ÎCCJ, decizie (scj.ro #81690)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81690) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Articole de presă prin care se aduce atingere dreptului la reputație, demnitate și imagine. Depășirea limitelor dreptului la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din Convenția europeană. Întrunirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a ziaristului. Daune morale.

Cuprins  pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

dreptul la liberă exprimare

- prejudiciu

- articol de presă

Constituția României art. 30 alin. (6)

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 10

Codul civil de la 1864, art. 998 – 999, art. 1000 alin. (3)

Fapta jurnalistului de a publica o serie de articole care cuprind afirmații la adresa unei persoane, afirmații care nu reprezintă judecăți de valoare de natură a se circumscrie libertății de exprimare, ci fapte concrete de natură a afecta viața privată, respectiv dreptul la reputație și la demnitate a unei persoane și care ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă și care, totodată, ar fi impus diligențe speciale din partea autorului articolului în a verifica realitatea faptelor relatate, constituie o faptă ilicită de natură a cauza persoanei un evident prejudiciu moral, prin atingerea adusă imaginii și reputației acestuia.  Astfel, termeni precum ”hoț, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap”, utilizați în articolele publicate pentru desemnarea unei persoane, sunt tendențioși și ofensatori, neputându-se reține că s-ar încadra în doza de exagerare a limbajului artistic, respectiv că ar reprezenta figuri de stil uzitate în limbajul jurnalistic spre a atrage atenția opiniei publice asupra subiectului dezbătut, astfel de termeni nefiind necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului, depășindu-se limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenție europeană.

Ca atare, constatându-se existența faptei ilicite (afirmațiile defăimătoare), a prejudiciului (afectarea onoarei și a demnității), și stabilindu-se legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa ziaristului, sunt îndeplinite condițiile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) C.civ. pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor și a comitentului, care nu poate fi înlăturată nici în temeiul art. 30 din Constituția României și  nici al art. 10 din Convenția europeană, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, cu atât mai mult cu cât ziaristul a depășit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție.

Secția I civilă, decizia nr. 5807

din 16 decembrie 2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 14.02.2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., director executiv al publicației „Z.V.” editată de SC P. SRL, solicitând obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă de 550.000 lei, în temeiul dispozițiilor art. 998 C.civ. și art. 8 CEDO; obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care își cere scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 lei în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 55 din același decret ; obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunța în cauză, conform dispozițiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 lei în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit dispozițiilor art. 55 din același decret;

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, de circa 20 de ani, îndeplinește funcțiile de director general și președinte al consiliului de administrație la SC O. SA, aceasta fiind una dintre cele mai mari societăți comerciale, de profil, din sud-estul Europei.

Este de notorietate că acționarul minoritar, P. SE, intenționează să acapareze pachetul majoritar de acțiuni și să preia astfel controlul total asupra SC O. SA, recurgând la diverse mijloace de presiune în acest scop, precum și faptul că reclamantul, în calitate de reprezentant legal al acționarului majoritar (împreună cu sindicatul din unitate), s-a opus sistematic și categoric tuturor acestor încercări, apărând interesele societății și, implicit, pe cele ale salariaților acesteia.

Ca urmare, devenind „inamicul public nr. 1” al P. SE, reprezentanții acestuia au înțeles că ei nu pot avea nici cea mai mică speranță de a-și atinge scopul propus, atâta timp cât reclamantul reprezintă interesele acționarului majoritar la SC O., așa încât au procedat la o veritabilă „pregătire psihologică”, prin declanșarea unei campanii furibunde de defăimare a acestuia, mizând că, în acest fel, vor reuși să-i distrugă credibilitatea în fața acționarilor, salariaților și partenerilor de afaceri și să îl îndepărteze din funcțiile de director general și de președinte al consiliului de administrație, chestiune pe care au și ridicat-o, în mod expres (dar fără succes), în mai multe adunări generale ale acționarilor, ultima fiind la data de 27 septembrie 2010.

Acesta este contextul în care pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al campaniei denigratoare plănuită împotriva reclamantului, de către acționarul minoritar ostil, P SE, pârâtul devenind „vârful de lance” al acțiunilor defăimătoare declanșate la începutul lunii noiembrie 2010, în cadrul unei serii de așa-zise „dezvăluiri” publicate în ziarul pe care-l conduce.

Pârâtul i-a trimis reclamantului propunerea scrisă prin care P. SE îi oferea 10.000 de euro plus TVA, în schimbul campaniei mediatice amintite, comunicându-i că, dacă acesta acceptă să-i plătească suma amintită, el se angajează să nu „scrie nimic negativ despre dl. R. și despre SC O.”.

Reclamantul susține că au urmat mai multe demersuri insistente pe aceeași temă, fie în cadrul unor convorbiri directe, fie la telefon sau chiar în scris, după care, văzând că refuză categoric propunerea sa, pârâtul a început tirul articolelor defăimătoare și al atacurilor la persoană, contra reclamantului, în publicația Z.V., pe care o conduce.

Astfel, în Z.V. nr. xx4 (perioada 25-28 noiembrie 2010), în editorialul „Învinși de mare Jupân”, pârâtul își recunoaște paternitatea campaniei mediatice denigratoare.

