ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4815/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4815/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11

martie 2009 pe rolul acestui Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub

nr. 9561/3/2009, reclamanta UCMR – ADA a solicitat instanței, în contradictoriu

cu pârâții SC D.A.M. SRL și Municipiul Constanța, ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata către UCMR - ADA, cu titlu de

despăgubiri, a sumei reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate

(la care se adaugă TVA), pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul

festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la

M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie

2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă

din partea UCMR - ADA, conform pct. 17, Titlul II al Metodologiei publicate prin

decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.

În subsidiar, reclamanta

a solicitat să se dispună obligarea pârâților, în calitate de coorganizatori ai

festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008, la

M., precum și ai altor spectacole organizate de pârâți începând cu data de 10 martie

2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă

din partea UCMR - ADA, la plata către UCMR - ADA, a remunerației datorate, în cuantum

de 5% din bugetul de cheltuieli (incluzând, dar fără a se limita la: cheltuielile

cu onorariul interpreților, cheltuieli cu cazarea, cu transportul acestora, cheltuieli

pentru locația spațiului, cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate, cheltuieli

tipografice etc.) precum și la plata TVA aferente remunerației reprezentând drepturi

patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor de opere muzicale; să fie obligați

pârâții la plata penalităților datorate pentru întârzierea la plată a remunerațiilor,

penalități reprezentând dobânda de referință a Băncii Naționale a României pentru

remunerațiile datorate pentru perioada 10 martie 2006 – 01 noiembrie 2006 și 0,2%/zi

de întârziere, pentru remunerațiile datorate pentru perioada 01 noiembrie 2006 -

data pronunțării hotărârii; să fie obligați pârâții ca, în conformitate cu prevederile

pct. 13 din H.G. nr. 769/1999, anexa 3 și pct. 15 din Titlul II al Metodologiei

publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, să comunice UCMR - ADA un raport semnat

și ștampilat de reprezentanții legali ai acestora, cuprinzând: denumirea și data

de desfășurare a festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29

august 2008 la M. și a altor spectacole organizate de pârâți, începând cu data de

10 martie 2006 până în prezent, precum și denumirea, autorii și durata de utilizare

a operelor muzicale comunicate public; cu cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă

în cauză.

Reclamanta a procedat

la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată.

Pârâtul Municipiul Constanța

a formulat cerere de chemare în garanție a SC D.A.M. SRL, în baza dispozițiilor

art. 60 alin. (1) C. proc. civ., prin care a arătat că în cazul în care se va admite

acțiunea reclamantei, să se dispună obligarea chematei în garanție la suportarea

oricăror sume la care ar putea fi obligat față de reclamantă; în susținerea acestei

pretenții, a învederat că a încheiat cu SC D.A.M. SRL contractul de colaborare

din 30 mai 2008, în baza căruia a procedat la organizarea festivalului World Music

M. 2008 în perioada 27-29 august 2008, calitatea de organizator aparținând însă

pârâtei SC D.A.M. Contractul respectiv nu a dat naștere unei persoane juridice,

ci reprezintă o asociere în participațiune, conform art. 261 C. com.; potrivit acestui

contract, printre obligațiile organizatorului D.A. se număra și cea prevăzută la

art. 17, respectiv plata tuturor avizelor și autorizațiilor necesare, iar la

art. 20 se prevedea că în relațiile cu terții, răspunderea pentru obligațiile asumate

precum și pentru eventualele prejudicii cauzate, revine exclusiv societății D.A.

Pârâtul Municipiul Constanța

a mai arătat că a asigurat doar locația evenimentului, iar problemele organizatorice

au fost în sarcina pârâtei D.A.

Același pârât a formulat

și întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, iar pe

fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Și pârâta SC D.A.M. SRL

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii

reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond,

a solicitat respingerea cererii ca netemeinică, arătând că, evenimentul World Music

M. nu a determinat obținerea de venituri, neavând scop lucrativ, așa încât, prevederile

deciziei ORDA nr. 365/2006 nu sunt incidente în speță.

După efectuarea raportului

de expertiză contabilă efectuat în cauză la data de 21 septembrie 2011 (inclusiv

după răspunsul la obiecțiunile reclamantei încuviințate de instanță), reclamanta

a precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat

obligarea pârâtelor în solidar a la plata sumei de 136.175,84 RON reprezentând triplul

remunerației ce ar fi fost legal datorate pentru comunicarea publică a operelor

muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 (36.606,41 RON x 3=109.819,23

RON remunerație și 26.356,51 RON cota de 24% TVA) sau, în subsidiar, obligarea pârâtelor

la plata sumei de 45.391,95 RON, (inclusiv TVA de 24%), cu titlu de remunerație

datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World

Music M. 2008, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M. și obligarea pârâtelor

la plata penalităților de întârziere aferente până la data de 25 octombrie 2010,

în sumă de 53.077,25 RON.

Totodată, reclamanta a

precizat că solicită obligarea pârâtului Municipiului Constanța la plata sumei de

1.075.375,211 RON reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate

pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate

la raportul de expertiză efectuat în cauză (289.079,36 RON x 3, adică 867.238,07

RON - remunerație și 69.379,05 RON TVA de 24%), iar în subsidiar a solicitat obligarea

pârâtului la plata sumei de 358.458,40 RON, sumă ce include TVA de 24%, reprezentând

remunerație datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor

menționate la același raport de expertiză depus la data de 21 septembrie 2011 și

la plata sumei de 619.566,111 RON penalități de întârziere aferente, calculate până

la data de 25 octombrie 2010.

