ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4815/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2009 pe rolul acestui Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. 9561/3/2009, reclamanta UCMR – ADA a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții SC D.A.M. SRL și Municipiul Constanța, ca prin hotărârea pe care o va pronunța să se dispună obligarea pârâților la plata către UCMR - ADA, cu titlu de despăgubiri, a sumei reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate (la care se adaugă TVA), pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea UCMR - ADA, conform pct. 17, Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G.

nr. 769/1999, Anexa 3. În subsidiar, reclamanta a solicitat să se dispună obligarea pârâților, în calitate de coorganizatori ai festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008, la M., precum și ai altor spectacole organizate de pârâți începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea UCMR - ADA, la plata către UCMR - ADA, a remunerației datorate, în cuantum de 5% din bugetul de cheltuieli (incluzând, dar fără a se limita la: cheltuielile cu onorariul interpreților, cheltuieli cu cazarea, cu transportul acestora, cheltuieli pentru locația spațiului, cheltuieli de sonorizare, cheltuieli de publicitate, cheltuieli tipografice etc.) precum și la plata TVA aferente remunerației reprezentând drepturi patrimoniale ale titularilor de drepturi de autor de opere muzicale; să fie obligați pârâții la plata penalităților datorate pentru întârzierea la plată a remunerațiilor, penalități reprezentând dobânda de referință a Băncii Naționale a României pentru remunerațiile datorate pentru perioada 10 martie 2006 – 01 noiembrie 2006 și 0,2%/zi de întârziere, pentru remunerațiile datorate pentru perioada 01 noiembrie 2006 - data pronunțării hotărârii; să fie obligați pârâții ca, în conformitate cu prevederile pct. 13 din H.G.

nr. 769/1999, anexa 3 și pct. 15 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, să comunice UCMR - ADA un raport semnat și ștampilat de reprezentanții legali ai acestora, cuprinzând: denumirea și data de desfășurare a festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M. și a altor spectacole organizate de pârâți, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, precum și denumirea, autorii și durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public; cu cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă în cauză. Reclamanta a procedat la motivarea în fapt și în drept a cererii de chemare în judecată. Pârâtul Municipiul Constanța a formulat cerere de chemare în garanție a SC D.A.M.

SRL, în baza dispozițiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., prin care a arătat că în cazul în care se va admite acțiunea reclamantei, să se dispună obligarea chematei în garanție la suportarea oricăror sume la care ar putea fi obligat față de reclamantă; în susținerea acestei pretenții, a învederat că a încheiat cu SC D.A.M. SRL contractul de colaborare din 30 mai 2008, în baza căruia a procedat la organizarea festivalului World Music M. 2008 în perioada 27-29 august 2008, calitatea de organizator aparținând însă pârâtei SC D.A.M. Contractul respectiv nu a dat naștere unei persoane juridice, ci reprezintă o asociere în participațiune, conform art. 261 C. com.; potrivit acestui contract, printre obligațiile organizatorului D.A.

se număra și cea prevăzută la art. 17, respectiv plata tuturor avizelor și autorizațiilor necesare, iar la art. 20 se prevedea că în relațiile cu terții, răspunderea pentru obligațiile asumate precum și pentru eventualele prejudicii cauzate, revine exclusiv societății D.A. Pârâtul Municipiul Constanța a mai arătat că a asigurat doar locația evenimentului, iar problemele organizatorice au fost în sarcina pârâtei D.A. Același pârât a formulat și întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Și pârâta SC D.A.M.

SRL a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de interes a acțiunii reclamantei, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii ca netemeinică, arătând că, evenimentul World Music M. nu a determinat obținerea de venituri, neavând scop lucrativ, așa încât, prevederile deciziei ORDA nr. 365/2006 nu sunt incidente în speță.

După efectuarea raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză la data de 21 septembrie 2011 (inclusiv după răspunsul la obiecțiunile reclamantei încuviințate de instanță), reclamanta a precizat câtimea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtelor în solidar a la plata sumei de 136.175,84 RON reprezentând triplul remunerației ce ar fi fost legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 (36.606,41 RON x 3=109.819,23 RON remunerație și 26.356,51 RON cota de 24% TVA) sau, în subsidiar, obligarea pârâtelor la plata sumei de 45.391,95 RON, (inclusiv TVA de 24%), cu titlu de remunerație datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M. și obligarea pârâtelor la plata penalităților de întârziere aferente până la data de 25 octombrie 2010, în sumă de 53.077,25 RON.

Totodată, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtului Municipiului Constanța la plata sumei de 1.075.375,211 RON reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate la raportul de expertiză efectuat în cauză (289.079,36 RON x 3, adică 867.238,07 RON - remunerație și 69.379,05 RON TVA de 24%), iar în subsidiar a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 358.458,40 RON, sumă ce include TVA de 24%, reprezentând remunerație datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate la același raport de expertiză depus la data de 21 septembrie 2011 și la plata sumei de 619.566,111 RON penalități de întârziere aferente, calculate până la data de 25 octombrie 2010. De asemenea, reclamanta a arătat că solicită și obligarea pârâtelor să comunice un raport care să conțină denumirea, data de desfășurare a spectacolelor organizate, autorii și durata de utilizare a operelor muzicale comunicate public, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1854 din 02 noiembrie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte cererea reclamantei, a dispus obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 36.606,41 RON plus TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008 și la plata penalităților de întârziere aferente în sumă de 53.077,25 RON, calculate până la 25 octombrie 2010, a obligat pârâtul Municipiul Constanța la plata sumei de 289.079,35 RON plus TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a operelor muzicale menționate în raport de expertiză depus la 21 septembrie 2011, precum și la plata penalităților de întârziere aferente, în sumă de 619.566,11 RON, calculate până la 25 octombrie 2010, a obligat pârâții să comunice UCMR-ADA raportul cuprinzând denumirea operelor autorilor și durata de utilizare a operelor muzicale în spectacole, a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată de 5.139,30 RON.

