ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1068/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1068/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 554 din 21 martie

2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis cererea principală

formulată de reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România -

Asociația pentru Drepturi de Autor împotriva pârâtei SC B.S.C. SRL și a dispus

obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 18.300 lei, plus TVA,

reprezentând triplul remunerațiilor datorate pentru comunicarea operelor

muzicale în scop ambiental, în spațiile deținute de pârâtă, pentru perioada

iulie 2010 - februarie 2012; s-a respins cererea conexă formulată de reclamanta

SC B.S.C. SRL, ca neîntemeiată; cu 3.138,30 lei cheltuieli de judecată în

favoarea reclamantei din cererea principală.

Pentru a pronunța

această sentință, prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 8 februarie 2011, reclamanta UCMR - ADA, organism de

gestiune colectivă, în calitate de colector unic al drepturilor de autor în

domeniul muzical conform Deciziei ORDA nr. 3/1997, a solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâta SC B.S.C. SRL să dispună obligarea pârâtei la plata

diferenței de remunerație și a TVA-ului aferent, datorate UCMR ADA, potrivit

suprafețelor reale deținute de pârâtă pentru punctele de lucru declarate de

aceasta la încheierea autorizației licență neexclusivă din 23 februarie 2010;

obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând triplul remunerațiilor prevăzute

de metodologiile în vigoare la data utilizării operelor muzicale, plus TVA,

pentru utilizarea neautorizată a operelor muzicale prin comunicare publică în

scop ambiental, în perioada 1 iulie 2010 - data efectuării raportului de

expertiză, în spațiile pe care le deține sau le exploatează în cadrul

activității sale ori în care își desfășoară activitatea în orice mod; în

subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata remunerațiilor prevăzute de

metodologia în vigoare prin comunicarea publică, începând cu data de 1 iulie

2010 - până la data efectuării raportului de expertiză și a TVA-ului aferent, a

penalităților reprezentând 0,2%/zi de întârziere pentru întârzierea plății

remunerațiilor aferente perioadei 1 iulie 2010 - data efectuării expertizei; cu

cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996, modificată, și ale Titlului I

din Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 365/2006.

Pârâta a depus la

dosar întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului București privind soluționarea prezentei cauze și faptul că

reclamanta abuzează de drepturile sale procesuale, întrucât a formulat

pretențiile în mod neexplicit, nerespectând dispozițiile art. 112 pct. 3 C.

proc. civ., dat fiind că nu a indicat valoarea pretențiilor sale pentru a evita

timbrarea cererii.

Totodată, pârâta a

învederat că a formulat o cerere de chemare în judecată a UCMR ADA, ce face

obiectul Dosarului nr. 1444/112/2011 aflat pe rolul Secției Comerciale a

Tribunalului Bistrița-Năsăud, prin care a solicitat instanței să constate că

activitatea comercială pe care a desfășoară în cele trei magazine nu se

subscrie obligației de plată a remunerației aferente unei comunicări publice a

operelor muzicale în sensul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și ale Deciziei ORDA

nr. 365/2006, solicitând, de asemenea, obligarea pârâtei UCMR ADA la

restituirea sumei de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum și dobânda legală

aferentă; a mai susținut că autorizația licență neexclusivă emanată de la UCMR

ADA nu este valabilă în sensul dispozițiilor art. 948 și urm. C. civ., întrucât

nu este semnată de persoana care avea abilitare în acest sens; s-a anexat

întâmpinării copie de pe cererea de chemare în judecată formulată la Tribunalul

Bistrița-Năsăud.

Prin încheierea din 4

mai 2011, prima instanță a respins ca neîntemeiată excepția necompetenței

teritoriale a Tribunalului București, invocată de pârâtă, și, de asemenea, a

respins ca neîntemeiată și cererea de suspendare a judecării cauzei formulată

de pârâtă, pentru considerentele expuse în încheiere.

Prima instanță a

dispus emiterea unei adrese către Tribunalul Bistrița-Năsăud în vederea

trimiterii Dosarului nr. 1444/112/2011, în vederea soluționării excepției de

litispendență invocată de reclamantă; ulterior, s-a dispus conexarea dosarului

menționat la prezenta cauză, prin încheierea de la termenul din 19 octombrie

2011.

Reclamanta UCMR ADA a

depus la dosar o precizare cu privire la capătul doi al cererii, arătând că,

raportat la suprafețele deținute de pârâtă la punctele sale de lucru, astfel

cum sunt menționate în înscrisurile administrate în cauză și în baza

remunerației prevăzute în metodologiile aplicabile, valoarea triplului remunerațiilor

datorate de pârâtă către UCMR ADA, pentru perioada iulie 2010 - februarie 2012,

inclusiv, este de 18.300 lei plus TVA, reprezentând remunerații cu titlu de

drepturi de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică în scop

ambiental a operelor muzicale.

Pentru a pronunța

sentința anterior menționată, tribunalul a constatat că părțile au încheiat

autorizație licență neexclusivă în data de 23 februarie 2010, valabilă pentru

trim. I din 2010, pârâta fiind reprezentată de administratorul său, C.N., care

a semnat autorizația și a ștampilat-o în numele societății.

În autorizația

licență neexclusivă se face trimitere la dispozițiile legale aplicabile pentru

comunicarea operelor muzicale în spațiile deținute de utilizator, în scop

ambiental, respectiv la art. 13 și 15 din Legea nr. 8/1996 modificată, privind

dreptul e autor și drepturile conexe și prevederile din Titlul I al

metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 365/2006, aceasta fiind înlocuită

ulterior cu Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011, publicată prin Decizia

ORDA nr. 266/2011 în M. Of. nr. 710/2011.

Prima instanță a

apreciat că sunt întemeiate susținerile reclamantei cu privire la obligația

pârâtei de a plăti remunerațiile legale, întrucât a comunicat public opere

muzicale din repertoriul reclamantei, în scop ambiental, în spațiile în care

își desfășoară activitatea (magazine electrocasnice). Drepturile autorilor de

muzică fac obiectul gestiunii colective exercitate de UCMR ADA conform legii,

reclamanta fiind desemnată de ORDA în calitate de colector unic al

remunerațiilor pentru acest tip de utilizare a operelor muzicale, prin Decizia

ORDA nr. 135/2005.