De asemenea, reclamanta

a arătat că solicită și obligarea pârâtelor să comunice un raport care să conțină

denumirea, data de desfășurare a spectacolelor organizate, autorii și durata de

utilizare a operelor muzicale comunicate public, precum și la plata cheltuielilor

de judecată.

Prin sentința civilă

nr. 1854 din 02 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis

în parte cererea reclamantei, a dispus obligarea pârâților în solidar la plata sumei

de 36.606,41 RON plus TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a

operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 și la plata penalităților

de întârziere aferente în sumă de 53.077,25 RON, calculate până la 25 octombrie

2010, a obligat pârâtul Municipiul Constanța la plata sumei de 289.079,35 RON plus

TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a operelor muzicale menționate

în raport de expertiză depus la 21 septembrie 2011, precum și la plata penalităților

de întârziere aferente, în sumă de 619.566,11 RON, calculate până la 25

octombrie 2010, a obligat pârâții să comunice UCMR-ADA raportul cuprinzând denumirea

operelor autorilor și durata de utilizare a operelor muzicale în spectacole, a obligat

pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată de 5.139,30 RON.

În motivarea sentinței,

s-au reținut următoarele:

Reclamanta UCMR - ADA

este organism de gestiune colectivă pentru drepturile de autor în domeniul muzical,

fiind autorizat să desfășoare această activitate de către ORDA, conform dispozițiilor

din Legea nr. 8/1996 modificată, calitate în care este autorizat să colecteze sumele

cuvenite pentru utilizarea operelor muzicale, așadar, inclusiv pentru comunicarea

operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate de persoane fizice sau juridice.

Împrejurarea că una dintre pârâtele cauzei, respectiv SC D.A., a încheiat contracte

cu artiștii interpreți care au evoluat în cadrul spectacolelor desfășurate sub egida

festivalului World Music M. 2008 și a achitat remunerații acestor artiști pentru

interpretarea în cadrul festivalului, este lipsită de relevanță față de obiectul

acțiunii care privește drepturile patrimoniale cuvenite autorilor compozițiilor

muzicale comunicate public, reprezentați de reclamanta UCMR - ADA.

Pârâtele cauzei nu au

încheiat cu reclamanta autorizație licență neexclusivă pentru comunicarea publică

a operelor muzicale și nici nu au achitat remunerațiile legal datorate, acestea

fiind stabilite prin raportul de expertiză contabilă pe baza bugetului de cheltuieli

alocat fiecărui spectacol în parte, conform dispozițiilor metodologiei aplicabile,

publicată prin decizia ORDA nr. 365/2006, Titlul II, privind utilizarea operelor

muzicale prin comunicare publică și a remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale

cuvenite autorilor de opere, din tabelul I (privind remunerațiile reprezentând drepturile

patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale în concerte și alte spectacole

și procentele aplicabile), lit. A) (concerte și spectacole cu caracter muzical),

pct. 8 (concerte și spectacole în spații publice, piațete, bulevarde etc. sau stadioane,

din orașe sau stațiuni, cu accesul publicului gratuit). Pentru comunicarea publică

a operelor muzicale în cauză, procentul aplicabil este de 5%, fără TVA, aplicat

la bugetul de cheltuieli al spectacolelor; totodată, s-a constatat că obligația

de plată este prevăzută și la art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, modificată.

Tribunalul a avut în vedere

concluziile expertizei contabile efectuate în cauză și a apreciat întemeiată cererea

în baza dispozițiilor Legii nr. 8/1996, coroborate cu prevederile Metodologiei publicate

prin decizia ORDA nr. 365/2006. Astfel, s-a dispus obligarea pârâtelor Municipiul

Constanța și SC D.A.M. SRL la plata, în solidar, către reclamanta UCMR - ADA a remunerației

pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music

M. 2008, în sumă de 36.306,41 RON plus TVA, precum și la plata penalităților de

întârziere de 53.077,25 RON aferente, calculate până la data de 25 octombrie 2010.

Tribunalul a reținut că,

în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (3) din Legea nr. 8/1996

modificată, prin care se prevede posibilitatea obligării la plata triplului remunerației,

având în vedere că pârâtele din cauză nu răspund delictual pentru a se aplica dispozițiile

menționate, acestea putând comunica public opere muzicale, dar cu plata remunerației

cuvenite către autorii de muzică.

În consecință, prima instanță

a dispus obligarea pârâtului Municipiul Constanța la plata către reclamantă a sumei

de 289.079,35 RON, plus TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică

a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate în raportul de expertiză

depus la dosar la data de 21 septembrie 2011, precum și la plata sumei de 619.566,11

RON, reprezentând penalități de întârziere aferente remunerației menționate, calculate

până la data de 25 octombrie 2010.

Apreciind întemeiat și

cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a obligat pârâtele din cauză să comunice

la UCMR - ADA, în baza dispozițiilor H.G. nr. 769/1999 și metodologiei publicate

prin decizia ORDA nr. 365/2006, raportul cuprinzând datele și informațiile menționate

în acest petit; s-a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., dispunându-se

obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă

de 5.139,30 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu

de expert și onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.

Împotriva acestei sentințe

au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtele, fiecare aducând critici proprii

de nelegalitate și netemenicie, prin motivele de apel formulate.

Prin decizia civilă

nr. 77A din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale,

apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind admis apelul formulate de pârâte,

astfel că, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond cererea a fost

respinsa ca neîntemeiată.