În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele: Reclamanta UCMR - ADA este organism de gestiune colectivă pentru drepturile de autor în domeniul muzical, fiind autorizat să desfășoare această activitate de către ORDA, conform dispozițiilor din Legea nr. 8/1996 modificată, calitate în care este autorizat să colecteze sumele cuvenite pentru utilizarea operelor muzicale, așadar, inclusiv pentru comunicarea operelor muzicale în cadrul spectacolelor organizate de persoane fizice sau juridice. Împrejurarea că una dintre pârâtele cauzei, respectiv SC D.A., a încheiat contracte cu artiștii interpreți care au evoluat în cadrul spectacolelor desfășurate sub egida festivalului World Music M. 2008 și a achitat remunerații acestor artiști pentru interpretarea în cadrul festivalului, este lipsită de relevanță față de obiectul acțiunii care privește drepturile patrimoniale cuvenite autorilor compozițiilor muzicale comunicate public, reprezentați de reclamanta UCMR - ADA.

Pârâtele cauzei nu au încheiat cu reclamanta autorizație licență neexclusivă pentru comunicarea publică a operelor muzicale și nici nu au achitat remunerațiile legal datorate, acestea fiind stabilite prin raportul de expertiză contabilă pe baza bugetului de cheltuieli alocat fiecărui spectacol în parte, conform dispozițiilor metodologiei aplicabile, publicată prin decizia ORDA nr. 365/2006, Titlul II, privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică și a remunerațiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere, din tabelul I (privind remunerațiile reprezentând drepturile patrimoniale de autor pentru utilizarea operelor muzicale în concerte și alte spectacole și procentele aplicabile), lit. A) (concerte și spectacole cu caracter muzical), pct. 8 (concerte și spectacole în spații publice, piațete, bulevarde etc. sau stadioane, din orașe sau stațiuni, cu accesul publicului gratuit).

Pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cauză, procentul aplicabil este de 5%, fără TVA, aplicat la bugetul de cheltuieli al spectacolelor; totodată, s-a constatat că obligația de plată este prevăzută și la art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996, modificată. Tribunalul a avut în vedere concluziile expertizei contabile efectuate în cauză și a apreciat întemeiată cererea în baza dispozițiilor Legii nr. 8/1996, coroborate cu prevederile Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006. Astfel, s-a dispus obligarea pârâtelor Municipiul Constanța și SC D.A.M.

SRL la plata, în solidar, către reclamanta UCMR - ADA a remunerației pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, în sumă de 36.306,41 RON plus TVA, precum și la plata penalităților de întârziere de 53.077,25 RON aferente, calculate până la data de 25 octombrie 2010. Tribunalul a reținut că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 139 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 modificată, prin care se prevede posibilitatea obligării la plata triplului remunerației, având în vedere că pârâtele din cauză nu răspund delictual pentru a se aplica dispozițiile menționate, acestea putând comunica public opere muzicale, dar cu plata remunerației cuvenite către autorii de muzică.

În consecință, prima instanță a dispus obligarea pârâtului Municipiul Constanța la plata către reclamantă a sumei de 289.079,35 RON, plus TVA, reprezentând remunerație pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate în raportul de expertiză depus la dosar la data de 21 septembrie 2011, precum și la plata sumei de 619.566,11 RON, reprezentând penalități de întârziere aferente remunerației menționate, calculate până la data de 25 octombrie 2010. Apreciind întemeiat și cel de-al doilea capăt de cerere, tribunalul a obligat pârâtele din cauză să comunice la UCMR - ADA, în baza dispozițiilor H.G. nr. 769/1999 și metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006, raportul cuprinzând datele și informațiile menționate în acest petit; s-a făcut și aplicarea prevederilor art. 274 C. proc.

civ., dispunându-se obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 5.139,30 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar, onorariu de expert și onorariu de avocat, dovedite cu înscrisurile depuse la dosar. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta cât și pârâtele, fiecare aducând critici proprii de nelegalitate și netemenicie, prin motivele de apel formulate. Prin decizia civilă nr. 77A din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat, fiind admis apelul formulate de pârâte, astfel că, sentința apelată a fost schimbată în tot, iar pe fond cererea a fost respinsa ca neîntemeiată.

Instanța de apel a analizat concomitent apelurile declarate în cauză, având în vedere că acestea, în esență, conțin aceleași critici. Astfel, s-a reținut că perioada cu privire la care au fost formulate pretențiile în cauză este cuprinsă între 10 martie 2006 și până în prezent, dar în special, perioada 27-29 august 2008 când s-a desfășurat festivalul ”World Music M. 2008”. S-a apreciat că perioada de timp ce face obiectul acțiunii este relevantă pentru a determina legislația aplicabilă în ceea ce privește interpretarea noțiunii de comunicare publică, întrucât după aderarea României la Uniunea Europeană este direct aplicabilă legislația comunitară, astfel cum aceasta a fost interpretată de către Curtea de Justiție a Comunităților Europene (în prezent, Curtea de Justiție a Uniunii Europene).

