ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 709/2024

Ședința publică din data de 19 martie 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 15.06.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună rezilierea contractului de licență neexclusivă nr. 18/TV/11.06.2010, începând cu data de 15 iunie 2012.

Prin cererea reconvențională, înregistrată la data de 18.07.2016, pârâta-reclamantă Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România - B. a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata următoarelor sume de bani, estimate provizoriu: 25.762,22 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III, IV 2015 și trimestrele I și II 2016, pe postul de televiziune C.; 717,49 RON, reprezentând penalități datorate pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente trimestrelor III, IV 2015 și trimestrelor I, II 2016, penalități calculate până la data de 13.07.2016; penalități egale cu dobânda legală începând cu data de 14.07.2016 și până la plata efectivă a remunerațiilor aferente trimestrelor III, IV 2015 și trimestrelor I, II 2016, reprezentând remunerații restante datorate potrivit primului capăt de cerere; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru trimestrele III, IV 2015 și trimestrele I, II 2016, în format scris și electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc.) cu menționarea pentru fiecare operă muzicală în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min, sec); (v) la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.).

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 898/14.07.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive invocate de reclamanta-pârâtă cu privire la cererea reconvențională, ca neîntemeiate; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată și a admis cererea reconvențională precizată, cu cheltuieli de judecată; a obligat pe reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la plata către pârâta-reclamantă B. a sumelor de 94.519,38 RON (fără TVA) remunerație datorată de pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada iulie 2015- iunie 2016, respectiv de 3.211,17 RON reprezentând penalități de întârziere calculate până la data de 21.08.2019, precum și la plata penalităților de întârziere în continuare, penalități egale cu dobândă legală datorată de pârâtă până la plata efectivă a debitului restant; a obligat pe reclamanta-pârâtă să comunice pârâtei-reclamante rapoartele trimestriale pentru perioada 1.07.2015- 30.06.2016, în format scris și electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc.), cu menționarea pentru fiecare în parte a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (minute/secunde); a admis cererea de majorare a onorariului expertului, formulată de expertul D.; a stabilit cuantumul final al onorariului expertului la suma de 6.000 RON; a pus în sarcina reclamantei-pârâta obligația de a achita diferența onorariului de expert in cuantum de 4.600 RON d-nei expert D..

Decizia pronunțată în apel

Prin decizia nr. 1836/15.12.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinței menționate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată; a înlăturat obligația reclamantei-pârâte de a plăti pârâtei-reclamante cheltuielile de judecată din primă instanță; a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta-reclamantă B., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1208A/1 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Astfel, recurenta a formulat mai multe acțiuni împotriva A. S.R.L. pentru ca aceasta să fie obligată la plata remunerațiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale de autor ca urmare a radiodifuzării operelor muzicale, acțiunile formulate vizând perioade succesive. În toate aceste dosare, cât și în dosarul nr. x/2015, A. S.R.L. s-a apărat depunând contractele/acordurile încheiate cu artiștii interpreți sau cu alte persoane decât autorii operelor muzicale.

Prin decizia civilă nr. 1208A din 01 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a statuat că aceste contracte încheiate cu artiști interpreți sau cu persoane juridice nu probează că autorii operelor muzicale (compozitori, textieri, aranjori) și-ar fi cesionat drepturile patrimoniale de radiodifuzare pe care le dețin către A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a arătat, totodată, că a fost încălcată puterea de lucru judecat și a deciziei civile nr. 271A/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281/2008, în cuprinsul căreia se arată că în cazul radiodifuzării operelor muzicale pe posturile de televiziune, gestiunea colectivă este una obligatorie, iar pentru determinarea remunerației datorate B. nu se ține seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii de drepturi patrimoniale de autor.

- Hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 13, art. 26 alin. (2), art. 39 și art. 42 din Legea nr. 8/1996 în forma aplicabilă la data litigiului, precum și a dispozițiilor art. 1280 C. civ.

Din perspectiva art. 1280 din C. civ., recurenta a menționat că instanța de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care artiștii interpreți și terțele persoane au dobândit drepturile patrimoniale de la autorii operelor, reprezentați de compozitori, textieri, aranjori, pentru a putea afirma că acestea au fost conferite la rândul lor către A. S.R.L.

