ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1514/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată la data de 15 iunie 2016 și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., a solicitat rezilierea contractului de licență neexclusivă nr. 02/TV/24.01.2011 încheiat între părți, începând cu data de 15 iunie 2012.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1549 și urm. C. civ. și ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Pârâta UCMR-ADA, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Asociația pentru Drepturi de Autor (UCMR - ADA) a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea pârâtei:

Hotărârile pronunțate în primă instanță

Prin sentința nr. 1274/07.06.2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea principală formulată de către reclamanta pârâtă S.C. A. S.R.L., ca neîntemeiată; a admis cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă UCMR-ADA; a obligat reclamanta-pârâtă la plata sumei de 29.705,90 RON remunerații aferente perioadei trim. III 2015 - trim. II 2016 +1.003,77 RON penalități calculate până la data de 19.02.2018 și în continuare până la data plății și a obligat la comunicarea rapoartelor trimestriale privind operele utilizate în perioada trim. III 2015 - trim. II 2016; a obligat la plata sumelor de 2975 RON și 1100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru și onorariu pentru expert și avocat.

Prin sentința nr. 1131/24.09.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de către expert C., privind pe reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. și pe pârâta-reclamantă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor; a completat sentința civilă nr. 1274/07.06.2019; a admis cererea de majorare a onorariului de expert; a stabilit onorariul final 1000 de RON în sarcina pârâtei-reclamante; a obigat pe reclamanta-pârâtă la plata sumei de 1000 de RON cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 20.12.2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus îndreptarea erorilor materiale din sentința nr. 1131/24.09.2020, astfel: alin. (4) din dispozitiv- onorariul final este de 3000 de RON; alin. penultim din considerente-plata către D. a diferenței de 1000 de RON este în sarcina pârâtei-reclamante, care va putea recupera suma de la reclamanta-pârâta cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamanta -pârâtă fiind partea care a căzut în pretenții.

Decizia pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 1887/22.12.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 19 ianuarie 2017 și a sentinței nr. 1274/07.06.2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 în forma în vigoare pentru perioada dedusă judecății, calificând gestiunea dedusă judecății ca fiind una obligatorie și nu una facultativă, cu consecința respingerii excepțiilor privind lipsa calității procesuale active și a calității de reprezentant a reclamantei.

Cu trimitere la dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. a), la cele ale art. 123

2

alin. (1) lit. a), b) și d) din Legea nr. 8/1996, în vigoare la data promovării litigiului, precum și la cele ale art. 145

1

alin. (1) din același act normativ, cu modificările ulterioare, a susținut că termenul operele are semnificația tuturor acțiunilor creatoare (întregul) în conținutul căruia intră inclusiv noțiunea de opere muzicale.

Această interpretare este justificată datorită faptului că atunci când legiuitorul a dorit să excludă din acest conținut aria operelor muzicale a făcut-o în mod expres, cu este cazul prevederilor art. 123

2

alin. (1) lit. b), care vizează comunicarea publică, și nu radiodifuzarea, aceasta din urmă fiind prevăzută la lit. b), însă fără a se mai institui vreo excepție ca în cazul comunicării publice.

Altfel spus, art. 123

2

alin. (1) lit. d) trebuie interpretat în sensul radiodifuzării operelor muzicale la posturile de radio.

Analizând prevederile invocate, în vigoare la momentul litigiului (2015-2016), în raport cu modificările legislative ulterioare, se observă că prevederile art. 145

1

alin. (1) lit. a), respectiv:

"dreptul de comunicare publică a operelor muzicale", păstrează raționamentul potrivit căruia operele muzicale sunt excluse din conținutul termenului - operelor - conform prevederilor art. 123

2

alin. (1) lit. b), actualul art. 146 - "dreptul de comunicare publică a operelor, cu excepția operelor muzicale, și a prestațiilor artistice în domeniul audiovizual", inițial excluse și păstrate în sfera gestiunii colective obligatorii, pentru autorii și titularii de drepturi nemembri devine o gestiune colectivă extinsă cu posibilitatea din partea acestora de a-și exclude parțial sau total operele din sfera gestiunii extinse și implicit a celei obligatorii.

