronunțat hotărâri nelegale cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ. și încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 1553 C. civ.

De asemenea, a subliniat că încălcarea dispozițiilor condițiilor răspunderii contractuale privește atât soluția dată asupra creanței principale, cât și pe cea dată asupra cererii privind plata penalităților de întârziere, în mod nelegal dispunându-se obligarea sa la plata sumei de 263.992,59 RON cu titlu de penalități de întârziere în lipsa existenței unui izvor contractual al creanței, ca efect al aplicării art. 1533 C. civ. și a încetării efectelor clauzelor contractuale.

II.3. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor nu a formulat întâmpinare.

II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Prin încheierea de ședință din data de 24 octombrie 2023, prezentul recurs a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată, cu citarea părților în ședință publică, în vederea soluționării pe fond a căii de atac, la data de 16 ianuarie 2024, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului.

II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în conformitate cu art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, în afară de cazul în care termenul pentru exercitarea recursului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, ipoteză în care motivarea căii de atac se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii.

Totodată, potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care, instanța, din oficiu, invocă motive de casare de ordine publică în condițiile alin. (3) al aceluia articol, care prevede că motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședință publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cum prin motivarea recursului trebuie înțeles nu doar indicarea unuia dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ci și dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanței care a pronunțat hotărârea atacată, raportat la motivul de recurs invocat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale anterior evocate, Înalta Curte reține că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs acele critici formulate tardiv, după împlinirea termenului legal prevăzut la art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, cum, în speță, raportat la data comunicării hotărârii instanței de apel către recurenta-pârâtă (13 februarie 2023), termenul de recurs s-a împlinit la data de 16 martie 2023, criticile formulate prin precizările depuse la data de 23 octombrie 2023 (e-mail la data de 22 octombrie 2023, ora 22

45

), precum și prin susținerile orale formulate de parte, prin avocat, la termenul din 16 ianuarie 2024, apar ca fiind formulate după epuizarea termenului de recurs, astfel că acestea urmează a fi avute în vedere și analizate doar în măsura în care își găsesc corespondent în cererea de recurs depusă la data de 8 martie 2023.

Subsumat primului motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că atât tribunalul, cât și curtea de apel au respins greșit excepția necompetenței, considerând în mod eronat că temeiul răspunderii civile ar fi unul contractual și că, în raport de acesta, ar fi aplicabile dispozițiile ce reglementează competența alternativă.

În speță, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, recurenta-pârâtă a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Moldova-Nouă, județul Caraș-Severin.

La termenul de judecată din data de 7 martie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a apreciat că este competent să soluționeze pricina în raport de prevederile art. 95 și ale art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., împrejurare care rezultă din încheierea de ședință aflată la fila x din volumul I al dosarului tribunalului.

Formulând apel împotriva sentinței tribunalului, recurenta-pârâta a susținut că în mod greșit prima instanță, nesocotind prevederile art. 107 alin. (1) și (2) C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, competența teritorială de soluționare a litigiului aparține Tribunalului București.

Analizând această critică, instanța de apel a reținut că izvorul pretențiilor intimatei-reclamante este unul contractual, iar în acțiunile ce au ca obiect solicitarea de reparare a prejudiciului suferit în urma unei fapte ilicite, dispozițiile art. 116 C. proc. civ. permit reclamantului să aleagă instanța competentă dintre cele prevăzute de art. 107 și respectiv art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. – locul săvârșirii faptei sau locul prevăzut în contract pentru executarea fie și în parte a obligației.

Constatând că, în art. 4.4. din autorizația-licență neexclusivă ce a fost încheiată între părți, se stipulează în mod expres că plata remunerației se face într-un cont bancar situat în București, respectiv D. S.A. – Sucursala sectorului 1 București, a apreciat că locul plății obligațiilor litigioase este în București, prima instanță fiind competentă teritorial să soluționeze pricina.

În esență, recurenta-pârâtă critică dezlegarea dată motivului de apel vizând competența teritorială de soluționare a litigiului în primă instanță prin raportare la o pretinsă reținere eronată de către curtea de apel a temeiului juridic pe care se fundamentează pretențiile deduse judecății, respectiv a dispozițiilor legale ce reglementează răspunderea civilă contractuală.

Contrar celor afirmate de către intimata-reclamantă, prin susținerile orale de la termenul din data de 16 ianuarie 2024, Înalta Curte constată că această critică nu este formulată omisso medio.

Astfel, tribunalul a apreciat că este competent teritorial a soluționa pricina prin raportare la prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., prevederi ce stabilesc instanța alternativ competentă a soluționa cererile din materia răspunderii civile delictuale, iar, prin sentința pronunțată, a admis cererea de chemare în judecată în temeiul art. 1350 C. civ., care reglementează răspunderea civilă contractuală.