Instanța de apel a constatat a fi fondată critica pârâtei SC D.A.M. SRL, în sensul că precizarea depusă de reclamantă la data de 19 octombrie 2011 este tardivă, întrucât aceasta privește sume datorate pentru spectacole desfășurate după data formulării acțiunii, având în vedere că prin acțiune s-a solicitat obligarea pârâților la plata către UCMR - ADA, cu titlu de despăgubiri a sumei reprezentând triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea reclamantei, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G.

nr. 769/1999, Anexa 3. Obiectul acțiunii nu viza decât sumele pretins datorate pentru spectacolele desfășurate din data de 10 martie 2006 până în prezent, respectiv până la data formulării acțiunii, anume 11 martie 2009, astfel încât doar cu privire la sumele aferente acestor spectacole putea fi formulată cerere de majorare a câtimii obiectului cererii, în condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Or, instanța de apel a apreciat că prin solicitarea unor sume pretins datorate pentru spectacole ulterioare datei de 11 martie 2009, reclamantul a formulat o cerere de întregire a cererii permisă în condițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., însă, în cauză, formulată după prima zi de înfățișare, prin urmare, tardivă, prin raportare la prevederile art. 103 C. proc.

civ. Pârâta a invocat excepția tardivității formulării precizării acțiunii chiar la termenul la care a fost depusă, iar prima instanță a respins-o prin încheierea din 19 octombrie 2011, cu motivarea că prin această cerere reclamanta nu a modificat obiectul acțiunii, ci a precizat câtimea obiectului cererii inițiale. Referitor la perioada 10 martie 2006 - ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană), reclamantul nu a făcut nicio dovadă, conform obligației pe care o avea în temeiul art. 1169 C. civ., privitoare la organizarea de către pârâte a vreunui spectacol pentru care să fi fost necesară deținerea de autorizații de licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale.

Totodată, contractele de prestări servicii încheiate de Primăria Constanța privesc perioada iulie 2007-decembrie 2009; pe de altă parte, nici la dispoziția expertului nu au fost depuse înscrisuri care să dovedească organizarea de către pârâte a unor spectacole în perioada 10 martie 2006-decembrie 2006. Deși reclamanta a susținut în obiecțiunile la expertiză că trebuia a fi determinate bugetele de cheltuieli pentru toate spectacolele organizate în perioada 10 martie 2006-data efectuării expertizei, menționând mai multe spectacole organizate de municipiul Constanța, toate spectacolele enumerate s-au desfășurat începând cu anul 2007; pe de altă parte, nici din anunțurile anexate acestei cereri nu a rezultat organizarea vreunui spectacol în anul 2006, cel mai vechi spectacol avut în vedere la efectuarea expertizei, fiind cel din mai 2007. Ca atare, s-a apreciat că este nerelevant dacă, potrivit legislației aplicabile acestei perioade, pârâții erau obligați să dețină autorizații de licență neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale și să plătească vreo remunerație către reclamantă.

În ceea ce privește perioada ianuarie 2007 – 11 martie 2009 (sau noiembrie 2009 care a fost avută în vedere prin raportul de expertiză, conform precizării reclamantului depuse la data de 19 noiembrie 2011, dacă s-ar admite că această precizare ar fi fost formulată în termen), Curtea de Apel a apreciat că se pune problema interpretării noțiunii de comunicare publică în acord cu Directiva 2001/29/CE din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, care a fost transpusă în Legea nr. 8/1996 prin O.U.G. nr. 123/2005 pentru modificarea și completarea Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Instanța de apel a constatat că interpretarea acestei noțiuni a fost realizată prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10, având ca obiect cererea de hotărâre preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de către Înalta Curte de Casație și Justiție (România, în procedura Circul Globus București (Circ & Variete Globus București) împotriva Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA), reclamantă și în prezenta cauză. Cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare a privit interpretarea art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol.

1, p. 230); aceasta a fost formulată în cadrul unui litigiu între Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – Asociația pentru Drepturi de Autor – UCMR - ADA (denumită în continuare „UCMR - ADA”), pe de o parte, și Circul Globus București, actualmente Circ & Variete Globus București (denumit în continuare „Circul Globus”), pe de altă parte, cu privire la pretinsa încălcare, de către acesta din urmă, a drepturilor de proprietate intelectuală gestionate de UCMR - ADA.

Instanța de apel a observat că prin hotărârea Curții de Justiție, s-a decis că Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, și, în special, art. 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei.

În esență, în motivarea acestei hotărâri s-au reținut următoarele: ”(…) într-o situație precum cea în discuție în cauza principală, în care, astfel cum reiese din decizia de trimitere, operele muzicale comunicate către public în cadrul unor spectacole de circ și de cabaret sunt executate în direct, un asemenea element de contact fizic și direct există, astfel încât publicul, contrar exigenței prevăzute de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29, este prezent în locul de proveniență a comunicării.