În aceste condiții, a apreciat că, în speță, operează gestiunea facultativă, UCMR-ADA nefăcând dovada calității de mandatar necesară unei astfel de gestiuni, această calitate trebuia dovedită prin depunerea la dosar a repertoriului muzical pe care UCMR-ADA îl are în gestiune, existența sau inexistența obligației remunerative ca urmare a difuzării clipurilor fiind una subsecventă.

Ca urmare a greșitei aplicări a normelor de drept material, instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii faptul că prima instanță în mod corect a respins excepțiile invocate de recurentă la cererea reconvențională.

- Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 327-329 C. proc. civ.

Sub acest aspect, relativ la susținerile apelantei conform cărora ponderea declarată la C.N.A. nu poate constitui temei pentru calcularea eventualelor remunerații, a considerat că prima instanță și cea de apel au considerat, în mod eronat, faptul că declarația ponderii la C.N.A. constituie în acest caz o prezumție simplă.

Or, prevederile art. 131

1

alin. (2) ultima teză din Legea nr. 8/1996, în vigoare în perioada vizată de litigiu, instituie principiul remunerației datorate în raport cu utilizarea reală, iar clauzele licenței neexclusive de utilizare a operelor muzicale prin radiodifuzare de către organismele de televiziune, la art. 7 alin. (1) fac trimitere la ponderea reală a utilizării operelor muzicale de către utilizator, iar la alin. (2) părțile stabilesc în mod expres variante de determinare a ponderii reale de utilizare, și anume prin: monitorizarea continuă a posturilor TV de către organismul de gestiune colectivă sau de către terți, monitorizarea prin sondaje pentru șapte zile alese de organismul de gestiune colectivă din trimestrul pentru care remunerația este datorată, ponderea utilizării operelor muzicale de către utilizator pentru trimestrul respectiv, fiind, în acest caz, media ponderilor zilnice determinate pentru fiecare cele șapte zile.

În consecință, părțile nu au avut în vedere ponderea declarată la C.N.A.; pârâta-reclamantă trebuia să efectueze măsurători, iar acestea trebuiau efectuate în fiecare trimestru, iar o măsurătoare efectuată într-un trimestru nu putea fi bază de calcul pentru un alt trimestru, cu atât mai puțin pentru alt an.

A precizat că în fața primei instanțe a fost efectuată o expertiză contabilă judiciară, în care expertul desemnat a determinat și consemnat în baza unui playlist, în prima parte a paginii 12 și în partea de finală a paginii 12 din raportul de expertiză, ponderea utilizării reale, aceasta reprezentând în medie pentru toate trimestrele o pondere de 30% din timpul total de emisie.

Redând din considerente hotărârii atacate, recurenta a arătat că în lipsa monitorizărilor eventualele remunerații datorate se calculau oricum în baza play listelor puse la dispoziție de către utilizator, în condițiile în care UCMR-ADA nu a acceptat ca raportul contractual să înceteze începând cu data de 15 iunie 2012, așa cum recurenta a solicitat, context în care nu sunt incidente prevederile art. 327-329 C. proc. civ.

A considerat că prezumția simplă nu poate fi dispusă pe tărâmul răspunderii contractuale, decât în măsura în care se putea face proba cu martori, or, în acest caz proba cu martori nu poate fi acceptată.

În ipoteza în care UCMR-ADA ar fi acceptat încetarea contractului și și-ar fi întemeiat cererea în baza răspunderii delictuale, situația ar fi putut fi alta, însă UCMR - ADA, conform art. 1350 C. civ., nu poate înlătura regulile răspunderii contractuale, cu alte reguli mai favorabile.

- Instanța de apel nu a respectat prevederile art. 443-446 C. proc. civ., arătând că în cazul completării hotărârii termenul în care se poate formula cererea este identic cu cel în care se formulează cererea de apel, în scopul parcurgerii împreună a eventualelor căi de atac, concluzie susținută inclusiv de prevederile art. 443 alin. (3) C. proc. civ., prin care se stabilește că sentința pronunțată spre completare să se depună la dosarul cauzei, pentru a parcurge celelalte faze procesuale concomitent.

