ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 848/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a Civilă la data de 27.08.2015 sub nr. x/2015, reclamanta Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România – A. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: - obligarea pârâtei la plata la plata către A. a sumei estimate provizoriu la 41.363,06 RON, inclusiv TVA (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare teleshopping, promo muzică de fundal, etc.) reprezentând remunerații restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada 01.07.2014-30.06.2015 pe postul de televiziune C.; la plata sumei de 771,74 RON reprezentând penalități estimate provizoriu, datorate pentru întârzierea plății remunerațiilor aferente perioadei 01.07.2014 - 30.06.2015 penalități calculate pana la data del8.08.2015; la plata de penalități egale cu dobânda legală începând cu data de 19.08.2015 și până la plata efectivă a remunerațiilor aferente perioadei 01.07.2014 - 30.06.2015, reprezentând remunerații restante datorate potrivit capătului 1 al prezentei cereri; - obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale pentru perioada 01.07.2014-30.06.2015, în format scris și electronic cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal, etc.) cu menționarea pentru fiecare operă muzicală în parte, a denumirii operei, autorului/autorilor (compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (min, sec), la plata cheltuielilor de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 8/1996 (în special art. 13 lit. g), art. 151, art. 43 alin. (2), art. 123 1 alin. (1) lit. d) și alin. (2), art. 131 2 alin. (8), art. 134 alin. (2) lit. d), Metodologia publicată pin Decizia ORDA nr. 170/2007 cu modificările publicate prin Decizia ORDA nr. 41/2008, art. 969 C. civ. vechi, art. 1270 și art. 1443 noul C. civ., art. 30 alin. (1) și art. 148 și urm. C. proc. civ. și Convenția de la Berna ratificată de România prin Legea nr. 77/1998.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1164/15.05.2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 99.220,10 RON (fără TVA) remunerație datorată de pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada iulie 2014 - iunie 2015, 8507,42 RON penalități de întârziere calculate până la data de 10.12.2016, precum și la plata penalităților de întârziere în continuare, penalități legale cu dobândă legală datorată de pârâtă până la plata efectivă a debitului restant (99.220,10 RON), a obligat pârâta să comunice reclamantei rapoartele trimestriale pentru perioada 1.07.2014 - 30.06.2015, în format scris și electronic, cuprinzând lista operelor muzicale utilizate zilnic pe postul de televiziune C. (inclusiv cele cuprinse în spoturile publicitare, teleshopping, promo, muzică de fundal etc. cu menționarea pentru fiecare în parte a denumirii operei, autorului/autorilor, compozitor, textier, aranjor), ora, data, durata de radiodifuzare (minute/secunde) și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4575 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu de avocat. Împotriva sentinței civile nr. 1164/15.05.2018 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă au declarat apel reclamanta A. și pârâta S.C. B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 31A din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1164/15.05.2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 21.514,86 RON (ce include TVA) reprezentând remunerație datorată pentru radiodifuzare opere muzicale în perioada iulie 2014- iunie 2015, precum și la penalități de întârziere egale cu dobânda legală până la plata efectivă a debitului restant și a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamanta A. și pârâta S.C. B. S.R.L.. 4.1 Recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Recurenta-reclamantă a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023, precum și împotriva încheierii de ședință din data de 11 mai 2022 și a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023, trimiterea cauzei la instanța de apel spre o nouă judecată și obligarea recurentei-pârâte la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ. Un prim motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea atacată este nemotivată, recurenta-reclamantă arătând că motivarea hotărârii recurate este inexactă, insuficientă și nu răspunde tuturor apărărilor formulate de reclamantă cu privire la inexistența (nedovedirea existenței și a conținutului) unor contracte încheiate de intimata-pârâtă cu autori de opere muzicale și nici celor cu privire la calificarea și interpretarea contractelor și acordurilor invocate de intimata-pârâtă, încheiate cu terți. De asemenea, susține că motivarea hotărârii recurate este și contradictorie, deoarece pe de o parte se reține în mod corect că operele muzicale cu autor anonim intră sub incidența Legii nr. 8/1996 și a gestiunii colective obligatorii, iar pe de altă parte, se reține că prin contractele depuse de intimata-pârâtă, care sunt încheiate de terța societate D. S.R.L. cu artiștii pentru interpretarea unor opere anonime (folclor), s-ar fi probat dobândirea directă de la autorul operei muzicale (anonim) a dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operei muzicale. Recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată este nelegală întrucât instanța de apel nu a explicat mecanismul juridic prin care s-a realizat și s-a probat actul juridic de cesionare a drepturilor patrimoniale de autor către intimata-pârâtă prin contracte în care nu este parte. Cu privire la acest aspect, susține că a invocat faptul că intimata-pârâtă nu a probat existența unor contracte care sa aibă drept conținut dobândirea directă de către aceasta a dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale. Or, potrivit art. 42 din Legea nr. 8/1996, devenit art. 43 după republicare, forma scrisă a contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor este cerută ad