ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5807/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5807/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea, secția civilă, sub nr. 902/90/2011, la data de 14

februarie 2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., director

executiv al publicației "Z.V." editată de SC P. SRL, solicitând:

- obligarea pârâtului

la plata de daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispozițiilor art.

998 C. civ. și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului;

- obligarea pârâtului

să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care își cere scuze pentru

denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 54 din Decretul

nr. 31/1954, sub sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului,

pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 55 din același

decret;

- obligarea pârâtului

să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunța

în cauză, conform dispozițiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub

sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi

de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 55 din același decret;

- obligarea pârâtului

la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că, de circa 20 de ani, îndeplinește funcțiile de director

general și președinte al consiliului de administrație la SC O. SA, aceasta

fiind una dintre cele mai mari societăți comerciale, de profil, din sud-estul

Europei.

Este de notorietate

că acționarul minoritar, P.C.C., intenționează să acapareze pachetul majoritar

de acțiuni și să preia astfel controlul total asupra O., recurgând la diverse

mijloace de presiune în acest scop, precum și faptul că reclamantul, în

calitate de reprezentant legal al acționarului majoritar (împreună cu

sindicatul din unitate), s-a opus sistematic și categoric tuturor acestor

încercări, apărând interesele societății și, implicit, pe cele ale salariaților

acesteia.

Ca urmare, devenind

"inamicul public nr. 1" al P.C.C., reprezentanții acestuia au înțeles

că ei nu pot avea nici cea mai mică speranță de a-și atinge scopul propus,

atâta timp cât reclamantul reprezintă interesele acționarului majoritar la SC

O., așa încât au procedat la o veritabilă "pregătire psihologică",

prin declanșarea unei campanii furibunde de defăimare a acestuia, mizând că, în

acest fel, vor reuși să-i distrugă credibilitatea în fața acționarilor,

salariaților și partenerilor de afaceri și să îl îndepărteze din funcțiile de

director general și de președinte al consiliului de administrație, chestiune pe

care au și ridicat-o, în mod expres (dar fără succes), în mai multe adunări

generale ale acționarilor, ultima fiind la data de 27 septembrie 2010.

Acesta este contextul

în care pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al campaniei

denigratoare plănuită împotriva reclamantului, de către acționarul minoritar

ostil, P.C.C., pârâtul devenind "vârful de lance" al acțiunilor

defăimătoare declanșate la începutul lunii noiembrie 2010, în cadrul unei serii

de așa-zise "dezvăluiri" publicate în ziarul pe care-l conduce.

Pârâtul i-a trimis

reclamantului propunerea scrisă prin care P.C.C. îi oferea 10.000 de euro plus

TVA, în schimbul campaniei mediatice amintite, comunicându-i că, dacă acesta

acceptă să-i plătească suma amintită, el se angajează să nu "scrie nimic

negativ despre dl. R. și despre O.".

Reclamantul susține

că au urmat mai multe demersuri insistente pe aceeași temă, fie în cadrul unor

convorbiri directe, fie la telefon sau chiar în scris, după care, văzând că

refuză categoric propunerea sa, pârâtul a început tirul articolelor

defăimătoare și al atacurilor la persoană, contra reclamantului, în publicația

"Z.V.", pe care o conduce.

Astfel, în

"Z.V." nr. 524 (perioada 25 - 28 noiembrie 2010), în editorialul "Învinși

de mare JUPÂN", pârâtul își recunoaște paternitatea campaniei mediatice

denigratoare.

Reclamantul, contrar

susținerilor pârâtului, arată că nu a fost cercetat niciodată de către fostul

prim-procuror T.T. sau de către vreun alt procuror din subordinea sa, neavând

niciodată un dosar la parchet, astfel încât afirmațiile pârâtului reprezintă o

încercare vădită a acestuia de flagrantă dezinformare și de grosolană

manipulare a opiniei publice, prin situații inventate fără rușine și prin

minciuni sfruntate.

Dezvăluirile

sus-numitului, potrivit cărora numitul T.T. ar fi fost numit de către reclamant

în funcția de prim-procuror al județului ori că reclamantul ar avea vreo

contribuție la numirea unui judecător la Tribunalul Vâlcea, dau măsura

elucubrațiilor și inepțiilor proferate de pârât.

Reclamantul

învederează că, în "Z.V." nr. 524 (perioada 25 - 28 noiembrie 2010),

pe prima pagină, sub titlul "C.R., moșier cu ștaif", se produce un

atac la persoana fiului său, consemnându-se: "MOȘIERUL junior a cumpărat

în ultimii ani, în perioada 2005 - 2008, terenuri în zone bune din punct de

vedere afaceristic-imobiliar."

Se arată că, la

pagina 6, sub același titlu, pârâtul susține că fiul reclamantului, C.R., este

unul dintre cei mai importanți proprietari de terenuri din județul Vâlcea,

deținând câteva zeci de mii de metri pătrați în Râmnicu Vâlcea, dar și în

localitățile învecinate municipiului: Bujoreni, Mihăești, Muereasca, Budești.

Conotația negativă și

jignitoare, precum și izul de învârteală, de abuz și de incorectitudine sunt

evidente, ca și scopul urmărit printr-un asemenea "articol", prin

prezentarea fiului reclamantului într-o lumină defavorabilă, prin denaturarea

deliberată a unor situații și înfățișarea, cel puțin exagerată și tendențioasă,

a unor fapte.