În raport de

dispozițiile legale anterior menționate, și având în vedere precizarea

formulată de reclamantă, observându-se și informațiile comunicate de ORC (f.

152), tribunalul a admis cererea și a dispus obligarea pârâtei, în temeiul

dispozițiilor tabelului I din Metodologie, pct. 4 (a, b, c) și pct. 6 la plata

triplului remunerației de 6.100 lei, respectiv la plata sumei de 18.300 lei,

reprezentând drepturi de autor pentru comunicarea operelor muzicale în scop

ambiental în spațiile în care pârâta desfășoară activitatea comercială, pentru

perioada iulie 2010 - februarie 2012, plus TVA legal datorat, având în vedere

că pentru perioada ulterioară lunii iunie 2010 pârâta nu a mai avut autorizație

licență neexclusivă.

Având în vedere

admiterea cererii principale a reclamantei din dosarul Tribunalului București,

s-a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei din dosarul conexat (înregistrat

inițial pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud), prin care pârâta solicitat să i

se restituie suma de 1.356,69 lei încasată de UCMR ADA în mod legal, conform

dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și prevederilor metodologiei, în baza

autorizației licență neexclusivă încheiate între părți.

În aplicarea

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., s-a dispus obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă, în sumă de 3.139,30 lei,

reprezentând taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu de avocat,

conform dovezilor depuse la dosar.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâta SC B.S.C. SRL, criticând soluția pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Intimata nu a depus

întâmpinare la motivele de apel, solicitând la dezbaterea pe fond, prin avocat,

respingerea apelului ca nefondat.

În etapa procesuală a

apelului s-a administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială; s-a respins

ca inutilă proba cu cercetarea la fața locului solicitată de apelantă;

totodată, instanța de apel a constatat decăderea apelantei din proba cu

expertiza în specialitatea construcții în vederea măsurării spațiilor situate

în Bistrița-Năsăud, ca urmare a neachitării onorariului expertizei, în baza

art. 170 alin. (3) rap. la art. 201 - 202 C. proc. civ.; s-a luat act de

renunțarea intimatei la proba cu al treilea martor încuviințat de instanță la

termenul din 17 octombrie 2012; s-au respins cererile de suplimentare a probei

testimoniale și cu o înregistrare pe CD, formulate de intimată la termenul din

20 februarie 2013, și respectiv cu o adresă la Parchet privind situația

cercetărilor derulate după pronunțarea Sentinței penale nr. 1725 din 15

noiembrie 2012, a Judecătoriei Bistrița, secția penală, care a desființat

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 11 iunie 2012, probă solicitată

de apelantă, conform încheierii de amânare a pronunțării din 20 februarie 2013.

Apelanta a depus la

data de 26 februarie 2013 concluzii scrise prin care a solicitat în

principal-anularea sentinței atacate sau schimbarea ei în totalitate, cu

consecința admiterii cererii sale de chemare în judecată din Dosarul nr.

1444/112/2011 și respingerii cererii de chemare în judecată din Dosarul nr.

9504/3/2011, iar în subsidiar, a se admite excepția necompetenței teritoriale a

Tribunalului București care a pronunțat sentința apelată pentru Dosarul nr.

1444/112/2011, a se anula sentința și a se trimite cauza spre judecată în prima

instanță la Tribunalul Bistrița-Năsăud, cu consecința desființării încheierilor

de ședință din 4 mai 2011 și 19 octombrie 2011 ale Tribunalului București din

Dosarul nr. 9504/3/2011.

Prin Decizia civilă

nr. 43A din 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, apelul pârâtei a fost admis, sentința apelată a fost schimbată în

parte, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii principale; s-a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a constatat nefondate criticile formulate de

pârâtă împotriva încheierilor de ședință ale primei instanțe de la termenele

din 19 octombrie 2011 și 4 mai 2011, prin care s-au respins excepția de

necompetență teritorială a Tribunalului București și, respectiv cererea de

suspendare a judecății, în baza art. 244 alin. (l) C. proc. civ. și prin care

s-a dispus reunirea Dosarelor nr. 1444/112/2011 al Tribunalului Bistrița-Năsăud

și nr. 9504/3/2011 al Tribunalului București.

În ce privește

excepția de necompetență teritorială, instanța de apel a apreciat că apelanta

invocă în mod greșit incidența art. 19 C. proc. civ., dată fiind contestarea

actului.

Astfel, s-a apreciat

că dacă o parte contestă autorizația neexclusivă de utilizare a operelor

muzicale în scop ambiental, pe care se întemeiază primul capăt de cerere,

formulat ca o pretenție în răspundere contractuală, nu determină incidența sau

neincidența normelor de competență teritorială, ci ele se aplică sau nu în

raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.

Nici cererea de

suspendare a judecării cauzei nu este întemeiată, astfel că în mod legal și

temeinic a fost respinsă de tribunal, a apreciat instanța de apel apel,

întrucât cele două pricini se puteau soluționa în mod corect și legal împreună,

măsura reunirii cauzelor fiind chiar necesară în speță, pentru buna

administrare a justiției; în plus, dispozițiile art. 244 alin. (1) C. proc.

civ. au caracter facultativ, iar nu obligatoriu.

Pe de altă

parte,dispoziția de reunire a celor două dosare este legală și temeinică atât

sub aspectul acțiunilor declanșate de intimată (cererea de chemare în judecată

din Dosarul nr. 9504/3/2011 și cererea reconvențională din Dosarul nr.

1444/112/2011), date fiind dispozițiile art. 163 C. proc. civ. care obligă

instanța la reunirea parțială pe baza excepției de litispendență, precum și sub

aspectul caracterului conex al celorlalte capete de cerere din cele două dosare

(cererea principală de chemare în judecată din Dosarul nr. 1444/112/2011, cu

cele două capete de cerere, în raport cu cererea principală de chemare în

judecată și ulterior precizată din Dosarul nr. 9504/3/2011, și aceasta având

două capete de cerere), conform art. 164 C. proc. civ., având în vedere strânsa

legătură dintre obiectele și cauzele lor juridice, precum și prevederile art.

120 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora cererea reconvențională se judecă

odată cu cererea principală.