Reclamantul, contrar susținerilor pârâtului, arată că nu a fost cercetat niciodată de către fostul prim procuror T.T. sau de către vreun alt procuror din subordinea sa, neavând niciodată un dosar la parchet, astfel încât afirmațiile pârâtului reprezintă o încercare vădită a acestuia de flagrantă dezinformare și de grosolană manipulare a opiniei publice, prin situații inventate fără rușine și prin minciuni sfruntate.

Dezvăluirile susnumitului, potrivit cărora numitul T. ar fi fost numit de către reclamant în funcția de prim procuror al județului ori că reclamantul ar avea vreo contribuție la numirea unui judecător la Tribunalul Vâlcea, dau măsura elucubrațiilor și inepțiilor proferate de pârât.

Reclamantul a învederat că, în Z.V. nr. xx4 (perioada 25-28 noiembrie 2010), pe prima pagina, sub titlul „C.R., moșier cu ștaif”, se produce un atac la persoana fiului său, consemnându-se: „Moșierul junior a cumpărat în ultimii ani, în perioada 2005-2008, terenuri în zone bune din punct de vedere afaceristic-imobiliar.”

S-a arătat că, sub același titlu, pârâtul a susținut că fiul reclamantului, CA.R., este unul dintre cei mai importanți proprietari de terenuri din județul Vâlcea, deținând câteva zeci de mii de metri pătrați în Rm. Vâlcea, dar și în localitățile învecinate municipiului.

Conotația negativă și jignitoare, precum și izul de învârteală, de abuz și de incorectitudine sunt evidente, ca și scopul urmărit printr-un asemenea „articol”, prin prezentarea fiului reclamantului într-o lumină defavorabilă, prin denaturarea deliberată a unor situații și înfățișarea, cel puțin exagerată și tendențioasă, a unor fapte.

Reclamantul a susținut că toate aceste afirmații sunt mincinoase și deliberat calomnioase, înscriindu-se în tema generală stabilită de sponsorul pârâtului, aceea de compromitere a reputației sale și de subminare a intereselor legitime ale SC O. SA, pentru distrugerea credibilității, ca în acest mod să poată obține, pe de-o parte, îndepărtarea reclamantului din funcțiile pe care le deține, ca ultim obstacol în calea realizării ambițiilor acționarului minoritar, iar, pe de altă parte, pentru provocarea scăderii valorii de piață a acțiunilor la bursă, în scopul preluării, apoi, de către reprezentanții P. SE, a acestor acțiuni, deci a controlului total asupra SC O. SA, la un preț derizoriu.

De asemenea, reclamantul a susținut că afirmațiile făcute, în bătaie de joc, la adresa sa, precum „Doctorul inginer, onorabilul om de știință, de renume internațional, adică domnul „inventator” R. ...” etc., precum și caracterul repetat al acestora, demonstrează intenția răuvoitoare, de atac la persoană, caracterul de campanie mediatic susținută, vădit defăimătoare, situație ce nu are nicio legătură cu rolul de informare corectă pe care trebuie să-l aibă orice publicație și nici vreo tangență cu libertatea de exprimare, la care este îndreptățit oricare cetățean.

Reclamantul a arătat că prin faptele comise, pârâtul i-a lezat grav demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine, încălcând, în mod flagrant, toate dispozițiile legale care ocrotesc aceste valori și provocându-i astfel un imens prejudiciu moral.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 30 alin. (6) și art. 31 alin. (4) din Constituție, art. 54-55 din Decretul nr. 31/1954, art. 8 din Convenția Europeană și art. 998 C.civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, la data de 28.11.2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâții P.T., publicația Z.V. și SC P. SRL, solicitând obligarea pârâților, în solidar, la plata de daune morale în sumă de 550.000 lei, în temeiul dispozițiilor art. 1349 raportat la art. 1357 C.civ., combinat cu art. 1373, art. 1382 și art. 253 alin. (4) din același cod, art. 30 alin. (6) și (8), precum și art. 31 alin. (4) din Constituția României, art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 8 CEDO ; obligarea pârâților la încetarea încălcării dreptului reclamantului la demnitate și interzicerea comiterii unor asemenea fapte în viitor, în temeiul dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. b) C.civ. ; obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat prin care-și cer scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 253 alin. (3) lit. b) C.civ.; obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunța în cauză, conform dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. a) C.civ.

Prin încheierea de ședință din 27 martie 2012, Tribunalul Vâlcea, Secția civilă a dispus conexarea celor două dosare, în temeiul dispozițiilor art. 164 C.proc.civ.

Prin sentința nr. 1935 din 17.12.2012, Tribunalul Vâlcea, Secția I civilă

a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, invocate de pârâtul P.M.T.C., precum și cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

Tribunalul a reținut că nu se poate susține că publicația Z.V., editată de SC P. SRL, nu are calitate procesuală pasivă, în condițiile în care prin această publicație au fost editate articolele pe care reclamantul le consideră defăimătoare.