probationem, atât în ceea ce privește existența cât și conținutul contractului. Instanța nu a răspuns acestei apărări, cu toate că aceasta era una de natură a conduce la o alta soluție decât cea recurată. De asemenea, susține că hotărârea atacată este nelegală și pentru faptul că lipsește cu desăvârșire analiza proprie pe care instanța de apel trebuia să o facă asupra contractelor si acordurilor de participare evocate de intimata-pârâtă, care să țină seama de părțile lor, de conținutul, de clauzele și de natura lor juridică, care sunt diferite de la un tip de contract la altul. În acest sens, recurenta-reclamantă susține că acordurile de participare și contractele invocate de intimata-pârâtă ridică mai multe probleme juridice ce impuneau o analiză distinctă din partea instanței de apel, pentru a stabili dacă acestea probează sau nu dobândirea directă de către partea adversă a dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale, așa cum a pretins intimata-pârâtă în situația prezentată și preluată ca atare de expertul contabil, validată ulterior de instanță. Din răspunsul expertului rezultă atât faptul că acesta a fost cel care a apreciat și a decis care sunt contractele care probează cesiunea drepturilor de autor către intimata-pârâtă, cât și faptul că această apreciere a expertului este fundamentată pe o simplă situație centralizată, realizată de intimata-pârâtă special în acest scop. Pe baza acestor aprecieri ale expertului cu privire la valoarea juridică a fiecărui contract, acesta a determinat o remunerație globală/trimestru pentru operele muzicale ale căror drepturi sunt cesionate prin contracte și acorduri și cele pentru care drepturile nu sunt cesionate prin contracte și acorduri. Mai susține recurenta-reclamantă că a arătat prin excepția de nulitate a raportului de expertiză contabilă și prin obiecțiunile la acesta că raportul de expertiză contabilă nu este însoțit de situații din care să rezulte pentru care anume opere muzicale expertul a apreciat ca s-a probat cesiunea dreptului patrimonial de autor, cu indicarea contractului/acordului aferent acelei opere muzicale. O astfel de situație nu a fost depusă nici prin răspunsul la obiecțiunile la raportul de expertiza contabilă. Din aceasta perspectivă, critică soluția recurată și pentru încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, precum și a principiului contradictorialității. De asemenea, susține că nu cunoaște nici în prezent care sunt contractele și acordurile pe care expertul le-a considerat că probează cesiunea de drepturi patrimoniale de autor. În atare situație, în condițiile în care nu există vreo mențiune că ar fi fost înlăturate vreunele dintre ele, nu se poate decât prezuma că s-a reținut că toate contractele și acordurile invocate de intimata-pârâtă ar proba că au fost cesionate către acesta drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale. Instanța de apel nu a făcut altceva decât să valideze raportul expertului contabil care "a apreciat că ar fi probată cesiunea drepturilor patrimoniale de autor de opere muzicale" prin contractele ce i-au fost indicate de către intimata-pârâtă, pe baza aprecierii acesteia din urmă. În această situație, recurenta-reclamantă susține că intimata-pârâtă, iar nu instanța, a fost cea care a hotărât care sunt contractele și acordurile de care trebuie să se țină seama și ce efecte juridice are fiecare dintre acestea. În raport cu cele mai sus menționate recurenta-reclamantă critică pentru nelegalitate și încheierea de ședință din 11 mai 2022, prin care a fost respinsă excepția nulității raportului de expertiză contabilă, invocând dispozițiile art. 14 din O.G. nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, cele ale art. 16 și ale art. 330 alin. (1) și (3) C. proc. civ. Se învederează că expertul contabil a realizat o lucrare cu depășirea specializării, pentru care nu este autorizat. Au fost încălcate și dispozițiile art. 330 alin. (1) și art. 6 C. proc. civ. Expertiza trebuie să fie limitată la lămurirea unor împrejurări de fapt. Expertul nu are sarcina și nici competența de a lămuri aspectele juridice ale cauzei ori de a interpreta contractele și legea. Judecarea cauzei, interpretarea și aplicarea legii și a contractelor, se face de către judecător, numai astfel poate fi garantat dreptul la un proces echitabil. În speță, expertul a fost cel care a interpretat contractele și a stabilit efectele fiecăruia dintre acestea, iar judecătorul s-a limitat doar la validarea interpretării date de expert fiecărui contract, interpretare realizată la rândul sau strict în limitele interpretării date de intimata-pârâtă fiecărui contract și acord. De asemenea, susține că instanța de apel a reținut, fără vreo distincție, că fiecare dintre contractele și acordurile pe care intimata-pârâtă le-a depus la dosar înlătura obligația intimatei-pârâte de a plăti remunerații către A. pentru operele care fac obiectul acestora pentru că, în caz contrar, utilizatorul ar trebui să facă o a doua plată pentru același drept. Tot instanța de apel a reținut că nu ar prezenta relevanță în speță dacă aceste acte juridice invocate de intimata-pârâtă, fie ele contracte sau acorduri, conțin sau nu clauze referitoare la drepturile transmise, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii, precum și remunerația titularului dreptului de autor întrucât aceste vicii ar putea fi invocate numai de titular, iar cesiunea poate fi opusă în continuare A.. Dezlegările cerute instanței de apel cu privire la natura, conținutul și efectele contractelor sunt esențiale în speță pentru a stabili atât forma pe care aceste contracte trebuie să o îmbrace, ad probationem sau ad validitatem, după caz, deoarece din coroborarea art. 39 și art. 43 din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare la data semnării acordurilor, rezultă că acest act normativ reglementează exclusiv contractele sinalagmatice, cu titlu oneros. Potrivit art. 42, actual art. 43 