Instanța de apel a analizat

concomitent apelurile declarate în cauză, având în vedere că acestea, în esență,

conțin aceleași critici.

Astfel, s-a reținut că

perioada cu privire la care au fost formulate pretențiile în cauză este cuprinsă

între 10 martie 2006 și până în prezent, dar în special, perioada 27-29 august 2008

când s-a desfășurat festivalul ”World Music M. 2008”.

S-a apreciat că perioada

de timp ce face obiectul acțiunii este relevantă pentru a determina legislația aplicabilă

în ceea ce privește interpretarea noțiunii de comunicare publică, întrucât după

aderarea României la Uniunea Europeană este direct aplicabilă legislația comunitară,

astfel cum aceasta a fost interpretată de către Curtea de Justiție a Comunităților

Europene (în prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Instanța de apel a constatat

a fi fondată critica pârâtei SC D.A.M. SRL, în sensul că precizarea depusă de reclamantă

la data de 19 octombrie 2011 este tardivă, întrucât aceasta privește sume datorate

pentru spectacole desfășurate după data formulării acțiunii, având în vedere că

prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâților la plata către UCMR - ADA, cu titlu

de despăgubiri a sumei reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate

la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul

festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la

M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie

2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă

din partea reclamantei, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate prin

decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.

Obiectul acțiunii nu viza

decât sumele pretins datorate pentru spectacolele desfășurate din data de 10 martie

2006 până în prezent, respectiv până la data formulării acțiunii, anume 11

martie 2009, astfel încât doar cu privire la sumele aferente acestor spectacole

putea fi formulată cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, în condițiile

art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Or, instanța de apel a

apreciat că prin solicitarea unor sume pretins datorate pentru spectacole ulterioare

datei de 11 martie 2009, reclamantul a formulat o cerere de întregire a cererii

permisă în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., însă, în cauză, formulată

după prima zi de înfățișare, prin urmare, tardivă, prin raportare la prevederile

art. 103 C. proc. civ.

Pârâta a invocat excepția

tardivității formulării precizării acțiunii chiar la termenul la care a fost depusă,

iar prima instanță a respins-o prin încheierea din 19 octombrie 2011, cu motivarea

că prin această cerere reclamanta nu a modificat obiectul acțiunii, ci a precizat

câtimea obiectului cererii inițiale.

Referitor la perioada

10 martie 2006 - ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), reclamantul

nu a făcut nicio dovadă, conform obligației pe care o avea în temeiul art. 1169

C. civ., privitoare la organizarea de către pârâte a vreunui spectacol pentru care

să fi fost necesară deținerea de autorizații de licență neexclusivă pentru utilizarea

operelor muzicale.

Totodată, contractele

de prestări servicii încheiate de Primăria Constanța privesc perioada iulie 2007-decembrie

2009; pe de altă parte, nici la dispoziția expertului nu au fost depuse înscrisuri

care să dovedească organizarea de către pârâte a unor spectacole în perioada 10

martie 2006-decembrie 2006.

Deși reclamanta a susținut

în obiecțiunile la expertiză că trebuia a fi determinate bugetele de cheltuieli

pentru toate spectacolele organizate în perioada 10 martie 2006-data efectuării

expertizei, menționând mai multe spectacole organizate de municipiul Constanța,

toate spectacolele enumerate s-au desfășurat începând cu anul 2007; pe de altă parte,

nici din anunțurile anexate acestei cereri nu a rezultat organizarea vreunui spectacol

în anul 2006, cel mai vechi spectacol avut în vedere la efectuarea expertizei, fiind

cel din mai 2007.

Ca atare, s-a apreciat

că este nerelevant dacă, potrivit legislației aplicabile acestei perioade, pârâții

erau obligați să dețină autorizații de licență neexclusivă pentru utilizarea operelor

muzicale și să plătească vreo remunerație către reclamantă.

În ceea ce privește perioada

ianuarie 2007 – 11 martie 2009 (sau noiembrie 2009 care a fost avută în vedere prin

raportul de expertiză, conform precizării reclamantului depuse la data de 19

noiembrie 2011, dacă s-ar admite că această precizare ar fi fost formulată în termen),

Curtea de Apel a apreciat că se pune problema interpretării noțiunii de comunicare

publică în acord cu Directiva 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor

aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională,

care a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 prin O.U.G. nr. 123/2005 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Instanța de apel a constatat

că interpretarea acestei noțiuni a fost realizată prin Hotărârea Curții de Justiție

a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10,

având ca obiect cererea de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE

de către Înalta Curte de Casație și Justiție (România, în procedura Circul Globus

București (Circ & Variete Globus București) împotriva Uniunii Compozitorilor

și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA),

reclamantă și în prezenta cauză.

Cererea de pronunțare

a unei hotărâri preliminare a privit interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva

2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea

anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională

(JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230); aceasta a fost formulată

în cadrul unui litigiu între Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România

– Asociația pentru Drepturi de Autor – UCMR - ADA (denumită în continuare „UCMR

- ADA”), pe de o parte, și Circul Globus București, actualmente Circ & Variete

Globus București (denumit în continuare „Circul Globus”), pe de altă parte, cu privire

la pretinsa încălcare, de către acesta din urmă, a drepturilor de proprietate intelectuală

gestionate de UCMR - ADA.

Instanța de apel a observat

că prin hotărârea Curții de Justiție, s-a decis că Directiva 2001/29/CE a Parlamentului

European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale

dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, și, în special,

art. 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar

comunicarea către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării,

cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un

loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare

directă a operei.

