ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 36/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului Vâlcea la data de 28 februarie 2011, reclamantul R.C. a chemat în
judecată pe pârâtul P.T., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care acesta
să fie obligat la plata sumei de 550.000 RON, reprezentând valoarea daunelor
morale suferite și să se dispună publicarea, în „Z.V.”, a unui comunicat de
presă, cu scopul de a repara prejudiciul moral, precum și a hotărârii ce se va
pronunța în cauză, pe cheltuiala pârâtului, sub sancțiunea plății unei amenzi
civile pe zi de întârziere.
În motivarea cererii,
s-a arătat că reclamantul a îndeplinit funcția de director general și președinte
al consiliului de administrație la SC O. SA, pe o perioadă de cca. 20 de ani.
Pârâtul a publicat în
„Z.V.” mai multe articole defăimătoare, de natură să îi lezeze demnitatea. În conținutul
acestor articole, pârâtul a făcut referire la gestionarea frauduloasă a societății
de către reclamant, în sensul că a sustras sume din patrimoniul acesteia, a înființat
„firme căpușă”, dobândind astfel o avere impresionantă, ca urmare a acestor fapte
în țară și străinătate, impunându-și influența în toate domeniile vieții economice,
politice și în justiție.
Pârâtul l-a numit pe reclamant,
în mod repetat, „hoț”, „mafiot”, „capul mafiei”, „incompetent”, „latifundiar”, „satrap”,
în articolele publicate, făcând referire într-un mod ironic la pregătirea sa științifică.
Prin întâmpinare, pârâtul
a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale
pasive și a lipsei de interes.
Tribunalul Vâlcea, prin
sentința civilă nr. 1936 din 17 decembrie 2012, a respins cererea de chemare în
judecată ca nefondată.
Pentru a pronunța această
soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a justificat interesul formulării
unei acțiuni civile în pretenții împotriva pârâtului, care are calitate procesuală,
dar aceasta nu este fondată, deoarece nu s-a făcut dovada că faptele la care s-a
referit pârâtul sunt în totalitate false, ziaristul neavând ca scop să-l defăimeze
pe reclamant.
Autorul publicației a
făcut afirmații despre viața publică a reclamantului, despre comportamentul și faptele
sale în legătură cu activitatea de interes public privind gestionarea fondurilor
SC O. SA, în calitate de președinte al consiliului de administrație, articolele
publicate reprezentând manifestarea dreptului de exprimare, potrivit art. 10 din
Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva acestei hotărâri,
a formulat apel reclamantul, în dezvoltarea căruia, s-a referit pe larg la situația
de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată și, în esență, a criticat sentința
pentru motivul că instanța a făcut o apreciere greșită a condițiilor răspunderii
civile delictuale, în sensul că articolele publicate nu au avut un caracter denigrator.
Prin întâmpinare, pârâtul
a solicitat respingerea apelului, ca nefondat.
Prin decizia civilă
nr. 82 din 14 mai 2013, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a respins, ca nefondat,
apelul formulat de reclamantul R.C., pentru următoarele motive:
Pârâtul, în calitatea
sa de ziarist, a publicat în „Z.V.”, editat de SC P. SRL, mai multe articole în
care s-a referit la activitatea desfășurată de către reclamant, în calitatea sa
de președinte al consiliului de administrație al SC O. SA.
Prin aceste articole,
pârâtul a urmărit să dezvăluie publicului modul de gestionare a societății de către
reclamant, făcând astfel referire la o gestionare contrară intereselor societății
și cu scopul dobândirii unei averi frauduloase, impresionante, în țară și în străinătate,
precum și a unei influențe pe plan local, mai ales în domeniul justiției, unde reclamantul
are relații apropiate cu magistrații.
În conținutul articolelor,
pârâtul s-a referit, într-un mod ironic, și la pregătirea profesională a reclamantului.
Articolele publicate,
potrivit apărărilor pârâtului, au fost manifestarea dreptului la libertatea de exprimare,
conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în sensul că acesta
cuprinde libertatea oricărei persoane de a-și exprima opinii, respectiv de a primi
informații, fără amestecul autorităților publice.