În ce privește

criticile referitoare la necomunicarea de către prima instanță a încheierii din

ședința de judecată în care s-a luat act de precizarea celui de-al doilea capăt

de cerere de către reclamanta UCMR ADA, referitoare la cuantumul sumei pretinse

ca triplu al remunerației pentru cele trei spații comerciale în litigiu,

formulată în baza art. 132 C. proc. civ., instanța de apel a considerat că nu

mai este util a fi analizate, în condițiile în s-a constatat că acest capăt de

cerere, astfel cum a fost precizat, a fost admis în mod neîntemeiat de prima

instanță, având în vedere că în cauză nu s-a dovedit că apelanta folosește

muzică ambientală în cele trei spații comerciale care au făcut obiectul cererii

de chemare în judecată și celei reconvenționale litispendente, în intervalul 1

iulie 2010 -  februarie 2012, ceea ce constituie obiect al celorlalte critici

ale apelantei.

Astfel, curtea de

apel a constatat că primul capăt din cererea principală și cererea

reconvențională formulată de UCMR ADA în dosarul conex a rămas nesoluționat,

astfel cum apelanta a susținut; însă, aceasta fiind cea căreia i s-a opus

pretenția reclamantei nesoluționată de prima instanță, nu este partea

interesată în a formula o astfel de critică, în timp ce reclamanta nu a

promovat apel.

Au fost înlăturate ca

nefondate criticile apelantei referitoare la soluția dispusă de prima instanță

pe fondul cererii conexe.

Astfel, cererea

conexă cuprinde două capete de cerere: cel dintâi - o cerere în constatare, iar

cel de-al doilea - cererea în realizare - pretenții.

În primul,

apelanta-reclamantă a solicitat să se constate că prin activitatea sa

comercială și de prestări servicii pe care o desfășoară în cele trei magazine

din Municipiul Bistrița, nu se subscrie obligației de plată a remunerației

aferente unei comunicări publice a operelor muzicale, în sensul dispozițiilor

Legii nr. 8/1996 și Deciziei ORDA nr. 365/2006.

În cel de-al doilea,

apelanta-reclamantă a solicitat să fie obligată intimata-pârâtă să-i restituie

suma de 1.356,69 lei încasată fără drept, precum și dobânda legală aferentă

acesteia, calculată de la data încasării sumei până la plata efectivă.

A arătat că sunetul

este folosit doar la solicitarea unui client pentru testarea televizorului,

nefiind utilizate opere muzicale în scop ambiental.

Aceeași apelantă

(reclamantă în dosarul conex) a mai susținut că "urmare a presiunilor și

chiar a amenințărilor făcute de pârâtă prin inspectorul său la nivel de județul

Bistrița-Năsăud, cu deschiderea de dosar penal față de administratorul

societății, presiuni exercitate asupra angajaților societății, a

determinat/obligat pe unul dintre aceștia să aplice parafa societății pe

Autorizație - neexclusivă din 23 februarie 2010 ... cu valabilitate pe perioada

18 februarie 2010 până la 30 iunie 2010, pe o semnătură ce nu aparținea

administratorului societății - singurul care poate angaja juridic și comercial

societatea; or, această semnătură, urmare a investigațiilor făcute de

conducerea societății, se pare că nu aparține niciunui angajat al acesteia; s-a

mai susținut de aceeași reclamantă, în motivarea acțiunii, că s-a impus

efectuarea plății suma de 678,30 lei pentru întreaga perioadă a trimestrului I

- 2010 - deci pentru trei luni din care aproape două anterioare datei în

discuție, plata astfel impusă efectuându-se în 23 februarie 2010, sumă ce a

fost însușită în mod nelegal de pârâta UCMR ADA etc.

Instanța de apel a

constatat că potrivit art. 1204 C. civ. 1865, în vigoare la data cererii de

chemare în judecată "Se poate opune unei părți mărturisirea ce a făcut sau

înaintea începerii judecății, sau în cursul judecății", astfel că, această

mărturisire nu poate fi retrasă. S-a apreciat că apelanta reclamantă recunoscuse

existența unei convenții de utilizare a muzicii în scop ambiental pe durată

determinată, pe care a ștampilat-o în acest sens, și în baza căreia a efectuat

plăți succesive (două plăți de câte 678,30 lei, a căror restituire a

solicitat-o prin cererea conexă), astfel că, în mod nefondat a formulat capătul

de cerere prin care a solicitat să se constate că nu face parte dintre

utilizatorii de muzică ambientală și, consecutiv, acțiune în pretenții pentru

restituirea plăților pe care le-a efectuat însăși aceasta (1.356,60 lei).

Instanța de apel a

constatat că potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se pot face cereri noi

și nu se poate schimba obiectul cererii de chemare în judecată; prin urmare, nu

s-a putut considera învestită în mod legal cu vreun obiect excedentar celor

două capete ale cererii conexe.

În consecință,

nefiind formulată o acțiune în realizare - anularea autorizației neexclusive

(convenției) în baza căreia a efectuat plățile, curtea de apel a constatat că

apelanta în mod neîntemeiat a pretins restituirea acestor plăți invocând o

plata nedatorată. Numai dacă ar fi anulată convenția intervenită la 23

februarie 2010 și executată prin plățile succesive din la 23 februarie 2010 și

11 iunie 2010, ar deveni incidentă instituția plății nedatorate, ceea ce nu

este cazul în speță.

Și critica apelantei

referitoare la lipsa unei motivări a primei instanțe cu privire la soluția

dispusă în cererea sa conexă, a fost găsită nefondată, prima instanță arătând,

într-o motivarea succintă, dar elocventă, că respinge cererea pentru că s-a

reținut că pârâta a plătit cu justă cauză suma pretinsă spre restituire, în

baza convenției neanulate, a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei de aplicare a

acesteia.

Curtea de apel a

apreciat că acțiunea în constatare formulată de apelanta reclamantă, pe durată

nelimitată, cu referire la cele trei spații comerciale individualizate în

cerere, nu putea fi admisă nici în raport de prevederile Deciziei ORDA nr.

365/2006, iar parțial, pentru perioada 23 februarie 2010 - 30 iunie 2010,

pentru cele trei spații comerciale individualizate în cerere, nu putea fi

admisă nici în raport de prevederile art. 111 teza a doua a C. proc. civ. care

stabilesc că partea care are acțiune în realizare la dispoziție (exemplu,

acțiunea în anulare) nu poate formula acțiune în constatare.

În aplicarea

prevederilor pct. 1, 2, 7 și 8 din Anexa 1 la Metodologia privind utilizarea

operelor muzicale prin comunicare publică și remunerațiile reprezentând

drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale publicată în M.