din același act normativ, dovedirea încheierii unui astfel de contract sinalagmatic, precum și a conținutului oneros nu poate fi făcută prin alte mijloace de proba. Așadar, nu este admisibil alt mijloc de probă pentru a dovedi că intimata-pârâtă este parte a acordului și nici pentru a dovedi că acesta ar avea un caracter oneros. Din cuprinsul actului juridic intitulat acord rezultă că acesta are o singură parte, este așadar act juridic unilateral, nu are un preț, ceea ce îi conferă caracterul de contract cu titlu gratuit. Or, dispozițiile legale mai sus citate se opun probării altui conținut al contractului decât cel cuprins în forma sa scrisă. Așadar, în măsura în care aceste contracte intitulate acorduri, care nu conțin două părți și nu au un preț, sunt acte unilaterale cu titlu gratuit, sunt incidente dispozițiile art. 984 și urm. din C. civ., referitoare la liberalități. Întrucât contractele intitulate acorduri nu au drept obiect bunuri mobile corporale, acestea nu pot fi calificate drept daruri manuale. Așadar, în conformitate cu alin. (1) al art. 1011 din C. civ., acordurile invocate de intimata-pârâtă sunt lovite de nulitate absolută întrucât reprezintă donații care nu îmbracă forma autentică. Pentru motivele mai sus menționate, recurenta-reclamantă înțelege să invoce excepția nulității absolute a contractelor "acorduri". O altă critică adusă hotărârii atacate este aceea că aceasta este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a art. 43, fost art. 42, din Legea nr. 8/1996. Recurenta-reclamantă susține că, pe de o parte, acest text de lege impune, ad probationem, forma scrisă a contractului prin care intimata-pârâtă să dobândească dreptul patrimonial de autor de opere muzicale. În cauză nu au fost depuse contracte în care să fie parte intimata-pârâtă. Potrivit exigenței impuse de art. 43, fost art. 42, instanța de apel trebuia să motiveze care sunt înscrisurile prin care s-a probat transferul dreptului de autor către societatea terță și mai apoi de la societatea terță către intimata-pârâtă, și să demonstreze mecanismul juridic prin care ar fi operat astfel de transferuri succesive. Mai mult, în cazul în care s-ar reține că s-ar proba încheierea unor contracte succesive, care să aibă drept obiect transferul dreptului patrimonial de autor, trebuie să se lămurească dacă acele contracte subsecvente au sau nu un efect translativ al acestui drept față de dispozițiile alin. (6) al art. 39 din Legea nr. 8/1996, în forma acesteia de la data încheierii contractelor. O altă critică este aceea că instanța de apel nu explică și nu motivează de ce nu pot opera în speță prezumțiile prevăzute de art. 295 și alin. (3) al art. 335 C. proc. civ. Astfel, recurenta-reclamantă susține că instanța de fond și-a întemeiat hotărârea pe prezumția de pondere ce decurge din faptul cunoscut al grilei de programe comunicate de CNA, precum și pe prezumțiile reglementate de C. proc. civ. Intimata-pârâtă nu a depus la dosar și nu a pus la dispoziția expertului o parte însemnată a documentelor și informațiilor pe care le deține cu privire la operele muzicale radiodifuzate și la durata lor de radiodifuzare, așa cum sunt operele muzicale din spoturile publicitare, din teleshopping, promo. Intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit nici în apel obligația de a depune la dosar și de a preda expertului documentele și informațiile privind operele muzicale radiodifuzate în spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle. În etapa apelului, în cadrul răspunsului la obiecțiunile A., expertul contabil indică în mod expres faptul că "4. In calculele efectuate în cadrul expertizei, nu au fost incluse operele muzicale din spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle etc, întrucât astfel de opere muzicale nu au fost regăsite în playlisturile puse la dispoziție de către apelanta-pârâtă B. S.R.L.." Se mai susține că hotărârea recurată nu arată pentru ce motiv operele muzicale radiodifuzate în spoturile publicitare, din teleshopping, din promo, jingle nu au fost luate sau nu ar trebui luate în considerarea ponderii de radiodifuzare a operelor muzicale, mai ales în condițiile în care, în prealabil, au fost încuviințate obiecțiunile A. la raportul de expertiză contabilă, în sensul de a fi și acestea cuprinse în ponderea de radiodifuzare a operelor muzicale. Așadar, pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, instanța de apel trebuia să explice motivul pentru care prezumția reținută de instanța de fond a fost răsturnată în apel și de ce nu mai sunt incidente în speță prezumțiile care decurg din art. 295 și alin. (3) al art. 335 din C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea recurată și pentru faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 271A/2007 a Curții de Apel București, invocată de A., susținând că atât la fond, cât și în apel a invocat pe cale de excepție puterea de lucru judecat de care se bucură această decizie, publicată în Monitorul Oficial al Romanei, Partea 1, nr. 281/10.04.2008. Or, instanța de apel nu a soluționat această excepție și nu a arătat în decizia recurată care sunt motivele pentru care nu poate fi primită, iar interpretarea proprie pe care o dă dispozițiilor art. 123 1 din Legea nr. 8/1996 nu reprezintă o soluționare a acesteia. Instanța de apel avea obligația să soluționeze excepția, să o admită sau să o respingă motivat. Numai după soluționarea acestei excepții prin respingere instanța de apel putea să treacă mai departe la aplicarea art. 123 1 din aceeași lege, potrivit propriei sale interpretări. Dimpotrivă, în cazul în care ar fi fost admisă această excepție, instanța de apel era ținută de dezlegarea deciziei civile care se bucura de puterea lucrului judecat și ar fi pronunțat o altă soluție. Nepronunțarea asupra excepției pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a verifica legalitatea și temeinicia sentinței, căci semnifică nedezlegarea unui mijloc de apărare care era hotărâtor pentru soluția dată. Înalta Curte de Casație si Justiție, prin soluționarea recursului, nu se poate pronunța direct și pentru prima oară în cadrul procesual legal asupra excepției, deoarece ar priva ambele părți de calea legală de atac și nu ar asigura, mai cu seamă părții nemulțumite de dezlegarea dată, garanțiile unui proces echitabil. Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă critică soluția recurată și pentru faptul că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 123 1 din Legea nr. 8/1996, susținând că legea nu cuprinde distincția pe care instanța de apel o face, în sensul că subiectul "obligativității" gestiunii colective ar fi doar organismele de gestiune colectivă, nu și autorii și utilizatorii. Potrivit regulilor de interpretare logică a actelor normative, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Hotărârea recurată contravine și interpretării istorico-teleologice a actului normativ. Astfel, în forma sa anterioară Legii nr. 15/2019, legea prevedea gestiunea colectivă obligatorie și pentru dreptul de comunicare publică. Legiuitorul a intervenit și a reglementat pentru acest drept patrimonial de autor gestionarea colectivă extinsă, justificând această modificare tocmai pentru că ar fi necesară pentru a se permite autorului să-și exercite individual acest drept, în opoziție cu gestiunea colectivă obligatorie, care nu îi permite o astfel de exercitare directă. Așadar, și prin prisma interpretării istorico-teleologice, dar și a valorii interpretative date de legiuitor, gestiunea colectivă obligatorie nu poate fi interpretată în sensul dat de instanța de apel. Interpretarea dată de instanța de apel gestiunii colective obligatorii nu poate fi primită și pentru faptul ca aceasta este o noțiune unică. În cazul în care s-ar primi interpretarea dată de instanța de apel înseamnă că orice drept supus gestiunii colective obligatorii poate să fie exercitat și în mod direct, individual, inclusiv în cazul dreptului la remunerație compensatorie pentru copie privată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 483 și următoarele din C. proc. civ., precum și dispozițiile legale invocate în cadrul recursului și în fața instanțelor de fond și apel. 4.2 Recursul declarat de recurenta-pârâtă B. SRL Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat instanței de recurs, în condițiile art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei civile nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea cauzei. Recurenta-pârâtă a invocat drept motiv de casare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 123 1 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996 considerând că gestiunea colectivă în cazul drepturilor de radiodifuzare a operelor muzicale în domeniul audiovizual este una obligatorie și nu una facultativă. Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că prevederile art. 123 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în vigoare pentru perioada ce face obiectul litigiului, stabilesc drepturile patrimoniale pentru care gestiunea este obligatorie, în cazul de față, la alin. (1) lit. d) "dreptul de radiodifuzare a operelor muzicale". De asemenea, a arătat că prevederile art. 123 2 alin. (1) din același act normativ stabilesc drepturile patrimoniale pentru care gestiunea este facultativă, fapt ce impune ca organismul de gestiune colectivă să fie mandatat în mod expres de către titularii drepturilor de autor sau drepturilor conexe, în cazul de față la alin. (1) lit. d) "dreptul de radiodifuzare a operelor și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual". În opinia recurentei-pârâte gestiunea obligatorie este excepția, iar gestiunea facultativă este regula, între conținutul acestor gestiuni existând o relație de parte-întreg. Pentru a se determina conținutul (sfera) fiecărei gestiuni trebuie să se aibă în vedere următoarele: ambele prevederi vizează dreptul de radiodifuzare; prima vizează strict operele muzicale; cea de a doua vizează operele în domeniul audiovizual; operele muzicale au ca titulari de drepturi de autor: compozitorul, textierul, aranjorul; operele în domeniul audiovizual (sunet - muzică + imagine ambele încorporate) au ca titulari de drepturi de autor - art. 66 din Legea nr. 8/1996: regizorul sau realizatorul, autorul adaptării, autorul scenariului, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală, autorul grafic pentru operele de animație sau al secvențelor de animație, când acestea din urmă reprezintă o parte importantă a operei. S-a mai susținut de către recurenta-pârâtă că, potrivit art. 7 din Legea 8/1996, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație intelectuală cum ar fi: compozițiile muzicale cu sau fără text (lit. c); operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale (lit. e). De asemenea, a arătat că atunci când legiuitorul a dorit să excludă dreptul de autor al operelor muzicale din sfera gestiunii facultative a făcut-o în mod expres cum este în cazul art. 123 2 alin. (1) lit. b), excludere ce nu există și în cazul prevederilor art. 123 2 alin. (1) lit. d). In acest caz este evident faptul că termenul radiodifuzare folosit în cuprinsul prevederilor art. 123 1 alin. (1) lit. d) (gestiune obligatorie) se referă doar la sursa radio, fără radiodifuzarea prin intermediul televiziunilor a operelor în domeniul audiovizual; art. 15 1 lit. b) prezentat la paragraful (6) definește radiodifuzarea ca fiind "transmiterea unei opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică (...)" legiuitorul și de această dată a prevăzut în mod expres la art. 123 1 alin. (1) lit. g) dreptul de retransmitere prin cablu ca fiind parte a unei gestiuni obligatorii. O altă interpretare ar duce la o situație nejustificată, ca în cazul radiodifuzăm unei opere în domeniul audiovizual titularii drepturilor de autor, respectiv regizorul/realizatorul, scenaristul, autorul dialogului, autorul muzicii special create pentru