De asemenea, în sprijinul concluziei prezentate vine și faptul că atunci când hotărârea a cărei completare se cere, este una dintre cele pronunțate în căile extraordinare de atac sau în fond după casarea cu reținere, termenul diferă nemaifiind de 30 de zile, ci un termen de 15 zile de la pronunțare, întrucât hotărârea este definitivă.

În ceea ce privește lămurirea și înlăturarea dispozițiilor contradictorii, acestea urmează același tratament, inclusiv cu aplicarea acelorași prevederi, respectiv art. 443 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenta a considerat că această procedură nu poate fi folosită în cazul în care se urmărește înlăturarea neconcordanței dintre considerente și dispozitiv și nici atunci când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, ci aceste vicii se pot invoca numai în căile de atac, respectiv de reformare.

Or, în prezenta cauză, urmare a completării sentinței 1274/07.06.2019, prin sentința nr. 1131/24.09.2020, recurenta a formulat motive de apel și cu privire la această sentință, depuse prin registratură la data de 22 iunie 2021, și pe care instanța de apel nu le-a pus în discuția părților.

De altfel, deși sentința nr. 1131/24.09.2020, prin care se urmărea completarea sentinței 1274/07.062019, conținea o serie de neconcordanțe, se observă că, inclusiv, sentința a cărei completare se urmărea conține o neconcordanță, în sensul că la ultimul alineat din considerente, prima instanță din aceeași categorie de erori, obligă pârâta la plata cheltuielilor de judecată, ca apoi, în considerente, să oblige reclamanta-pârâtă să le plătească.

În aceste condiții, instanța de apel, respingând apelul, practic a validat inclusiv sentința primei instanțe, instituția lămuririi și a înlăturării dispozițiilor contradictorii, conform art. 445 C. proc. civ. nemaifiind posibilă.

- Instanța de apel a încălcat normele reglementate de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., în sensul că prima instanță, în mod eronat, s-a pronunțat având în vedere numai cele două contracte aflate la paginile 198-203 din dosar, arătând că au fost depuse la dosarul cauzei un compact disc care conține sute de contracte încheiate atât cu persoane juridice, cât și cu persoane fizice, numărul de înregistrare al acestora figurând în anexele 1+4 extras ale raportului de expertiză contabilă, instanța de apel nu a pus în discuția părților această împrejurare, întemeindu-și decizia pe faptul că la dosarul cauzei au existat numai două contracte în format letric.

Mai mult, existența contractelor reiese din faptul că inclusiv expertul desemnat, în raportul de expertiză la pagina 4 primul alineat, face cunoscut faptul că aceste contracte au fost predate inclusiv acestuia pe bază de proces-verbal, aspect de care instanța de apel a fost încunoștințată și pe care l-a menționat în cuprinsul deciziei (pagina 10, paragrafele 5, 8 și 9), însă a trecut peste cererile formulate de recurentă, și, la același termen, a rămas în pronunțare, asta în condițiile în care încă din septembrie 2021, avea cunoștință atât de cererile recurentei formulate prin cele două apeluri, cât și de solicitările Tribunalului București.

De asemenea, a susținut că producătorii de înregistrări audiovizuale, deținători de drepturi exclusive de drepturi de autor și drepturi conexe drepturilor de autor, în conformitate cu prevederile art. 148 alin. (3 și 4 din Legea nr. 8/1996 în vigoare la data litigiului, au înscrise, pe originalele sau pe copiile autorizate ale operelor, mențiunea de rezervare a exploatării acestora, semnalată conform uzanțelor, constând într-un simbol reprezentat prin lit. C) și P) în mijlocul unui cerc, însoțit de numele lor, de locul și anul primei publicări.

Presupunerea instanței, reținută în decizie, precum că în condițiile în care contractele sunt similare cu cele de la pagina 198-203 din dosar, nu ar schimba cu nimic situația, nu este întemeiată, deoarece, în afară de faptul că majoritatea contractelor sunt încheiate direct cu autorul (anexa 7), producătorul videoclipurilor este chiar autorul (de exemplu, contractul din anexa 6 privind pe E. cu nume de scenă F.).