Of. prin Decizia ORDA nr. 365/2006, instanța de apel a apreciat că, prin natura

sa, activitatea apelantei reclamante nu exclude de plano posibilitatea

utilizării muzicii ambientale, cum nefondat pretindea aceasta în acțiunea în

constatare.

Dovada acestei

utilizări, pentru perioada ce excede convenției încheiate pe durata

determinată, era în sarcina reclamantei-reconvenționale UCMR ADA, probă care nu

s-a făcut în cauză; în consecință, au fost considerate fondate criticile

apelantei cu acest obiect, întrucât din actele și lucrările dosarului de primă

instanță, precum și din probele administrate în apel a rezultat că după 1 iulie

2010 și până în februarie 2012 (perioada pentru care prima instanță a dispus

obligarea pârâtei la plată), apelanta nu a utilizat muzică ambientală în cele

trei spații comerciale care au făcut obiectul cererii de chemare în judecată

formulate la 8 februarie 2011 și, ulterior precizate, la 14 martie 2012.

S-a mai reținut că

înregistrarea pe CD invocată de intimată la ultimul termen de judecată din apel

a fost solicitată ca probă tardiv, fiind respinsă pentru acest motiv, ca și în

temeiul art. 292 alin. (1) teza finală C. proc. civ., aceasta nefiind o probă

ce a rezultat din dezbateri pentru a fi posibilă admiterea ei peste termenul

legal; dimpotrivă, era cunoscută încă de la începutul procesului de către

intimată - organism de gestiune colectivă cu experiență în domeniu și

reprezentată de avocat specializat, astfel că aceasta nu poate fi considerată

drept o înregistrare realizată în condițiile Deciziei ORDA nr. 365/2006.

De asemenea, s-a

apreciat că faptul că în calculul sumei pretinse pentru cele trei spații

comerciale (18.300 lei), intimata reclamantă a inclus și sume vizând altă

localitate decât cea în care se aflau spațiile pentru care a formulat și

precizat acțiunea, nu poate conduce la analiza de către instanța de apel a unui

obiect completat al cererii de chemare în judecată, deoarece se opun

dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Prin urmare, în

temeiul art. 296 C. proc. civ. apelul pârâtei a fost admis, s-a dispus

schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiată

a cererii principale cu privire la remunerația aferentă perioadei iulie 2010 -

februarie 2012 și la cheltuieli de judecată pretinse de aceasta în primă

instanță, respectiv la 1.200 lei către pârâtă, corespunzător naturii pricinii

și muncii îndeplinite de avocat.

În baza dispozițiilor

art. 274 și art. 200 C. proc. civ., instanța de apel a dispus obligarea

intimatei UCMR ADA să achite apelantei pârâte suma de 3.610,62 lei cheltuieli

de judecată în apel, reprezentând cheltuieli cu timbrarea căii de atac, de

cazare și transport, în măsura dovedirii, precum și cheltuieli cu plata

onorariului avocațial; de asemenea, s-a dispus obligarea intimatei și la plata

a câte 33,33 lei despăgubiri către martorii P.F. și C.V., audiați la termenul

din 12 decembrie 2012; instanța de apel a acordat aceste despăgubiri pentru o

singură zi de lucru pierdută (cea în care s-au prezentat în fața instanței),

iar nu pentru două, astfel cum au solicitat, în raport de salariul minim pe

economie, în lipsa unor dovezi concrete privind veniturile câștigate la locul

de muncă dacă nu ar fi lipsit de la serviciu.

Împotriva acestei

decizii au promovat recurs ambele părți.

reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se învederează că decizia recurată este dată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, conform art.

105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, recurenta

arată că prin încheierea de ședință din 20 martie 2013 a fost respinsă cererea

sa de înlocuire a martorei pe care a propus-o anterior, învederând instanței că

sunt prezenți în afara sălii doi martori care sunt veniți de la Bistrița - S.I.

care a semnat autorizația licență neexclusivă împreună cu N.V., reprezentantul

pârâtei, iar cel de-al doilea martor - S.C., pe care îl propune pentru

înlocuirea martorei aflate în imposibilitate de prezentare.

La același termen, a

fost respinsă de instanță cererea de administrare a probei reglementate de art.

8 Titlul I din Decizia ORDA nr. 365/2006, anume, înregistrarea audio-video din

spațiile deținute de SC B.S.C. SRL din care rezultă împrejurarea comunicării

publice de opere muzicale în aceste spații.

Totodată, s-a revenit

asupra încuviințării probei cu audierea martorilor I.R.E. și M.S., întrucât

instanța a considerat că administrarea acesteia a devenit inutilă.

Ca atare, instanța de

apel a soluționat cauza fără a administra aceste probe și a admis apelul SC

B.S.C. SRL.

În cauză, nici pârâta

apelantă nu a formulat probatorii în apel în condițiile art. 292 C. proc. civ.,

ci, instanța de apel din oficiu, la termenul din 19 septembrie 2012, în temeiul

art. 129 C. proc. civ. a dispus administrarea probei cu expertiza tehnică -

specialitatea construcții și a probei cu câte un martor pentru fiecare dintre

părți (asupra numărului martorilor, instanța a revenit ulterior în sensul

audierii mai multor martori); ulterior, prin încheierea din 17 octombrie 2012

curtea de apel a dispus audierea a trei martori pentru apelanta pârâtă și a doi

martori pentru intimata UCMR ADA.

Astfel, la termenul

din 12 decembrie 2012 instanța a audiat doi martori ai apelantei (P.F. și C.V.)

cu privire la utilizarea muzicii în scop ambiental și un martor pentru intimata

UCMR ADA (N.V. - angajat subordonat al SC B.S.C. SRL), propus numai cu privire

la aspectele referitoare la semnarea autorizației licență neexclusivă.

Cealaltă martoră,

I.R.E., propusă de UCMR ADA pentru dovedirea utilizării muzicii în scop

ambiental de către apelantă nu a putut fi audiată din cauza imposibilității

sale de prezentare la acel termen.

Cu privire la

aceasta, apelanta pârâtă a solicitat instanței de apel la termenul din 12 decembrie

2012 audierea prin comisie rogatorie, dar intimata UCMR ADA s-a opus acestei

cereri, arătând că dacă martora va fi în continuare în imposibilitate de

prezentare, va solicita înlocuirea acesteia, însă instanța de apel nu s-a

pronunțat nici cu privire la solicitarea de audiere a acesteia prin comisie

rogatorie și nici cu privire la posibilitatea înlocuirii acesteia, dispunând

citarea sa în continuare.

Pe de altă parte,

recurenta mai arată că la același termen din 12 decembrie 2012 a solicitat

instanței de apel administrarea probei cu înregistrări audio-video, proba la

care apelanta s-a opus, iar instanța de apel a omis să se pronunțe asupra

acestei cereri.

Totodată, pentru

termenul din 20 februarie 2013 au fost depuse la dosar cereri de amânare a

cauzei din partea celor doi martori neaudiați până la acea dată, pentru

imposibilitatea de prezentare a acestora.

În ce privește

măsurile dispuse de instanță, recurenta învederează că la termenul menționat,

instanța mai întâi a dispus decăderea apelantei din proba cu expertiză, probă

dispusă anterior de instanța din oficiu și, prin aceeași încheiere, a respins

și cererea UCMR ADA de înlocuire a martorei sale I.E. cu martorul S.C.,

respingere motivată pe împrejurarea că intimata, la termenul din 12 decembrie

2012 s-a opus la audierea aceleiași martore prin comisie rogatorie.

Recurenta consideră

că dacă instanța aprecia necesară măsura audierii martorei prin comisie

rogatorie avea obligația să o admită și să dispună în acest sens, chiar dacă

UCMR ADA s-a opus acestei măsuri.

La același termen din

20 februarie 2013 instanța de apel a respins ca inutilă cauzei și cererea de

audiere a martorului nou propus, S.I., care are calitatea de inspector al UCMR

ADA și a verificat în mod curent și repetat dacă în magazinele apelantei se

comunică sau nu opere muzicale în scop ambiental și, ca atare, acesta ar fi

putut oferi informații lămuritoare cu privire la acest aspect; deși putea

administra fără întârziere proba contrară celor afirmate de martorii audiați

pentru apelantă, recurenta susține că i-a fost refuzat acest drept la apărare;

în plus, martorii acesteia, care au intrat doar de câteva ori în magazin, nu

erau în măsură a lămuri aspectul privitor la utilizarea muzicii în scop

ambiental în mai multe magazine și pentru perioade foarte îndelungate de timp.

Recurenta mai arată

că instanța de apel i-a respins și cererea de administrare a probei cu

înregistrarea audio-video realizată în spatiile pârâtei din ca rezultă

contrariul celor declarate de martorii acesteia (cererea cu privire la care

instanța de apel a omis să se pronunțe la termenul din 12 decembrie 2012).

Pentru încuviințarea

acestei probe (ca și a celei de suplimentare a probei testimoniale) recurenta

s-a prevalat în fața instanței de apel de dispozițiile art. 138 pct. 3 C. proc.

civ., însă curtea de apel în mod nelegal a apreciat că această normă nu este

incidentă în faza apelului, considerând că singurele dispoziții aplicabile în

apel pentru propunerea și administrarea de probe sunt cele de la art. 292 C.

proc. civ., deși instanța de apel a încuviințase probe în condițiile în care nu

au fost propuse prin motivele de apel, prin întâmpinare și nici din puse în

discuție oficiu, ceea ce denotă o vădită inconsecvență în aplicarea normelor

procedurale.

Recurenta conchide în

sensul că, hotărârea instanței de apel de respingere a probelor sale - unele

după ce fuseseră încuviințate în prealabil, constituie o încălcare a dreptului

său la apărare, a dreptului la un proces echitabil și a dispozițiilor art. 138

și art. 105 C. proc. civ., astfel încât se impune casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel în vederea

administrării probelor solicitate de UCMR ADA.

în susținerea recursului său, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor sale, recurenta pârâtă învederează că deși soluția pronunțată de

instanța de apel pare a-i fi favorabilă, sentința apelată fiind schimbată în

parte, astfel că cererea reclamantei din Dosarul nr. 9504/3/2011 a fost

respinsă ca neîntemeiată (chiar dacă nici instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra cererii reconvenționala a UCMR ADA din Dosarul conex nr. 1444/112/2011),

totuși decizia recurată nu satisface exigențele pe care instanța de control

judiciar trebuia să le impună în calea apelului, față de problematica reală

dedusă judecății.

Recurenta pârâtă

critică pentru nelegalitate decizia instanței de apel de a menține sentința

apelată asupra cererii sale formulate în dosarul conex, fiindu-i lezat dreptul

subiectiv afirmat prin promovarea acțiunii în constatare negatorie,

provocatorie.

Instanța de apel a

analizat deficitar și superficial criticile sale formulate împotriva

încheierilor de ședință pronunțate de tribunal la termenele din 19 octombrie

2011 și din 4 mai 2011, referitoare la dezlegarea dată excepțiilor de

necompetență teritorială pe care le-a invocat.

De asemenea, decizia

este deficitară sub aspectul aprecierii inutilității soluționării primului

capăt al cererii principale din Dosarul nr. 9504/3/2011, ca de altfel, și

cererea reconvențională formulată de UCMR ADA în Dosarul nr. 1444/112/2011,

instanța de apel reținând lipsa de interes a pârâtei de a declara apel cu

privire la aceste aspecte; nefondat a mai reținut curtea de apel că

nesoluționarea cererilor menționate nu poate atrage recalificarea competenței

teritoriale soluționată prin respingerea excepției de prima instanță.

Or, dacă instanța de

apel ar fi analizat primul petit al cererii formulate de UCMR ADA (din cererea

principală și cererea reconvențională din dosarul conex) în raport de

conținutul celorlalte cereri formulate de către reclamantă, ar observat că

singura cerere de natură a atrage competența Tribunalului București era tocmai

primul capăt de cerere, formulat pro causa pentru obținerea competenței

teritoriale a Tribunalului București, cerere față de care însă ulterior,

reclamanta nu a mai fost interesată (nesolicitând expertiză construcții și

provocând decăderea sa prin neplata onorariului în fața instanței de apel).

De asemenea,

recurenta pârâtă mai învederează că a criticat prin motivele de apel și măsura

conexării dispuse de prima instanță, însă curtea de apel nu a făcut o aplicare

a normelor procedurale incidente, prin prisma scopului urmărit de legiuitor

Recurenta pârâtă, la

rândul său, semnalează neregularități procedurale săvârșite de instanța de apel

cu ocazia încuviințării, dispunerii din oficiu și, respectiv administrării

probelor, unele dintre aceste erori fiind invocate de către pârâta prin

formularea unor cereri de îndreptare a erorilor materiale strecurate în

cuprinsul încheierilor de ședință din 19 septembrie 2012 și 17 octombrie 2012.

În opinia sa, curtea

de apel nu a dat dovadă de echidistanță, ci a fost părtinitoare în raport cu

reclamanta, fiind înfrânt astfel echilibrul armelor, principiu instituit prin

dispozițiile art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Astfel, curtea de

apel a dispus din oficiu efectuarea unei expertize construcții în dovedirea

acțiunii reclamante (la care apărătorul acesteia s-a opus), dar cu privire la

care a dispus în sarcina pârâtei achitarea onorariului provizoriu, astfel că,

urmare a neachitării lui, s-a dispus decăderea sa din probă; pe de altă parte,

instanța de apel a refuzat să raporteze declarațiile martorilor la fotografiile

depuse la dosar care înfățișau starea, configurația spațiilor sale comerciale,

precum și dispunerea mărfurilor în cadrul acestora, inclusiv a celor

audio-video.

Recurenta mai susține

că instanța de apel în mod nelegal a confirmat inadmisibilitatea primului capăt

de cerere din acțiunea conexă pe care a formulat-o (cerere în constatare

negatorie, provocatorie) dar și respingerea capătului de cerere accesoriu

(conform art. 17 C. proc. civ.) privind restituirea sumei de 1.356,60 lei

achitată reclamantei în mod nedatorat, aceasta nefiind o cerere în realizare

cum greșit a calificat-o instanța, tocmai pentru a reține inadmisibilitatea

primului capăt de cerere, în raport de dispozițiile art. 111 teza a II-a C.

proc. civ.

Or, curtea de apel

nici nu a pus în discuție calificarea primului său capăt de cerere și nici

partea adversă nu a susținut o altă calificare.

Pornind de la

calificarea greșită dată acestei cereri, instanța de apel a respins-o reținând

că pârâta a plătit cu justă cauză sumele a căror restituire a solicitat-o, în

baza convenției neanulate, a Legii nr. 8/1996 și a Metodologiei aplicabile

pentru acest tip de utilizare.

În loc să sancționeze

nepronunțarea primei instanțe asupra cererii sale în constatare, instanța de

apel a acoperit lipsurile motivării tribunalului, invocând eronat și

dispozițiile art. 294 C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a

dat mai mult decât s-a cerut (în favoarea reclamantei) și interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, schimbându-i natura ori înțelesul lămurit și

vădit neîndoielnic.

Așadar, primul capăt

de cerere reprezintă o cerere în constatare, negatorie, provocatorie, prin

prisma interesului urmării, interes ce a fost denaturat de instanța de apel,

cerere care nu se circumscrie unei acțiuni în realizarea dreptului nici în

raport de cel de-al doilea capăt de cerere și nici în raport de o pretinsă

cerere adresată direct instanței de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 294

C. proc. civ.

Recurenta susține că,

de altfel, instanța de apel în mod eronat a considerat că ar fi formulat o

cerere nouă direct în apel, după cum tot eronat a reținut și faptul că pârâta

ar fi recunoscut existența unei convenții de utilizare a muzicii în scop

ambiental pe durată determinată, pe care a ștampilat-o în acest sens, context

în care s-a concluzionat că în mod nefondat pârâta reclamantă a formulat

cererea prin care solicita a se constata că nu face parte dintre utilizatorii

de muzică ambientală.

Se mai învederează de

către recurentă că a contestat semnătura ce o angajează aplicată pe autorizația

licență neexclusivă, invocând, în acest context inopozabilitatea actului

contestat; a depus la dosarul cauzei copia plângerii penale formulate în

vederea depistării autorului falsului, probe pe care instanțele de fond nu

le-au analizat, denaturând conținutul apărărilor sale; în acest sens a invocat

pe cale incidentală nelegalitatea ori nulitatea actului menționat prin prisma

inopozabilității, dată fiind lipsa semnăturii administratorului societății,

sigurul care putea angaja societatea în raporturile cu terții.

De asemenea,

recurenta susține că în mod eronat instanța de apel a apreciat că urmărește

obținerea unei sentințe care să își producă efectele pe o durată nelimitată,

acțiunea sa în constatare privind strict perioada dedusă judecății prin cererea

principală (iulie 2010 - februarie 2012).

Instanța de apel a

omis a observa că cererea în pretenții (restituirea sumelor achitate nedatorat)

putea fi formulată pe cale separată, după soluționarea acțiunii în constatare,

iar pe de altă parte, acțiunea în constatare ar fi fost admisibilă și în lipsa

autorizației licență neexclusivă, în raport de o posibilă pretenție a

reclamantei la încheierea unui atare act, în condițiile în care recurenta

aprecia că nu se circumscrie unei astfel de obligații; în acest sens, însăși

instanța de apel a invocat dispozițiile pct. 7 și 8 din Decizia ORDA de

publicare a Metodologiei.

Recurenta învederează

că instanța de apel a stabilit în mod corect că reclamantei îi revenea sarcina

probării utilizării muzicii în scop ambiental de către pârâtă, dovadă pe care

nu a făcut-o, astfel că, în mod legal s-a procedat la respingerea cererii

principale prin care reclamanta solicita plata remunerațiilor datorate pentru

această utilizare de opere muzicale.

Or, pornind de la

această premisă, în mod implicit instanța de apel trebuia să dispună și

admiterea cererii conexe a pârâtei formulată în legătură cu întreaga perioadă

pentru care a fost formulată acțiunea: iulie 2010 - februarie 2012 și, în consecință,

să dispună restituirea sumei achitate nedatorat către reclamantă.