Reclamantul susține

că toate aceste afirmații sunt mincinoase și deliberat calomnioase,

înscriindu-se în tema generală stabilită de sponsorul pârâtului, aceea de

compromitere a reputației sale și de subminare a intereselor legitime ale SC O.

SA, pentru distrugerea credibilității, ca în acest mod să poată obține, pe de-o

parte, îndepărtarea reclamantului din funcțiile pe care le deține, ca ultim

obstacol în calea realizării ambițiilor acționarului minoritar, iar, pe de altă

parte, pentru provocarea scăderii valorii de piață a acțiunilor la bursă, în

scopul preluării, apoi, de către reprezentanții P.C.C., a acestor acțiuni, deci

a controlului total asupra SC O. SA, la un preț derizoriu.

De asemenea,

reclamantul susține că afirmațiile făcute, în bătaie de joc, la adresa sa,

precum "Doctorul inginer, onorabilul om de știință, de renume

internațional, adică domnul "inventator" R. (...)" etc., precum

și caracterul repetat al acestora, demonstrează intenția răuvoitoare, de atac

la persoană, caracterul de campanie mediatic susținută, vădit defăimătoare,

situație ce nu are nicio legătură cu rolul de informare corectă pe care trebuie

să-l aibă orice publicație și nici vreo tangență cu libertatea de exprimare, la

care este îndreptățit oricare cetățean.

Reclamantul arată că

prin faptele comise, pârâtul i-a lezat grav demnitatea, onoarea, viața

particulară și dreptul la propria imagine, încălcând, în mod flagrant, toate

dispozițiile legale care ocrotesc aceste valori și provocându-i astfel un imens

prejudiciu moral.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 30 alin. (6) și art. 31 alin. (4) din Constituție,

art. 54 - 55 din Decretul nr. 31/1954, art. 8 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și art. 998 C. civ.

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția civilă, sub nr. 5674/90/2011,

la data de 28 noiembrie 2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâții

P.T., publicația "Z.V." și SC P. SRL, solicitând:

- obligarea

pârâților, în solidar, la plata de daune morale în sumă de 550.000 RON, în

temeiul dispozițiilor art. 1349 raportat la art. 1357 C. civ., combinat cu art.

1373, art. 1382 și art. 253 alin. (4) din același cod, art. 30 alin. (6) și 8,

precum și art. 31 alin. (4) din Constituția României, art. 12 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului;

- obligarea pârâților

la încetarea încălcării dreptului reclamantului la demnitate și interzicerea

comiterii unor asemenea fapte în viitor, în temeiul dispozițiilor art. 253

alin. (1) lit. b) C. civ.;

- obligarea pârâților

să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care-și cer scuze pentru

denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (3) lit.

b) C. civ.;

- obligarea pârâților

să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunța

în cauză, conform dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C. civ.;

- obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de

ședință din 27 martie 2012, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a dispus

conexarea Dosarului nr. 5674/90/2011 la Dosarul nr. 902/90/2011, în temeiul

dispozițiilor art. 164 C. proc. civ.

Prin Sentința nr.

1935 din 17 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a respins

excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, invocate de

pârâtul P.M.T.C., precum și cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că nu se poate susține că publicația

"Z.V.", editată de SC P. SRL, nu are calitate procesuală pasivă, în

condițiile în care prin această publicație au fost editate articolele pe care

reclamantul le consideră defăimătoare.

Tot astfel, excepția

lipsei de interes a reclamantului, pe motiv că acțiunile formulate de acesta ar

fi declanșate doar în scop șicanator, nu poate fi admisă, reclamantul urmărind

sancționarea pârâtului pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru

presupusele fapte denigratoare la adresa sa.

Pe fondul cauzei,

tribunalul a reținut următoarele:

În speță, reclamantul

a pretins că pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al

campaniei denigratoare plănuită împotriva sa, de către acționarul minoritar

ostil, P.C.C., sus-numitul devenind "vârful de lance" al acțiunilor

defăimătoare declanșate împotriva sa, în cadrul unei serii de dezvăluiri

publicate în ziarul pe care îl conduce.

Pentru a putea fi

atrasă răspunderea civilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții:

săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, cauzarea prejudiciului altei persoane

și existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul

respectiv.

Prejudiciului moral

nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și

culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic care

definesc personalitatea umană și, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în

bani, el dă naștere dreptului și obligației de reparare în conformitate cu

regulile răspunderii civile delictuale.

Instanța, în

adoptarea soluției, trebuie să țină cont de rolul ce revine presei într-o

societate democratică, în care, într-adevăr, presa nu trebuie să depășească

anumite limite, pentru protecția reputației și drepturilor celuilalt.

Cu toate acestea,

presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și

responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice și

subiecte de interes general.

De subliniat importanța

aplicării directe a Convenției Europene în dreptul intern, în special în

practica internă. Astfel, raportat la art. 10 din Convenție, libertatea de

exprimare contează nu numai pentru "informațiile" sau

"ideile" strânse cu bunăvoință sau considerare drept inofensive sau

indiferente, ci și pentru cele care "scandalizează, șochează sau

neliniștesc".