Tot astfel, excepția lipsei de interes a reclamantului, pe motiv că acțiunile formulate de acesta ar fi declanșate doar în scop șicanator, nu poate fi admisă, reclamantul urmărind sancționarea pârâtului pe temeiul răspunderii civile delictuale, pentru presupusele fapte denigratoare la adresa sa.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut următoarele:

În speță, reclamantul a pretins că pârâtul P.T. a acceptat, contra cost, rolul de instrument al campaniei denigratoare plănuită împotriva sa, de către acționarul minoritar ostil, P. SE, susnumitul devenind „vârful de lance” al acțiunilor defăimătoare declanșate împotriva sa, în cadrul unei serii de dezvăluiri publicate în ziarul pe care îl conduce.

Pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă, trebuie îndeplinite cumulativ mai multe condiții: săvârșirea unei fapte cu caracter ilicit, cauzarea prejudiciului altei persoane și existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul respectiv.

Prejudiciului moral nepatrimonial constă în rezultatul dăunător direct al unei fapte ilicite și culpabile, prin care se aduce atingere valorilor cu conținut neeconomic care definesc personalitatea umană și, deși acest rezultat nu poate fi evaluat în bani, el dă naștere dreptului și obligației de reparare în conformitate cu regulile răspunderii civile delictuale.

Instanța, în adoptarea soluției, trebuie să țină cont de rolul ce revine presei într-o societate democratică, în care, într-adevăr, presa nu trebuie să depășească anumite limite, pentru protecția reputației și drepturilor celuilalt. Cu toate acestea, presei îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice și subiecte de interes general.

De subliniat importanța aplicării directe a Convenției europene în dreptul intern, în special în practica internă. Astfel, raportat la art. 10 din Convenție, libertatea de exprimare contează nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerare drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care „scandalizează, șochează sau neliniștesc”.

În ceea ce privește libertatea presei, aceasta nu trebuie să depășească limitele dreptului la o reputație bună, ci are drept sarcină să transmită cetățenilor informații și idei. Această libertate este cu atât mai mult mai importantă de fiecare dată când presa comunică informații asupra vieții politice.

În numeroase cazuri, Curtea Europeană a statuat că presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general.

În speță, autorul publicației considerate ca defăimătoare a făcut o serie de afirmații despre viața publică a reclamantului, despre comportamentul și faptele sale în legătură cu activitatea publică, articolele incriminate tratând subiecte de interes public și conținând în principal informații privind gestionarea fondurilor SC O. SA de către reclamant, în calitatea sa de președinte al consiliului de administrație, precum și neregularități care ar fi fost comise cu ocazia încheierii diferitelor contracte de către societate, acestea fiind subiecte de interes general pentru comunitatea locală, rolul ziaristului fiind tocmai  acela de a informa și a atrage atenția publicului asupra unor asemenea fenomene.

Așa fiind, reclamantul nu a dovedit faptul că articolele publicate de pârât ar fi servit unei campanii de defăimare a sa, iar expresiile utilizate de pârât pot fi considerate figuri de stil sau simple judecăți de valoare în exprimarea notelor critice ale activității reclamantului, în calitatea sa de director general al unei societăți cu capital majoritar de stat.

Potrivit art. 8 din CEDO și art. 31 din Constituția României, a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile cu privire la activitatea unei persoane publice, în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, echivalează cu o încălcare a art. 10 din CEDO, în ceea ce privește dreptul la informare și libertatea de exprimare. În acest context, a se aplica o sancțiune pecuniară unui ziarist care aduce critici unei persoane publice, are menirea de a-l determina pe acesta ca pe viitor să nu mai critice și să renunțe la discutarea publică a problemelor publice.

În speță, nimic nu dovedește că faptele descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu se poate susține că ar fi vorba de o campanie de defăimare împotriva reclamantului, mai ales că articolele incriminate nu purtau asupra vieții private a reclamantului, ci asupra comportamentelor și atitudinilor care implicau calitatea sa de președinte al consiliului de administrație al SC O. SA.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă nr. 76 din 30.04.2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă

a admis apelul reclamantului și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea față de pârâții P.M.T.C. și SC P. SRL. ; a obligat pe acești pârâți să plătească reclamantului 50.000 lei, cu titlu de daune morale ; a obligat pe cei doi pârâți să publice pe prima pagină a publicației Z.V. decizia, timp de două luni ; a menținut în rest sentința.

În motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a pronunțat o soluție nelegală, reținând că instanța națională, raportat la dispozițiile art. 20 din Constituție, trebuie să aplice cu prioritate principiile CEDO în acest caz, precum și dispozițiile art. 10 din Convenția europeană, coroborate cu cele ale art. 8 din aceeași convenție, respingând totuși acțiunea formulată de către apelantul-reclamant.

Însă, în accepțiunea dispozițiilor art. 10 din CEDO, libertatea de exprimare nu poate fi nelimitată și nu poate servi interesele private ale unei persoane sau ale unui grup de persoane, cu scopul de a manipula opinia publică, în caz contrar această libertate de exprimare nu mai poate fi numită „câinele de pază al democrației”, așa cum de altfel a fost consacrată expresia, în primele decizii ale jurisprudenței CEDO în această materie.

