ÎCCJ, decizie (scj.ro #213643)

Omisiunea indicării, în dispozitivul hotărârii, a instanței la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac. Aplicarea sancțiunii nulității pentru înregistrarea apelului la instanța de control judiciar. Nelegalitate

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: cerere de apel

nulitate

conținutul hotărârii judecătorești

dreptul de acces la instanță

C.proc.civ., art. 425 alin. (3), art. 471 alin. (1)

Sancțiunea nulității prevăzută de dispozițiile art. 471 alin. (1) C.proc.civ. este operantă numai în situația în care instanța a cărei hotărâre este apelată se conformează obligației legale prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (3) teza finală din același cod și indică corect instanța la care se depune calea de atac.

În caz contrar, aplicarea sancțiunii nu ar respecta exigențele constituționale în materia accesului liber la justiție, astfel cum acestea au fost reținute în jurisprudența Curții Constituționale.

Prin urmare, în condițiile în care în dispozitivul hotărârii, prima instanța s-a limitat a menționa doar calea de atac ce poate fi formulată, fără a indica și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, deși dispozițiile art. 425 alin. (3) teza finală C.proc.civ. instituie obligația informării părților asupra instanței la care se depune calea de atac, sancțiunea nulității apelului, ca urmare a nedepunerii căii de atac la instanța a cărei hotărâre se atacă, nu poate fi aplicată.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1984 din 7 noiembrie 2023

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a IV-a civilă, la data de 17.02.2020, reclamanta UCMR-ADA, Asociația pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor, în contradictoriu cu pârâta A. SRL, a solicitat în principal obligarea pârâtei la plata sumei de 137.266,50 lei, inclusiv TVA reprezentând triplul remunerațiilor, drepturi patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitățile administrate: restaurant X, situat în București, în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, terasa restaurantului, în perioada mai 2019-octombrie 2019, precum și în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta restaurantului; restaurant Y, situat in București, în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020, terasa restaurantului, în perioada mai 2017-octombrie 2017, mai 2018-octombrie 2018, mai 2019-octombrie 2019, precum și în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta restaurantului, suma datorată pentru comunicarea publică în scop ambiental a operelor muzicale, fără autorizație licență neexclusivă; în subsidiar s-a solicitat plata remunerațiilor legal datorate pentru perioada menționată, incluzând penalități și TVA, cu cheltuieli de judecată.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 836 din data de 08.06.2021 Tribunalul București Secția a IV-a civilă a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanta UCMR-ADA în contradictoriu cu pârâta A. SRL; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 110.557 lei reprezentând triplul remunerațiilor legal datorate, corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale, fără a deține autorizație licență neexclusiva, în restaurantul X, în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, terasa restaurantului X, în perioada mai 2019-octombrie 2019, în cadrul evenimentelor ocazionale în incinta restaurantului X în perioada ianuarie 2019-ianuarie 2020, restaurant Y, în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020, terasa restaurantului Y. în perioada mai 2017-octombrie 2017, mai 2018-octombrie 2018, mai 2019-octombrie 2019, în cadrul evenimentelor organizate în incinta restaurantului Y în perioada ianuarie 2017-ianuarie 2020; a respins cererea reclamantei de acordare a TVA; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 120 lei, cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și taxă ONRC.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 684A din data de 04.05.2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 836/2021, pronunțate de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâta A. SRL, Curtea de Apel București a constatat nulitatea acestuia, în temeiul art. 471 alin. 1 C.proc.civ., pentru nedepunerea cererii la instanța a cărei hotărâre se atacă.

Această soluție este consemnată în practicaua deciziei civile nr. 684A din 04.05.2022.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 684A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a, a declarat recurs pârâta A. SRL.

II.1. Motivele de recurs:

Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 5, 6 și 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a hotărârii pronunțate de instanța de apel, în temeiul art. 497 C.proc.civ., în ceea ce privește soluția instanței de apel de constatare a nulității apelului formulat de pârâtă în baza dispozițiilor art. 471 C.proc.civ. și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac.

Recurenta-pârâtă a criticat soluția instanței de apel de respingere drept nulă a cererii sale de apel, soluție întemeiată în baza dispozițiilor art. 471 C.proc.civ., cu motivarea că această cerere nu ar fi fost depusă mai întâi la instanța a cărei hotărâre se atacă, respectiv la Tribunalul București, ci a fost înregistrată direct pe rolul Curții de Apel București.

Astfel, recurenta-pârâtă a considerat că soluția instanței de apel este pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor Codului de procedură civilă, aspect ce se încadrează în motivul de casare indicat la art. 488 alin (1) pct. 8 C.proc.civ., respectiv atunci când „când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

Totodată, a susținut că soluția instanței de apel de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă încalcă prevederile art. 474 alin. (1) C.proc.civ., fapt ce constituie motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., respectiv „când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității”.