În ceea ce privește, apoi, obiectivul urmărit de Directiva 2001/29, trebuie subliniat că reiese din considerentele (2) și (5) că aceasta vizează crearea unui cadru juridic general și flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societății informaționale, adaptarea și completarea normelor actuale în materia dreptului de autor și a drepturilor conexe pentru a ține seama de faptul că dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate. Rezultă de aici că armonizarea voită de Directiva 2001/29, la care face trimitere prima teză a considerentului (23), nu se presupune că vizează formele „tradiționale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Acest lucru este confirmat de altfel de a treia și a patra teză ale considerentului (23) al Directivei 2001/29, potrivit cărora dreptul de comunicare publică include orice transmisie sau retransmisie a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea, și nu include niciun alt act. Astfel, acest drept nu include acte care nu implică o „transmisie” sau o „retransmisie” a unei opere, precum acte de reprezentare sau de executare directă a unei opere.

Având în vedere considerațiile ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că Directiva 2001/29 și în special articolul 3 alin. (1) din aceasta, trebuie interpretate în sensul că au în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei.” În speță, cererea de chemare în judecată a fost formulată de către reclamantă în virtutea calității sale de organism de gestiune colectivă în exercitarea drepturilor decurgând din gestiunea colectivă obligatorie, conform art. 123 1 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, solicitând despăgubiri ce reprezintă triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate la care se adaugă TVA, pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale în cadrul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M., precum și a altor spectacole organizate de pârâte, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent, pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea UCMR - ADA, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate prin decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G.

nr. 769/1999, Anexa 3. Prin urmare, Curtea de Apel a reținut că pretențiile deduse judecății vizează opere muzicale care au fost comunicate în cadrul unor spectacole în care se interpreta muzică (de exemplu, pentru spectacolul din 2008, de jazz, flamenco, salsa, muzică tradițională a altor popoare, reinterpretată în ritm de jazz), așadar, executate în direct și în cadrul cărora a existat elementul de contact direct, publicul fiind prezent în locul de proveniență a comunicării, contrar cerinței prevăzute de a doua teză a considerentului (23) al Directivei 2001/29.

Ca atare, s-a apreciat că în speță nu sunt întrunite condițiile prevăzute de 123 1 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, nefiind vorba despre dreptul de comunicare publică a operelor muzicale, așa cum acest concept a fost interpretat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) în hotărârea menționată, astfel că, nu este vorba despre o situație în care gestiunea colectivă este obligatorie. În consecință, a fost înlăturată ca neîntemeiată susținerea reclamantei în sensul că pârâtele ar fi trebuit să solicite în prealabil susținerii spectacolelor în cauză autorizații neexclusive, conform art. 130 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în schimbul unei remunerații. Ca atare, s-a apreciat că nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite prevăzute de art. 998, 999 C. civ., fiind inutilă verificarea în continuare a existenței unui prejudiciu și evaluarea acestuia.

Totodată, s-a constatat că nu se pune problema verificării în speță dacă, în afară de muzica populară reinterpretată în ritm de jazz, cum este cazul festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27 - 29 august 2008 la M., în cadrul celorlalte spectacole a fost interpretată muzica unor autori identificabili, dacă au fost încheiate contracte de cesiune a drepturilor patrimoniale cu aceștia, dacă reclamanta are mandat expres de reprezentare din partea acestora, având în vedere limitele obiectului acțiunii, și anume remunerație corespunzătoare drepturilor care sunt supuse gestiunii colective obligatorii. În ceea ce îi privește pe interpreți, aceștia au încheiat contracte cu organizatorii spectacolelor negociindu-și drepturile patrimoniale cuvenite pentru prestația lor în mod direct.

Referitor la excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale active invocată de către apelantele pârâte, acestea sunt susținute prin argumente care au fost apreciate de instanța de apel ca fiind motive de netemeinicie a acțiunii, astfel încât, s-a conchis că au fost deja analizate prin considerentele anterioare. Pentru același motiv al respingerii acțiunii ca neîntemeiate, instanța de apel a considerat că nu se mai impune nici analizarea motivelor de apel prin care s-a susținut nepronunțarea primei instanțe asupra cererii de chemare în garanție formulată de către pârâta Primăria Constanța împotriva pârâtei SC D.A.M. SRL, întrucât aceasta a rămas fără obiect. De asemenea, s-a apreciat ca nefondat și motivul de apel susținut de către Primăria Constanța în sensul că nu ar avea calitatea procesuală pasivă întrucât organizatorul spectacolelor, pârâta SC D.A.M.

SRL și-ar fi asumat prin contract obținerea autorizațiilor și răspunderea pentru eventualele prejudicii cauzate, având în vedere că, în speță, calitate procesuală pasivă are și producătorul spectacolelor, așa cum rezultă și din contractele încheiate cu organizatorul acestor evenimente. A fost înlăturat și motivul de apel al SC D.A.M. SRL în sensul că festivalului „World Music M. 2008”, desfășurat în perioada 27-29 august 2008 la M. nu ar fi avut scop lucrativ, dat fiind că intrarea publicului a fost liberă, având în vedere că această condiție trebuie verificată în persoana organizatorilor; or, pârâta SC D.A.M. SRL a organizat spectacolul în cadrul activității sale comerciale, fiind remunerată pentru serviciile sale.