În ceea ce privește

libertatea presei, aceasta nu trebuie să depășească limitele dreptului la o

reputație bună, ci are drept sarcină să transmită cetățenilor informații și

idei. Această libertate este cu atât mai mult mai importantă de fiecare dată

când presa comunică informații asupra vieții politice.

În numeroase cazuri,

Curtea Europeană a statuat că presa joacă un rol esențial într-o societate

democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în

special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina

de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile

și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general.

În speță, autorul

publicației considerate ca defăimătoare a făcut o serie de afirmații despre

viața publică a reclamantului, despre comportamentul și faptele sale în

legătură cu activitatea publică, articolele incriminate tratând subiecte de

interes public și conținând în principal informații privind gestionarea

fondurilor SC O. SA de către reclamant, în calitatea sa de președinte al

consiliului de administrație, precum și neregularități care ar fi fost comise

cu ocazia încheierii diferitelor contracte de către societate, acestea fiind

subiecte de interes general pentru comunitatea locală, rolul ziaristului fiind

tocmai acela de a informa și a atrage atenția publicului asupra unor asemenea

fenomene.

Așa fiind,

reclamantul nu a dovedit faptul că articolele publicate de pârât ar fi servit

unei campanii de defăimare a sa, iar expresiile utilizate de pârât pot fi

considerate figuri de stil sau simple judecăți de valoare în exprimarea notelor

critice ale activității reclamantului, în calitatea sa de director general al

unei societăți cu capital majoritar de stat.

Potrivit art. 8 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 31 din Constituția României, a

interzice unui ziarist să expună publicului informațiile cu privire la

activitatea unei persoane publice, în îndeplinirea atribuțiilor profesionale,

echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în ceea ce privește dreptul la informare și libertatea de exprimare.

În acest context, a

se aplica o sancțiune pecuniară unui ziarist care aduce critici unei persoane

publice, are menirea de a-l determina pe acesta ca pe viitor să nu mai critice

și să renunțe la discutarea publică a problemelor publice.

În speță, nimic nu

dovedește că faptele descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu

se poate susține că ar fi vorba de o campanie de defăimare împotriva

reclamantului, mai ales că articolele incriminate nu purtau asupra vieții

private a reclamantului, ci asupra comportamentelor și atitudinilor care implicau

calitatea sa de președinte al consiliului de administrație al SC O. SA.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin Decizia civilă

nr. 76 din 30 aprilie 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis

apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința, în sensul că:

A admis acțiunea față

de pârâții P.M.T.C. și SC P. SRL.

A obligat pe acești

pârâți să plătească reclamantului 50.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pe cei doi

pârâți să publice pe prima pagină a publicației "Z.V." prezenta

decizie, timp de două luni.

A menținut în rest

sentința.

A obligat pe

intimații-pârâți să plătească apelantului-reclamant suma de 2.500 RON,

reprezentând cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a

pronunțat o soluție nelegală, reținând că instanța națională, raportat la

dispozițiile art. 20 din Constituție, trebuie să aplice cu prioritate

principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz, precum și

dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate

cu cele ale art. 8 din aceeași convenție, respingând totuși acțiunea formulată

de către apelantul-reclamant.

Însă, în accepțiunea

dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului CEDO,

libertatea de exprimare nu poate fi nelimitată și nu poate servi interesele

private ale unei persoane sau ale unui grup de persoane, cu scopul de a

manipula opinia publică, în caz contrar această libertate de exprimare nu mai

poate fi numită "câinele de pază al democrației", așa cum de altfel a

fost consacrată expresia, în primele decizii ale jurisprudenței Curții Europene

a Drepturilor Omului în această materie.

De altfel, prima

instanță a reținut, în esență, că acțiunea este nefondată, deoarece articolele

de presă au abordat un subiect de ordin general, care interesează societatea și

că în toate aceste articole, apelantul-reclamant a figurat în calitate de

persoană publică, ci nu ca persoană fizică.

De asemenea, în mod

eronat s-a concluzionat că articolele ar avea la bază informații reale, autorul

acestora fiind de bună-credință. Dimpotrivă, articolele de presă la adresa

apelantului-reclamant nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, practic fiind incident alin. (2) din acest

articol, respectiv intimatul-pârât nu se poate prevala de dispozițiile art. 10

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (așa cum a statuat

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Tănăsoaica împotriva României).

Potrivit

dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice

persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea

de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei, fără

amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Exercitarea acestor

libertăți necesită îndeplinirea unor îndatoriri și responsabilități ce se

circumscriu deontologiei profesionale a presei și poate fi supusă unor

formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, potrivit

art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care constituie

măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția sănătății sau a

moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, precum și în alte

cazuri.

Drept urmare, fiind

adevărat că privatizarea societății comerciale O. este un subiect de ordin

general, care interesează societatea românească, în acest context, calitatea

apelantului-reclamant de director general ar fi putut fi abordată în articole

de presă, însă cu respectarea strictă a condițiilor analizate mai sus.

Deontologia

profesională a jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, în situația în care se pretinde că articolele sunt cele de

interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile din articole să

aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate

ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a distruge

credibilitatea, onorarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane.