În esență, în motivarea

acestei hotărâri s-au reținut următoarele: ”(…) într-o situație precum cea în discuție

în cauza principală, în care, astfel cum reiese din decizia de trimitere, operele

muzicale comunicate către public în cadrul unor spectacole de circ și de cabaret

sunt executate în direct, un asemenea element de contact fizic și direct există,

astfel încât publicul, contrar exigenței prevăzute de a doua teză a considerentului

(23) al Directivei 2001/29, este prezent în locul de proveniență a comunicării.

În ceea ce privește, apoi,

obiectivul urmărit de Directiva 2001/29, trebuie subliniat că reiese din considerentele

(2) și (5) că aceasta vizează crearea unui cadru juridic general și flexibil la

nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societății informaționale, adaptarea

și completarea normelor actuale în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe

pentru a ține seama de faptul că dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme

de exploatare a operelor protejate.

Rezultă de aici că armonizarea

voită de Directiva 2001/29, la care face trimitere prima teză a considerentului

(23), nu se presupune că vizează formele „tradiționale” de comunicare publică, precum

reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Acest lucru este confirmat

de altfel de a treia și a patra teză ale considerentului (23) al Directivei 2001/29,

potrivit cărora dreptul de comunicare publică include orice transmisie sau retransmisie

a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea,

și nu include niciun alt act. Astfel, acest drept nu include acte care nu implică

o „transmisie” sau o „retransmisie” a unei opere, precum acte de reprezentare sau

de executare directă a unei opere.

Având în vedere considerațiile

ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că Directiva

2001/29 și în special articolul 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în

sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în

locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere

realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică

de execuție ori de prezentare directă a operei.”

În speță, cererea de chemare

în judecată a fost formulată de către reclamantă în virtutea calității sale de organism

de gestiune colectivă în exercitarea drepturilor decurgând din gestiunea colectivă

obligatorie, conform art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea

nr. 8/1996, solicitând despăgubiri ce reprezintă triplul remunerațiilor ce ar fi

fost legal datorate la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor

muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29

august 2008 la M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte, începând cu

data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență

neexclusivă din partea UCMR - ADA, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate

prin decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G. nr. 769/1999, Anexa 3.

Prin urmare, Curtea de

Apel a reținut că pretențiile deduse judecății vizează opere muzicale care au fost

comunicate în cadrul unor spectacole în care se interpreta muzică (de exemplu, pentru

spectacolul din 2008, de jazz, flamenco, salsa, muzică tradițională a altor popoare,

reinterpretată în ritm de jazz), așadar, executate în direct și în cadrul cărora

a existat elementul de contact direct, publicul fiind prezent în locul de proveniență

a comunicării, contrar cerinței prevăzute de a doua teză a considerentului (23)

al Directivei 2001/29.

Ca atare, s-a apreciat

că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de 123

1

alin. (1)

lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, nefiind vorba despre dreptul de comunicare

publică a operelor muzicale, așa cum acest concept a fost interpretat de Curtea

de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) în hotărârea menționată, astfel

că, nu este vorba despre o situație în care gestiunea colectivă este obligatorie.

În consecință, a fost

înlăturată ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că pârâtele ar fi trebuit

să solicite în prealabil susținerii spectacolelor în cauză autorizații neexclusive,

conform art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în schimbul unei remunerații.

Ca atare, s-a apreciat

că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite prevăzute de art.

998, 999 C. civ., fiind inutilă verificarea în continuare a existenței unui prejudiciu

și evaluarea acestuia.

Totodată, s-a constatat

că nu se pune problema verificării în speță dacă, în afară de muzica populară reinterpretată

în ritm de jazz, cum este cazul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în

perioada 27 - 29 august 2008 la M., în cadrul celorlalte spectacole a fost interpretată

muzica unor autori identificabili, dacă au fost încheiate contracte de cesiune a

drepturilor patrimoniale cu aceștia, dacă reclamanta are mandat expres de reprezentare

din partea acestora, având în vedere limitele obiectului acțiunii, și anume remunerație

corespunzătoare drepturilor care sunt supuse gestiunii colective obligatorii.

În ceea ce îi privește

pe interpreți, aceștia au încheiat contracte cu organizatorii spectacolelor negociindu-și

drepturile patrimoniale cuvenite pentru prestația lor în mod direct.

Referitor la excepția

lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active invocată de către

apelantele pârâte, acestea sunt susținute prin argumente care au fost apreciate

de instanța de apel ca fiind motive de netemeinicie a acțiunii, astfel încât, s-a

conchis că au fost deja analizate prin considerentele anterioare.

Pentru același motiv al

respingerii acțiunii ca neîntemeiate, instanța de apel a considerat că nu se mai

impune nici analizarea motivelor de apel prin care s-a susținut nepronunțarea primei

instanțe asupra cererii de chemare în garanție formulată de către pârâta Primăria

Constanța împotriva pârâtei SC D.A.M. SRL, întrucât aceasta a rămas fără obiect.

De asemenea, s-a apreciat

ca nefondat și motivul de apel susținut de către Primăria Constanța în sensul că

nu ar avea calitatea procesuală pasivă întrucât organizatorul spectacolelor, pârâta

SC D.A.M. SRL și-ar fi asumat prin contract obținerea autorizațiilor și răspunderea

pentru eventualele prejudicii cauzate, având în vedere că, în speță, calitate procesuală

pasivă are și producătorul spectacolelor, așa cum rezultă și din contractele încheiate

cu organizatorul acestor evenimente.