De asemenea, a susținut că instanța de apel nu face vorbire sub nici un aspect cu privire la solicitarea subsidiară a pârâtei, de calificare a apelului principal în apel incident și nu indică în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia respinge această solicitare. Prin urmare, a considerat că soluția instanței de apel este incompletă, fapt ce constituie motiv de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., respectiv „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Recurenta-pârâtă a susținut că nu a avut cunoștință despre prezentul dosar și l-a identificat în mod întâmplător, printr-o căutare pe portalul instanțelor de judecată, în momentul în care acesta se afla deja în faza apelului, respectiv după ce a fost înregistrat apelul reclamantei pe rolul Curții de Apel București. Prin urmare, odată cu înregistrarea apelului reclamantei UCMR - ADA, dosarul a fost trimis către Curtea de Apel, aceasta fiind instanța competentă pentru soluționarea căii de atac.

A mai învederat faptul că nu i-a fost comunicată în mod procedural nici hotărârea Tribunalului București, nici cererea de apel formulată de reclamanta UCMR - ADA. Ca atare, a înaintat cererea sa de apel către Curtea de Apel București (instanța pe rolul căreia se afla la acel moment dosarul).

Totodată, a arătat faptul că cererea sa de apel cuprinde un petit principal, respectiv repunerea în termenul de formulare a apelului principal, cu motivarea că pârâta se află în termenul procedural pentru a iniția această cale de atac, în baza dispozițiilor art. 446 C.proc.civ. și un petit subsidiar, respectiv calificarea cererii de apel ca fiind cerere de apel incident, în conformitate cu dispozițiile art. 472 și urm. din Codul de procedură civilă, apel care se depune odată cu întâmpinarea.

Cu toate acestea, la termenul din 04.05.2022 Curtea de Apel București a pus în discuție cererea formulată de apelanta-pârâtă, și, cu ignorarea totală a celui de-al doilea temei juridic indicat în subsidiar, fără ca măcar să facă vorbire despre el, a calificat practic cererea acesteia ca fiind exclusiv apel principal și a constatat nulitatea în temeiul dispozițiilor art. 471 alin (1) C.proc.civ.

Constatând așa-zisa nulitate a apelului principal, instanța de apel, pe de o parte, a comis o gravă eroare în interpretarea dispozițiilor Codului de procedură civilă și, pe de altă parte, nu a analizat sub niciun aspect motivele de apel formulate de pârâtă, pronunțând o soluție care nu cuprinde temeiul pentru care a fost respinsă cererea de apel incident.

S-a mai susținut că sancțiunea nulității pentru nedepunerea cererii de apel la instanța a cărei hotărâre se atacă, instituită prin art. 471 alin. (1) C.proc.civ. este similară cu sancțiunea nulității prevăzută de art. 288 alin. (2) din vechiul Cod de procedură civilă, care a fost declarată neconstituțională prin decizia Curții Constituționale nr. 303/2009, iar considerentele Curții Constituționale rămân valabile și sub imperiul dispozițiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură civilă în vigoare, întrucât „aplicarea principiilor constituționale privind accesul liber la justiție și folosirea căilor de atac impun ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze”.

Cu toate că art. 471 alin. (1) C.proc.civ. instituie regula depunerii apelului la instanța a cărei hotărâre se atacă sub sancțiunea nulității din rațiuni care țin de buna administrare a justiției și de celeritatea soluționării acestei căi de atac, acest articol ignoră complet considerentele instanței de contencios constituțional.

În cuprinsul deciziei sus-amintite, Curtea Constituțională se referă și la vătămarea produsă de recurent (în cazul de față, apelant) prin depunerea greșită a cererii, stabilind că o cerere de recurs (în cazul de față, o cerere de apel) greșit îndreptată nu este susceptibilă să fie vătămătoare, atât timp cât principiile constituționale privind liberul acces la justiție și folosirea căilor de atac impun „ca toate cererile greșit îndreptate să fie transmise jurisdicției competente să le soluționeze”,

Deși este bine cunoscut faptul că în cazul deciziilor Curții Constituționale sunt obligatorii atât dispozitivul, cât și considerentele acestora, chiar și sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă, cu toate acestea, Curtea de Apel București a ignorat această decizie. În urma unei simple analize, instanța de apel ar fi putut constata că prin depunerea greșită, a cererii de apel nu s-a produs nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată.

Mai mult decât atât, cererea de apel a fost întemeiată în subsidiar pe dispozițiile art. 472 și urm. C.proc.civ. cu privire la apelul incident.

Potrivit dispozițiilor art. 474 alin (1) C.proc.civ., apelul incident se depune de către intimat odată cu întâmpinarea la apelul principal, fiind aplicabile prevederile art. 471 alin. (4) din același cod.