III. Apărările formulate în cauză

La data de 27 iulie 2023, prin poștă, în termen legal, intimata-pârâtă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

IV. Procedura de filtrare a recursului

Prin încheierea de ședință din 09 aprilie 2024, instanța a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.R.L. a susținut că instanța de apel a calificat gestiunea colectivă ce operează în cauză, ca fiind una obligatorie, iar nu facultativă, prin interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 8/1996, cu consecința nedovedirii calității reclamantei UCMR-ADA de mandatar al titularilor de drepturi, necesară formulării acțiunii de față, prin depunerea la dosar a repertoriului muzical pe care îl are în gestiune.

Critica astfel formulată nu este fondată.

Obiectul cererii reconvenționale formulate de către reclamanta UCMR-ADA este reprezentat de plata remunerațiilor restante datorate de către pârâtă pentru radiodifuzarea operelor muzicale pe postul B., în perioada cuprinsă între trimestrul al treilea din anul 2015 și al doilea trimestru din anul 2016, inclusiv, cu penalitățile aferente, precum și de comunicarea rapoartelor privind operele muzicale difuzate zilnic în perioada respectivă pe postul TV.

Așadar, modalitatea de utilizare a operelor muzicale, în legătură cu care au fost formulate pretențiile deduse judecății, este aceea a radiodifuzării acestor opere pe un post de televiziune, fără ca în cursul judecății să se fi dezbătut chestiunea naturii utilizării și fără ca vreunul dintre motivele de casare să conțină referiri la acest aspect.

Sunt incidente, în aceste condiții, dispozițiile art. 123

1

alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996, în numerotarea de la data utilizării - perioada 2015-2016 (devenit art. 145 alin. (1) lit. c), după modificările aduse prin Legea nr. 69/2022), în conformitate cu care gestiunea colectivă este obligatorie pentru exercitarea dreptului de radiodifuzare a operelor muzicale.

Norma menționată nu face nicio distincție în funcție de radiodifuzarea pe un post de radio ori pe un post de televiziune, astfel încât se impune interpretarea sa literală și restrictivă, în sensul că, în cazul radiodifuzării de opere muzicale pe un post TV, gestiunea colectivă are caracter obligatoriu.

În absența oricărui echivoc, în ceea ce privește tipul de utilizare pretins prin cererea reconvențională, nu este necesară, pentru stabilirea naturii gestiunii colective în speță, coroborarea acestei norme cu prevederile legale referitoare la comunicarea publică de opere muzicale, astfel cum propune recurenta. Radiodifuzarea și comunicarea publică a operelor, inclusiv a celor muzicale, sunt prevăzute de legiuitor ca modalități diferite de utilizare, după cum reiese din dispozițiile art. 15 și art. 15

1

din Legea nr. 8/1996, astfel încât interesează doar textul de lege ce vizează tipul de utilizare din prezenta cauză.

Fiind vorba despre o gestiune colectivă obligatorie, mandatul pentru colectarea remunerațiilor este unul legal, din moment ce art. 123

1

alin. (2) din lege prevede că organismul de gestiune colectivă îi reprezintă și pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, fără a avea obligația de a dovedi existența unui mandat convențional, ca în cazul gestiunii colective facultative.

În consecință, critica pe acest aspect nu are temei și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se rețin următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a reproșat instanței de apel încălcarea art. 327 și 329 C. proc. civ. referitoare la prezumțiile judiciare, susținând, în esență, că prezumția simplă nu poate fi dispusă pe tărâmul răspunderii contractuale, decât dacă se poate face proba cu martori, or, în acest caz proba cu martori este inacceptabilă; conform art. 1350 C. civ., nu pot fi înlăturate regulile răspunderii contractuale cu alte reguli mai favorabile.