De altfel, prima instanță a reținut, în esență, că acțiunea este nefondată, deoarece articolele de presă au abordat un subiect de ordin general, care interesează societatea și că în toate aceste articole, apelantul-reclamant a figurat în calitate de persoană publică, ci nu ca persoană fizică.

De asemenea, în mod eronat s-a concluzionat că articolele ar avea la bază informații reale, autorul acestora fiind de bună-credință. Dimpotrivă, articolele de presă la adresa apelantului-reclamant nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 10 din CEDO, practic fiind incident alin. 2 din acest articol, respectiv intimatul-pârât nu se poate prevala de dispozițiile art. 10 alin. 1 din CEDO (așa cum a statuat Curtea Europeană în cazul

Tănăsoaica împotriva României

).

Potrivit dispozițiilor art. 10 din CEDO, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți necesită îndeplinirea unor îndatoriri și responsabilități ce se circumscriu deontologiei profesionale a presei și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, potrivit art. 10 alin. 2 din CEDO, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, precum și în alte cazuri.

Drept urmare, fiind adevărat că privatizarea societății comerciale O. este un subiect de ordin general, care interesează societatea românească, în acest context, calitatea apelantului-reclamant de director general ar fi putut fi abordată în articole de presă, însă cu respectarea strictă a condițiilor analizate mai sus.

Deontologia profesională a jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din CEDO, în situația în care se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile din articole să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot fi verificate ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onorarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane.

În speța dedusă judecății, de exemplu articolul care vizează în mod exclusiv persoana apelantului-reclamant, ci nu calitatea de funcție publică a acestuia, în care se precizează că reclamantul ar fi angajat un anume magistrat, la Tribunalul Vâlcea, prin relațiile pe care le deține, nu îndeplinește cerințele art. 10 din CEDO.

În realitate, prin limbajul folosit în mod intenționat și anume: hoț, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap și Don Costelino R., intimatul-pârât a urmărit în mod evident și deliberat, prin limbajul caracteristic mafiei siciliene, să inducă în conștiința opiniei publice faptul că apelantul-reclamant se ocupă cu afaceri dubioase, că are legături cu diverși magistrați pe care „i-ar fi ajutat” să ajungă în funcție și că ar avea relații în lumea interlopă, fiind dovedit evident prejudiciul cauzat apelantului-reclamant, în ceea ce privește imaginea acestuia, în calitatea sa de om de afaceri, însă și cu privire la personalitatea sa, la familia acestuia, precum și la relațiile în societate.

Dacă pârâtul-jurnalist ar fi vrut să informeze opinia publică cu privire la privatizarea societății comerciale O., informație care ar fi reprezentat una de ordin general și care interesează societatea românească, așa cum de altfel se pretinde și în întâmpinare, acesta ar fi trebuit să indice care este baza publicării respectivelor articole, respectiv care sunt informațiile concrete, cu folosirea unui limbaj normal, firesc, civilizat, deoarece toate expresiile precizate mai sus nu pot fi catalogate drept „figuri de stil”, așa cum motivează instanța de fond.

Pe de altă parte, nu se poate susține nici buna-credință a intimatului-pârât în publicarea articolelor ce fac obiectul prezentei cauze, ci, dimpotrivă, este dovedită reaua-credință prin înscrisul din dosarul de fond, din care rezultă că pârâtul îl anunță pe reclamant că, în respectarea angajamentelor luate, nu va scrie nimic negativ despre d-nul R. și nici despre O. și că va evita subiectele nefavorabile, situație care se coroborează cu celălalt înscris, prin care Compania P. a solicitat intimatului-pârât declanșarea unei campanii mediatice, cu titulatura „P. rămâne în continuare interesată de privatizarea O”, oferind suma de 10.000 euro + TVA în acest sens, cu condiția obligatorie de a întrerupe colaborarea publicitară cu SC O.

Din depozițiile martorilor audiați în cauză, reiese că articolele publicate de către intimatul-pârât au fost de natură să afecteze imaginea publică a reclamantului, situație repercutată asupra activității societății la care acesta era director, în fața unor parteneri de afaceri și a unor bănci, precum și a personalului din subordine, fiind dovedită fapta ilicită a pârâtului, constând în publicarea de către acesta a unor articole în care reclamantul este denigrat în mod repetat, fiind evident că prin aceste articole nu s-a dorit să se prezinte vreo informație credibilă și dovedită, ci, dimpotrivă, discreditarea apelantului-reclamant, situație în care pârâtul nu se poate bucura de protecția instituită prin art. 10 din CEDO.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce reprezintă un interes general, cu obligarea ziariștilor de a publica informații și idei, fără a depăși anumite limite, ținând seama de protecția drepturilor și a reputației persoanei.

În altă ordine de idei, trebuie avut în vedere principiul general potrivit căruia se soluționează problema despăgubirilor, respectiv principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, pentru determinarea cuantumului despăgubirilor. Cum restabilirea situației anterioare, în ceea ce privește prejudiciul moral, este aproape imposibilă, prin acordarea unor despăgubiri se asigură numai obținerea anumitor satisfacții de către partea vătămată, în această materie neexistând criterii matematice obiective pentru cuantificarea prejudiciului, judecătorul dispunând de o mare marjă de apreciere la stabilirea sumei ce trebuie plătită persoanei lezate, apreciind gravitatea impactului produs de către afirmațiile denigratoare ale pârâtului asupra onorarei, reputației și demnității apelantului-reclamant.