În speța dedusă

judecății, de exemplu articolul care vizează în mod exclusiv persoana

apelantului-reclamant, ci nu calitatea de funcție publică a acestuia, în care

se precizează că reclamantul ar fi angajat un anume magistrat, pe nume T.T., la

Tribunalul Vâlcea, prin relațiile pe care le deține, nu îndeplinește cerințele

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În realitate, prin

limbajul folosit în mod intenționat și anume: hoț, mafiot, capul mafiei,

incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap și Don C.R.,

intimatul-pârât a urmărit în mod evident și deliberat, prin limbajul

caracteristic mafiei siciliene, să inducă în conștiința opiniei publice faptul

că apelantul-reclamant se ocupă cu afaceri dubioase, că are legături cu diverși

magistrați pe care "i-ar fi ajutat" să ajungă în funcție și că ar

avea relații în lumea interlopă, fiind dovedit evident prejudiciul cauzat

apelantului-reclamant, în ceea ce privește imaginea acestuia, în calitatea sa

de om de afaceri, însă și cu privire la personalitatea sa, la familia acestuia,

precum și la relațiile în societate.

Dacă

pârâtul-jurnalist ar fi vrut să informeze opinia publică cu privire la

privatizarea societății comerciale O., informație care ar fi reprezentat una de

ordin general și care interesează societatea românească, așa cum de altfel se

pretinde și în întâmpinare, acesta ar fi trebuit să indice care este baza

publicării respectivelor articole, respectiv care sunt informațiile concrete,

cu folosirea unui limbaj normal, firesc, civilizat, deoarece toate expresiile

precizate mai sus nu pot fi catalogate drept "figuri de stil", așa

cum motivează instanța de fond.

Pe de altă parte, nu

se poate susține nici buna-credință a intimatului-pârât în publicarea

articolelor ce fac obiectul prezentei cauze, ci, dimpotrivă, este dovedită

reaua-credință prin înscrisul de la dosar fond, din care rezultă că pârâtul îl

anunță pe reclamant că, în respectarea angajamentelor luate, nu va scrie nimic

negativ despre d-nul R. și nici despre O. și că va evita subiectele

nefavorabile, situație care se coroborează cu celălalt înscris, prin care

Compania P.C.C. a solicitat intimatului-pârât declanșarea unei campanii

mediatice, cu titulatura "P.C.C. rămâne în continuare interesată de

privatizarea O.", oferind suma de 10.000 euro + TVA în acest sens, cu

condiția obligatorie de a întrerupe colaborarea publicitară cu O.

Din depozițiile

martorilor audiați în cauză, reiese că articolele publicate de către

intimatul-pârât au fost de natură să afecteze imaginea publică a reclamantului,

situație repercutată asupra activității societății la care acesta era director,

în fața unor parteneri de afaceri și a unor bănci, precum și a personalului din

subordine, fiind dovedită fapta ilicită a pârâtului, constând în publicarea de

către acesta a unor articole în care reclamantul este denigrat în mod repetat,

fiind evident că prin aceste articole nu s-a dorit să se prezinte vreo

informație credibilă și dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea

apelantului-reclamant, situație în care pârâtul nu se poate bucura de protecția

instituită prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice

de a fi informată cu privire la chestiunile ce reprezintă un interes general,

cu obligarea ziariștilor de a publica informații și idei, fără a depăși anumite

limite, ținând seama de protecția drepturilor și a reputației persoanei.

În altă ordine de idei,

trebuie avut în vedere principiul general potrivit căruia se soluționează

problema despăgubirilor, respectiv principiul reparării integrale a

prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, pentru determinarea cuantumului

despăgubirilor. Cum restabilirea situației anterioare, în ceea ce privește

prejudiciul moral, este aproape imposibilă, prin acordarea unor despăgubiri se

asigură numai obținerea anumitor satisfacții de către partea vătămată, în

această materie neexistând criterii matematice obiective pentru cuantificarea

prejudiciului, judecătorul dispunând de o mare marjă de apreciere la stabilirea

sumei ce trebuie plătită persoanei lezate, apreciind gravitatea impactului

produs de către afirmațiile denigratoare ale pârâtului asupra onorarei,

reputației și demnității apelantului-reclamant.

De altfel, în

practica sa constantă, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a

precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispozițiilor art.

10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu acoperă sub nicio formă

informația falsă, minciuna intenționată și chiar eroarea din neglijență.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reamintit că noțiunea de viață privată cuprinde elemente

care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi: numele său,

integritatea sa fizică și morală, iar garanția oferită de art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului este destinată în principal să asigure

dezvoltarea personalității fiecărui individ, în relațiile sale cu semenii, fără

ingerințe din afară.

Așadar, există o zonă

de interacțiune dintre individ și terți, care, chiar și într-un context

considerat public sau politic, poate aparține vieții private, situație față de

care publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viața privată a unei

persoane, chiar dacă aceasta este și una publică (Schüssel c. Austriei, decizia

din 21 februarie 2002).