Instanța de apel ar fi trebuit să verifice dacă a fost probat, potrivit legii, raportul juridic prin care autorul ar fi transmis dreptul său patrimonial către artistul interpret sau terța persoană juridică. În absența unui astfel de contract, având în vedere obiectul dedus judecății prin cererea reconvențională, sunt lipsite de relevanță contractele pe care reclamanta-pârâtă le-a încheiat cu artiștii interpreți și diverse persoane juridice, indiferent care ar fi obiectul și clauzele acestora.

Potrivit art. 13, art. 39 și art. 42 din Legea nr. 8/1996 – norme de ordine publică, aceste contracte nu pot fi opuse autorilor de opere muzicale și nu îi pot priva de dreptul lor patrimonial de autor, respectiv de dreptul la remunerație, care se gestionează colectiv.

Potrivit dispozițiilor legii speciale invocate, se impune ad probationem forma scrisă a contractului prin care se transferă exclusiv sau neexclusiv dreptul patrimonial de autor de opere muzicale. Or, în cauză nu s-a probat existența unor contracte care să ateste că autorii au transmis drepturile patrimoniale de autor către artiștii interpreți ori către alte persoane juridice sau către A. S.R.L.

De asemenea, conținutul contractului de cesiune nu poate fi probat decât prin forma sa scrisă, sancțiunea fiind imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă, recurenta invocând în acest sens statuările deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 738 din 13 martie 2018.

S-a susținut, totodată, că instanța de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care actele juridice unilaterale întocmite de artiștii interpreți, nu de autori, intitulate acorduri, au fost calificate ca reprezentând contracte de cesiune de drepturi patrimoniale, care sunt acte juridice bilaterale și sinalagmatice. De asemenea, nu a precizat nici temeiul care ar fi conferit intimatei drepturile patrimoniale de autor.

Or, potrivit art. 43 (anterior art. 42) din Legea nr. 8/1996, nu este posibilă completarea probatoriului cu prezumții sau alte mijloace de probă pentru a dovedi că aceste acorduri ar reprezenta în fapt acte bilaterale, sinalagmatice, consensuale, ori că intimata ar fi parte în acestea.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că instanța de apel nu a explicat nici mecanismul juridic prin care A. S.R.L. a dobândit, prin contracte în care nu este parte, dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale, referindu-se în special la contractele încheiate între artiștii interpreți și societatea terță E. S.R.L.

Or, chiar prin aceste contracte se prevede în mod expres că A. S.R.L. este obligată să achite către B. remunerațiile potrivit Legii nr. 8/1996, dispoziție contractuală care a fost nesocotită de către instanța de apel.

- Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază concluzia potrivit căreia intimata ar fi îndreptățită să utilizeze operele folclorice, încălcându-se astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a precizat că nu rezultă care este temeiul juridic și raționamentul care ar îndreptăți A. S.R.L. să radiodifuzeze opere muzicale calificate drept folclor, fără autorizare și fără plata remunerației și nici care este temeiul calificării unei opere ca fiind "folclor".

Din acest motiv, se poate presupune că prin noțiunea de "folclor" instanța de apel a dorit să se refere la noțiunea juridică de "operă anonimă", însă, contrar soluției recurate, caracterul anonim al unei opere muzicale nu exclude protecția sa, art. 26 alin. (2) aplicabil la data litigiului reglementând în ce privește protecția de care o astfel de operă se bucură și perioada pentru care este conferită. Or, instanța de apel nu a reținut și nu a probat că pentru anumite opere muzicale cu autor anonim ar fi expirat termenul pentru care textul de lege conferă protecția.

De asemenea, a mai menționat că lipsește analiza proprie pe care instanța de apel trebuia să o facă în ce privește contractele și acordurile de participare evocate de intimată, care să țină seama de părțile lor, de conținutul și de clauzele acestora. O atare analiză se impunea pentru a stabili dacă acestea probează dobândirea directă de către intimata-pârâtă a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale.

În plus, analiza fiecărui contract în parte a fost realizată de un expert contabil, care nu are un astfel de drept, soluția instanței de apel fiind întemeiată pe concluziile expertului contabil cu privire la obiectul și efectele juridice ale respectivelor contracte.