De altfel, în practica sa constantă, jurisprudența CEDO a precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană, nu acoperă sub nicio formă informația falsă, minciuna intenționată și chiar eroarea din neglijență.

Curtea Europeană a reamintit că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi: numele său, integritatea sa fizică și morală, iar garanția oferită de art. 8 din CEDO este destinată în principal să asigure dezvoltarea personalității fiecărui individ, în relațiile sale cu semenii, fără ingerințe din afară. Așadar, există o zonă de interacțiune dintre individ și terți, care, chiar și într-un context considerat public sau politic, poate aparține vieții private, situație față de care publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este și una publică (

Schüssel c. Austriei

, decizia din 21 februarie 2002).

În speța dedusă judecății este vorba de mai multe publicații care au afectat în mod clar reputația apelantului-reclamant, situație față de care CEDO a reamintit că, potrivit jurisprudenței sale constante, dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenție, cu atât mai mult cu cât sunt folosite expresii calomniatoare, însoțite de fotografii ale apelantului-reclamant (cauzele

Minelli c. Elveției

, decizia din 14 iunie 2005, cauzele

Gunnarsson c. Islandei

, 20 octombrie 2006 și cauza

Pfeifer c. Austriei

, 15 noiembrie 2007).

În acest context, Curtea a apreciat că obligația pozitivă care rezultă din art. 8 din CEDO este pusă în discuție, în situația în care afirmațiile din articole au depășit limitele criticilor acceptabile, prin prisma dispozițiilor art. 10 din CEDO.

S-a constatat că toate articolele au avut drept scop să ofenseze pe apelantul-reclamant și să aducă atingere reputației, onoarei și dreptului la imagine al acestuia, toate articolele fiind publicate cu motivația servirii interesului public și pretinselor chestiuni generale care interesează, de altfel, societatea românească.

Dacă presa nu trebuie să treacă de anumite limite, în special de protecție a reputației și a drepturilor unei persoane, îi revine totuși obligația să comunice, în respectarea obligațiilor și responsabilităților sale, informații și idei privind problemele politice, precum și celelalte teme de interes general (a se vedea, printre multe altele,

De

Haes și

Gijsels împotriva

Belgiei

,

hotărârea din 24 februarie 1997,

Thoma împotriva Luxemburgului

,

nr. 38432/97 și

Colombani și alții împotriva Franței

,

nr. 51279/99).

În această privință, trebuie amintită jurisprudența constantă a CEDO, conform căreia, pentru a aprecia existența unei „nevoi sociale imperioase” capabile să justifice o ingerință în exercitarea libertății de exprimare, este necesar să se facă o distincție clară între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea faptelor se poate dovedi, judecățile de valoare se pretează unei demonstrații a corectitudinii lor [a se vedea, printre altele, hotărârea

De Haes și Gijsels

,

citată anterior, pct. 235, pct. 42; și

Harlanova împotriva Letoniei

(dec), nr. 57313/00]. CEDO reamintește că protecția oferită ziariștilor de art. 10 din Convenție este condiționată de faptul că părțile în cauză trebuie să acționeze cu bună-credință, astfel încât să ofere informații demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice

(

Radio France și alții împotriva Franței

,

nr.53984/00).

Mai mult, dacă este vorba de informații atribuite unor terți, se impune o și mai mare rigoare și prudență deosebită, înainte de publicare [a se vedea,

Stângii împotriva României

(dec), nr.57551/00, 9 noiembrie 2004], iar în speța dedusă judecății intimatul-pârât a dovedit rea-credință în publicarea articolelor.

Este deosebit de importantă marja de apreciere în domeniul complex și instabil al privatizării societăților comerciale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei

de

apreciere, atunci când în joc nu se află simplele afirmații pur „comerciale” ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o dezbatere de interes general (

Krone Verlag GmbH & Co.KG

,

citată anterior și

Hertel împotriva Elveției

,

25 august 1998).

Având în vedere considerentele arătate, curtea a apreciat că apelul reclamantului este fondat, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul admiterii în parte a acțiunii și obligării pârâtului P.M.T.C. la plata sumei de 50.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind îndeplinite cerințele art. 998 și art. 999 C.civ., iar în baza dispozițiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data introducerii acțiunii, obligarea pârâtului să publice pe prima pagină a publicației Z.V. decizia curții, timp de două luni.

Decizia din apel a fost atacată cu recurs, de către pârâții P.M.T.C. și SC P. SRL,

care au invocat următoarele motive:

rt. 304 pct. 7 C.pr.civ.).

În ceea ce privește reținerile instanței de apel, în sensul că afirmațiile din

articole trebuie să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot

fi verificate ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a

distruge credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane,

acestea sunt străine de natura pricinii, în condițiile în care s-a arătat care au fost

sursele de informare, relația contractuală dintre SC P. SRL și SC

O. SA dând posibilitatea ziaristului să intre în posesia unor înscrisuri,

dar și alte surse, unele din acestea fiind Oficiul Registrul Comerțului, foști și

actuali salariați ai SC O. SA. Străină de natura pricinii este și reținerea

că articolele ar conține informații false, minciuni intenționate și erori din neglijență.