În speța dedusă

judecății este vorba de mai multe publicații care au afectat în mod clar

reputația apelantului-reclamant, situație față de care Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante,

dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al

vieții private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenție, cu atât mai

mult cu cât sunt folosite expresii calomniatoare, însoțite de fotografii ale

apelantului-reclamant (cauzele Minelli c. Elveției, decizia din 14 iunie 2005,

cauzele Gunnarsson c. Islandei, 20 octombrie 2006 și cauza Pfeifer c. Austriei,

15 noiembrie 2007).

În acest context, Curtea

a apreciat că obligația pozitivă care rezultă din art. 8 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului este pusă în discuție, în situația în care

afirmațiile din articole au depășit limitele criticilor acceptabile, prin

prisma dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se constată că toate

articolele au avut drept scop să ofenseze pe apelantul-reclamant și să aducă

atingere reputației, onoarei și dreptului la imagine al acestuia, toate

articolele fiind publicate cu motivația servirii interesului public și

pretinselor chestiuni generale care interesează, de altfel, societatea

românească.

Dacă presa nu trebuie

să treacă de anumite limite, în special de protecție a reputației și a

drepturilor unei persoane, îi revine totuși obligația să comunice, în

respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei

privind problemele politice, precum și celelalte teme de interes general (a se

vedea, printre multe altele, De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, hotărârea

din 24 februarie 1997, Culegere 1997-I, pp. 233-234, pct. 37, Thoma împotriva

Luxemburgului, nr. 38432/97, pct. 45, CEDO 2001-III, și Colombani și alții

împotriva Franței, nr. 51279/99, pct. 55, CEDO 2002-V).

În această privință,

trebuie amintită jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor

Omului, conform căreia, pentru a aprecia existența unei "nevoi sociale

imperioase" capabile să justifice o ingerință în exercitarea libertății de

exprimare, este necesar să se facă o distincție clară între fapte și judecăți

de valoare. Dacă materialitatea faptelor se poate dovedi, judecățile de valoare

se pretează unei demonstrații a corectitudinii lor [a se vedea, printre altele,

hotărârea De Haes și Gijsels, citată anterior, pct. 235, pct. 42; și Harlanova

împotriva Letoniei (dec), nr. 57313/00, 3 aprilie 2003].

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului reamintește că protecția oferită ziariștilor de art. 10 din

Convenție este condiționată de faptul că părțile în cauză trebuie să acționeze

cu bună-credință, astfel încât să ofere informații demne de crezare, cu

respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții împotriva Franței,

nr. 53984/00, pct. 37, Culegere 2004-11).

Mai mult, dacă este

vorba de informații atribuite unor terți, se impune o și mai mare rigoare și

prudență deosebită, înainte de publicare [a se vedea, Stângu împotriva României

(dec.), nr. 57551/00, 9 noiembrie 2004], iar în speța dedusă judecății

intimatul-pârât a dovedit rea-credință în publicarea articolelor.

Este deosebit de

importantă marja de apreciere în domeniul complex și instabil al privatizării

societăților comerciale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de

apreciere, atunci când în joc nu se află simplele afirmații pur

"comerciale" ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o

dezbatere de interes general (a se vedea Krone Verlag GmbH & Co.KG, citată

anterior, pct. 30, și Hertel împotriva Elveției, 25 august 1998, pct. 47,

Culegere 1998-VI).

Având în vedere

considerentele arătate, curtea a apreciat că apelul reclamantului este fondat,

cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul admiterii în parte a

acțiunii și obligării pârâtului P.M.T.C. la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu

de daune morale, fiind îndeplinite cerințele art. 998 și art. 999 C. civ., iar

în baza dispozițiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data

introducerii acțiunii, obligarea pârâtului să publice pe prima pagină a

publicației "Z.V." prezenta decizie, timp de două luni.

Decizia din apel a

fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâții P.M.T.C. și SC P.

SRL, care au invocat următoarele motive:

de apel conține motive străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

În ceea ce privește

reținerile instanței de apel, în sensul că afirmațiile din articole trebuie să

aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate

ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a distruge

credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane, acestea

sunt străine de natura pricinii, în condițiile în care s-a arătat care au fost

sursele de informare, relația contractuală dintre SC P. SRL și SC O. SA dând

posibilitatea ziaristului să intre în posesia unor înscrisuri, dar și alte

surse, unele din acestea fiind Oficiul Registrul Comerțului, foști și actuali

salariați ai SC O. SA. Străină de natura pricinii este și reținerea că

articolele ar conține informații false, minciuni intenționate și erori din

neglijență.

Chiar și Tribunalul

Vâlcea a arătat, în soluția pronunțată, că nimic nu dovedește că faptele

descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu se poate susține că ar

fi vorba de o campanie de defăimare împotriva reclamantului, mai ales că

articolele incriminate nu purtau asupra vieții private a reclamantului, ci

asupra comportamentului și atitudinilor care implicau calitatea sa de

președinte al consiliului de administrație al SC O. SA.

Subiecte referitoare

la managementul defectuos care a dus, în final, la starea de insolvență a SC O.

SA, au fost dezbătute în numeroase emisiuni TV, fiind scrise multe articole

atât în presa locală, cât și cea centrală, în care activitatea managerială a

apelantului a fost criticată.

De altfel, cele

publicate de către pârât, respectiv neregulile, măsurile neperformante,

tranzacțiile comerciale păguboase pentru societate, investițiile nerentabile,

toate realizate sub managementul apelantului, au fost constatate în

"Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării

de insolvență a debitoarei SC O. SA", întocmit de către R. SPRL și B.B.R.