Criticile apelantei reclamante, fiind formulate doar sub aspectul evaluării prejudiciului de către prima instanță, au fost lăsate neexaminate de instanța de apel, având în vedere considerentele de mai sus cu privire la inexistența faptei ilicite; ca atare, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat. În termen legal, împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România (UCMR – ADA), prevalându-se ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut, în esență, următoarele: 1. Hotărârea este dată cu aplicarea greșita a art. 132 C. proc.

civ., întrucât în mod nelegal instanța de apel a calificat precizarea depusă la termenul din 19 octombrie 2011 ca fiind o întregire a cererii de chemare în judecată și, de asemenea, tot în mod nelegal instanța a apreciat ca perioada pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată și, respectiv sintagma „până în prezent”, s-ar fi limitat la perioada de până la 11 martie 2009. Or, faptul că pretențiile deduse judecații nu s-au limitat la perioada anterioară datei de 11 martie 2009, rezultă în mod explicit din obiectivele expertizei contabile solicitate de recurenta reclamantă și încuviințate de instanță, cu privire la care nu au fost formulate critici prin motivele de apel și nici prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză.

În consecință, în mod nelegal a apreciat instanța de apel ca la termenul din 19 octombrie 2011, reclamanta UCMR-ADA și-ar fi întregit acțiunea, în realitate, perioada în litigiu fiind specificată în scris cu multe termene înainte, chiar de la prima zi de înfățișare, iar la data de 19 octombrie 2011 doar a precizat câtimea pretențiilor pentru spectacolele organizate în perioada dedusă judecații, astfel cum a fost explicitată prin actele de procedură depuse anterior. 2. Hotărârea este data cu încălcarea art. 108 alin. (3), art. 292 alin. (1) și art. 295 alin (1) C. proc. civ. Recurenta învederează că precizarea în discuție cu privire la remunerațiile aferente unor spectacole desfășurate după data de 11 martie 2009, a fost formulată numai în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, nu și cu SC D.A.M.

SRL. În consecință, SC D.A.M. SRL nu putea formula critici cu privire la excepția tardivității unei astfel de precizări, atât timp cât partea interesată, Municipiul Constanța, nu a formulat o astfel de excepție și nu a criticat soluția primei instanțe de respingere a excepției tardivității pronunțată prin încheierea din 19 octombrie 2011. Potrivit art. 108 alin. (3) C. proc. civ., neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfățișare ce a urmat după aceasta neregularitate și înainte de a pune concluzii pe fond. Așa fiind, partea care ar fi putut invoca neregularitatea (tardivitatea) precizărilor cu privire la spectacolele ulterioare datei de 11 martie 2009 era Municipiul Constanța, iar nu SC D.A.M.

SRL, față de care UCMR - ADA nu a formulat pretenții pentru perioada ulterioară datei de 11 martie 2009; or, în speță, Municipiul Constanța nici nu a invocat excepția tardivității precizărilor depuse la termenul din 19 octombrie 2011 și nici nu a criticat în apel soluția tribunalului de respingere a excepției tardivității. Prin urmare, hotărârea este dată și cu încălcarea art. 292 alin. (1) și art. 295 C. proc. civ., în mod greșit instanța de apel apreciind întemeiat motivul formulat de pârâta SC D.A.M.

SRL din acest punct de vedere, în condițiile în care aceasta nu justifică un interes propriu privind pretențiile UCMR-ADA împotriva Municipiului Constanța, pentru perioada ulterioară datei de 11 martie 2009. 3. Hotărârea este dată cu încălcarea art. 5 din Convenția de la Berna, ratificată prin Legea nr. 77/1998, art. 13 lit. f), art. 15 și art. 139 alin. (2) din Legea ni 8/1996 și cu aplicarea greșita a art. 130 lit. a) și art. 123 1 alin. (1) lit. e) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și a Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10.

a). Legea română (Legea nr. 8/1996) stabilește în mod expres la art. 13 care sunt drepturile patrimoniale ale autorilor, printre care este menționat în mod expres și explicit la lit. f) dreptul de comunicare publică (...) ”direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc și în orice moment ales, în mod individual, de către public”, în timp ce art. 15 alin. (1) din același act normativ definește comunicarea publică, iar la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 se prevede că „dreptul de a autoriza sau de a interzice comunicarea publică sau punerea la dispoziția publicului a operelor nu se consideră epuizat prin niciun act de comunicare publică sau de punere la dispoziția publicului." Or, instanța de apel a apreciat că, în cazul în care muzica este executată direct în cadrul unor spectacole, nu există un drept de comunicare publică a operelor muzicale, fără a se arăta însă cărui drept patrimonial de autor reglementat de art. 13 din Legea nr. 8/1996 îi corespunde actul de utilizare a operelor muzicale prin execuție directă, în cadrul unor spectacole.

Din această perspectivă, recurenta invocă insuficienta motivare a deciziei recurate (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Potrivit hotărârii instanței de apel, în cazul executării directe a operelor muzicale în spectacole, nu există un drept patrimonial de autor protejat de lege; atare soluție este nelegală în condițiile în care se refuză a se recunoaște un drept patrimonial de autor în cazul utilizării operelor muzicale prin executare directă în cadrul spectacolelor, deși acest drept este recunoscut în mod expres de dispozițiile legale anterior menționate, drept ce este garantat și de prevederile art. 44 din Constituția României. b). Instanța de apel a aplicat în mod greșit Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011, pronunțată în cauza C-283/10.