Chiar și Tribunalul Vâlcea a arătat, în soluția pronunțată, că nimic nu dovedește

că faptele descrise de pârât erau în totalitate false, astfel că nu se poate susține că ar fi vorba de o campanie de defăimare împotriva reclamantului, mai ales că

articolele incriminate nu purtau asupra vieții private a reclamantului, ci asupra

comportamentului și atitudinilor care implicau calitatea sa de președinte al consiliului de administrație al SC O. SA.

Subiecte referitoare la managementul defectuos care a dus, în final, la starea de

insolvență a SC O. SA, au fost dezbătute în numeroase emisiuni TV, fiind scrise multe articole atât în presa locală, cât și cea centrală, în care activitatea managerială a apelantului a fost criticată.

De altfel, cele publicate de către pârât, respectiv neregulile, măsurile

neperformante, tranzacțiile comerciale păguboase pentru societate, investițiile nerentabile, toate realizate sub managementul apelantului, au fost constatate în

„Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei SC O. SA”, întocmit de către R.

SPRL și B.B.R. SPRL - Consorțiu administratori judiciari din

martie 2013, din dosarul aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea, având ca obiect cererea de insolvență a SC O. SA.  Raportul în cauză arată care au fost măsurile manageriale inadecvate luate în cadrul SC O. SA, precum remunerarea nonperformanței, existența mai multor companii cu care combinatul a desfășurat relații comerciale în condiții defavorabile, companii controlate direct sau indirect chiar de către managementul său. Astfel, sunt înșiruite în tabel companiile în cauză, la care apelantul-reclamant sau rudele sale sunt menționați ca administratori sau asociați statutari, respectiv R.A.C., R.G., precum și cei doi martori propuși de apelantul-reclamant, A.S. și N.R.O., foști directori, etc.

De asemenea, la capitolul „Identificarea persoanelor vinovate de cauzarea stării

de insolvență” sunt menționați RC., O.N.R, V.M., etc.

Este foarte adevărat că expresiile

folosite în articole nu au fost cele ale unui expert financiar-contabil sau jurist, ci ale unui jurnalist, au fost folosite figuri de stil cu impact puternic în ideea de a trage un semnal de alarmă, expresiile putând fi considerate provocatoare sau chiar dure, șocante, dar sunt folosite în scopul de a aduce în atenția opiniei publice un subiect de interes general și cu puternic impact economic și social în județul Vâlcea și chiar în România, de a trage un semnal de alarmă privind situația creată.

S-au folosit expresii ca „firme căpușe”, „decapitalizare”, „devalizare”, iar în „Raport” se menționează, cu alte cuvinte, „ ...se poate observa că

societatea debitoare a derulat tranzacții cu un număr semnificativ de firme, care aveau ca și asociați sau administratori statutari membri ai familiei d-lui R.

C. sau actuali/foști angajați ai societății”,

precum și „în relațiile

comerciale cu O., aceste firme aveau dublă calitate, respectiv atât de furnizor, cât și cea de client”,

menționându-se că „pe parcursul analizei au fost

identificate elemente care sunt de natură să trezească suspiciuni cu privire la

profitabilitatea tranzacțiilor încheiate cu anumiți parteneri contractuali pentru

O. și care pot constitui dovezi cu privire la săvârșirea unor infracțiuni pentru

unele din faptele încriminate de art. 138 din Legea nr. 85/2006”,

concluzia fiind

una și aceeași, dar spusă cu alte cuvinte.

legii (art.304 pct. 9 C.

pr.civ.).

În mod corect, instanța de fond a reținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale.

Astfel, temeiul de drept în baza căruia reclamantul formulează primul capăt de cerere îl reprezintă dispozițiile art. 998 C.civ., potrivit cărora, orice faptă

a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a

ocazionat, a-l repara,

dispoziții care, însă, nu se aplică în cauză.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel, care a modificat sentința primei instanțe, prin admiterea apelului reclamantului, este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din CEDO

și art. 30 din Constituția României

privind

exercitarea libertății de exprimare a autorului articolelor.

După cum bine a reținut Tribunalul Vâlcea, în adoptarea soluției, instanța

trebuie să țină cont de rolul care revine presei într-o societate democratică.

De asemenea, instanța de fond a subliniat importanța aplicării directe a Convenției Europene în dreptul intern, în special în practica internă. Astfel,

raportat la art. 10 din Convenția Europeană, libertatea de

exprimare contează nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu

bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care

„scandalizează, șochează sau neliniștesc”. Trebuie arătat că libertatea presei include și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, fiind inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (Hotărârea

Lingens împotriva Austriei

din 8 iulie 1986). A mai reținut Curtea Europeană că dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai informațiilor sau ideilor care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferență, dar și cele care ofensează, șochează sau deranjează statul sau orice parte a comunității.

Articolele din Z.V. au fost publicate în virtutea libertății de exprimare, garantată de art. 30 din Constituție și art. 10 din CEDO

,

care garantează

libertatea presei.