Susținerile astfel formulate nu pot fi primite.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, instanța de apel a făcut aplicarea unei prezumții judiciare pentru a determina ponderea de utilizare a operelor muzicale pe postul B. în perioada de referință, dat fiind că, potrivit pct. 2 din Metodologia având ca obiect utilizarea prin radiodifuzare a operelor muzicale de către organismele de televiziune (a cărei formă finală a fost stabilită prin decizia civile nr. 271A din 2 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, publicată în Monitorul Oficial în baza Deciziei ORDA nr. 41/2008), remunerația reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale radiodifuzate se stabilește procentual din baza de calcul, iar pct. 4 prevede că procentul aplicabil bazei de calcul se determină potrivit ponderii utilizării operelor muzicale.

În acest sens, s-a a apreciat că, de vreme ce alte mijloace de dovadă obiective nu au fost administrate în cauză, declarația reclamantei A. S.R.L. dată la UCMR - ADA prin cererea de autorizare din 24 ianuarie 2011, în sensul că ponderea utilizării operelor muzicale era de 60%, constituie faptul vecin și conex al utilizării operelor muzicale în această proporție în anul 2010 și permite o concluzie similară și pentru perioada ulterioară.

În același timp, însă, instanța de apel a coroborat declarația reclamantei din cererea de autorizare cu constatările expertului din prima variantă a raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, din care rezultă o pondere de utilizare a operelor muzicale de 60%, iar această variantă s-a bazat chiar pe play-listurile cu operele muzicale difuzate în perioada de referință, puse la dispoziția expertului, în mod necontestat, chiar de către reclamanta A. S.R.L.

Din acest motiv, chiar dacă ar fi înlăturată prezumția judiciară în discuție, ar trebui reapreciate celelalte mijloace de probă administrate, ceea ce înseamnă că, în realitate, susținerile recurentei nu vizează legalitatea, ci temeinicia deciziei recurate, ce presupune reevaluarea situației de fapt, pe baza dovezilor din cauză, finalitate incompatibilă cu calea de atac a recursului.

Mai mult decât atât, se constată că, prin intermediul susținerilor referitoare la ponderea utilizării, recurenta urmărește validarea apărării prin care reclamanta a combătut pretențiile din cererea reconvențională, în sensul că autorii care au cedat drepturile patrimoniale de autor asupra operelor muzicale difuzate pe postul TV nu sunt îndreptățite la încasarea remunerațiilor prin intermediul organismului de gestiune colectivă.

Astfel, A. S.R.L. a asociat în mod constant, pe parcursul judecății, ponderea de utilizare a operelor muzicale cu actele juridice de cesiune. În acest sens, a solicitat, ca obiectiv al expertizei contabile, calcularea remunerației cu excluderea contractelor de cesiune, în timp ce pârâta-reclamantă a indicat ponderea de 60% declarată chiar de către reclamantă la momentul cererii de autorizare a utilizării, adresate organismului de gestiune colectivă.

Or, instanța de apel a considerat că nu se impune excluderea contractelor de cesiune din baza de calcul al remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi reprezentați de către UCMR - ADA, acesta fiind motivul pentru care nu a luat în considerare ponderea de 30% menționată în cea de-a doua variantă din raportul de expertiză și a valorificat prima variantă, care, după cum s-a arătat, a fost întocmită tot pe baza play-listurilor puse la dispoziție de către reclamanta A. S.R.L.

Așadar, în raționamentul juridic al instanței de apel, opțiunea între cele două variante ale raportului de expertiză a depins de împrejurarea dacă respectivele contracte de cesiune produc sau nu în cauză efectele juridice preconizate de către reclamanta A. S.R.L.

Or, recurenta nu a formulat critici pe acest aspect (cu precizările ce vor fi făcute în analiza celui din urmă motiv de recurs), astfel încât producerea unor asemenea efecte în cauză, în sensul absenței dreptului la încasarea remunerațiilor al autorilor ale căror opere au fost radiodifuzate, nu poate validată indirect, prin însușirea acelei variante din expertiză prin care calculul remunerațiilor s-a efectuat cu excluderea contractelor de cesiune.

În aceste condiții, susținerile recurentei nu pot fi primite și vor fi înlăturate ca atare.

Printr-o critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat nerespectarea normelor de procedură referitoare la completarea și lămurirea hotărârii, susținând că instanța de apel nu a pus în discuția părților motivele de apel formulate și cu privire la sentința nr. 1131/24.09.2020, iar prin respingerea apelului, nu mai este posibilă lămurirea și înlăturarea dispozițiilor contradictorii ale hotărârii primei instanțe.

Astfel cum s-a arătat chiar prin motivele de recurs, prin sentința nr. 1131/24.09.2020 a fost completată sentința nr. 1274/07.06.2019 cu soluția asupra cererii expertului de majorare a onorariului, iar concomitent cu declararea apelului împotriva sentinței nr. 1131/24.09.2020, reclamanta a formulat cerere de lămurire și de înlăturare a dispozițiilor contradictorii cuprinse în sentința nr. 1131/24.09.2020.

Aceasta din urmă a fost soluționată la data de 20.12.2023, prin încheierea Tribunalului București din dosarul nr. x/2016, clarificându-se inclusiv chestiunea la care se face referire în motivele de recurs, aceea a sarcinii suportării onorariului de expert și a recuperării acestuia cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin urmare, critica formulată este lipsită de interes și va fi respinsă ca atare, partea obținând lămurirea și înlăturarea dispozițiilor contradictorii cuprinse în sentința nr. 1131/24.09.2020 prin parcurgerea procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ., chiar în condițiile respingerii apelului.

Recurenta-reclamantă a invocat, totodată, încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a pus în discuția părților conținutul suporturilor optice (CD) depuse la dosar, cu consecința că decizia recurată, la fel ca hotărârea primei instanțe, a avut în vedere aceleași două contracte în format letric, iar prin motivele de apel se criticase tocmai neluarea în considerare a contractelor în format electronic aflate pe suporturile optice.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, prin considerentele deciziei recurate, s-a arătat că cele două CD-uri depuse la dosar nu conțin contractele invocate de către reclamanta A. S.R.L., ci doar playlisturi indicând operele audiovizuale difuzate în perioada de referință a cauzei, data difuzării și durata, însă, după cum s-a menționat prin cererea de recurs, contractele respective au fost remise expertului judiciar, care le-a avut în vedere la întocmirea lucrării de specialitate.

Cu toate acestea, nu pot fi primite susținerile recurentei referitoare la lipsa de rol activ a instanței de apel, în condițiile în care, în motivarea deciziei, a fost inserat și un alt argument pe lângă cel referitor la nedepunerea la dosar a contractelor: instanța a apreciat că autorii ale căror opere au fost difuzate pe postul TV sunt îndreptățiți la plata remunerațiilor chiar în ipoteza în care s-ar fi depus la dosar toate contractele invocate, deoarece se poate presupune în mod rezonabil că actele de pe suporturile optice sunt similare cu cele depuse la dosar în materialitatea lor.

Recurenta-reclamantă s-a referit și la acest din urmă aspect, susținând că este greșită presupunerea instanței, conform căreia, din moment ce majoritatea contractelor sunt încheiate de către utilizator direct cu autorul, iar, pe de altă parte, producătorul videoclipurilor este chiar autorul.

Or, se observă că aceste din urmă contracte (indicate ca fiind plasate în anexa 7, iar unul dintre contracte în anexa 6), sunt încheiate în perioada 2012-2014, de regulă pentru câte un videoclip, fără ca recurenta să menționeze dacă acoperă opere muzicale difuzate în perioada de referință pentru care s-au formulat pretențiile din cauză, respectiv dacă respectivele opere se regăsesc în playlisturile avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză.

Din acest motiv, chiar dacă ar fi infirmat considerentul referitor la nedepunerea la dosar a contractelor, subzistă argumentul subsidiar pentru care instanța de apel a constatat obligația radiodifuzorului de a plăti remunerațiile cuvenite tuturor autorilor ale căror opere muzicale au fost difuzate pe postul TV.

Prin urmare, critica este lipsită de finalitate și va fi respinsă, astfel încât, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, pe temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ.

În aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-pârâtă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1887A din 22 decembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 5.950 RON, către intimata-pârâtă UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 04 iunie 2024.