opera audiovizuală și autorul graficii să facă obiectul gestiunii facultative conform art. 123 2 alin. (1) lit. d), în schimb autorii unei opere muzicale încorporate, care a devenit conform Deciziei CJUE nr. 147/2019 parte din audiovizual, să facă obiectul unei gestiuni obligatorii; în realitate opera muzicală încorporată devenind parte din opera audiovizuală. Interpretarea instanței de apel, în sensul că radiodifuzarea operelor muzicale prin intermediul audiovizualului (televiziunii) nu poate face obiectul gestiunii facultative, raportată la susținerile pârâtei că operele muzicale difuzate pe postul C. sunt opere de folclor, opere cu autor anonim (în sensul de necunoscut), nereprezentați de A., a făcut imposibilă dovedirea că aceste opere nu sunt adaptări ale unor ipotetici autori, care ulterior adaptării au declarat-o la A. cu consecința actualizării frauduloase a repertoriului dat spre gestiune. O altă critică adusă hotărârii recurate este aceea că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 7, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 în sensul că autorul operei anonim nu înlătură protejarea drepturilor patrimoniale de autor, iar genul operei muzicale folclor nu este relevant în analiza protecției dreptului de autor oferită de lege și că astfel revenea în sarcina pârâtei obligația de a demonstra că operele muzicale radiodifuzate sunt de folclor și sunt intrate în patrimoniul cultural, respectiv domeniul public. Recurenta-pârâtă a susținut că dovada că operele muzicale radiodifuzate pe postul C. sunt opere de folclor și care exced gestiunii A., era practic imposibilă în absența depunerii de către aceasta din urmă a repertoriului gestionat. După ce instanța de apel a considerat în mod eronat că gestiunea operelor muzicale din domeniul audiovizual radiodifuzate este una obligatorie, a reținut în sarcina apelantei-pârâte culpa nedovedirii unui fapt negativ, respectiv acela de a dovedi că operele muzicale radiodifuzate pe postul de televiziune C. nu au un autor identificabil, fiind opere de folclor intrate în domeniul public prin faptul că sunt creații impersonale și nu pot fi atribuite unor autori anume; asta în condițiile în care A. putea să dovedească faptul pozitiv și anume că acea operă muzicală, chiar fie ea și fraudulos adaptată se află în repertoriul acesteia. De asemenea, a învederat faptul că în considerentele deciziei nr. 597 din 08.02.2013, ÎCCJ reține că "în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 8/1996, paternitatea operelor susceptibile de protecție trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or, în cazul folclorului nu este posibilă o asemenea identificare, deoarece conține creații impersonale, aparținând unei colectivități mai restrânse ori mai extinse, transmise și prelucrate prin "șlefuire" din generație în generație. Dacă nu se poate vorbi despre o protecție a elementelor de expresie culturală tradițională prin intermediul dreptului de autor, trebuie recunoscută o formă de protecție sui generis a acestora prin includerea lor în patrimoniul cultural imaterial." Așadar, "Expresiile culturale tradiționale" au fost definite în cuprinsul Legii nr. 26/2008 privind protejarea patrimoniului cultural imaterial ca reprezentând forme de manifestare ale creativității umane cu exprimare materială, orală, muzicală etc, în care se încadrează, fără îndoială, folclorul, iar asupra acestora proprietatea se exercită în mod colectiv și este inalienabilă, legiuitorul prevăzând expres (art. 1 alin. (2) din Legea 26/2008) imposibilitatea aproprierii individuale a acestor elemente prin intermediul dreptului de autor, atât de către indivizii ce aparțin comunității în cadrul căreia au fost create, cât si de către terți. A mai susținut recurenta-pârâtă că regimul juridic al acestor creații colective nu exclude, în principiu, crearea de opere, în sensul art. 7 din Legea nr. 8/1996, pornind de la un element de expresie culturală tradițională, cu condiția originalității, așadar, a îndepărtării suficiente de la sursa originară pentru a fi identificabilă amprenta personalității creatoare a autorului, aspect ce cădea în sarcina A. să-i dovedească dacă era cazul, prin punerea la dispoziția expertului contabil a repertoriului gestionat, fapt ce nu a avut loc și menționat inclusiv de expertul contabil în conținutul expertizei cu ocazia întocmirii răspunsului la obiectivul nr. 3. Astfel, nu poate fi invocat un drept de autor asupra unei compoziții muzicale a cărei melodie are origine folclorică și ale cărei versuri reprezintă o prelucrare simplificată a unei compoziții muzicale de origine folclorică, neavând elemente de originalitate și care deci nu reprezintă o operă originală, în sensul art. 7 lit. c) din Legea nr. 8/1996. În aceste condiții orice artist poate interpreta aceste opere muzicale folclorice fără ca A. să aibă dreptul să colecteze remunerația datorată pentru radiodifuzarea acestor opere muzicale folclorice, cu atât mai puțin în baza unei gestiuni obligatorii, atât timp cât nu face dovada că aceste opere muzicale folclorice fac obiectul unor adaptări substanțiale cu conținut de veritabilă originalitate și care se află declarată în repertoriul gestionat colectiv de A.. Recurenta-pârâtă a apreciat că se impunea ca A. să pună la dispoziția expertizei repertoriul gestionat de aceasta, deoarece nu există nicio instituție care să aibă în atribuție, să întocmească sau să tină vreo evidentă care să se confirme că o anumită piesă este de folclor, în schimb dacă există un autor identificabil, acesta se poate găsi în calitate de membru A. având opera muzicală declarată. De altfel, instanța de apel a reținut fără temei în considerente (pagina 6, antepenultimul alineat) că genul operei muzicale folclor nu este relevant în analiza protecției dreptului de autor oferită de lege și că revenea în sarcina pârâtei obligația de a demonstra că operele muzicale radiodifuzate sunt de folclor și sunt intrate în patrimoniul