A mai susținut recurenta-pârâtă că nu i-a fost comunicată niciodată cererea de apel formulată de UCMR-ADA și, ca atare, s-a aflat în imposibilitatea de a formula întâmpinare și, respectiv, a depune cererea de apel odată cu întâmpinarea pe rolul Tribunalului București, astfel cum greșit susține Curtea de Apel București.

Astfel, prin cererea de apel a arătat instanței de apel că din certificatul constatator eliberat de Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București nr. 211511 din 18 mai 2021 (Anexa nr. 3 la cererea de apel), precum și din certificatul de înregistrare seria B nr. 4196232 eliberat la data de 20 mai 2021 (Anexa nr. 4 la cererea de apel) rezultă în mod clar că sediul social al pârâtei a fost mutat la adresa din București, strada X nr. 5 începând cu data de 20 mai 2021.

Ca atare, la momentul dezbaterilor pe fondul cauzei desfășurate în fața Tribunalului București (respectiv la termenul din 25.05.2021), precum și la momentul pronunțării și comunicării sentinței civile nr. 836/2021 citarea și comunicarea către pârâtă s-au făcut cu încălcarea dispozițiilor legale, respectiv la o adresă greșită, adresa din București, strada Y. nr. 2, la o locație unde recurenta nu își mai desfășura activitatea, în loc să se comunice la adresa din București, strada X nr. 5.

A mai învederat, totodată, instanței de apel faptul că procedura s-a realizat în mod viciat cu pârâta pe toată durata desfășurării litigiului, încălcându-se grav accesul la justiție al recurentei.

Cu toate acestea, instanța de apel a înțeles să nu analizeze sub niciun aspect niciunul dintre motivele indicate de apelanta-pârâtă, invocând singurul temei al nedepunerii cererii la instanța a cărei hotărâre se atacă, temei care poate fi considerat valabil doar în cazul apelului principal, dar nu și al celui incident.

Recurenta-pârâtă a reiterat în continuare criticile pe fondul cauzei aduse hotărârii primei instanțe, susținând ă acestea nu au fost analizate sub niciun aspect de instanța de apel.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 și urm. C.proc.civ., art. 488 alin.1 pct. 5 și 8 C.proc.civ., art. 497 C.proc.civ.

II.2. Apărările formulate în cauză:

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II.3.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în sensul și în limitele considerentelor ce urmează a fi expuse.

Cu titlu preliminar, instanța reține că, în esență, prin motivele de recurs, pârâtul critică, pe de o parte, soluția dată excepției nulității apelului pe care l-a formulat, considerând că instanța de apel a comis o gravă eroare în interpretarea dispozițiilor art. 471 alin. 1 C.proc.civ., iar pe de altă parte susține că instanța de apel nu a analizat solicitarea subsidiară, de calificare a apelului principal în apel incident și nu indică în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia a respins această solicitare.

De asemenea, a mai susținut că soluția de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă, încalcă prevederile art. 474 alin. 1 C.proc.civ.

Procedând în continuare la analiza criticilor ce vizează greșita soluționare a excepției nulității apelului formulat de pârâtă, din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ. (când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității), Înalta Curtea constată că acestea sunt fondate, pentru următoarele considerente:

În primul rând, Înalta Curte constată că apelul a fost înregistrat la Curtea de Apel București, iar nu la Tribunalul București, cu toate că potrivit dispozițiilor art. 471 alin. 1 C.proc.civ., care constituie dreptul comun în materie, apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, sub sancțiunea nulității.

Prin deciziile Curții Constituționale nr. 737 din 24.06.2008 și nr. 303 din 03.03.2009 care au reținut că sancțiunea nulității cererii privind exercitarea căii de atac pe motiv că nu a fost depusă la instanța care a pronunțat hotărârea este excesivă, comportamentul părții putând să decurgă din necunoașterea prevederilor de ordin procedural.

Reinstituirea acestei sancțiuni prin noul Cod de procedură civilă este justificată de împrejurarea că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ., în partea finală a dispozitivului, când hotărârea este supusă apelului sau recursului, se va arăta și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.

Indicarea în chiar dispozitivul hotărârii că eventuala cale de atac se va depune la instanța a cărei hotărâre se atacă face ca partea interesată să fie informată și să evite sancțiunea nulității căii de atac. Ca urmare, viciul de neconstituționalitate care afecta vechea reglementare a fost înlăturat, iar norma prevăzută de noul Cod se află în vigoare, nefiind declarată neconstituțională.

Prin urmare, contrar recurentei-pârâte, sancțiunea nulității este operantă, iar nedepunerea apelului la instanța a cărei hotărâre se atacă atrage sancțiunea nulității extrinseci, care este necondiționată de existența unei vătămări (art. 176 pct. 6 C.proc.civ.).

Cu toate acestea, având în vedere coordonatele în care noua reglementare a menținut sancțiunea nulității, respectiv informarea părții cu privire la instanța la care se depune calea de atac, sancțiunea nulității nu poate opera decât dacă instanța a cărei hotărâre este apelată se conformează obligației legale prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ. și indică corect instanța la care se depune calea de atac.

În caz contrar, aplicarea sancțiunii nu ar respecta exigențele constituționale în materia accesului liber la justiție, astfel cum acestea au fost reținute în jurisprudența Curții Constituționale.

Or, analizând sentința civilă nr. 836 din 008.06.2021 a Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, împotriva căreia recurenta-pârâtă a formulat apel, Înalta Curte observă că în dispozitivul acestei hotărâri prima instanța s-a limitat a menționa doar calea de atac ce poate fi exercitată („Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare”), fără a indica și instanța la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac, deși dispozițiile art. 425 alin. 3 teza finală C.proc.civ. instituie obligația informării părților asupra instanței la care se depune calea de atac.

În aceste condiții, sancțiunea nulității apelului formulat de pârâta A. SRL aplicată de instanța de apel ca urmare a nedepunerii căii de atac la instanța a cărei hotărâre se atacă (Tribunalul București – Secția a IV-a civilă) nu poate fi aplicată în cauză.

În consecință, este incident art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., în condițiile în care decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Această constatare este în sine suficientă pentru conturarea soluției ce se impune a fi pronunțată în cauză, respectiv casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare doar în ceea ce privește apelul declarat de pârâta A. SRL.

Totodată însă, este întemeiată și critica de nelegalitate referitoare la faptul că instanța de apel nu a analizat solicitarea subsidiară formulată de apelanta-pârâtă, aceea de calificare a apelului principal în apel incident și nu a indicat în cuprinsul hotărârii niciun temei în baza căruia a respins această solicitare, încălcându-se astfel dispozițiile art. 474 alin. 1 C.proc.civ. Omisiunea soluționării acestei cereri conturează de asemenea incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ.

Vătămarea părții rezultă din aceea că, chiar dacă apelul principal ar fi fost nul pentru depunerea direct la instanța de control judiciar, în cazul apelului incident, regula este diferită. Dispozițiile art. 474 alin. 1 C.proc.civ. impun formularea apelului incident odată cu întâmpinarea la apelul principal. Prin urmare, rezultă că apelul incident se depune direct la instanța de apel, la care se află deja dosarul cauzei. Or, în cazul de față, cererea de apel fiind depusă chiar la instanța de apel - Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă (dată fiind derularea procedurii de pregătire a dosarului de apel de către instanța de apel), solicitarea de calificare ca apel incident prezenta interes pentru recurenta-pârâtă, fiind de natură să înlăture sancțiunea nulității apelului principal (care nu a fost reținută din alte considerente, independente de cele de față).

Însă, de vreme ce prima instanță de control judiciar anulase apelul principal, era cu atât mai necesar să se pronunțe asupra calificării cererii ca fiind un apel incident, în privința căruia nu opera motivul de nulitate reținut prin decizia recurată.

Interesul subzistă și din perspectiva termenului de promovare a apelului principal (în speță solicitându-se în principal repunerea în termenul de formulare a apelului principal, partea învederând că hotărârea atacată nu i-a fost legal comunicată), conținutul normei reglementate de art. 472 alin. 1 C.proc.civ. dând posibilitate intimatului ca, la momentul la care i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac, să formuleze apel incident.

Pentru a da o rezolvare completă susținerilor părții, Înalta Curte reține că în fața primei instanțe, partea, deși și-a schimbat sediul, nu s-a conformat dispozițiilor art. 172 C.proc.civ., întrucât nu a adus la cunoștință instanței și, cumulativ, părții adverse prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire schimbarea sediului, invocată prin motivele de recurs. În aceste coordonate, sentința primei instanțe a fost legal comunicată la sediul indicat inițial, fiind vădit nefondate susținerile recurentei privitoare la încălcarea dreptului său la apărare în fața acestei instanțe.

Pe de altă parte, după cum rezultă din prevederile art. 172 C.proc.civ., aceste considerente nu se extind și asupra procedurii în fața instanței de apel, ulterioare schimbării sediului; ca atare, în tot cazul, se va ține seama de această împrejurare, a schimbării sediului social, atunci când se va evalua, cu ocazia rejudecării apelului, dacă apelul incident a fost declarat în termenul legal.

De asemenea, Înalta Curte nu va analiza criticile pe fondul cauzei, aduse de pârâtă hotărârii primei instanțe și reiterate în cererea de recurs, aceste aspecte urmând a fi analizate în rejudecare de instanța de trimitere.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) C.proc.civ., a admis recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 684A/2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a casat în parte decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel doar în ceea ce privește apelul declarat de pârâta A. S.R.L. Totodată, va menține celelalte dispoziții ale deciziei atacate.