Autorul articolelor a făcut referiri la viața publică a reclamantului, director general al SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat, criticând activitatea acestuia în calitatea pe care o deține și nu se referă la viața sa privată. Articolele sunt justificate de un interes public și se referă la chestiuni de interes

general, iar autorul articolelor nu a utilizat formule injurioase în exprimare.

În articolele menționate nu s-a făcut referire la aspecte ale vieții particulare ale reclamantului, ci la activitatea sa în calitate de persoană publică.

Dreptul la liberă exprimare este prevăzut atât de legislația internă, cât și de cea comunitară, motiv pentru care nimeni nu poate fi cenzurat în exprimarea opiniilor cât timp nu se încalcă ordinea de drept.

În conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1) din Constituția României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Potrivit dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituția României, Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale

face parte din

dreptul intern, fiind direct aplicabilă; dispozițiile constituționale în materie trebuie interpretate și aplicate în lumina acesteia, care dobândește astfel forță constituțională, fiind integrată blocului de constituționalitate, conflictul dintre Convenția europeană și o lege internă se soluționează în favoarea primei, înlăturând de la aplicare legea internă contrară (neconvențională).

Este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiuni de interes public.

De aceea, în raport cu dispozițiile art. 8 din CEDO și art. 31 din Constituția

României, a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale, echivalează cu o încălcare a art. 10 din CEDO, în ceea ce privește dreptul la informare și libertatea de exprimare.

Pentru a fi conformă exigențelor paragrafului 2 al art. 10 din Convenția europeană, o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, trei condiții: să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim, dintre acelea enumerate de text, să fie necesară într-o societate democratică. În cazul nerespectării acestor trei condiții, ingerința în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare contravine dispozițiilor Convenției europene.

Rolul preeminent al presei într-un stat de drept trebuie să fie luat în considerare. Altfel, presa nu ar putea să joace rolul său indispensabil de „câine de pază” al democrației. Orice ingerință în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetățenii să aibă o privire critică asupra exercitării activității care vizează un interes public.

Deși obligarea la plata unor daune interese, chiar simbolice, este o sancțiune

dintre cele mai moderate, Curtea europeană consideră că acest lucru nu este suficient, în sine, pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare, subliniind de multe ori faptul că o atingere adusă libertății de exprimare poate să aibă un efect descurajant cu privire la exercițiul acestei libertăți (

Brasilier c. Franței).

În ceea ce privește buna-credință în scrierea și publicarea articolelor, aceasta

se prezumă. Mai mult chiar, cu toate încercările intimatului să demonstreze reaua-

credință, prin acreditarea ideii că articolele au fost scrise în calitate de instrument al campaniei denigratoare plănuită de acționarul minoritar ostil P. SE, acest

lucru nu a fost dovedit pentru că nu este real. Prin articolele respective nu s-a intenționat nicidecum să se lezeze demnitatea, onoarea, viața particulară (nici nu se face vorbire în aceste articole de viața particulară) și dreptul la propria imagine a reclamantului, ci aceste articole reprezintă demersuri jurnalistice cu accente critice, referitoare la unele cauze care au adus SC O. SA, al cărei director general este reclamantul, la situația actuală.

De aceea, articolele se încadrează în limitele libertății de exprimare consacrate de dispozițiile art. 10 din CEDO

și art. 30 alin. (1) din

Constituția României, iar hotărârea pronunțată reprezintă o ingerință în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public, încălcând aceste dispoziții legale.

Curtea europeană dă un sens larg noțiunii de informare,

iar libertatea presei a dobândit, în acest context, o importanță deosebită, presa

fiind mediul cel mai larg de circulație al ideilor și informațiilor. Curtea europeană

a subliniat, referindu-se la libertatea presei, că principiile art. 10 sunt cu adevărat importante.

Curtea Europeană, în bogata ei jurisprudență, a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și al dezvoltării individuale (cauza

Boldea împotriva României

). Este drept că, de

asemenea, Curtea a arătat că presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând

în special de protecția reputației și drepturile celuilalt, însă îi revine sarcina de a

comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor subiecte de interes general (cauza

de Haes și Gijels împotriva Belgiei

).

Libertatea de a primi și comunica informații implică interzicerea oricărui sistem de cenzură, chiar dacă libertatea de exprimare, în general, și libertatea

presei, în special, nu pot exista fără anumite limite prevăzute de lege.

Conținutul mesajului exprimat public trebuie să fie liber, fără nicio

ingerință din partea autorităților publice, interpretare impusă de caracterul pluralist

și obiectiv al informației, indiferent de suportul informației sau de conținutul însuși

al mesajului informațional. Orice ingerință în exprimarea asupra unei chestiuni de interes public trebuie să fie supusă unor limite absolut stricte, pentru a nu descuraja cetățenii să aibă o privire critică asupra exercitării serviciului de interes public.

Curtea Europeană afirmă că nu poate admite ca judecăți de valoare critice nu ar putea fi formulate de presă decât dacă „adevărul” lor poate fi probat,

trimițând, în acest sens, atât la practica cât și la jurisprudența sa.