cultural. Totodată, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel în mod eronat a pus semn de egalitate între opera anonimă și opera din folclor anonimă/cu autor necunoscut; de altfel instanța de apel nici nu a motivat de ce consideră că autorul operei anonime nu înlătură protejarea drepturilor patrimoniale de autor; în opinia recurentei-pârâte opera anonimă presupune o situație juridică prevăzută la art. 4 alin. (2) din Legea 8/1996, aceasta fiind opera pentru care se poate stabili existența unui autor, însă care nu-și dezvăluie identitatea, situație juridică total diferită de opera din folclorul muzical, creată colectiv, oral și anonim. S-a mai susținut că instanța de apel a reținut faptul că nu este limpede dacă nu cumva este vorba despre opere derivate prin adaptare/aranjare originală, astfel că nu se poate reține că pârâta a dovedit că operele muzicale menționate generic ca folclor, sunt intrate în domeniul public, însă fără ca instanța de apel să constate faptul că dovada era imposibilă, în condițiile în care A. nicio clipă nu a dorit să probeze că aceste opere se află în repertoriul gestionat de aceasta; din contră așa cum reiese și din raportul de expertiză, unde expertul contabil desemnat a arătat prin răspunsul întocmit pentru obiectivul nr. 3 (pag. 12) faptul că nu au fost identificate opere muzicale difuzate pe postul C. pentru autori membri ai A., neavând din partea acesteia comunicată dovada reprezentării pentru autorii de opere muzicale. Interpretarea avută în vedere și reținută de instanța de apel duce la concluzia că A. are dreptul să colecteze inclusiv pentru opere muzicale de folclor sau ieșite din perioada de protecție, și asta în baza unei gestiuni obligatorii, gestiune care se justifică doar cu condiția existenței unui autor, în cazul pârâtei neexistând un autor. Gestiunea obligatorie prevăzută de lege nu poate exista în absența unui autor și a dreptului acestui autor; instituția gestiunii obligatorii are ca scop să apere drepturile născute deja în patrimoniul unui titular de drepturi de autor, în niciun caz această instituție nu poate fi folosită în mod abuziv, ajungând să se colecteze în numele cuiva care practic nu există; în această interpretare repartiția remunerațiilor colectate devenind un detaliu ce lipsește de conținut scopul colectării; or, principalul scop al colectării este repartiția. Practic această instituție a gestiunii obligatorii a ajuns să fie utilizată în mod abuziv, ea nu este aplicată în scopul pentru care a fost instituită, practic se colectează sume imense care ulterior nu pot fi repartizate nominal vreunui titular de drepturi de autor; or scopul legal al gestiunii obligatorii nu este formarea de fonduri la îndemâna organismelor de gestiune colectivă, scopul acestei instituții are în vedere apărarea drepturilor unor titulari de drepturi și asta în cazurile în care acestora le-ar fi foarte greu să o facă în mod individual; în cazul de față dilema legată de faptul că opera muzicală este sau nu este folclor cu autor necunoscut putea fi foarte ușor soluționată prin punerea la dispoziția expertului a repertoriului gestionat de A., lucru care nu s-a făcut lipsind recurenta-pârâtă de orice posibilitate de a arăta contrariul. Pentru toate motivele expuse, recurenta-pârâtă a solicitat casarea deciziei civile nr. 31 A/12.01.2023, trimiterea cauzei instanței de apel pentru rejudecarea cauzei, cu obligarea acesteia la administrarea probatoriului solicitat, respectiv identificarea în repertoriul gestionat de A. a operelor pretins a nu fi folclorice. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 497, 411 alin. (2) C. proc. civ., art. 4 alin. (2), art. 7, art. 15 1, art. 64, art. 66, art. 1231 alin. (1) lit. d), art. 1232 alin. (1) lit. d), art. 1232 alin. (1) lit. b) Legea 8/1996; art. 1 alin. (2) din Legea 26/2008; art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru. Cu titlu de jurisprudență s-a indicat Decizia CJUE nr. 147/2019 și Decizia ÎCCJ nr. 597 din 08.02.2013.

Apărările formulate în cauză Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la recursul formulat de recurenta-reclamantă A. Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 10 mai 2023, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. ca nefondat și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, susținând că aceasta a solicitat în mod nefondat casarea hotărârii instanței de apel cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. Astfel, în ceea ce privește motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă și prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că partea adversă nu a arătat care sunt neregularitățile de ordin procedural încălcate; or, acest demers este strict necesar pentru a se analiza ce fel de nulitate ar fi putut interveni (absolută/relativă), dacă este condiționată sau nu de producerea unei vătămări, inclusiv aspecte ce țin de posibilitatea acoperirii nulității sau de momentul invocării nulității pretinselor acte de procedură efectuate cu nerespectarea cerințelor legale de fond sau de formă. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat înlăturarea acestei critici ca nefondată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că partea adversă a făcut trimitere la contractele încheiate de D. S.R.L. în numele și pe seama B. S.R.L., invocând faptul că D. S.R.L. nu este parte în proces, criticând în mod greșit lipsa din considerentele deciziei instanței de apel, a explicațiilor privind mecanismul juridic prin care s-au probat actele juridice astfel încheiate. Or, în aceste condiții, recurenta-pârâtă a susținut că prin simpla parcurgere a clauzelor contractuale se poate observa tot raționamentul juridic al unui mandat cu reprezentare, mai ales în condițiile în care din clauzele contractuale rezulta faptul că beneficiarul avea această reprezentare. Totodată, a apreciat că sunt incidente argumentele statuate în jurisprudență CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României). De asemenea, a susținut că în cauză este îndeplinită cerința unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 CEDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă solicită înlăturarea ca nefondată a criticii recurentei-reclamante, în sensul că instanța de apel nu explică și nu motivează de ce nu pot opera în speță prezumțiile prevăzute de art. 295 și alin. (3) al art. 335 C. proc. civ. Recurenta-pârâtă a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 123 1 alin. (1) lit. d), art. 123 2 alin. (1) lit. d), art. 145 1 alin. (1) din Legea nr. 8/2016, în vigoare la data litigiului, termenul "operelor" are semnificația tuturor acțiunilor creatoare (întregul) în conținutul căruia intră inclusiv noțiunea de opere muzicale; această interpretare este justificată datorită faptului că, atunci când legiuitorul a dorit să excludă din acest conținut aria operelor muzicale, a făcut-o în mod expres (este cazul prevederilor art. 123 2 alin. (1) lit. b); în cazul art. 123 2 alin. (1) lit. d), legiuitorul nu a mai exclus operele muzicale; în acest context prevederile art. 123 1 alin. (1) lit. d) trebuie interpretat în sensul radiodifuzării operelor muzicale la posturile de radio; o altă interpretare în afara celei arătate nu se poate concepe fără a ignora evidența formulărilor și a ordinii prevederilor; de altfel, în raport cu modificările legislative ulterioare, respectiv apariția art. 145 1 care reglementează gestiunea colectivă extinsă, se observă că operele muzicale excluse din conținutul termenului "operelor", inițial excluse și păstrate în sfera gestiunii colective obligatorii, pentru autorii și titularii de drepturi nemembri devine o gestiune colectivă extinsă cu posibilitatea din partea acestora de a-și exclude parțial sau total operele din sfera gestiunii extinse și implicit a celei obligatorii. În aceste condiții este evident că recurenta-reclamantă în mod eronat consideră că instanța de apel nu a motivat de ce nu a reținut prezumțiile prevăzute de art. 295 și alin. (3) al art. 335 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare invocat de recurenta-reclamantă și prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., referitor la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat cu privire la excepția puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 271 A/2007 a Curții de Apel București, recurenta-pârâtă a apreciat că și acest motiv este nefondat și solicită respingerea lui. Astfel, recurenta-pârâtă a învederat faptul că partea adversă a făcut trimitere la o simplă interpretare a instanței de judecată, prin care s-a răspuns anumitor critici formulate de Societatea Română de Televiziune; or, potrivit art. 9 C. civ., instanțele de drept comun interpretează legea numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății. În realitate, "puterea de lucru judecat" invocată de recurenta-reclamantă nu este altceva decât o interpretare a judecătorilor strict în acel caz, interpretare care nu poate fi confundată cu autoritatea de lucru interpretat; judecătorul de drept comun nu poate să facă acest lucru cu caracter de opozabilitate erga omnes fără să încalce dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție. De altfel, în considerentele deciziei recurate (pag. 7 alin. (1) instanța de apel își prezintă argumentele inclusiv în ceea ce privește reținerile Curții de apel în decizia nr. 271 A/2007, arătând că derogarea la care s-a făcut trimitere în considerentele deciziei invocate de recurenta-reclamantă nu este de natura aceleia care "să lipsească pe autori de posibilitatea de a-și fructifica în mod direct drepturile patrimoniale, ci, dimpotrivă, gestiunea obligatorie a fost reglementată pentru a se veni în sprijinul acestora, subiectul "obligativității" fiind organismele de gestiune colectivă, iar nu autorii." În cazul în care s-ar accepta ca titularul dreptului de autor, membru/nemembru, să fie efectiv lipsit de exercițiul propriului drept (păstrând doar dreptul la o remunerație echitabilă), ar însemna că acest mandat legal special ar trebui în aceeași măsură să facă organismul de gestiune colectivă responsabil, inclusiv pentru remunerațiile neîncasate (nefructificate) de la toți utilizatorii, remunerații pe care ar fi putut, și ar fi trebuit să le încaseze, însă pe care nu le-a încasat, în aceste condiții mandatul organismului de gestiune nemaiputând rămâne unul de diligentă, ci devenind unul de rezultat, rezultatul raportându-se la absolut toate remunerațiile la care titularului dreptului ar fi avut dreptul să le încaseze; or, este de notorietate faptul că în cazul litigiilor între titularii de drepturi patrimoniale de autor sau drepturi conexe și asociațiile de gestiune colectivă, în care se solicită refacerea calculelor privind remunerațiile datorate (în special în cazul gestiunii obligatorii), organismele de gestiune colectivă insistă ca aceste calcule să se raporteze strict doar la sumele efectiv colectate și nu la sumele care ar fi putut fi și trebuit să fie colectate, aspect care nu poate justifica nici din această perspectivă existența unei gestiuni fie ea obligatorie sau extinsă care să interzică titularului de drepturi să-și gestioneze inclusiv individual drepturile, mai ales în condițiile în care el punctual și în raport cu anumiți utilizatori ar fi cel mai în măsură să-și promoveze și urmărească propriile interese. În raport de motivele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat să se înlăture această critică ca nefondată. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., cu privire la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea art. 43 (fost art. 42) din Legea nr. 8/1996, recurenta-pârâtă a considerat că instanța de apel a interpretat în mod corect aceste prevederi arătând că "de eventualele vicii ale contractelor se pot prevala numai părțile". Prin urmare, critica recurentei-reclamante cu privire la neîndeplinirea formei scrise este în mod evident neîntemeiată, deoarece contractele depuse la dosarul cauzei au fost încheiate în formă scrisă. S-a mai susținut că nu este întemeiată nici critica recurentei-reclamante cu privire la conținutul contractelor impus de prevederile art. 42 (fost 41), întrucât din clauzele contractelor și acordurilor reiese clar ce drepturi au fost transmise, modalitățile de utilizare, durata și întinderea cesiunii. De asemenea, s-a susținut că recurenta-reclamantă critică neîntemeiat faptul că unele contracte sunt încheiate cu S.C. D. S.R.L. fără ca aceasta să fie parte în proces. Or, recurenta-reclamantă a considerat că titularul dreptului a cesionat neexclusiv dreptul de difuzare numai S.C. D. S.R.L. și nu S.C. B. S.R.L., prima nefiind parte în proces. Față de criticile invocate de recurenta-reclamantă, recurenta-pârâtă a învederat faptul că instanța de apel a înlăturat în mod corect obligația de plată a pârâtei, inclusiv și pentru contractele de cesiune încheiate cu S.C. D. S.R.L., pentru următoarele motive: - în conținutul contractelor, la art. 1 - Obiectul contractului - se prevede clar că acesta constă în difuzarea de prestații muzicale pe postul de televiziune C. în calitate de partener media al S.C. D. S.R.L.; - în conținutul contractelor, la art. 4.1., S.C. D. S.R.L. se obligă să asigure difuzarea, în premieră și în reluare confom grilei C. (...); - în conținutul contractelor, la art. 4.2., beneficiarul se obligă: a) … c) garantează că deține drepturile de autor pentru utilizarea și exploatarea prestațiilor muzicale în vederea difuzării TV și că a obținut și a plătit toate drepturile de autor încorporate în prestația muzicală fixată sau nefixată și garantează că, în cazul în care C. o va solicita, va remite dovada privind drepturile deținute; d) Acordă postului C., pentru perioadă nedeterminată și nelimitat teritorial, drepturile de difuzare a prestațiilor muzicale ce fac obiectul prezentului contract și este de acord să nu ridice nicio pretenție financiară pentru libera și necondiționata exercitare de către C. a drepturilor de difuzare acordate; - în calitatea sa de partener media D. S.R.L. a fost mandatată să încheie în numele B. S.R.L. contracte de cesiune, iar în eventualitatea în care D. S.R.L. și-ar fi depășit mandatul, aceasta din urmă se obligă să obțină consimțământul B. S.R.L.; - în aceste condiții este evident că drepturile au fost cesionate direct în patrimoniul B. S.R.L., aceasta îndeplinindu-și toate obligațiile din conținutul contractelor încheiate de D. S.R.L. în numele și pe seama B. S.R.L., împrejurare de care aveau cunoștință inclusiv semnatarii contractelor. În consecință, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat. Recurenta-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă și nici răspuns la întâmpinarea acesteia.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 octombrie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 31A din 12 ianuarie 2023 a Curții de Apel București – secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 5 martie 2024, ora 10:00, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei date în apel și recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din 11.05.2022 sunt nefondate, iar recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 31A/12.01.2023 este fondat. Circumstanțele esențiale ale litigiului, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond, relevante pentru soluționarea recursurilor de față, sunt următoarele: Pârâta deține postul de televiziune C., ale cărui programe difuzează (și) opere muzicale, iar între aceasta și reclamanta – organism de gestiune colectivă a drepturilor patrimoniale de autor asupra operelor muzicale – s-a încheiat în anul 2010 un contract – autorizație licență neexclusivă – ce a fost prelungit succesiv și în temeiul căreia reclamanta a autorizat pârâtei difuzarea în programele sale de televiziune a operelor muzicale, în schimbul unei remunerații. Reclamanta a pretins prin acțiunea formulată la data de 27.08.2015, întemeindu-se pe autorizația licență neexclusivă, obligarea pârâtei la plata remunerațiilor cuvenite pentru radiodifuzarea operelor muzicale în perioada 01.07.2014-30.06.2015, precum și a accesoriilor aferente, precum și obligarea pârâtei la comunicarea rapoartelor trimestriale cuprinzând atât lista operelor difuzate, cât și alte informații necesare repartizării remunerațiilor (autori, durată și număr de difuzări, etc). A rezultat din probatoriul administrat la prima instanță că pârâta nu și-a îndeplinit aceste obligații contractuale, împrejurare în care acțiunea a fost admisă, iar cuantumul remunerațiilor a fost determinat potrivit concluziilor expertizei judiciare administrate. Instanța de apel, sesizată fiind cu căi de atac formulate de ambele părți, a admis apelurile și a micșorat cuantumul remunerațiilor datorate de pârâtă, apreciind totodată, în acord cu reclamanta, că ele sunt purtătoare de TVA. În acest sens au fost însușite apărările pârâtei referitoare la existența unor contracte de cesiune a drepturilor de autor încheiate, de care pârâta s-a prevalat, cu consecința că în privința difuzării acelor opere nu s-au calculat remunerații, fiind înlăturate susținerile reclamantei atât cu privire la imposibilitatea gestionării distincte de către autori a drepturilor în discuție, cât și cu privire la viciile înscrisurilor depuse la dosar în scopul probării raporturilor juridice în discuție. Curtea de apel a analizat, de asemenea, apărările pârâtei în sensul că pentru operele difuzate aparținând genului folclor nu datorează remunerații, considerând că nu este relevant că autorul operelor nu este cunoscut (sau este anonim), ci este relevant a se dovedi intrarea în domeniul public a acestor opere, sarcină ce revenea pârâtei, care nu a administrat astfel de probe. Dispoziția Curții de apel privind includerea TVA în cuantumul remunerațiilor nu a fost recurată, toate celelalte dezlegări făcând obiectul c