SPRL - Consorțiu administratori judiciari din martie 2013, din Dosarul nr.

887/90/2013, aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, având ca obiect cererea de

insolvență a SC O. SA.

Raportul în cauză

arată care au fost măsurile manageriale inadecvate luate în cadrul SC O. SA,

precum remunerarea nonperformanței, existența mai multor companii cu care

combinatul a desfășurat relații comerciale în condiții defavorabile, companii

controlate direct sau indirect chiar de către managementul său. Astfel, sunt

înșiruite în tabel companiile în cauză, la care apelantul-reclamant sau rudele

sale sunt menționați ca administratori sau asociați statutari, respectiv

R.A.C., R.G., precum și cei doi martori propuși de apelantul-reclamant, A.S. și

N.R.O., foști directori etc.

De asemenea, la

capitolul "Identificarea persoanelor vinovate de cauzarea stării de

insolvență" sunt menționați R.C., N.R.O., V.M. etc.

Este foarte adevărat

că expresiile folosite în articole nu au fost cele ale unui expert

financiar-contabil sau jurist, ci ale unui jurnalist, au fost folosite figuri

de stil cu impact puternic în ideea de a trage un semnal de alarmă, expresiile

putând fi considerate provocatoare sau chiar dure, șocante, dar sunt folosite

în scopul de a aduce în atenția opiniei publice un subiect de interes general

și cu puternic impact economic și social în județul Vâlcea și chiar în România,

de a trage un semnal de alarmă privind situația creată.

S-au folosit expresii

ca "firme căpușe", "decapitalizare",

"devalizare", iar în "Raport" se menționează, cu alte

cuvinte, "(...) se poate observa că societatea debitoare a derulat

tranzacții cu un număr semnificativ de firme, care aveau ca și asociați sau

administratori statutari membri ai familiei d-lui R.C. sau actuali/foști

angajați ai societății", precum și "în relațiile comerciale cu O.,

aceste firme aveau dublă calitate, respectiv atât de furnizor, cât și cea de

client", menționându-se că "pe parcursul analizei au fost

identificate elemente care sunt de natură să trezească suspiciuni cu privire la

profitabilitatea tranzacțiilor încheiate cu anumiți parteneri contractuali

pentru O. și care pot constitui dovezi cu privire la săvârșirea unor

infracțiuni pentru unele din faptele încriminate de art. 138 din Legea nr.

85/2006", concluzia fiind una și aceeași, dar spusă cu alte cuvinte.

pronunțată de instanța de apel este dată cu încălcarea legii (art. 304 pct. 9

C. proc. civ.).

În mod corect,

instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

răspunderii civile delictuale.

Astfel, temeiul de

drept în baza căruia reclamantul formulează primul capăt de cerere îl

reprezintă dispozițiile art. 998 C. civ., potrivit cărora, orice faptă a

omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală

s-a ocazionat, a-l repara, dispoziții care, însă, nu se aplică în cauză.

Hotărârea pronunțată

de instanța de apel, care a modificat sentința primei instanțe, prin admiterea

apelului reclamantului, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

art. 30 din Constituția României privind exercitarea libertății de exprimare a

autorului articolelor.

După cum bine a

reținut Tribunalul Vâlcea, în adoptarea soluției, instanța trebuie să țină cont

de rolul care revine presei într-o societate democratică.

De asemenea, instanța

de fond a subliniat importanța aplicării directe a Convenției Europene în

dreptul intern, în special în practica internă. Astfel, raportat la art. 10 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare contează nu

numai pentru "informațiile" sau "ideile" strânse cu

bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care

"scandalizează, șochează sau neliniștesc".

Trebuie arătat că

libertatea presei include și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar

de provocare, fiind inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți

critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Hotărârea

Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986). A mai reținut Curtea Europeană că

dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai informațiilor sau

ideilor care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o

chestiune de indiferență, dar și cele care ofensează, șochează sau deranjează

statul sau orice parte a comunității.

Articolele din

"Z.V." au fost publicate în virtutea libertății de exprimare,

garantată de art. 30 din Constituție și art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, care garantează libertatea presei.

Autorul articolelor a

făcut referiri la viața publică a reclamantului, director general al SC O. SA,

societate cu capital majoritar de stat, criticând activitatea acestuia în

calitatea pe care o deține și nu se referă la viața sa privată. Articolele sunt

justificate de un interes public și se referă la chestiuni de interes general,

iar autorul articolelor nu a utilizat formule injurioase în exprimare.

În articolele

menționate nu s-a făcut referire la aspecte ale vieții particulare ale

reclamantului, ci la activitatea sa în calitate de persoană publică.

Dreptul la liberă

exprimare este prevăzut atât de legislația internă, cât și de cea comunitară,

motiv pentru care nimeni nu poate fi cenzurat în exprimarea opiniilor cât timp

nu se încalcă ordinea de drept.

În conformitate cu

dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României, libertatea de

exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor

de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin

alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Potrivit

dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituția României, Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale face parte din

dreptul intern, fiind direct aplicabilă; dispozițiile constituționale în

materie trebuie interpretate și aplicate în lumina acesteia, care dobândește

astfel forță constituțională, fiind integrată blocului de constituționalitate,

conflictul dintre Convenția europeană și o lege internă se soluționează în

favoarea primei, înlăturând de la aplicare legea internă contrară

(neconvențională).

Este de datoria

presei să transmită informații și idei cu privire la chestiuni de interes

public.

De aceea, în raport

cu dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 31

din Constituția României, a interzice unui ziarist să expună publicului

informațiile cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea

atribuțiilor profesionale, echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce privește dreptul la informare și

libertatea de exprimare.

Pentru a fi conformă

exigențelor parag. 2 al art. 10 din Convenția europeană, o ingerință în dreptul

la libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei

condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, dintre

acelea enumerate de text, să fie necesară într-o societate democratică. În

cazul nerespectării acestor trei condiții, ingerința în exercitarea dreptului

la libertatea de exprimare contravine dispozițiilor Convenției europene.

Rolul preeminent al

presei într-un stat de drept trebuie să fie luat în considerare. Altfel, presa

nu ar putea să joace rolul său indispensabil de "câine de pază" al

democrației.

Orice ingerință în

exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor

limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetățenii să aibă o privire

critică asupra exercitării activității care vizează un interes public.

Deși obligarea la

plata unor daune interese, chiar simbolice, este o sancțiune dintre cele mai

moderate, Curtea europeană consideră că acest lucru nu este suficient, în sine,

pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare, subliniind

de multe ori faptul că o atingere adusă libertății de exprimare poate să aibă

un efect descurajant cu privire la exercițiul acestei libertăți (Brasilier c.

Franței).

În ceea ce privește

buna-credință în scrierea și publicarea articolelor, aceasta se prezumă. Mai

mult chiar, cu toate încercările intimatului să demonstreze reaua-credință,

prin acreditarea ideii că articolele au fost scrise în calitate de instrument

al campaniei denigratoare plănuită de acționarul minoritar ostil P.C.C., acest

lucru nu a fost dovedit pentru că nu este real.

Prin articolele

respective nu s-a intenționat nicidecum să se lezeze demnitatea, onoarea, viața

particulară (nici nu se face vorbire în aceste articole de viața particulară)

și dreptul la propria imagine a reclamantului, ci aceste articole reprezintă

demersuri jurnalistice cu accente critice, referitoare la unele cauze care au

adus SC O. SA, al cărei director general este reclamantul, la situația actuală.

De aceea, articolele

se încadrează în limitele libertății de exprimare consacrate de dispozițiile

art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale și art. 30 alin. (1) din Constituția României, iar hotărârea

pronunțată reprezintă o ingerință în exprimarea asupra unei chestiuni de

interes public, încălcând aceste dispoziții legale.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului dă un sens larg noțiunii de informare, iar libertatea presei

a dobândit, în acest context, o importanță deosebită, presa fiind mediul cel

mai larg de circulație al ideilor și informațiilor. Curtea Europeană a

subliniat, referindu-se la libertatea presei, că principiile art. 10 sunt cu

adevărat importante.

Curtea Europeană, în

bogata ei jurisprudență, a statuat că libertatea de exprimare constituie unul

din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile

primordiale ale progresului său și al dezvoltării individuale (cauza Boldea

împotriva României). Este drept că, de asemenea, Curtea a arătat că presa nu

trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației

și drepturile celuilalt, însă îi revine sarcina de a comunica, pentru

îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra

unor subiecte de interes general (cauza de Haes și Gijels împotriva Belgiei).

Libertatea de a primi

și comunica informații implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar

dacă libertatea de exprimare, în general, și libertatea presei, în special, nu

pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.

Conținutul mesajului

exprimat public trebuie să fie liber, fără nicio ingerință din partea

autorităților publice, interpretare impusă de caracterul pluralist și obiectiv

al informației, indiferent de suportul informației sau de conținutul însuși al

mesajului informațional.

Orice ingerință în

exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor

limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetățenii să aibă o privire

critică asupra exercitării serviciului de interes public.

Curtea Europeană

afirmă că nu poate admite ca judecăți de valoare critice nu ar putea fi

formulate de presă decât dacă "adevărul" lor poate fi probat,

trimițând, în acest sens, atât la practica sa, cât și la jurisprudența Curții

Europene.

Cerința de a dovedi

adevărul unei judecăți de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă

însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului

garantat de art. 10 din Convenție (Cauza Timpul Info-Magazin împotriva

Moldovei).

În cauze asemănătoare

celei de față, marja de apreciere a autorităților naționale se circumscrie

interesului unei societăți democratice de a permite presei să își joace rolul

indispensabil de "câine de pază" și să își exercite aptitudinea de a

da informații cu privire la problemele de interes general (Hotărârea în cauza

Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei).

Instanța de apel

apreciază că utilizarea unor expresii precum: "hoț, mafiot, capul mafiei,

incompetent, il capo di tuti capi, latifundiar, satrap și Don C.R.", ar

dovedi prejudiciul cauzat intimatului-reclamant, în ceea ce privește imaginea

acestuia, în calitatea sa de om de afaceri, însă și cu privire la

personalitatea sa, la familia acestuia, precum și în relațiile în societate.