Cerința de a dovedi adevărul unei judecăți de valoare este imposibil de îndeplinit și încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de art. 10 din Convenție (cauza

Timpul Info-Magazin împotriva Moldovei

).

În cauze asemănătoare celei de față, marja de apreciere a

autorităților naționale se circumscrie interesului unei societăți

democratice de a permite presei să își joace

rolul indispensabil de „câine de pază” și să își exercite aptitudinea de a da

informații cu privire la problemele de interes general (cauza

Tromso

și Stensaas împotriva Norvegiei

).

Instanța de apel apreciază că utilizarea unor expresii precum: „hoț, mafiot,

capul mafiei, incompetent, il capo di tuti capi, latifundiar, satrap și Don Costelino

R.”,

ar dovedi prejudiciul cauzat intimatului-reclamant, în ceea ce privește

imaginea acestuia, în calitatea sa de om de afaceri, însă și cu privire la

personalitatea sa, la familia acestuia, precum și în relațiile în societate.

Această reținere este criticabilă. În primul rând, în articole nu s-a utilizat

cuvântul hoț la adresa intimatului-reclamant. În al doilea rând, termenii respectivi

nu au caracter tendențios sau ofensator, ci reprezintă figuri de stil, judecăți de valoare, fiind utilizați cu scopul de a atrage atenția opiniei publice asupra subiectului dezbătut, să dea o „pată de culoare” textului în care sunt inserate, articolele fiind, în fond, niște pamflete.

În concluzie, articolele au fost publicate în baza libertății convenționale și constituționale la exprimare, articolele fiind scrise având în vedere informații verificate și credibile, fără să se poată face dovada că acestea ar servi unei campanii de defăimare a reclamantului.

În speță, în mod incontestabil, pârâtul a acționat în calitate de jurnalist și a tratat un subiect de interes general pentru comunitatea vâlceană, legat de problemele cu care se confruntă SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat al cărei director general a fost reclamantul,

subiect care a fost preluat, sub diverse forme, și în alte publicații, locale sau chiar

naționale, aceste lucruri nefăcând decât să confirme faptul că articolele incriminate se înscriu în cadrul unei dezbateri de interes pentru comunitatea locală, care avea dreptul să fie informată.

Cum răspunderea juridică delictuală poate fi antrenată numai atunci când, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altei persoane, iar, în speță, nu se poate reține că sunt îndeplinite aceste condiții, soluția instanței de fond este cea legală, iar cea a instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii.

Examinând decizia recurată în raport de criticile susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte a reținut următoarele:

articole trebuie să aibă o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot

fi verificate ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a

distruge credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane, respectiv că

articolele ar conține informații false, minciuni intenționate și erori din neglijență.

În realitate, ceea ce a reținut instanța de apel este faptul că

„deontologia profesională a jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din CEDO, în situația în care se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile din articole să aibă

o bază solidă de informare, din surse credibile și care pot

fi verificate ulterior, ci nu afirmații gratuite, tendențioase, cu scopul vădit de a

distruge credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane”, respectiv că, „în practica sa constantă, jurisprudența CEDO  a precizat în mod clar că libertatea de exprimare, în temeiul dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană, nu acoperă sub nicio formă

informația falsă, minciuna intenționată și chiar eroarea din neglijență”.

Aceste aprecieri au fost făcute de instanța de apel în cadrul analizei limitelor exercitării libertății de exprimare din perspectiva dispozițiilor art. 10 din

Convenție și a jurisprudenței în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Norma convențională din art. 10 reglementează conținutul dreptului la liberă exprimare și limitele exercițiului acestui drept, or problema limitelor libertății de exprimare se impunea a fi dezlegată în cauză în raport de învestirea instanței cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, în care se reclama cauzarea unui prejudiciu prin articole de presă, astfel că argumentele evocate ale instanței de apel, care vizează această problemă, nu sunt străine de natura pricinii.

Nefiind astfel întrunite condițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., motivul de recurs fundamentat pe acest caz de nelegalitate nu este fondat.

În ceea ce privește susținerile recurenților referitoare la sursele de informare care au stat la baza articolelor de presă și la dovedirea realității faptelor prezentate în respectivele articole, acestea pun în discuție aspecte de fapt ce nu mai pot fi reevaluate în recurs față de abrogarea, prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, a motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C.pr.civ., singurul care permitea analiza în recurs a situației de fapt, în raport de probele administrate.

Prin urmare, aceste susțineri nu se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., în dezvoltarea căruia au fost invocate, și nici celorlalte cazuri de modificare și casare prevăzute expres și limitativ de art. 304 C.pr.civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, așa încât ele nu au fost analizate.

Recurenții au invocat și faptul că expresiile folosite în redactarea articolelor de presă nu sunt defăimătoare, ci reprezintă figuri de stil uzitate în activitatea jurnalistică. Aceste susțineri nu au însă nicio legătură cu cazul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., în susținerea căruia au fost invocate, urmând a fi analizate în cadrul motivului de recurs fundamentat pe art. 304 pct. 9 C.pr.civ., unde au fost reluate în justificarea aplicării greșite a dispozițiilor art. 10 din CEDO.

Acest motiv de recurs nu este fondat, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, art. 10 din Convenția europeană prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptul