ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 766/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

În deliberare asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 27.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din Romania - Asociația pentru drepturi de autor (UCMR-ADA) a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata către UCMR-ADA a sumei estimate provizoriu la 32.340,92 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III, IV 2014 și trimestrele I, II 2015 pe postul de televiziune B.; la plata sumei de 578.42 RON reprezentând penalități, estimate provizoriu, datorate pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente trimestrelor III, IV 2014 și trimestrelor I, II 2015, penalități calculate până la data de 18.08.2015; la plata de penalități egale cu dobânda legală începând cu data de 19.08.2015 și până la plata efectivă a remunerațiilor aferente trimestrelor III, IV 2014 și trimestrelor I, II 2015, reprezentând remunerații restante datorate potrivit primului capăt al cererii; la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru trimestrele III, IV 2014 si trimestrele I, II 2015, în format scris și electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune B. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal, etc.) cu menționarea, pentru fiecare operă muzicală, a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min. sec); la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariul avocatului, onorariul expertului, etc.);

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 8/1996 a drepturilor de autor și a drepturilor conexe, cu modificările ulterioare (în special art. 13, lit. g), art. 15

1

, art. 43 alin. (2), art. 123

1

alin. (1) lit. d) și alin. (2), art. 131

2

alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. d), Metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 170/2007 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 din C. civ. de la 1864, art. 1270 și art. 1443 din C. civ., art. 30, alin. (1) și art. 148 și următoarele din C. proc. civ. și Convenția de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin sentința civilă nr. 652 din 29 martie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.

Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 11.203 RON fără TVA, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlul de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de televiziune B. în luna septembrie 2014, trimestrele IV 2014, I și II 2015 precum și la plata sumei de 700 RON cu titlul de penalități egale cu dobânda legală calculate potrivit raportului de expertiză întocmit de expert C., până la data de 09.03.2017, data efectuării raportului de expertiză și în continuare până la plata sumei datorate cu titlul de remunerații restante.

Tribunalul a obligat pârâta la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru luna septembrie 2014, trimestrul IV 2014, trimestrele I și II 2015.

Tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 5075 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând: 100 RON taxă timbru, 2000 RON onorariul expertului și 2.975 RON onorariul avocatului.

Împotriva sentinței civile nr. 652 din 29 martie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă au declarat apel reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor și pârâta A. S.R.L.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 195A din 10 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta pârâtă A. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din 18.02.2016 și a sentinței civile nr. 652/29.03.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Curtea a admis apelul formulat de apelanta reclamantă UCMR - Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor împotriva sentinței civile nr. 652/29.03.2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu apelanta pârâtă S.C. A. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 26.540,54 RON la care se adaugă TVA în sumă de 6.369,73 RON, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlul de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul de televiziune B. în luna septembrie 2014, trimestrele IV 2014, I și II 2015 precum și la plata sumei de 2.977,37 RON cu titlul de penalități egale cu dobânda legală, calculate până la data de 01.11.2020 și în continuare până la plata sumei datorate cu titlul de remunerații restante.

Curtea a menținut celelalte dispoziții ale sentinței și a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 4.525 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei Curții de Apel București a declarat recurs pârâta A. S.R.L., solicitând, în condițiile art. 497 din C. proc. civ., casarea deciziei civile nr. 195A/10.02.2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Printr-un prim motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecății, calificând gestiunea dedusă judecății ca fiind una obligatorie și nu una facultativă, cu consecința respingerii excepțiilor privind lipsa calității procesuale active și a calității de reprezentant a reclamantei.

Recurenta pârâtă a arătat că, în susținerea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției lipsei calității de reprezentant a reclamantei a invocat prevederile art. 123

2

alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care au fost aplicate greșit de instanța de apel. În esență, problema constă în calificarea videoclipurilor difuzate de postul B. ca fiind fie opere muzicale, fie opere audiovizuale, în funcție de această calificare putându-se ulterior determina dacă gestiunea operelor este una obligatorie sau una facultativă.

Recurenta pârâtă a considerat că motivarea instanței de apel în sensul că o operă muzicală nu se poate transforma "din perspectiva titularului dreptului de autor al operei muzicale" niciodată în operă audiovizuală nu poate fi reținută în condițiile în care art. 66 din Legea nr. 8/1996 reglementează expres împrejurarea în care o operă muzicală poate fi încorporată într-o operă audiovizuală, autorul operei muzicale devenind autor al unei opere audiovizuale, cu consecința ca acest drept să fie gestionat facultativ conform art. 123

2

alin. (1) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta pârâtă a arătat că art. 66 din Legea nr. 8/1996 enumeră cu titlu limitativ cine sunt considerați autori ai unei opere audiovizuale, în enumerare regăsindu-se inclusiv autori ai unei muzici special create pentru videoclip. Sintagma "muzică special creată" în cazul unui videoclip nu trebuie înțeleasă în sensul că prima dată se planifică de producător producerea unui format al imaginilor video și abia apoi ca urmare a acestei planificări se creează special opera muzicală. Crearea specială a unei opere muzicale pentru o operă audiovizuală poate avea loc cel mult în operele cinematografice, însă în cazul videoclipurilor muzicale opera muzicală este preexistentă urmând să fie fixată odată cu filmarea imaginilor, dând naștere operei audiovizuale. În acest mod, opera muzicală își pierde caracterul de operă muzicală devenind operă audiovizuală.

Recurenta pârâtă a susținut că, în cazul dedus judecății, există titulari de drepturi de autor care, în scopul promovării, prin intermediul unui producător sau chiar individual, înglobează opera muzicală într-o operă audiovizuală, urmând ca aceasta să fie difuzată pe postul B., în acest sens încheindu-se un contract de difuzare. Prin contractul încheiat, producătorul/titularii de drepturi de autor cesionează postului B., pentru o perioadă nedeterminată și nelimitat teritorial, drepturile de difuzare a videoclipurilor ce fac obiectul contractului.

Din interpretarea reținută de instanța de apel se poate concluziona că niciun videoclip nu poate fi calificat ca operă audiovizuală, aspect ce nu poate fi reținut în condițiile în care art. 64 din Legea nr. 8/1996 prevede că:

"Opera audiovizuală este opera cinematografică, opera exprimată printr-un procedeu similar cinematografiei sau orice altă operă constând dintr-o succesiune de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunete". De asemenea art. 70 din Legea nr. 8/1998 a fost reținut de instanța de apel în mod greșit deoarece, între producătorul de videograme și autorii operei audiovizuale, există clauze contractuale prin care se cedează producătorului drepturile exclusive prevăzute la art. 13 din Legea nr. 8/1996.

Așadar, conform art. 66 din Legea 8/1996, autorul de opere muzicale (autorul muzicii special create) devine autor al unei opere audiovizuale, iar clauza contrară prevăzută de art. 70 transformă definitiv autorul unei opere muzicale într-un autor de opere audiovizuale. Dacă s-ar considera că o astfel de transformare nu ar exista, s-ar lipsi în cea mai mare parte de conținut prevederile art. 66 și art. 70 din Legea nr. 8/1996, norme ce au în vedere expres o astfel de transformare.

Recurenta pârâtă a arătat că art. 123

2

alin. (2) din Legea 8/1996 prevede că, în cazul unei gestiuni facultative, organismele de gestiune colectivă îi pot reprezenta numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat, aspect pe care intimata - reclamantă 1-a negat permanent, refuzând consecvent să facă cunoscut repertoriul pentru care a fost mandatată de autorii operelor muzicale.

Recurenta pârâtă a considerat că împrejurarea că a încheiat cu UCMR-ADA Autorizația licență neexclusivă de utilizare a operelor muzicale prin radiodifuzare, nu poate să ducă la concluzia că postul B. nu poate încheia contracte în mod direct cu titularii de drepturi de autor ale unor opere muzicale sau cu producătorii clipurilor muzicale în scop de promovare, titulari de drepturi în condițiile prevederilor art. 106

3

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 - respectiv drepturile producătorului unei înregistrări audiovizuale.

Recurenta pârâtă a arătat că a susținut în apel că reclamanta nu are calitate procesuală activă, iar în condițiile unei gestiuni facultative aceasta din urmă nu a făcut dovada calității de mandatar necesar unei astfel de gestiuni, această calitate putând fi dovedită dacă se depunea la dosar repertoriul muzical pe care îl are în gestiune.

Printr-un al doilea motiv de recurs, recurenta arată că instanța de apel a reținut ca fiind greșit interpretată Hotărârea CJUE din data de 18.11.2020 în cauza C-147/19 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE, la care a făcut trimitere în apărarea sa.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că a făcut trimitere la decizia preliminară mai sus arătată în scopul de a demonstra că înglobarea unui sunet într-o înregistrare audiovizuală duce în primul rând la schimbarea caracterului înregistrării (din fonogramă în videogramă), iar în al doilea rând la o întrerupere a drepturilor preexistente, ce se sting ca urmare a încheierii unui contract între titularii de drepturi preexistenți momentului înglobării și producătorul care fixează înregistrarea audiovizuală.

Printr-un al treilea motiv de recurs, recurenta pârâtă a criticat aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualului în sensul că s-a asimilat ponderea programelor TV de divertisment cu ponderea de utilizare a operelor muzicale. Recurenta pârâtă a arătat că, pe postul B. se difuzează videoclipuri, contractele având acest obiect, B. fiind post TV, nu post de radio pentru a se auzi doar muzică.

Recurenta pârâtă a arătat că titularul drepturilor de autor în aceste contracte este indicat în preambulul contractului. Chiar dacă contractul nu este încheiat în mod direct cu autorul - persoană fizică, legea dreptului de autor permite autorului să își cesioneze drepturile, caz în care cesionarul devine titular al drepturilor de autor. În contractele depuse, titularul dreptului de autor este producătorul videoclipului iar obiectul contractului este limitat la difuzarea videoclipurilor indicate în contract, pentru un anumit număr de apariții pe parcursul unui interval de timp.

Recurenta pârâtă a arătat că prin contract primește dreptul ca, ulterior îndeplinirii obligației contractuale, să difuzeze acele videoclipuri de un număr nelimitat de ori, titularul de drepturi oferind acest drept utilizatorului, fără a solicita remunerație prin intermediul organismului de gestiune colectivă iar beneficiarul garantează către B. că deține drepturile de autor pentru utilizarea și exploatarea videoclipurilor muzicale în vederea difuzării TV și că a obținut și a plătit toate drepturile de autor încorporate în videoclipul muzical și garantează că, în cazul în care B. o va solicita, va remite dovada privind drepturile deținute.

Recurenta pârâtă a considerat că voința titularului de drepturi nu poate fi abolită de voința organismului de gestiune colectivă.

I.5. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Procedura de filtru.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) din C. proc. civ. s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum și că a fost legal timbrată.

Prin încheierea de ședință din data de 25 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 09 mai 2023, ora 10

00

, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivul de recurs prin care recurenta pârâtă a invocat incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecății, calificând gestiunea dedusă judecății ca fiind una obligatorie și nu una facultativă, nu este întemeiat.

Astfel cum corect a constatat instanța de apel, obiectul acțiunii este reprezentat de remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale. Conform art. 123

1

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă cauzei raportat la pretențiile deduse judecății, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale. Pentru această categorie de drepturi, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum prevede alin. (2) al aceluiași articol.

Dat fiind obiectul acțiunii și prevederile legale arătate, motivele de recurs care vizează lipsa calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei nu sunt întemeiate, aceasta justificând condițiile exercitării dreptului la acțiune prin dispozițiile legale arătate și prevederile contractului încheiat între părți.

În acest context, susținerile recurentei pârâte referitoare la împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada calității de mandatar, care putea fi realizată dacă se depunea la dosar repertoriul muzical pe care îl are în gestiune, nu pot fi reținute, ele fiind străine cauzei, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, în speță sunt incidente normele ce reglementează gestiunea colectivă obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale.

Argumentele recurentei pârâte, prin care aceasta tinde la înlăturarea aplicării în cauză a dispozițiilor legale referitoare la gestiunea obligatorie în favoarea celor care reglementează gestiunea facultativă, nu pot fi reținute. Contrar susținerii recurentei pârâte, nu se pune problema calificării videoclipurilor difuzate de postul B. ca fiind opere muzicale sau opere audiovizuale, partea contestând în realitate existența unui drept de autor al operei muzicale, drept care nu ar mai exista ca atare în situația încorporării operei muzicale în opera audiovizuală.

Dacă opera muzicală preexistentă este inclusă într-o operă audiovizuală, dreptul la adaptare audiovizuală aparține producătorului acesteia numai ca urmare a încheierii unui contract de cesiune cu titularul operei preexistente, prin care se transmite dreptul de a realiza adaptarea. În acest sens sunt dispozițiile art. 68 din Legea nr. 8/1996, în forma aplicabilă cauzei, conform cărora dreptul la adaptarea audiovizuală este dreptul exclusiv al titularului dreptului de autor asupra unei opere preexistente de a o transforma sau de a o include într-o operă audiovizuală, iar acest drept poate fi cesionat numai pe baza unui contract scris între titularul dreptului de autor și producătorul operei audiovizuale, distinct de contractul de editare a operei.

Prin încheierea contractului de adaptare, titularul dreptului de autor asupra unei opere preexistente transferă unui producător dreptul exclusiv de transformare și de includere a operei respective într-o operă audiovizuală, iar autorizarea acordată de titularul dreptului de autor asupra operei preexistente trebuie să prevadă expres condițiile producției, difuzării și proiecției operei audiovizuale.

De asemenea, în ceea ce privește autorii muzicii special create, în mod corect a constatat tribunalul că prezumția cedării către producător a drepturilor exclusive privind utilizarea operei în ansamblul său, incidentă în lipsa unei clauze contrare în contractele încheiate între autorii operei audiovizuale și producător, nu se aplică autorilor muzicii special create, față de prevederile exprese ale art. 70 din lege, care îl exclud tocmai pe autorul muzicii speciale create, ce trebuie să transmită expres dreptul său către producătorul operei audiovizuale.

În situația expusă, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 123

2

alin. (2) lit. d) și alin. (2) din Legea nr. 8/1996 care stabilesc posibilitatea de gestionare colectivă a dreptului de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual precum și regula că, în astfel de situații, organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai pe titularii de drepturi care le-au acordat mandat. După cum a constatat instanța de apel, aceste dispoziții legale se referă la dreptul de radiodifuzare a operelor audiovizuale și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual, care nu formează obiectul cauzei.

Înalta Curte constată că este nefondat și al doilea motiv de recurs, prin care recurenta pârâtă a invocat greșita interpretare de către instanța de apel a hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din data de 18.11.2020 în cauza C-147/19 având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE.

În această cauză, instanța de trimitere urmărea să afle dacă artiștii interpreți sau executanți și producătorii de fonograme în cauză trebuie să perceapă remunerația echitabilă unică prevăzută la articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100 și la articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115 atunci când astfel de înregistrări audiovizuale fac ulterior obiectul unei comunicări publice (par. 26 din hotărâre).

Prin hotărârea pronunțată în cauză, s-a stabilit că articolul 8 alin. (2) din Directiva 92/100/CEE a Consiliului din 19 noiembrie 1992 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale și articolul 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și de împrumut și anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietății intelectuale trebuie interpretate în sensul că remunerația echitabilă unică, vizată la aceste dispoziții, nu trebuie plătită de utilizator atunci când efectuează o comunicare publică a unei înregistrări audiovizuale care conține fixarea unei opere audiovizuale în care a fost încorporată o fonogramă sau o reproducere a acestei fonograme.

Situația premisă din respectiva cauză, astfel cum a fost descrisă de instanța de trimitere, menționată la pct. 25 din hotărâre, este aceea că încorporarea fonogramelor în înregistrările audiovizuale a fost efectuată cu autorizarea titularilor drepturilor în cauză și în schimbul unei remunerații plătite acestora din urmă în conformitate cu aranjamentele contractuale aplicabile.

De asemenea, în par. 45 din hotărâre se arată că fonogramele nu pot fi utilizate [într-o operă cinematografică sau în altă operă audiovizuală] decât prin încheierea de acorduri contractuale adecvate, ținând seama în mod corespunzător de drepturile producătorilor de fonograme.

De altfel, chiar recurenta pârâtă a arătat că drepturile preexistente ale autorilor operelor muzicale se sting ca urmare a încheierii unui contract între aceștia și producătorul care fixează înregistrarea audiovizuală.

În cauză, pe de o parte, contractele încheiate între recurenta pârâtă și societăți comerciale, depuse în dosarul de recurs, nu conturează această ipoteză, acelor societăți nefiindu-le aplicabilă prezumția instituită de art. 3 din Legea nr. 8/1996, iar, pe de altă parte, instanța de apel a analizat efectele contractelor de cesiune încheiate de pârâtă cu autorii operelor muzicale difuzate și a apreciat că se impune a se da eficiență acestor contracte, remunerațiile urmând a fi calculate prin raportare la ponderea de utilizare rezultată după scăderea timpului aferent operelor muzicale pentru care titularii de drepturi au încheiat în mod direct contracte de cesiune cu pârâta. Totuși, și după scăderea timpului aferent operelor muzicale pentru care titularii de drepturi au încheiat în mod direct contracte de cesiune cu pârâta, instanța de apel a constatat că ponderea de utilizare rezultată este mai mare decât cea afirmată de către pârâtă, aceasta pretinzând că ponderea este inferioară celei declarate la CNC de 60% din timpul de emisie.

Motivul de recurs vizând pretinsa aplicare greșită a prevederilor Legii nr. 504/2002 privind audiovizualul nu poate fi reținut întrucât, în realitate recurenta reclamantă nu a invocat o chestiune vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, ci și-a exprimat nemulțumirea privind împrejurarea că instanța de apel a asimilat ponderea programelor TV de divertisment cu ponderea de utilizare a operelor muzicale.

Aspectele stabilite de instanța de apel cu privire la ponderea reală de utilizare a operelor muzicale pentru determinarea cuantumului remunerației datorate pentru perioada în litigiu nu reprezintă un motiv de nelegalitate, ci o împrejurare circumscrisă situației de fapt stabilite în cauză. Instanța de recurs nu are însă posibilitatea de a proceda la verificarea situației de fapt stabilite prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, având în vedere limitele imperativ stabilite de lege pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. Astfel, limitele judecății în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. care stabilește că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum și din art. 488 alin. (1) din același cod care prevede limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii.

Reținând că motivele de recurs invocate nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 497 din C. proc. civ., recursul declarat de recurenta pârâtă împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă urmează a fi respins ca nefondat.

Întrucât recursul urmează a fi respins, recurenta pârâtă este partea care a pierdut procesul, situație în care, reținând culpa sa procesuală, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.975 RON reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat achitat de parte conform ordinului de plată depus la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 195A din 10 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante suma de 2.975 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 mai 2023.