Însă nici pentru

perioada aferentă actului invocat (23 februarie 2010 - 30 iunie 2010), act

contestat de pârâtă, reclamanta nu a făcut dovada utilizării operelor muzicale

în scop ambiental în spațiile de comercializare ale pârâtei. În contextul în

care probele administrate în apel din oficiu de către instanță nu disting între

o perioadă ori alta, se poate concluziona fără niciun dubiu că și în perioada

aferentă pretinsei autorizații neexclusive, recurenta nu a utilizat opere

muzicale, în sensul pretins de Legea nr. 8/1996 și a Metodologiei adoptate în

aplicarea ei, cu atât mai mult cu cât însăși instanța de apel a reținut că în

calculul sumei pretinse de la pârâtă (18.300 lei) a inclus și sume vizând altă

localitate decât cea în care se aflau spațiile pentru care a formulat acțiunea,

ulterior precizată.

Referitor la

cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate de instanța de apel, recurenta

învederează că în mod nelegal, netemeinic și nejustificat s-a procedat la

reducerea cheltuielilor efectiv avansate pentru susținerea apărării sale, în

ambele faze procesuale, în cererile conexe.

Prin raportare atât

la complexitatea cauzei compusă din două dosare reunite, dar și la multitudinea

demersurilor pe care a fost nevoită să le întreprindă în raport de problematica

competenței teritoriale, a conexității, ori chiar față de statuările și

procedurile derulate în fața instanțelor de fond, rezultă că instanța de apel

nu avea elemente de natură a justifica măsura reducerii cheltuielilor de

judecată ce i se cuveneau, anume un total 4.100 lei, dovedite a fi fost

efectuate în cauză.

În consecință, în mod

nelegal s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

prin reducerea onorariului avocațial achitat apărătorului atât la prima

instanță, cât și în apel; de asemenea, se invocă faptul că din acest onorariu

perceput de avocat, o mare parte trebuie vărsată la bugetul de stat și la barou

sub formă de taxe și impozite; în plus, faptul că s-au depus la dosar chitanțe

diferite pentru diferite termene de judecată, ține de raportul contractual de

reprezentare impus tocmai de natura cauzei dar și de alte elemente, precum cel

în cauză, anume deplasarea apărătorului ales din Bistrița la București, timpul

aferent prezenței fizice a apărătorului fiind practic de 2 zile pe termen

(distanța dintre Bistrița și București este de 450 km, și nicio prevedere

legală nu restricționează dreptul părții la alegerea unui apărător de la

domiciliul său, iar nu de la sediul instanței unde se susține cauza).

La termenul de

judecată din 17 ianuarie 2014 în fața Înaltei Curți, deodată cu motivele de

recurs anterior expuse, reclamanta UCMR ADA a depus la dosar și cerere de

repunere în termenul de declarare a recursului, întemeiată pe dispozițiile art.

103 alin. (1) C. proc. civ.

În motivarea acestei

cereri, reclamanta a învederat că decizia instanței de apel nu i-a fost

comunicată, luând cunoștință despre aceasta la data de 6 ianuarie 2014, prin

eliberarea unei copii xerox, la solicitarea sa.

Se arată că potrivit

dispozițiilor art. 91, 92, 94 și 95 C. proc. civ., deși comunicarea actelor de

procedură se efectuează prin: semnarea procesului verbal de comunicare de către

destinatar; afișarea actului de procedură la sediul destinatarului; afișarea

actului la ușa instanței; publicarea actului în M. Of. sau într-un ziar mai

răspândit, niciuna dintre aceste modalități legale de comunicare a deciziei

recurate nu se verifică în speță în ce o privește pe petenta reclamantă.

Petenta reclamantă a

învederat că instanța de apel avea obligația comunicării din oficiu a deciziei

supuse recursului, astfel cum dispune art. 86 alin. (1) C. proc. civ.,

obligație a instanței ce subzistă în privința cererilor și tuturor actelor de

procedură, prin agenți procedurali ai instanței sau prin orice alt salariat al

acesteia, precum și prin agenți ori salariați ai altor instanțe, în ale căror

circumscripții se află cel căruia i se comunică actul; totodată, art. 86 alin.

(3) prevede că în cazul în care comunicarea potrivit alin. (1) nu este

posibilă, aceasta se va face prin poștă, cu scrisoare recomandată cu confirmare

de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului sau

confirmarea primirii acestuia.

Art. 92 C. proc. civ.

stabilește în mod imperativ modalitatea în care are loc comunicarea actelor de

procedură în situația în care cel citat nu se află la domiciliu și nimeni nu

vrea să primească citația, legea impunând agentului procedural obligația de a

afișa citația fie pe ușa apartamentului, fie direct pe ușa principală a

imobilului.

Petenta susține că nu

există nicio dispoziție procedurală care să permită agentului procedural

posibilitatea de a nu face aplicarea dispozițiilor art. 92 și art. 921 C. proc.

civ. sub motiv că "destinatarul este mutat iar proprietarul nu permite

afișarea", ci, dimpotrivă, agentul procedural trebuie să recurgă la

afișarea citației și a celorlalte acte de procedură comunicate persoanelor

juridice în cazul în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa

oricăror persoane la sediul acestora, fără ca legea să distingă motivul pentru

care nicio persoană nu se află la respectivul sediu.

Se mai arată că la

momentul comunicării de către instanța de apel a deciziei recurate, petenta

avea un reprezentant la fostul său sediu din Calea Victoriei, sector 1, astfel

că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 98 C. proc. civ., precizarea

importantă în contextul în care, încă din 10 octombrie 2012 (potrivit

mențiunilor de pe propriul său site) reclamanta și-a schimbat sediul social de

la această adresă la cea din București, sector 1.

Așadar, dată fiind

această situație, petenta susține că instanța de apel avea obligația de a face

aplicarea dispozițiilor art. 86 C. proc. civ. și să dispună comunicarea

deciziei prin publicitate, respectiv prin afișare la ușa instanței, ceea ce în

speță nu s-a întâmplat, caz în care consideră că există temeiuri justificate

pentru depășirea termenului de declarare a recursului și, în consecință, pentru

admiterea cererii sale de repunere în termen.

Recurenta pârâtă a

depus întâmpinare la cererea de repunere în termenul de recurs formulată de

reclamantă, considerând, în esență, că întrucât aceasta și-a schimbat sediu

social pe parcursul soluționării apelului, avea obligația instituită în sarcina

sa de dispozițiile art. 98 C. proc. civ., de a aduce la cunoștința instanței

această împrejurare, prin petiție la dosar, în caz contrar sancțiunea fiind a

neluării ei în seamă, astfel cum textul prevede în mod explicit.