A fost înlăturat și motivul

de apel al SC D.A.M. SRL în sensul că festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat

în perioada 27-29 august 2008 la M. nu ar fi avut scop lucrativ, dat fiind că intrarea

publicului a fost liberă, având în vedere că această condiție trebuie verificată

în persoana organizatorilor; or, pârâta SC D.A.M. SRL a organizat spectacolul în

cadrul activității sale comerciale, fiind remunerată pentru serviciile sale.

Criticile apelantei reclamante,

fiind formulate doar sub aspectul evaluării prejudiciului de către prima instanță,

au fost lăsate neexaminate de instanța de apel, având în vedere considerentele de

mai sus cu privire la inexistența faptei ilicite; ca atare, apelul reclamantei a

fost respins ca nefondat.

În termen legal, împotriva

acestei decizii a formulat recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor

din România (UCMR – ADA), prevalându-se ipotezele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, s-a susținut, în esență, următoarele:

cu aplicarea greșita a art. 132 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal instanța

de apel a calificat precizarea depusă la termenul din 19 octombrie 2011 ca fiind

o întregire a cererii de chemare în judecată și, de asemenea, tot în mod nelegal

instanța a apreciat ca perioada pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată

și, respectiv sintagma „până în prezent”, s-ar fi limitat la perioada de până la

11 martie 2009.

Or, faptul că pretențiile

deduse judecații nu s-au limitat la perioada anterioară datei de 11 martie 2009,

rezultă în mod explicit din obiectivele expertizei contabile solicitate de recurenta

reclamantă și încuviințate de instanță, cu privire la care nu au fost formulate

critici prin motivele de apel și nici prin obiecțiunile formulate la raportul de

expertiză.

În consecință, în mod

nelegal a apreciat instanța de apel ca la termenul din 19 octombrie 2011, reclamanta

UCMR-ADA și-ar fi întregit acțiunea, în realitate, perioada în litigiu fiind specificată

în scris cu multe termene înainte, chiar de la prima zi de înfățișare, iar la data

de 19 octombrie 2011 doar a precizat câtimea pretențiilor pentru spectacolele organizate

în perioada dedusă judecații, astfel cum a fost explicitată prin actele de procedură

depuse anterior.

cu încălcarea art. 108 alin. (3), art. 292 alin. (1) și art. 295 alin (1) C. proc.

civ.

Recurenta învederează

că precizarea în discuție cu privire la remunerațiile aferente unor spectacole desfășurate

după data de 11 martie 2009, a fost formulată numai în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul Constanța, nu și cu SC D.A.M. SRL.

În consecință, SC D.A.M.

SRL nu putea formula critici cu privire la excepția tardivității unei astfel de

precizări, atât timp cât partea interesată, Municipiul Constanța, nu a formulat

o astfel de excepție și nu a criticat soluția primei instanțe de respingere a excepției

tardivității pronunțată prin încheierea din 19 octombrie 2011.

Potrivit art. 108

alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea

nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta neregularitate

și înainte de a pune concluzii pe fond.

Așa fiind, partea care

ar fi putut invoca neregularitatea (tardivitatea) precizărilor cu privire la spectacolele

ulterioare datei de 11 martie 2009 era Municipiul Constanța, iar nu SC D.A.M. SRL,

față de care UCMR - ADA nu a formulat pretenții pentru perioada ulterioară datei

de 11 martie 2009; or, în speță, Municipiul Constanța nici nu a invocat excepția

tardivității precizărilor depuse la termenul din 19 octombrie 2011 și nici nu a

criticat în apel soluția tribunalului de respingere a excepției tardivității.

Prin urmare, hotărârea

este dată și cu încălcarea art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ., în mod

greșit instanța de apel apreciind întemeiat motivul formulat de pârâta SC D.A.M.

SRL din acest punct de vedere, în condițiile în care aceasta nu justifică un interes

propriu privind pretențiile UCMR-ADA împotriva Municipiului Constanța, pentru perioada

ulterioară datei de 11 martie 2009.

cu încălcarea art. 5 din Convenția de la Berna, ratificată prin Legea nr. 77/1998,

art. 13 lit. f), art. 15 și art. 139 alin. (2) din Legea ni 8/1996 și cu aplicarea

greșita a art. 130 lit. a) și art. 123

1

alin. (1) lit. e) și alin. (2)

din Legea nr. 8/1996 și a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera

a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10.

a). Legea română (Legea

nr. 8/1996) stabilește în mod expres la art. 13 care sunt drepturile patrimoniale

ale autorilor, printre care este menționat în mod expres și explicit la lit. f)

dreptul de comunicare publică (...) ”direct sau indirect a operei, prin orice mijloace,

inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi

accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public”,

în timp ce art. 15 alin. (1) din același act normativ definește comunicarea publică,

iar la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 se prevede că „dreptul de a autoriza

sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziția publicului a operelor

nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția

publicului."

Or, instanța de apel a

apreciat că, în cazul în care muzica este executată direct în cadrul unor spectacole,

nu există un drept de comunicare publică a operelor muzicale, fără a se arăta însă

cărui drept patrimonial de autor reglementat de art. 13 din Legea nr. 8/1996 îi

corespunde actul de utilizare a operelor muzicale prin execuție directă, în cadrul

unor spectacole.