Recurenta-reclamantă a indicat încălcarea dispozițiilor art. 330 alin. (1) și art. 6 C. proc. civ., arătând, totodată, că expertul a realizat lucrarea cu depășirea specializării și a competențelor sale. De asemenea, expertul nu are sarcina și nici competența de a lămuri aspectele juridice ale cauzei, de a interpreta contractul ori legea, o atare atribuție incumbând numai instanței.

- Instanța de apel nu a explicat de ce nu pot opera prezumțiile prevăzute de art. 295 și art. 335 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește operele muzicale difuzate în cadrul publicității (spoturi publicitare, teleshopping, promo, jingle).

Potrivit art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996 și pct. 6 din Metodologia adoptată prin Decizia ORDA nr. 170/2007 modificată prin Decizia ORDA nr. 41/2008, intimata are obligația legală de a comunica informații complete cu privire la radiodifuzarea operelor muzicale, obligație căreia nu i s-a conformat.

În ceea ce privește muzica din publicitate, instanța de apel a reținut, invocând concluzia raportului de expertiză, că publicitatea difuzată pe postul C. este special creată pentru acest post de televiziune, nefiind așadar utilizate opere muzicale aparținând altor persoane.

Or, o atare concluzie nu se regăsește în raportul de expertiză și chiar în situația în care s-ar regăsi, expertul contabil nu are specializarea necesară pentru a formula astfel de opinii.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a respectat dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora faptele notorii nu trebuie dovedite.

Or, este de notorietate că publicitatea nu este creată special pentru un anumit post de televiziune, clipurile publicitare difuzându-se pe mai multe posturi de televiziune. De asemenea, este notoriu că publicitatea cuprinde muzică, iar un astfel de aspect nu se mai impunea a fi dovedit.

III. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

IV. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, la data de 29 septembrie 2023, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea de ședință din 21 noiembrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 27 februarie 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta–reclamantă a reproșat instanței de apel încălcarea autorității de lucru judecat de care beneficiază decizia nr. 1208A/1.10.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015, prin care s-a statuat că acordurile/contractele încheiate cu artiști interpreți sau cu alte persoane decât autorii operelor muzicale (compozitori, textieri, aranjori) ar fi cesionat drepturile patrimoniale de radiodifuzare către A. S.R.L.

Critica astfel formulată nu este fondată.

În conformitate cu art. 430 alin. (1) C. proc. civ., "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată."

Pentru aplicarea prezumției decurgând din lucrul anterior judecat, nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de părți, obiect și cauză, însă este necesar ca acea chestiune litigioasă care a fost dezlegată între aceleași părți prin hotărâre definitivă într-o cauza anterioară, să aibă valoarea unei chestiuni prejudiciale în cauza dedusă judecății.

Totodată, este de precizat că autoritatea de lucru judecat operează atât timp cât împrejurările de fapt esențiale și pe baza cărora instanța anterioară a dezlegat o anumită chestiune litigioasă între părți, rămân neschimbate, ceea ce constituie o aplicare a principiului rebus sic stantibus.

Hotărârea judecătorească anterioară, invocată prin motivele de recurs, a fost pronunțată într-un litigiu între aceleași părți, a vizat aceeași modalitate de utilizare a operelor titularilor de drepturi reprezentanți de organismul de gestiune colectivă, anume radiodifuzarea operelor muzicale pe postul C..

Este reală împrejurarea că instanța de apel, în decizia nr. 1208A/1.10.2020, a apreciat că este de prisos a examina dacă înscrisurile depuse în apărare de către pârâta A. S.R.L. reprezintă contracte de cesiune a drepturilor autorilor de opere muzicale, în condițiile în care au fost încheiate de către artiști interpreți sau executanți, iar nu de către titulari ai dreptului de autor.

Pretențiile formulate de către reclamantă, constând în plata remunerației, au privit, însă, perioade de utilizare diferite, în prezenta cauză fiind solicitate remunerațiile cuvenite titularilor pentru perioada 2015-2016, în timp ce, în litigiul anterior, plata remunerației a fost solicitată pentru perioada 2011-2012.

Pentru a ajunge la concluzia lipsei de relevanță a acelor contracte pentru plata remunerației, instanța de judecată s-a raportat la acte juridice încheiate în perioada 2011-2014 de către artiștii interpreți și executanți ale căror prestații artistice au fost difuzate pe postul C., reținând că nici măcar nu s-a afirmat calitatea de autor de opere muzicale a persoanelor care au contractat cu pârâta A. S.R.L.