În contextul în care raportarea primei instanțe la temeiul juridic al acțiunii a fost una echivocă, analizând motivul de apel referitor la modul de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a tribunalului, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, curtea de apel a reținut competența teritorială a Tribunalului București în soluționarea cauzei, constatând că pretențiile intimatei-reclamante își au izvorul în contractul încheiat între părți, făcând, astfel, aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Prin urmare, cum competența în primă instanță a Tribunalului București, prin raportare la normele de procedură ce reglementează instanța alternativ competentă a soluționa litigiile din materia răspunderii civile contractuale, s-a realizat în faza apelului, în condițiile în care tribunalul reținuse dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, recurenta-pârâtă nu avea de ce, cu referire la excepția necompetenței teritoriale, să susțină, prin cererea de apel, o reținere eronată de către tribunal a răspunderii civile contractuale, la momentul la care s-a apreciat a fi competent să soluționeze cauza.

Pe de altă parte, prin cererea de apel, recurenta-pârâtă a arătat că nu poate fi reținută competența teritorială alternativă prevăzută de art. 113 C. proc. civ. fără a se referi în mod expres la vreunul dintre punctele 1-9 de la alin. (1) al acestui articol, împrejurare care, având în vedere că prima instanță a admis cererea de chemare în judecată în temeiul art. 1350 C. civ., poate fi interpretată în sensul că partea a avut în vedere calificarea greșită a litigiului ca fiind unul din materia răspunderii civile contractuale și nu a celei delictuale.

Ca atare, Înalta Curte va proceda la analiza acestei critici, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 8 C. proc. civ., în care este încadrabilă, în contextul în care partea, pe de o parte, a susținut nelegalitatea soluției date motivului de apel prin care a invocat necompetența primei instanțe, după ce anterior invocase această excepție în condițiile legii în fața tribunalului [ipoteză ce îi permite să se prevaleze de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ..], iar, pe de altă parte, a afirmat nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1553 C. civ. [ipoteză ce se circumscrie art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..].

Afirmând că în cauză în mod eronat instanța de apel a reținut temeiul juridic al răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă, prevalându-se de prevederile art. 1553 alin. (2) C. civ., a pretins încetarea de drept a contractului autorizație-licență neexclusivă, anterior demarării prezentului litigiu, ca urmare a neplății timp de 60 de zile a remunerațiilor și, deci, intervenirea pactului comisoriu inclus la pct. 8.2 lit. c) din autorizația-licență neexclusivă.

Potrivi art. 1553 C. civ.: "Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. (2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care pactul comisoriu operează".

Este reală susținerea recurentei-pârâte în sensul că, în speță, pct. 8.2 lit. c) din autorizația-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin retransmitere prin cablu nr. 43 din data de 16 februarie 2011, încheiată între părți, prevede că aceasta se consideră rezolvită de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă în cazul unor întârzieri la plată mai mari de 60 de zile, însă, pactul comisoriu este un mijloc de protecție a drepturilor creditorului obligației neexecutate, ce nu poate fi invocat de recurenta-pârâtă, ca debitor al obligației neexecutate.

Or, intimata-reclamantă nu a înțeles să uzeze de pactul comisoriu, ci și-a fundamentat pretențiile pe contractul încheiat cu recurenta-pârâtă, făcând trimitere încă din debutul cererii de chemare în judecată la autorizația-licență neexclusivă, pe care a și depus-o în copie la dosar, iar, în ceea ce privește capătul de cerere referitor la penalități, a făcut referire în mod expres la pct. 4.4 lit. a) din aceasta.

Împrejurarea că intimata-reclamantă a invocat întârzieri mai mari de 60 de zile la plata remunerațiilor și că a emis mai mute somații, pentru restanțele la plată din perioada 1 octombrie 2012 – 30 aprilie 2013, nu este de natură a determina concluzia activării pactului comisoriu în contextul în care nu rezultă o exprimarea expresă a voinței intimatei-reclamante în acest sens, în accepțiunea art. 1553 alin. (2) și (3) C. civ.

Nu subzistă critica recurentei-pârâte în sensul încetării de drept a contractului în discuție, având în vedere și că, în lipsa unei manifestări de voință contrare din partea vreuneia din părți, potrivit art. 8.1 din autorizația-licență neexclusivă, a operat o prelungire automată cu perioade de câte 1 an, astfel încât nu se poate constata încetarea raportului contractual și, deci, nici a obligațiilor ce le incumbă părților.

Prin urmare, cum, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat obligarea părții adverse la plata remunerațiilor restante datorate de aceasta cu titlu de drepturi de autor de opere muzicale pentru retransmiterea de servicii și programe prin cablu, precum și a penalităților datorate pentru întârzierea plății remunerațiilor, între părți fiind încheiată o autorizație-licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale prin retransmitere prin cablu, contract care se află în ființă, așa cum s-a arătat anterior, în mod legal curtea de apel a reținut că izvorul pretențiilor deduse judecății este unul contractual și a făcut aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Totodată, recurenta-pârâtă a susținut că, și dacă s-ar aprecia că izvorul obligației este unul contractual, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor de drept procedural în baza cărora a stabilit că Tribunalul București este competent a soluționa cauza, întrucât inserarea în contract a locului unde este deschis contul intimatei-reclamante nu poate fi considerat ca stabilind locul executării obligației pentru stabilirea competenței teritoriale alternative.

Această critică urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., partea pretinzând o aplicare greșită a normei de procedură reținută de către instanța de apel în analiza motivului de apel referitor la excepția necompetenței teritoriale a tribunalului care a soluționat pricina în primă instanță.

Art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., în temeiul căruia curtea de apel a apreciat că în mod corect prima instanță a stabilit că este competentă teritorial să judece cauza, prevede că, în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112 C. proc. civ., mai este competentă și instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract.

În ceea ce privește executare obligație de plată, art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ. arată că, în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății.

Or, în speță, cum în mod corect a reținut instanța de apel, locul plății remunerației este stipulat în mod expres prin clauza inserată la pct. 4.4 în contractul încheiat între părți, acestea convenind că recurenta-pârâtă va plăti intimatei-reclamante remunerația în contul acesteia din urmă, deschis la D. S.A. – Sucursala.

Ca atare, raportat la prevederile art. 1494 alin. (1) lit. a) C. civ., Înalta Curte reține că locul plății poate fi stabilit în temeiul autorizației-licență neexclusivă încheiate între părți, fiind evidențiat în mod expres în cuprinsul clauzei anterior menționate, acesta situându-se în mod cert în sectorul 1 al municipiului București.

Prin urmare, constată caracterul nefondat al criticilor prin care recurenta-pârâtă a pretins nelegalitatea deciziei recurate în privința argumentelor prin care curtea de apel a validat concluzia primei instanței privind competența teritorială de soluționare a litigiului.

Tot nefondat este și motivul de recurs invocat suplimentar de către recurenta-pârâtă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care aceasta a afirmat soluționarea greșită a pricinii prin aplicarea normelor de drept material privind răspunderea civilă contractuală, atâta vreme cât, în prezenta speță, temeiul răspunderii civile putea fi doar răspunderea civilă delictuală.

Aceasta întrucât incidența răspunderii civile contractuale a fost reținută de către instanța de apel în urma unei interpretări și aplicări corecte a normelor de drept incidente, raportat la situația concretă a speței, în raport de existența unei autorizații licență neexclusivă în ființă, astfel cum s-a arătat anterior în analiza criticii aduse dezlegării excepție necompetenței teritoriale a primei instanțe.

Nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe de recurs, fiind formulate prin precizările depuse la dosar după împlinirea termenului în care recursul putea fi motivat, criticile prin care recurenta-pârâtă a susținut, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nesocotirea dispozițiilor art. 476 și art. 479 C. proc. civ., depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii, încălcarea de către aceasta a art. 22 C. proc. civ., aplicarea greșită a dispozițiilor art. 116 C. proc. civ., precum și împrejurarea că instanța de apel nu a răspuns motivului de apel ce a vizat încălcarea condițiilor răspunderii civile contractuale.

În aceeași situație se află și susținerile privind modul în care, în opinia recurentei-pârâte, trebuie interpretate clauzele contractului în raport de prevederile art. 1175 C. civ., precum și cele arătate de aceasta, prin care a afirmat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că nelegalitatea deciziei recurate rezultă din încălcarea principiilor răspunderii contractuale care este în strânsă legătură cu principiul forței obligatorii a contractului – art. 1270 C. civ. – precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ., atât în ceea ce privește soluția dată asupra creanței principale, cât și cererii privind plata penalităților de întârziere.

Prin urmare, față de toate cele anterior reținute, constatând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate prin cererea de recurs, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Având în vedere soluția ce urmează a fi pronunțată – respingerea recursului ca nefondat – Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.975 RON (dovedite prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs), către intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, apreciind întemeiată cererea formulată în acest sens, precum și faptul că acest cuantum este unul justificat de munca depusă de avocatul intimatei-reclamante, care s-a prezentat la termenul acordat în cauză, susținând oral concluziile asupra recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 63A din data de 18 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.975 RON, către intimata-reclamantă UCMR-ADA Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 16 ianuarie 2024.