Din această perspectivă,

recurenta invocă insuficienta motivare a deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

Potrivit hotărârii instanței

de apel, în cazul executării directe a operelor muzicale în spectacole, nu există

un drept patrimonial de autor protejat de lege; atare soluție este nelegală în condițiile

în care se refuză a se recunoaște un drept patrimonial de autor în cazul utilizării

operelor muzicale prin executare directă în cadrul spectacolelor, deși acest drept

este recunoscut în mod expres de dispozițiile legale anterior menționate, drept

ce este garantat și de prevederile art. 44 din Constituția României.

b). Instanța de apel a

aplicat în mod greșit Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a

treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10.

Din acest punct de vedere,

recurenta învederează în primul rând că nici din dispozițiile și nici din considerentele

Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie

2011 pronunțată în cauza C-283/10, nu rezulta sub nicio formă că Directiva 2001/29/CE

ar fi fost transpusă în mod greșit prin Legea nr. 8/1996.

Recurenta susține că motivarea

instanței prin referirea la dreptul de comunicare publică reglementat de Directiva

2001/29/CE este străină de natura pricinii, în condițiile în care UCMR-ADA nu și-a

întemeiat pretențiile pe aceasta directivă, ci pe dreptul reglementat de aceasta,

fiind astfel incident și motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.

Totodată, recurenta arată

că în mod nelegal a concluzionat instanța de apel că Directiva 2001/29/CE ar reglementa

în mod exhaustiv dreptul de comunicare publică a operelor și că legiuitorul național

trebuie să se limiteze sub aspectul protecției acestui drept la formele de comunicare

publică cuprinse în directivă.

Contrar celor reținute

de instanța de apel, cu referire la obiectivul urmărit de directiva comunitară,

în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a reținut că armonizarea voită,

la care face trimitere prima teza a considerentului (23), nu vizează formele „tradiționale”

de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Prin reformularea întrebărilor

adresate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns solicitării de a se fixa

domeniul de aplicare al directivei comunitare menționate, în sensul că aceasta,

în special art. 3 alin. (1), trebuie interpretată potrivit celor redate din cuprinsul

hotărârii Curții.

Prin urmare, Directiva

urmărește să impună statelor membre să-și armonizeze legislațiile numai sub anumite

aspecte ale protecției drepturilor de autor și conexe, iar în ceea ce privește dreptul

de comunicare publică a operelor, urmărește armonizarea doar sub aspectul comunicării

către un public care nu este prezent la locul comunicării.

În consecință, pentru

actele de comunicare directă către public, rămâne la latitudinea statelor membre

să reglementeze drepturile de autor cum cred de cuviință, așa cum se afirmă în considerentul

(18) din Preambul; cum directiva invocată nu reglementează situația în care comunicarea

către public are loc în prezența acestuia la locul de unde provine comunicarea,

cum este cazul în speță, nu se poate pune problema transpunerii greșite și aplicării

directe a dispozițiilor comunitare, cu înlăturarea prevederilor din dreptul intern.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012).

În sensul nelegalității

hotărârii instanței de apel, recurenta invocă și prevederile art. 5 din Convenția

de la Berna, potrivit cărora întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale

garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează în mod exclusiv

conform legislației țării în care se reclamă protecția.

În consecință, legea română

(legea țării în care se reclamă protecția) dispune în mod expres în sensul că protecția

conferită prin dreptul patrimonial de autor de comunicare publică se întinde și

asupra tuturor actele de comunicare directă a operei, inclusiv asupra comunicării

publice prin reprezentare scenică sau altă modalitate publică de execuție ori de

prezentare directă a operei, prin dispozițiile art. 15 din Legea nr. 8/1996, legiuitorul

român reglementând actele de execuție sau de reprezentare a operei, ca modalități

ale comunicării publice a operei.

Pe de altă parte, faptul

că reprezentarea sau executarea directă a operei reprezintă tot acte de comunicare

publică a fost consfințit și de Hotărârea Curții Europene de Justiție din 24 noiembrie

2011 (cauza C-283/10), parag. (39); în consecință, potrivit hotărârii Curții, reprezentarea

și executarea directă a operei, nu numai că sunt forme de comunicare publică, dar

sunt chiar sunt unele tradiționale, recunoscute ca atare.

Cu referire la mijloacele

de protecție a drepturilor patrimoniale de autor, recurenta arată că în acord cu

prevederile art. 5 alin. (2) din Convenția de la Berna, legiuitorul român a reglementat

prin dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă

obligatorie a acestora, ele fiind drepturi de proprietate privată care pot fi exercitate

în limitele determinate de lege, iar aceste dispoziții din legea specială sunt în

concordanță și cu prevederile art. 44 din Constituția României.

În opinia recurentei,

dispozițiile art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 urmăresc să asigure o protecție

adecvată tuturor titularilor de drepturi patrimoniale de autor și, în egală măsură,

să protejeze un interes general, iar pentru a asigura echilibrul între interesul

general și cel particular, legiuitorul român a considerat necesar să instituie o

gestiune colectivă obligatorie ca veritabilă limită juridică a exercitării prerogativelor

dreptului patrimonial ce aparține fiecărui autor de opere.

În raport cu interesul

general urmărit, legiuitorul limitează astfel și libertatea contractuală, întrucât

remunerațiile sunt unice pentru toate operele muzicale, stabilite potrivit unei

proceduri speciale reglementate de Legea nr. 8/1996; recurenta susține că, sub acest

aspect, a reținut în mod corect Înalta Curte că nu poate fi primit un punct de vedere

în sensul că în situația drepturilor pentru care legea prevede gestiunea colectivă

obligatorie, încheierea unor contracte directe ar lipsi de fundament pretențiile

UCMR-ADA.