Or, în prezenta cauză, instanța de apel a reținut că, în cuprinsul contractelor depuse la dosar, vizând perioada de utilizare 2015-2016, artistul contractant a declarat că deține toate drepturile de autor și/sau conexe încorporate în opera ce se dorea a fi transmisă.

Prin urmare, față de situația de fapt, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, se impune a se constata că s-au schimbat împrejurările de fapt esențiale, pe baza cărora instanța anterioară a dezlegat o anumită chestiune litigioasă între părți, astfel încât nu poate fi valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească definitivă, invocată de către recurenta–reclamantă.

Față de considerentele arătate, Înalta Curte va respinge motivul de recurs pe acest aspect.

Recurenta–reclamantă a susținut, totodată, că instanța de apel a ignorat în mod nejustificat considerentele deciziei civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin care s-a arătat că, în cazul radiodifuzării operelor muzicale pe posturile de televiziune, gestiunea colectivă este una obligatorie, iar pentru determinarea remunerației datorate B. nu se ține seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii drepturilor patrimoniale de autor.

Înalta Curte reține că prin hotărârea judecătorească invocată de către recurentă s-a dispus, în calea de atac a apelului, schimbarea în parte a Hotărârii arbitrale din 12 aprilie 2007 de stabilire a formei finale a Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune, publicate în Monitorul Oficial al României nr. 278/2007 în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 170/2007.

Așadar, în urma pronunțării deciziei civile nr. 271A/2.11.2007 a Curții de Apel București, ce a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 281/2008 în baza Deciziei directorului general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor nr. 41/2008, s-a definitivat metodologia incidentă în situația radiodifuzării operelor muzicale de către organismele de televiziune, precum în cauză.

Contrar susținerilor recurentei–reclamante, în cuprinsul acelei decizii de apel, pronunțate în baza art. 131

2

alin. (9) din Legea nr. 8/1996 (în forma din anul 2007), nu se regăsește considerentul invocat, în care să se fi precizat că, pentru determinarea remunerației datorate B., nu se ține seama de contractele încheiate de radiodifuzor cu titularii drepturilor de autor.

În absența unor indicii furnizate de către recurentă, se poate presupune că aceasta se referă la considerentele prin care instanța chemată să cenzureze hotărârea arbitrală a răspuns primului motiv de apel al Societății Române de Televiziune, ce viza domeniul de aplicare al metodologiei, acea apelantă pretinzând că "metodologia trebuie să fie aplicabilă numai acelor opere muzicale aparținând titularilor care au ales să le valorifice prin gestiunea colectivă și pentru care aceștia nu primesc remunerația direct de la organismul de televiziune (producători sau utilizatori)."

Instanța de apel a respins critica F. cu motivarea că, potrivit art. 123

1

lit. d) din Legea nr. 8/1996, gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, în sensul că organismele de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, după cum prevede alin. (2) al art. 123

2

din lege.

Prin urmare, în contextul criticii formulate, prin Decizia nr. 271A/2.11.2007 s-a subliniat faptul că metodologia negociată este aplicabilă în situația radiodifuzării de opere muzicale, fiind necesar ca utilizatorul organism de televiziune să îndeplinească toate obligațiile prevăzute de metodologie, începând cu cea de la pct. 1, constând în obținerea autorizației licență neexclusivă, eliberate de organismul de gestiune colectivă desemnat.

Instanța de apel nu a arătat, însă, că, distinct de gestiunea colectivă astfel exercitată, în numele și pe seama tuturor titularilor de drepturi – inclusiv a celor care nu au acordat mandat organismului de gestiune colectivă -, titularii nu ar putea autoriza ei înșiși radiodifuzarea unor opere muzicale de către organismul de televiziune, cu alte cuvinte, să procedeze la gestiunea individuală a exercițiului acestui drept patrimonial, prin acordarea de licențe neexclusive.

De asemenea, nu s-a arătat nici faptul că gestiunea colectivă obligatorie nu ar permite cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, act juridic prin care cesionarul ar dobândi el însuși drepturile transmise, nemaifiind, astfel, un simplu utilizator autorizat.