Această reținere este

criticabilă. În primul rând, în articole nu s-a utilizat cuvântul hoț la adresa

intimatului-reclamant. În al doilea rând, termenii respectivi nu au caracter

tendențios sau ofensator, ci reprezintă figuri de stil, judecăți de valoare,

fiind utilizați cu scopul de a atrage atenția opiniei publice asupra

subiectului dezbătut, să dea o "pată de culoare" textului în care

sunt inserate, articolele fiind, în fond, niște pamflete.

În concluzie,

articolele au fost publicate în baza libertății convenționale și

constituționale la exprimare, articolele fiind scrise având în vedere

informații verificate și credibile, fără să se poată face dovada că acestea ar

servi unei campanii de defăimare a reclamantului.

În speță, în mod

incontestabil, pârâtul a acționat în calitate de jurnalist și a tratat un subiect

de interes general pentru comunitatea vâlceană, legat de problemele cu care se

confruntă SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat al cărei director

general a fost reclamantul, subiect care a fost preluat, sub diverse forme, și

în alte publicații, locale sau chiar naționale, aceste lucruri nefăcând decât

să confirme faptul că articolele incriminate se înscriu în cadrul unei

dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie

informată.

Cum răspunderea

juridică delictuală poate fi antrenată numai atunci când, printr-o faptă

ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altei persoane, iar, în

speță, nu se poate reține că sunt îndeplinite aceste condiții, soluția

instanței de fond este cea legală, iar cea a instanței de apel a fost dată cu

încălcarea legii.

Pentru aceste motive,

recurenții au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate,

iar pe fond, menținerea sentinței primei instanțe.

La termenul de

dezbateri din 02 decembrie 2013, intimatul-reclamant a invocat excepția

nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., indicate în cererea de recurs.

Înalta Curte constată

că excepția nulității recursului nu poate fi primită, întrucât dezvoltarea

motivelor de recurs relevă și critici care pot fi încadrate în motivele de

nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., urmând a fi

analizate din perspectiva acestor cazuri de modificare, iar criticile ce nu se

circumscriu vreunui motiv de recurs dintre cele reglementate de art. 304 C.

proc. civ. urmează a nu fi avute în vedere de această instanță.

Examinând decizia

recurată în raport de criticile susceptibile de încadrare în dispozițiile art.

304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții au invocat că

sunt străine de natura pricinii reținerile instanței de apel în sensul că

afirmațiile din articole trebuie să aibă o bază solidă de informare, din surse

credibile și care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmații gratuite,

tendențioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputația

și dreptul la imagine al unei persoane, respectiv că articolele ar conține

informații false, minciuni intenționate și erori din neglijență.

În realitate, ceea ce

a reținut instanța de apel este faptul că "deontologia profesională a

jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, în situația în care se pretinde că articolele sunt cele de interes

general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile din articole să aibă o

bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate

ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a distruge

credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei

persoane", respectiv că, "în practica sa constantă, jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului a precizat în mod clar că libertatea de

exprimare, în temeiul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, nu acoperă sub nicio formă informația falsă, minciuna

intenționată și chiar eroarea din neglijență".

Aceste aprecieri au

fost făcute de instanța de apel în cadrul analizei limitelor exercitării

libertății de exprimare din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a jurisprudenței în materie a Curții Europene

a Drepturilor Omului.

Norma convențională

din art. 10 reglementează conținutul dreptului la liberă exprimare și limitele

exercițiului acestui drept, or problema limitelor libertății de exprimare se

impunea a fi dezlegată în cauză în raport de învestirea instanței cu o acțiune

în răspundere civilă delictuală, în care se reclama cauzarea unui prejudiciu

prin articole de presă, astfel că argumentele evocate ale instanței de apel,

care vizează această problemă, nu sunt străine de natura pricinii.

Nefiind astfel

întrunite condițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., motivul de recurs

fundamentat pe acest caz de nelegalitate nu este fondat.

În ceea ce privește

susținerile recurenților referitoare la sursele de informare care au stat la

baza articolelor de presă și la dovedirea realității faptelor prezentate în

respectivele articole, acestea pun în discuție aspecte de fapt ce nu mai pot fi

reevaluate în recurs față de abrogarea, prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr.

138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ.,

singurul care permitea analiza în recurs a situației de fapt, în raport de

probele administrate.

Prin urmare, aceste

susțineri nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.

proc. civ., în dezvoltarea căruia au fost invocate, și nici celorlalte cazuri

de modificare și casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ.

pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, așa încât ele nu vor fi

analizate.

Recurenții au invocat

și faptul că expresiile folosite în redactarea articolelor de presă nu sunt

defăimătoare, ci reprezintă figuri de stil uzitate în activitatea jurnalistică.

Aceste susțineri nu au însă nicio legătură cu cazul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în susținerea căruia au fost invocate, urmând a

fi analizate în cadrul motivului de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., unde au fost reluate în justificarea aplicării greșite a dispozițiilor

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au invocat

pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, în ce privește limitele exercitării dreptului

la liberă exprimare.

Acest motiv de recurs

nu este fondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are

dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și

libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La parag. 2, norma

convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri

și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri

sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o

societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială

sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția

sănătății sau a moralei, protecția reputației sa