Dimpotrivă, dacă s-ar

primi o astfel de susținere, ar însemna să se accepte ca, și în cazul în care pentru

anumite drepturi de autor legiuitorul a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie,

autorii să poată opta și în acest caz fie pentru o exercitare individuală a drepturilor,

fie pentru o exercitare printr-un organism de gestiune colectivă.

Cu alte cuvinte, gestiunea

colectivă nu este niciodată obligatorie, deși legea prevede în mod clar că, în privința

anumitor drepturi, ea are acest caracter, și acesta chiar în lipsa unui mandat din

partea autorilor.

În susținerea caracterului

nelegal al hotărârii instanței de apel întemeiată pe Directiva 2001/29/CE, recurenta

învederează că directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari,

ci numai împotriva unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună

obligații particularilor.

În consecință, Directiva

2001/29/CEE nu reglementează și formele „tradiționale” de comunicare către public

a operelor muzicale, așa cum sunt și execuția și reprezentarea directă a acestora,

ci ea are drept obiectiv crearea unui cadru juridic general și flexibil la nivelul

Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societății informaționale, adaptarea și completarea

normelor actuale în materia dreptului de autor și drepturilor conexe, pentru a ține

seama de faptul ca dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare

a operelor protejate. Conform acestui obiectiv, art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE

trebuie interpretat, în sensul că „are în vedere doar comunicarea către un public

care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei

comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului,

prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei".”

Pe cale de consecință, nu pot fi reținute ca fiind aplicabile în speță prevederile

Directivei 2001/29/CE, atât timp cât aceasta nu reglementează actele de comunicare

publică a operelor muzicale acolo unde publicul este prezent la locul comunicării,

legiuitorul român neavând nicio obligație de armonizare sub acest aspect.

În acest caz, sunt incidente

dispozițiile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, ratificată

prin Legea nr. 77/1998 potrivit căreia "întinderea protecției, precum și mijloacele

procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează,

în mod exclusiv, conform legislației tării în care se reclamă protecția.”

În consecință, în speță,

sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor

și drepturile conexe.

c. Hotărârea este dată

cu încălcarea prevederilor art. 8 și art. 26 din Legea nr. 8/1996.

Recurenta învederează

că în mod nelegal instanța de apel își întemeiază hotărârea pe concluzia că nu beneficiază

de protecție muzica populară, stabilind că nu beneficiază de protecție muzica populară

reinterpretată în ritm de jazz și că beneficiază de protecție numai muzica unor

autori identificabili.

Aceste concluzii sunt

nelegale, întrucât instanța de apel deși nu a stabilit operele muzicale utilizate,

a clarificat faptul că muzica populară nu beneficiază de protecție, reținând că

în spectacolele în litigiu s-au utilizat opere muzicale.

Deși pârâtele aveau obligația

furnizării informațiilor necesare potrivit art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea

nr 8/1996, dar și potrivit metodologiilor în vigoare, acestea nu au fost depuse

la dosar: înregistrările audiovizuale ale spectacolelor pentru a identifica în mod

real și corect operele muzicale; contractele încheiate cu interpreții care sa cuprindă

o lista a operelor muzicale interpretate de aceștia.

Or, instanța de apel și-a

întemeiat hotărârea pe recunoașterile scrise ale pârâtelor depuse pro causa prin

care acestea afirmă că s-a folosit numai muzica populară reinterpretată în ritm

de jazz.

Se arată de către recurentă

că nu exista nicio dispoziție legală care să permită instanței să pronunțe o hotărâre

în baza unor afirmații ale pârâtei, indiferent dacă sunt exprimate în scris sau

oral ori a unor înscrisuri întocmite în mod unilateral pro causa, mai ales dacă

cele afirmate sunt contestate de partea adversă, cu atât mai mult cu cât dispozițiile

art. 236 - 234 C. proc. civ., referitoare la jurământ, au fost abrogate.

În egală măsură, recurenta

învederează că Legea nr. 8/1996 nu cunoaște și nu reglementează noțiunea de muzica

populară, noțiune nejuridică.

Legea nr. 8/1996 recunoaște

și asigură protecție tuturor operelor de creație intelectuală, indiferent de numărul

autorilor unei opere ori dacă aceștia sunt sau nu cunoscuți, singura distincție

pe care legea o face în funcție de identificarea sau nu a autorilor la un moment

dat, este cea privitoare la termenul de protecție.

Astfel, potrivit art.

26 din Legea nr. 8/1996, în cazul operelor aduse la cunoștință publică fără indicarea

autorului, durata protecției este de 70 de ani de la data aducerii operei la cunoștință

publică; or, textul citat indică faptul că protecția conferită de lege se referă

și la operele anonime, indiferent de genul muzical (pop, rock, popular etc).

Se mai susține că hotărârea

recurată este dată și cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 8/1996, normă ce stipulează

în mod expres că se bucură de protecție și operele derivate din opere preexistente,

cum ar fi adaptările și aranjamentele muzicale.

Or, reinterpretarea în

ritm de jazz a unor opere de muzică din genul popular dă naștere unei opere noi

derivate, rezultate din adaptarea și aranjamentul operei muzicale preexistente,

specifice genului muzical jazz.

Intimatul pârât Municipiul

Constanța a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei

recurate prin respingerea recursului ca nefondat, în principal, iar în subsidiar,

casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, nefiind

posibilă modificarea acesteia de către instanța de recurs în absența cercetării

tuturor motivelor de apel de către instanța în fața căreia au fost invocate (referindu-se

în mod expres la excepțiile procesuale invocate ori a căror soluționare dată de

prima instanță a fost criticată prin motivele apelului său).