Din acest punct de vedere, recurenta învederează în primul rând că nici din dispozițiile și nici din considerentele Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene (Camera a treia) din 24 noiembrie 2011 pronunțată în cauza C-283/10, nu rezulta sub nicio formă că Directiva 2001/29/CE ar fi fost transpusă în mod greșit prin Legea nr. 8/1996. Recurenta susține că motivarea instanței prin referirea la dreptul de comunicare publică reglementat de Directiva 2001/29/CE este străină de natura pricinii, în condițiile în care UCMR-ADA nu și-a întemeiat pretențiile pe aceasta directivă, ci pe dreptul reglementat de aceasta, fiind astfel incident și motivul de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. Totodată, recurenta arată că în mod nelegal a concluzionat instanța de apel că Directiva 2001/29/CE ar reglementa în mod exhaustiv dreptul de comunicare publică a operelor și că legiuitorul național trebuie să se limiteze sub aspectul protecției acestui drept la formele de comunicare publică cuprinse în directivă. Contrar celor reținute de instanța de apel, cu referire la obiectivul urmărit de directiva comunitară, în hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a reținut că armonizarea voită, la care face trimitere prima teza a considerentului (23), nu vizează formele „tradiționale” de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere. Prin reformularea întrebărilor adresate, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns solicitării de a se fixa domeniul de aplicare al directivei comunitare menționate, în sensul că aceasta, în special art. 3 alin. (1), trebuie interpretată potrivit celor redate din cuprinsul hotărârii Curții.

Prin urmare, Directiva urmărește să impună statelor membre să-și armonizeze legislațiile numai sub anumite aspecte ale protecției drepturilor de autor și conexe, iar în ceea ce privește dreptul de comunicare publică a operelor, urmărește armonizarea doar sub aspectul comunicării către un public care nu este prezent la locul comunicării. În consecință, pentru actele de comunicare directă către public, rămâne la latitudinea statelor membre să reglementeze drepturile de autor cum cred de cuviință, așa cum se afirmă în considerentul (18) din Preambul; cum directiva invocată nu reglementează situația în care comunicarea către public are loc în prezența acestuia la locul de unde provine comunicarea, cum este cazul în speță, nu se poate pune problema transpunerii greșite și aplicării directe a dispozițiilor comunitare, cu înlăturarea prevederilor din dreptul intern.

(Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012). În sensul nelegalității hotărârii instanței de apel, recurenta invocă și prevederile art. 5 din Convenția de la Berna, potrivit cărora întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează în mod exclusiv conform legislației țării în care se reclamă protecția. În consecință, legea română (legea țării în care se reclamă protecția) dispune în mod expres în sensul că protecția conferită prin dreptul patrimonial de autor de comunicare publică se întinde și asupra tuturor actele de comunicare directă a operei, inclusiv asupra comunicării publice prin reprezentare scenică sau altă modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei, prin dispozițiile art. 15 din Legea nr. 8/1996, legiuitorul român reglementând actele de execuție sau de reprezentare a operei, ca modalități ale comunicării publice a operei.

Pe de altă parte, faptul că reprezentarea sau executarea directă a operei reprezintă tot acte de comunicare publică a fost consfințit și de Hotărârea Curții Europene de Justiție din 24 noiembrie 2011 (cauza C-283/10), parag. (39); în consecință, potrivit hotărârii Curții, reprezentarea și executarea directă a operei, nu numai că sunt forme de comunicare publică, dar sunt chiar sunt unele tradiționale, recunoscute ca atare. Cu referire la mijloacele de protecție a drepturilor patrimoniale de autor, recurenta arată că în acord cu prevederile art. 5 alin. (2) din Convenția de la Berna, legiuitorul român a reglementat prin dispozițiile art. 123 1 din Legea nr. 8/1996 gestiunea colectivă obligatorie a acestora, ele fiind drepturi de proprietate privată care pot fi exercitate în limitele determinate de lege, iar aceste dispoziții din legea specială sunt în concordanță și cu prevederile art. 44 din Constituția României.

În opinia recurentei, dispozițiile art. 123 1 din Legea nr. 8/1996 urmăresc să asigure o protecție adecvată tuturor titularilor de drepturi patrimoniale de autor și, în egală măsură, să protejeze un interes general, iar pentru a asigura echilibrul între interesul general și cel particular, legiuitorul român a considerat necesar să instituie o gestiune colectivă obligatorie ca veritabilă limită juridică a exercitării prerogativelor dreptului patrimonial ce aparține fiecărui autor de opere.

În raport cu interesul general urmărit, legiuitorul limitează astfel și libertatea contractuală, întrucât remunerațiile sunt unice pentru toate operele muzicale, stabilite potrivit unei proceduri speciale reglementate de Legea nr. 8/1996; recurenta susține că, sub acest aspect, a reținut în mod corect Înalta Curte că nu poate fi primit un punct de vedere în sensul că în situația drepturilor pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, încheierea unor contracte directe ar lipsi de fundament pretențiile UCMR-ADA. Dimpotrivă, dacă s-ar primi o astfel de susținere, ar însemna să se accepte ca, și în cazul în care pentru anumite drepturi de autor legiuitorul a prevăzut gestiunea colectivă obligatorie, autorii să poată opta și în acest caz fie pentru o exercitare individuală a drepturilor, fie pentru o exercitare printr-un organism de gestiune colectivă.

Cu alte cuvinte, gestiunea colectivă nu este niciodată obligatorie, deși legea prevede în mod clar că, în privința anumitor drepturi, ea are acest caracter, și acesta chiar în lipsa unui mandat din partea autorilor. În susținerea caracterului nelegal al hotărârii instanței de apel întemeiată pe Directiva 2001/29/CE, recurenta învederează că directivele nu pot fi invocate în raporturile dintre particulari, ci numai împotriva unui stat membru căruia îi sunt adresate, ele neputând să impună obligații particularilor.

În consecință, Directiva 2001/29/CEE nu reglementează și formele „tradiționale” de comunicare către public a operelor muzicale, așa cum sunt și execuția și reprezentarea directă a acestora, ci ea are drept obiectiv crearea unui cadru juridic general și flexibil la nivelul Uniunii, care să sprijine dezvoltarea societății informaționale, adaptarea și completarea normelor actuale în materia dreptului de autor și drepturilor conexe, pentru a ține seama de faptul ca dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate.

Conform acestui obiectiv, art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29/CE trebuie interpretat, în sensul că „are în vedere doar comunicarea către un public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării, cu excluderea oricărei comunicări a unei opere realizate direct, făcută într-un loc deschis publicului, prin orice modalitate publică de execuție ori de prezentare directă a operei".” Pe cale de consecință, nu pot fi reținute ca fiind aplicabile în speță prevederile Directivei 2001/29/CE, atât timp cât aceasta nu reglementează actele de comunicare publică a operelor muzicale acolo unde publicul este prezent la locul comunicării, legiuitorul român neavând nicio obligație de armonizare sub acest aspect.

În acest caz, sunt incidente dispozițiile art. 5 alin. (2) teza finală din Convenția de la Berna, ratificată prin Legea nr. 77/1998 potrivit căreia "întinderea protecției, precum și mijloacele procedurale garantate autorului pentru apărarea drepturilor sale se reglementează, în mod exclusiv, conform legislației tării în care se reclamă protecția.” În consecință, în speță, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe. c. Hotărârea este dată cu încălcarea prevederilor art. 8 și art. 26 din Legea nr. 8/1996. Recurenta învederează că în mod nelegal instanța de apel își întemeiază hotărârea pe concluzia că nu beneficiază de protecție muzica populară, stabilind că nu beneficiază de protecție muzica populară reinterpretată în ritm de jazz și că beneficiază de protecție numai muzica unor autori identificabili.

Aceste concluzii sunt nelegale, întrucât instanța de apel deși nu a stabilit operele muzicale utilizate, a clarificat faptul că muzica populară nu beneficiază de protecție, reținând că în spectacolele în litigiu s-au utilizat opere muzicale. Deși pârâtele aveau obligația furnizării informațiilor necesare potrivit art. 130 alin. (1) lit. h) din Legea nr 8/1996, dar și potrivit metodologiilor în vigoare, acestea nu au fost depuse la dosar: înregistrările audiovizuale ale spectacolelor pentru a identifica în mod real și corect operele muzicale; contractele încheiate cu interpreții care sa cuprindă o lista a operelor muzicale interpretate de aceștia. Or, instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe recunoașterile scrise ale pârâtelor depuse pro causa prin care acestea afirmă că s-a folosit numai muzica populară reinterpretată în ritm de jazz.

Se arată de către recurentă că nu exista nicio dispoziție legală care să permită instanței să pronunțe o hotărâre în baza unor afirmații ale pârâtei, indiferent dacă sunt exprimate în scris sau oral ori a unor înscrisuri întocmite în mod unilateral pro causa, mai ales dacă cele afirmate sunt contestate de partea adversă, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 236 - 234 C. proc. civ., referitoare la jurământ, au fost abrogate. În egală măsură, recurenta învederează că Legea nr. 8/1996 nu cunoaște și nu reglementează noțiunea de muzica populară, noțiune nejuridică. Legea nr. 8/1996 recunoaște și asigură protecție tuturor operelor de creație intelectuală, indiferent de numărul autorilor unei opere ori dacă aceștia sunt sau nu cunoscuți, singura distincție pe care legea o face în funcție de identificarea sau nu a autorilor la un moment dat, este cea privitoare la termenul de protecție.

Astfel, potrivit art. 26 din Legea nr. 8/1996, în cazul operelor aduse la cunoștință publică fără indicarea autorului, durata protecției este de 70 de ani de la data aducerii operei la cunoștință publică; or, textul citat indică faptul că protecția conferită de lege se referă și la operele anonime, indiferent de genul muzical (pop, rock, popular etc). Se mai susține că hotărârea recurată este dată și cu încălcarea art. 8 din Legea nr. 8/1996, normă ce stipulează în mod expres că se bucură de protecție și operele derivate din opere preexistente, cum ar fi adaptările și aranjamentele muzicale. Or, reinterpretarea în ritm de jazz a unor opere de muzică din genul popular dă naștere unei opere noi derivate, rezultate din adaptarea și aranjamentul operei muzicale preexistente, specifice genului muzical jazz.

Intimatul pârât Municipiul Constanța a formulat întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menținerea deciziei recurate prin respingerea recursului ca nefondat, în principal, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, nefiind posibilă modificarea acesteia de către instanța de recurs în absența cercetării tuturor motivelor de apel de către instanța în fața căreia au fost invocate (referindu-se în mod expres la excepțiile procesuale invocate ori a căror soluționare dată de prima instanță a fost criticată prin motivele apelului său). În recurs nu au fost administrate alte probe, în sensul celor permise de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., depunându-se însă practică judiciară de către recurentă, anume decizia civilă nr. 5043 din 29 iunie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție la care, de altfel, a făcut referire prin motivele de recurs.

Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed. 1. Cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 11 martie 2009 în contradictoriu cu pârâții SC D.A.M. SRL și Municipiul Constanța, reclamanta, în calitatea sa de organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale ale autorilor de opere muzicale, solicitând obligarea acestora în solidar la plata remunerațiilor (și a TVA) ce ar fi fost legat datorate în cazul utilizării operelor muzicale în cadrul festivalului World Music M. 2008, desfășurat la M. în perioada 27-29 august 2008, precum și a altor spectacole organizate de pârâte, începând cu data de 10 martie 2006 până în prezent și pentru care nu au deținut autorizație licență neexclusivă din partea UCMR ADA, potrivit pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate în M. Of.

nr. 857/19.10.2006 prin decizia ORDA nr. 365/2006 și H.G. nr. 769/1999 (pentru eventualele spectacole derulate în perioada 10 martie 2006-19 octombrie 2006, data intrării în vigoare a noilor Metodologii).

În vederea stabilirii obiectului pricinii și a identificării întinderii lui, prima instanță prin adresa emisă la 03 decembrie 2009 a solicitat pârâtului Municipiul Constanța, la cererea reclamantei, comunicarea tuturor contractelor încheiate cu terții cu privire la organizarea, cooperarea, asocierea sau finanțarea desfășurării de concerte și spectacole ori a altor programe sau evenimente în care au fost comunicate public opere muzicale, începând cu 10 martie 2006 până în prezent; acestei solicitări, pârâtul Municipiul Constanța a răspuns prin adresa de la dosarul tribunal, comunicând instanței împrejurarea derulării a altor 10 evenimente similare Festivalului „World Music M. 2008”, cele mai vechi dintre acestea privind spectacolele desfășurate pe perioada sezonului estival 2007, astfel încât, Metodologia aplicabilă este cea aprobată prin decizia ORDA nr. 365/2006, nu și H.G.

nr. 769/1999, nefiind identificată în cauză desfășurarea unor spectacole anterioare datei de 19 octombrie 2006; pe de altă parte, din aceeași adresă rezultă că pârâtul Municipiul Constanța a comunicat date și cu privire la derularea unor spectacole ulterioare sesizării instanței (11 martie 2009). Obiectivele expertizei contabile încuviințate reclamantei (formulate la termenul din 17 noiembrie 2009) au privit perioada „10 martie 2006 – până în prezent”; întrucât expertiza efectuată în cauză și depusă pentru termenul din 27 octombrie 2010 a răspuns obiectivelor încuviințate exclusiv pentru Festivalul World Music M. 2008, tribunalul a încuviințat obiecțiunile reclamantei la termenul din 24 noiembrie 2010, dispunând refacerea expertizei cu privire la toate celelalte evenimente comunicate de pârât prin adresa anterior menționată, în sensul de a se răspunde acelorași obiective; după depunerea la dosar a completării la raportul de expertiză (dosar primă instanță), ca și a răspunsului la obiecțiunile formulate de reclamantă la această completare, recurenta reclamantă a formulat la 19 octombrie 2011 o cerere intitulată „precizare a câtimii obiectului cererii de chemare în judecată”.

Prin această cerere, a solicitat obligarea în solidar a pârâților Municipiul Constanța și SC D.A.M. SRL la plata remunerațiilor datorate pentru Festivalul World Music M. 2008 (în principal, triplul remunerațiilor plus TVA), iar în subsidiar, 5% din bugetul de cheltuieli plus TVA și penalități de întârziere, potrivit celor stabilite prin raportul de expertiză; în același timp, în contradictoriu doar cu pârâtul Municipiul Constanța, prin Primar, a solicitat obligarea acestuia la plata remunerațiilor datorate pentru comunicarea publică a operelor muzicale în cadrul spectacolelor menționate la pagina 20 a raportului de expertiză depus la termenul din 21 septembrie 2011 (cerere având, de asemenea, un capăt principal și un petit subsidiar).

Se constată că la termenul din 19 octombrie 2011, intimatul pârât Municipiul Constanța nu a fost prezent în instanță, în timp ce pârâta SC D.A.M. SRL, prin apărător, la același termen, a invocat excepția tardivității cererii depuse de reclamantă, întrucât aceasta vizează și spectacole derulate după data introducerii acțiunii, astfel încât precizarea câtimii obiectului cererii de chemare în judecată în sensul art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu ar putea privi, pentru a fi astfel calificată, decât spectacolele ce au avut loc până la data introducerii acțiunii. Prima instanță a calificat cererea ca fiind una precizatoare, cu respectarea dispozițiilor textului menționat, în timp ce instanța de apel, învestită fiind cu o atare critică în apelul pârâtei SC D.A.M.

SRL, a calificat aceeași cerere drept una modificatoare, de întregire a cererii introductive, în sensul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând că aceasta a fost formulată de reclamantă dincolo de prima zi de înfățișare, astfel încât, aceasta era decăzută din dreptul de a formula acest act de procedură; în consecință, s-a apreciat că obiectul cererii de chemare în judecată trebuia a se limita la spectacolele derulate în perioada 10 martie 2006 – 11 martie 2009 (data formulării cererii de chemare în judecată). 2. Recurenta reclamantă critică această dezlegare dată de instanța de apel, susținând, pe de o parte, că cererea de chemare în judecată nu privea doar perioada 10 martie 2006-11 martie 2009