În consecință, nu se poate reține nerespectarea, prin hotărârea recurată în cauză, a deciziei civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, astfel încât Înalta Curte va respinge critica pe acest aspect, fără a fi necesară, față de limitele învestirii instanței de recurs, dezvoltarea unei argumentații în susținerea compatibilității gestiunii colective obligatorii cu cesiunea exclusivă ori neexclusivă a unui drept patrimonial de autor, efectuată chiar de către titular.

În schimb, sunt fondate criticile referitoare la aplicarea greșită a legii de către instanța de apel în privința existenței dreptului de autorizare a utilizării operei, prin raportare la prevederile legale invocate prin cererea de recurs, precum și la nemotivarea deciziei recurate, în privința caracterului de opere folclorice al operelor radiodifuzate de către pârâta A. S.R.L.

În ceea ce privește primul aspect, este de menționat că, potrivit situației de fapt reținute prin decizia recurată, între pârâtă și diferiți artiști interpreți sau executanți s-au încheiat contracte de prestări servicii, sub forma unor acorduri de participare, prin care acesția au cedat drepturile de difuzare a melodiilor pe care le interpretau în cadrul emisiunilor TV, instanța de apel constatând că, în acest fel, pârâta a făcut dovada obținerii autorizațiilor necesare utilizării operelor muzicale difuzate, din partea titularilor drepturilor de autor, în condițiile în care pretențiile deduse judecății vizează remunerația aferentă dreptului de autor.

În conformitate cu art. 13 din Legea nr. 8/1996 (în forma de la data utilizării operelor în prezenta cauză), "Utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale, distincte și exclusive, ale autorului de a autoriza sau de a interzice: (...) g) radiodifuzarea operei (...)".

Pe de altă parte, artistul interpret sau executant, ca titular de drepturi conexe dreptului de autor, are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori de a interzice, printre altele, "radiodifuzarea și comunicarea publică ale interpretării sau ale execuției sale, cu excepția cazului în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată", astfel cum prevede art. 98 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 8/1996 (în forma relevantă în cauză).

Drepturile patrimoniale ale celor două categorii de titulari menționați sunt, în mod evident, diferite, purtând, în cazul autorilor, chiar asupra operei, în timp ce, în cazul titularilor de drepturi conexe, au ca obiect prestația artistică, cu atât mai mult cu cât, în situația de excepție în care interpretarea ori execuția a fost deja fixată sau radiodifuzată, artistul nu conservă dreptul de a autoriza sau de a interzice radiodifuzarea ori comunicarea publică, având doar dreptul la remunerație echitabilă, conform art. 98 alin. (3) din lege.

În acest cadru, constatarea instanței de apel, în sensul că cedarea de către artiști interpreți sau executanți a drepturilor de difuzare ar echivala cu autorizarea utilizării, prin radiodifuzare, chiar a operelor muzicale, vădește o confuzie între drepturile patrimoniale aparținând unor categorii de titulari diferiți, întrucât doar titularul dreptului de autor beneficiază de prerogativa de a autoriza radiodifuzarea operelor, artiștii interpreți sau executanți putând autoriza, ca regulă, potrivit legii, doar propria interpretare sau execuție a operei.

Numai dacă s-ar fi făcut dovada că titularii dreptului de autor ar fi transmis artiștilor interpreți sau executanți dreptul de a autoriza radiodifuzarea chiar a operelor muzicale, printr-o cesiune exclusivă sau neexclusivă, se putea considera că acești titulari de drepturi conexe au dobândit dreptul de a utiliza operele muzicale, devenind, în cazul unei cesiuni exclusive, chiar titulari ai dreptului de autor.

Astfel, în conformitate cu art. 39 din lege, "(1) Autorul sau titularul dreptului de autor poate ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale. (2) Cesiunea drepturilor patrimoniale ale autorului poate fi limitată la anumite drepturi, pentru un anumit teritoriu și pentru o anumită durată. (3) Drepturile patrimoniale ale autorului sau ale titularului dreptului de autor se pot transmite prin cesiune exclusivă ori neexclusivă (...)."

Totodată, art. 42 din lege prevede că "Existența și conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se pot dovedi numai prin forma scrisă a acestuia. Fac excepție contractele având drept obiect opere utilizate în presă."

Din coroborarea textelor de lege citate, rezultă că, pentru a se face dovada contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale, indiferent dacă este vorba despre o cesiune exclusivă ori neexclusivă a drepturilor, ar fi trebuit să se înfățișeze un înscris constatator al acestui act juridic, care să releve clauzele prevăzute de art. 39 din lege.

Or, în prezenta cauză, nu s-a reținut în fapt existența unor contracte de cesiune a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, prin care titularii dreptului de autor să fi transmis artiștilor interpreți sau executanți dreptul de a autoriza radiodifuzarea operelor muzicale.

În aceste condiții, concluzia instanței de apel, conform căreia este suficientă autorizarea de către artiștii interpreți sau executanți a radiodifuzării propriilor prestații artistice pentru dovedirea autorizării radiodifuzării chiar a operelor muzicale, este contrară prevederilor legale anterior menționate, iar critica pe acest aspect este fondată și va fi admisă ca atare.

În ceea ce privește operele folclorice, se constată că sunt fondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la nemotivarea deciziei recurate.

Instanța de apel a arătat numai faptul că pârâta C. era îndrituită la utilizare, întrucât opera respectivă era una folclorică, fără a expune motivele de fapt și de drept care susțin această constatare și fără a identifica lucrările care ar intra în această categorie.

Este de precizat, totodată, că, prin hotărârea primei instanțe au fost înlăturate susținerile formulate în apărare de către pârâta A. S.R.L., potrivit cărora operele muzicale difuzate pe postul TV ar avea caracterul unor opere anonime pentru care nu s-ar cuveni remunerație sau că, deși acestea au beneficiat, totuși, de protecție juridică, durata protecției a expirat.

Tribunalul a apreciat că expertul contabil nu poate, avându-se în vedere limitele autorizării sale, să stabilească valoarea de operă fără autor sau cu autor anonim, a operelor difuzate de către pârâta A. S.R.L. și nici faptul că operele difuzate au ieșit din perioada de protecție prevăzută de lege. De asemenea, prin sentință s-a reținut că nu au fost prezentate alte probe care să dovedească susținerea conform căreia operele difuzate nu mai beneficiază de protecția legii.

Aprecierile primei instanțe pe aceste aspecte au fost combătute de către pârâtă prin calea de atac declarată, astfel încât instanța de apel ar fi trebuit să expună considerentele pentru care pârâta nu ar datora remunerație, ceea ce, însă, nu s-a întâmplat în cauză.

Absența unor asemenea motive din cuprinsul deciziei de apel este cu atât mai pregnantă cu cât îndreptățirea pârâtei la utilizarea operelor de origine folclorică a fost menționată în contextul dovedirii de către pârâtă a obținerii autorizațiilor necesare utilizării din partea titularilor drepturilor de autor, ceea ce ar permite a se presupune că, în aprecierea instanței de apel, aceste opere sunt protejate din perspectiva dreptului de autor, dar reclamanta B. nu poate colecta remunerația în numele și pe seama autorului, cât timp acesta din urmă și-a exprimat consimțământul la utilizare.

Or, într-o asemenea ipoteză, caracterul folcloric al operelor muzicale nu ar prezenta nicio relevanță, din moment ce radiodifuzarea a fost autorizată de către titular, nefiind, astfel, explicate motivele pentru care instanța de apel s-a raportat la originea particulară a acestor opere și, în plus, a valorificat aprecieri în acest sens ale expertului contabil, fără vreo justificare, în pofida faptului că prima instanță înlăturase apărarea pârâtei tocmai în considerarea depășirii competențelor expertului contabil, prin exprimarea opiniei asupra unor chestiuni de drept ce relevă prerogativa exclusivă a instanței de judecată.

În absența expunerii motivelor de fapt și de drept care susțin constatarea conform căreia pârâta nu datorează remunerație în cazul operelor folclorice, sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora se poate cere casarea deciziei, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, temei pentru care Înalta Curte va admite și critica pe acest aspect.

În ceea ce privește publicitatea difuzată pe postul C., se reține că recurenta-pârâtă a reproșat instanței de apel absența unei analize proprii a chestiunii de drept constând în îndreptățirea titularilor reprezentați de B. la remunerație, în condițiile în care s-a limitat la preluarea constatărilor expertului judiciar, cu toate că expertul contabil nu avea specializarea necesară pentru a formula o astfel de opinie și, mai mult decât atât, constatarea potrivit căreia pe postul C. nu au fost utilizate opere muzicale aparținând altor persoane nu se regăsește în raportul de expertiză.

Recurenta a susținut, totodată, că instanța de apel nu a explicat de ce nu pot opera prezumțiile prevăzute de art. 295 și art. 335 alin. (3) C. proc. civ., în ceea ce privește operele muzicale difuzate în cadrul publicității.

Criticile formulate sunt fondate.

În considerentele deciziei recurate, instanța de apel a constatat, în ceea ce privește publicitatea difuzată de postul C., faptul că, în perioada de referință, nu s-au difuzat opere muzicale aparținând altor persoane.

Din această perspectivă, trebuie menționat că, potrivit Metodologiei având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 170/2007, astfel cum a fost modificată ulterior în baza Deciziei nr. 271/2.11.2007 a Curții de Apel București – secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, remunerația cuvenită autorilor de opere muzicale radiodifuzate se determină procentual din baza de calcul (pct. 2), iar procentul aplicabil bazei de calcul (stabilite conform pct. 3 și 3

1

) se determină potrivit ponderii utilizării operelor muzicale din totalul timpului de emisie al utilizatorului, după o anumită formulă (pct. 4).

Astfel, și în ceea ce privește spoturile publicitare difuzate, ar fi trebuit stabilit în cauză dacă pe postul TV s-au utilizat opere muzicale, această împrejurare fiind relevantă pentru determinarea ponderii unei asemenea utilizări din activitatea de radiodifuzare a pârâtei și, în continuare, a remunerației procentuale.

În acest sens, atribuțiile expertului contabil desemnat se circumscriu identificării spoturilor publicitare difuzate, în măsura în care i se furnizează documente relevante de către utilizator, fără a i se putea pretinde și cercetarea conținutului spoturilor, în vederea stabilirii încorporării unor compoziții muzicale protejate. Constatările expertului contabil se bazează, în principiu, pe documentele primare și evidența tehnico-operativă și contabilă, astfel încât expertul poate lămuri împrejurările de fapt relevate de documentele consultate.

Este adevărat că nu poate fi exclus ca existența unor spoturi publicitare care conțin fragmente muzicale să rezulte din înscrisurile puse la dispoziția expertului, mai ales dacă acesta are acces la contracte de publicitate în cuprinsul cărora este descris conținutul reclamei comerciale. În acest caz, expertul este în măsură să redea în raportul întocmit pasaje care s-ar dovedi utile pentru stabilirea situației de fapt și pe care instanța le-ar putea valorifica, chiar dacă nu au fost depuse la dosar, în materialitatea lor, fiind excesiv ca mențiunile expertului să fie înlăturate doar pentru motivul nedepunerii la dosar a înscrisurilor înfățișate expertului și părții adverse.

În caz contrar, însă, aprecierile expertului contabil cu privire la conținutul muzical ori la absența muzicii din spotul publicitar excedează competențele sale și obiectivele lucrării de specialitate pentru elaborarea căreia a fost desemnat în cauză, drept pentru care instanța trebuie să cenzureze aceste aprecieri, atunci când se regăsesc în raportul de expertiză, având obligația să stabilească situația de fapt pe baza tuturor probelor administrate (inclusiv structura programelor radiodifuzate pe postul TV, la care s-a raportat prima instanță în soluția pronunțată).

Or, acest lucru nu s-a întâmplat în cauză, instanța de apel preluând din conținutul raportului de expertiză contabilă nu numai constatările de fapt privind spoturile publicitare identificate, dar și aprecierea expertului conform căreia acestea nu sunt generatoare de opere muzicale, fără ca din considerentele expuse în decizia de apel să rezulte dacă este vorba despre informații regăsite din documentele consultate, astfel cum s-a arătat anterior, sau despre opinii formulate cu depășirea competențelor expertului și a obiectivelor lucrării pentru efectuarea căreia acesta a fost desemnat în cauză.

În aceste condiții, se constată că este nemotivată concluzia neutilizării de opere muzicale în cadrul publicității difuzate pe postul C. și se impune admiterea criticii pe acest aspect, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., va dispune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei civile nr. 1836A din 15 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 martie 2024.