În recurs nu au fost administrate

alte probe, în sensul celor permise de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., depunându-se

însă practică judiciară de către recurentă, anume decizia civilă nr. 5043 din

29 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la care, de altfel, a făcut

referire prin motivele de recurs.

Recursul formulat este

fondat, potrivit celor ce succed.

în judecată a fost formulată la data de 11 martie 2009 în contradictoriu cu pârâții

SC D.A.M. SRL și Municipiul Constanța, reclamanta, în calitatea sa de organism de

gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale, solicitând

obligarea acestora în solidar la plata remunerațiilor (și a TVA) ce ar fi fost legat

datorate în cazul utilizării operelor muzicale în cadrul festivalului World Music

M. 2008, desfășurat la M. în perioada 27-29 august 2008, precum și a altor spectacole

organizate de pârâte, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent și pentru

care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea UCMR ADA, potrivit

pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin decizia

ORDA nr. 365/2006 și H.G. nr. 769/1999 (pentru eventualele spectacole derulate în

perioada 10 martie 2006-19 octombrie 2006, data intrării în vigoare a noilor Metodologii).

În vederea stabilirii

obiectului pricinii și a identificării întinderii lui, prima instanță prin adresa

emisă la 03 decembrie 2009 a solicitat pârâtului Municipiul Constanța, la cererea

reclamantei, comunicarea tuturor contractelor încheiate cu terții cu privire la

organizarea, cooperarea, asocierea sau finanțarea desfășurării de concerte și spectacole

ori a altor programe sau evenimente în care au fost comunicate public opere muzicale,

începând cu 10 martie 2006 până în prezent; acestei solicitări, pârâtul Municipiul

Constanța a răspuns prin adresa de la dosarul tribunal, comunicând instanței împrejurarea

derulării a altor 10 evenimente similare Festivalului „World Music M. 2008”, cele

mai vechi dintre acestea privind spectacolele desfășurate pe perioada sezonului

estival 2007, astfel încât, Metodologia aplicabilă este cea aprobată prin decizia

ORDA nr. 365/2006, nu și H.G. nr. 769/1999, nefiind identificată în cauză desfășurarea

unor spectacole anterioare datei de 19 octombrie 2006; pe de altă parte, din aceeași

adresă rezultă că pârâtul Municipiul Constanța a comunicat date și cu privire la

derularea unor spectacole ulterioare sesizării instanței (11 martie 2009).

Obiectivele expertizei

contabile încuviințate reclamantei (formulate la termenul din 17 noiembrie 2009)

au privit perioada „10 martie 2006 – până în prezent”; întrucât expertiza efectuată

în cauză și depusă pentru termenul din 27 octombrie 2010 a răspuns obiectivelor

încuviințate exclusiv pentru Festivalul World Music M. 2008, tribunalul a încuviințat

obiecțiunile reclamantei la termenul din 24 noiembrie 2010, dispunând refacerea

expertizei cu privire la toate celelalte evenimente comunicate de pârât prin adresa

anterior menționată, în sensul de a se răspunde acelorași obiective; după depunerea

la dosar a completării la raportul de expertiză (dosar primă instanță), ca și a

răspunsului la obiecțiunile formulate de reclamantă la această completare, recurenta

reclamantă a formulat la 19 octombrie 2011 o cerere intitulată „precizare a câtimii

obiectului cererii de chemare în judecată”.

Prin această cerere, a

solicitat obligarea în solidar a pârâților Municipiul Constanța și SC D.A.M. SRL

la plata remunerațiilor datorate pentru Festivalul World Music M. 2008 (în principal,

triplul remunerațiilor plus TVA), iar în subsidiar, 5% din bugetul de cheltuieli

plus TVA și penalități de întârziere, potrivit celor stabilite prin raportul de

expertiză; în același timp, în contradictoriu doar cu pârâtul Municipiul Constanța,

prin Primar, a solicitat obligarea acestuia la plata remunerațiilor datorate pentru

comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate la pagina

20 a raportului de expertiză depus la termenul din 21 septembrie 2011 (cerere având,

de asemenea, un capăt principal și un petit subsidiar).

Se constată că la termenul

din 19 octombrie 2011, intimatul pârât Municipiul Constanța nu a fost prezent în

instanță, în timp ce pârâta SC D.A.M. SRL, prin apărător, la același termen, a invocat

excepția tardivității cererii depuse de reclamantă, întrucât aceasta vizează și

spectacole derulate după data introducerii acțiunii, astfel încât precizarea câtimii

obiectului cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C.

proc. civ., nu ar putea privi, pentru a fi astfel calificată, decât spectacolele

ce au avut loc până la data introducerii acțiunii.

Prima instanță a calificat

cererea ca fiind una precizatoare, cu respectarea dispozițiilor textului menționat,

în timp ce instanța de apel, învestită fiind cu o atare critică în apelul pârâtei

SC D.A.M. SRL, a calificat aceeași cerere drept una modificatoare, de întregire

a cererii introductive, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând

că aceasta a fost formulată de reclamantă dincolo de prima zi de înfățișare, astfel

încât, aceasta era decăzută din dreptul de a formula acest act de procedură; în

consecință, s-a apreciat că obiectul cererii de chemare în judecată trebuia a se

limita la spectacolele derulate în perioada 10 martie 2006 – 11 martie 2009 (data

formulării cererii de chemare în judecată).

critică această dezlegare dată de instanța de apel, susținând, pe de o parte, că

cererea de chemare în judecată nu privea doar perioada 10 martie 2006-11 martie

2009