În ce privește

respectarea termenului de declarare a recursului de către reclamantă (15 zile

de la comunicarea deciziei, potrivit art. 301 C. proc. civ.), Înalta Curte, cu

referire la efectuarea de instanța de apel a actului de procedură al

comunicării deciziei recurate către această parte, reține următoarele:

În etapa procesuală a

apelului reclamanta a avut calitatea de intimată, iar pe parcursul derulării

procedurii în fața instanței anterioare, intimata nu a învederat schimbarea

sediului său social față de cel care reieșea din actele și lucrările dosarului

primei instanțe, consecința fiind aceea că la același sediu indicat prin

cererea de chemare în judecată urma a se efectua comunicarea actelor de

procedură și în etapa apelului, sediul social fiind și sediul său procesual, în

absența indicării unui sediu ales în condițiile art. 93 C. proc. civ.

În realitatea însă,

intimata reclamantă și-a schimbat sediul social din București, C.V., sector 1

la adresa din București, Str. O., sector 1 prin modificarea, în condițiile

legii a actului constitutiv și a statutului, modificări de care s-a luat act

conform art. 33 din O.G. nr. 26/2000, prin încheierea pronunțată de Judecătoria

sector 1 în ședința publică din 27 noiembrie 2012, instanța dispunând și

efectuarea cuvenitelor modificări în registrul special aflat la grefa sa.

Cu toate acestea,

atare schimbare a sediului nu a fost învederată instanței de apel prin petiție

la dosar, astfel cum prevede imperativ art. 98 C. proc. civ. și cum, de altfel,

învederează și recurenta pârâtă.

Sancțiunea pasivității

și, implicit a conduitei culpabile a intimatei reclamante, este cea prevăzută

de aceeași normă, anume "neluarea în seamă", ceea ce presupune că

instanța de apel va fi ținută să efectueze actele de procedură cu respectarea

formelor legale pentru validitatea, așadar, inclusiv comunicarea, la sediul

anterior al intimatei ce rezulta din actele dosarului, respectiv cel din

București, C.V., sector 1, instanța fiind dispensată de efectuarea oricăror

acte de procedură la noul și realul sediu al intimatei.

Această sancțiune

contra părții nediligente, astfel cum este concepută de legiuitor prin

prevederile art. 98 C. proc. civ., în fapt, reprezintă o aplicație particulară

a dispozițiilor art. 108 alin. (4) C. proc. civ., care sunt în sensul că nimeni

nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt (nemo auditur

propriam turpitudinem allegans), caz în care părții îi este suprimat dreptul de

a invoca eventuale neregularități de procedură relative la nevalorificarea sau

"neluarea în seamă" de către instanță a noului său sediu.

În consecință, chiar

dacă intimata reclamantă nu mai avea sediul la adresa ce rezulta din dosar

(împrejurare necunoscută instanței de apel) până la data pronunțării deciziei,

curtea de apel avea obligația comunicării deciziei sale către intimată la

adresa din București, C.V., sector 1.

Verificând această

comunicare la vechiul sediu social al intimatei, Înalta Curte constată că la

dosar apel se regăsesc în integralitatea lor actele de procedură privind

comunicarea atât a încheierii de amânare a pronunțării, cât și a deciziei

înseși, însoțite de încheierea și decizia menționate, acte de procedură ce

poartă mențiunea agentului procedural "destinatar mutat de la adresă,

proprietarul nu permite afișarea", fără ca în cauză să mai urmeze alte

acte de procedură efectuate de curtea de apel.

Se constată că

potrivit art. 92 alin. (6) C. proc. civ. "dispozițiile prezentului articol

(referitoare la comunicarea citației) se aplică și la comunicarea sau

notificarea oricărui alt act de procedură", în consecință, și comunicării

hotărârii prin care instanța se dezînvestește.

Art. 92

1

C. proc. civ., edictat cu referire la persoanele juridice, prevede:

"Comunicarea citației și a altor acte de procedură nu se poate realiza

prin afișare în cazul persoanelor juridice, precum și al asociațiilor sau

societăților care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepția cazurilor

în care refuză primirea sau se constată lipsa oricărei persoane la sediul

acestora."

Prin urmare, și în

cazul persoanelor juridice, cu titlu de excepție este posibilă afișarea la

sediul procesual, în cazul în care se refuză primirea actului de procedură ori

dacă lipsește orice persoană de la sediu care poate recepționa în mod valabil

comunicarea în numele părții căreia i se face comunicarea.

Contrar celor

susținute de petentă, din conținutul acestui act de procedură nu a rezultat că

la sediul său anterior din București, C.V., sector 1 ar fi existat o altă

persoană decât noul proprietar care nu a permis agentului procedural aplicarea

dispozițiilor de excepție din art. 92

1

, în sensul afișării

comunicării, aceste mențiuni din cuprinsul procesului verbal de îndeplinire a

comunicării deciziei recurate făcând dovada până la înscrierea în fals, astfel

cum prevede art. 100 alin. (4) C. proc. civ., întrucât ele privesc constatări

personale ale agentului procedural.

În cazul în care nu

s-a realizat comunicarea prin afișarea în modalitatea descrisă anterior, art.

94 din același Cod prevede astfel: "Când comunicarea actelor de procedură

nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenind de nelocuit sau

din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanței, care va

înștiința din timp partea despre această împrejurare, dispozițiile art. 95

fiind aplicabile în mod corespunzător."

În speță, afișarea

comunicării deciziei recurate - modalitate valabilă de îndeplinire a acestui

act de procedură - nu a fost posibilă din cauza opoziției noului proprietar ce

nu a permis afișarea (partea căreia îi era adresată comunicarea, mutându-se de

la adresă), ceea ce se constituie într-un motiv asemănător celui privind

dărâmarea clădirii sau caracterul nelocuibil al acesteia, (cauze enunțate

exemplificativ de norma citată), astfel că agentul procedural a procedat la

depunerea actului la grefa instanței, urmând ca instanța să procedeze conform

prescripției legale imperative pentru îndeplinirea unei comunicări valabile

într-un atare caz.

Or, astfel cum art.

94 din Cod prevede, instanța ar fi fost ținută să înștiințeze din timp partea

despre această împrejurare (dispoziție a legii care, în etapa comunicării

hotărârii, deci după pronunțarea hotărârii de dezînvestire, nu este incidentă,

întrucât instanța nu mai are contact procedural cu părțile, astfel că ea este

aplicabilă doa