Dreptul la libertatea
de exprimare nu are un caracter absolut, ci comportă îndatoriri și responsabilități,
putând să fie limitat într-o societate democratică, pentru respectarea unor valori
fundamentale, printre care, în textul enunțat, este enumerat dreptul la reputație.
Reclamantul a invocat
încălcarea dreptului său la reputație, prin articolele publicate, acestea având
un caracter defăimător, de natură să-l expună disprețului public, cauzându-i astfel
un prejudiciu moral.
Cu privire la exercitarea
dreptului la libertatea de exprimare, în jurisprudența C.E.D.O., au fost pronunțate
soluții, în sensul că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea
de opinie, însă aceasta trebuie să fie exprimată de o așa manieră încât să existe
un echilibru între exercițiul dreptului și protecția intereselor și drepturilor
individuale ale altor persoane, autorităților publice revenindu-le sarcina de a
asigura exercițiul acestei libertăți.
Cu referire specială la
presă, C.E.D.O. a reținut că libertatea de informare este incompatibilă cu existența
oricărui „sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă”, dar și aceasta presupune
existența responsabilității.
Ziaristul, în exprimarea
mesajului, trebuie să acționeze cu bună știință, pentru a informa publicul într-un
mod demn de crezare, însă îi este recunoscută și „o posibilă doză de exagerare sau
chiar de provocare privitoare la opiniile pe care le formulează”, dacă aceste judecăți
de valoare au la bază o stare factuală.
Judecata de valoare a
ziaristului, chiar dacă este exagerată, dar se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută
de către public, nu necesită obligația acestuia de a demonstra realitatea, potrivit
soluțiilor pronunțate în jurisprudența C.E.D.O.
Pârâtul, în articolele
sale, s-a referit la activitatea de gestionare frauduloasă a SC O. SA, pornind de
la o situație de fapt cunoscută, aceea că reclamantul îndeplinea funcția de director
general al acesteia și președinte al consiliului de administrație, situația economică
a societății fiind una dificilă și de notorietate în ultima perioadă.
Pornind de la această
stare factuală, ziaristul a formulat judecăți de valoare, în sensul că, datorită
averii dobândită în mod fraudulos, reclamantul a devenit un „latifundiar”, „baron”
sau un „jupân”, procurându-și influență pe plan local, mai ales în domeniul
justiției, potrivit cu interesele sale.
Tot în legătură cu această
gestionare, pârâtul a exagerat folosind aprecieri ironice cu privire la pregătirea
științifică a reclamantului, iar, într-unul din articole, se face mențiunea că „lațul
pentru fostul director de la SC O. SA” s-a strâns, amintindu-i acestuia că „jaful
se numește jaf, hoțul se numește hoț (…)”.
Articolele publicate de
către pârât, pornind de la o situație de fapt cunoscută, cuprinde exagerări, însă
scopul acestora este acela de provocare a opiniei cetățenilor, principiul libertății
de informare fiind asigurat de către autoritățile publice prin obligația negativă
a statului de a nu stânjeni în niciun fel exercițiul liber a transmiterii opiniilor
și informațiilor de interes public.
În aceste condiții, exercitarea
dreptului la libertatea de exprimare a avut loc în limitele la care se referă
art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a se putea reține încălcarea
protecției reputației reclamantului, fiindcă s-a păstrat un echilibru între interesul
urmărit de către ziarist de informare a opiniei publice și dreptul la reputație
al reclamantului.
Împotriva acestei decizii,
a declarat recurs, în termen legal, reclamantul R.C., solicitând admiterea recursului,
modificarea în tot a deciziei atacate și admiterea acțiunii, urmând a dispune în
sensul celor solicitate în cererea de chemare în judecată.
În dezvoltarea motivelor
de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul
a arătat următoarele:
- Prin decizia recurată,
au fost încălcate flagrant dispozițiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (aplicabile
în speță), referitoare la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale.
În C. civ. actual, a fost
preluată și dezvoltată reglementarea legală cu privire la respectul datorat ființei
umane și drepturile ei inerente, prin dispozițiile art. 58 și urm., art. 72,
art. 73 și urm., consfințindu-se dreptul oricărei persoane la demnitate, la reputație,
la onoare și la propria imagine.
Așa cum rezultă din probele
dosarului, timp de peste doi ani și jumătate, în articolele publicate în ziarul
pe care-l patronează și-l conduce, pârâtul P.T. i-a adus grave acuze reclamantului,
devalizarea combinatului chimic al cărui director general era, jecmănirea patrimoniului
acestuia, îmbogățirea sa ilicită, dobândirea de diverse terenuri, spații comerciale,
palate, în România, Austria, Canada, mituirea unor înalți demnitari din diverse
instituții ale statului, inclusiv din justiție, și, totodată, i-a atribuit cele
mai infamante etichetări, mafiot, satrap, șeful mafiei, etc.
Toate aceste fapte concrete,
săvârșite în mod repetat, nu se încadrează în exercitarea dreptului la libera exprimare,
cum, vădit eronat, consideră Curtea de Apel Pitești, ci reprezintă atingeri grave
ale dreptului său la demnitate, la reputație, la onoare și la propria imagine.
Curtea de Apel Pitești
a ignorat gravitatea acuzelor, repetate în mod obsesiv în articolele pârâtului,
fapte care, dacă ar fi adevărate, l-ar expune unor severe sancțiuni: decapitalizarea
SC O. SA, coordonarea activității de căpușare a societății, îmbogățirea personală
pe seama jefuirii patrimoniului unității, coruperea unor magistrați, politicieni,
polițiști și alte autorități ale statului, etc.
Pe de altă parte, s-a
ignorat, în mod deliberat, netemeinicia acestor acuze, prin procedeul trecerii lor
în categoria unor ipotetice „neregularități care ar fi fost comise”, neluându-se,
astfel, în considerare una dintre condițiile sine qua non referitoare la activitatea
jurnaliștilor, pentru a putea beneficia de protecția oferită de art. 10 din Convenție,
în sensul existenței unei baze factuale certe pentru informațiile pe care le comunică
publicului.
- Prin decizia recurată,
Curtea de Apel Pitești a încălcat flagrant dispozițiile art. 30 alin. (6) și
art. 31 alin. (4) din Constituția României, precum și prevederile art. 10 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Contrar opiniei Curții
de Apel Pitești, protecția oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este
subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comunica
informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice.
În același sens a statuat
și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3623/2003, precum
și în trei cauze identice, între aceleași părți, Dosarele nr. 505/90/2011, nr.
804/90/2011 și nr. 721/90/2011, soluția Curții de Apel Pitești fiind în contradicție
flagrantă cu deciziile irevocabile pronunțate de instanța supremă în aceste
spețe.
În același sens,
recurentul a arătat că nu poate exista bună-credință și deontologie jurnalistică
într-o campanie mediatică declanșată cu circa 2 ani și jumătate în urmă, campanie
care continuă și în prezent, în contextul în care i se atribuie, în mod repetat,
epitetele cele mai denigratoare și acuze foarte grave, în lipsa unei baze factuale
certe și raportate doar la presupuse „neregularități care ar fi fost comise”.
Astfel, demersurile scrise
repetat, făcute de către pârâtul P.T., prin care îi cerea reclamantului să-i plătească
cei 10.000 de euro, din oferta P.C.C. SE, acționarul minoritar care intenționa
să preia SC O. SA, angajându-se, în schimb, „să nu scrie nimic negativ despre domnul
R.C. și despre SC O. SA” nu respectă deontologia jurnalistică și fac dovada relei
sale credințe, reprezentând o veritabilă încercare de șantaj din partea pârâtului.
Prin aceste demersuri,
pârâtul urma să păstreze atât avantajele bănești ce decurgeau din contractele de
publicitate dintre ziarul său și SC O. SA, aflate în derulare, și să dobândească
suma de 10.000 de euro plus TVA, din oferta P.C.C. SE.
Urmare refuzului reclamantului,
pârâtul P.T. a declanșat o campanie mediatică denigratoare furibundă împotriva acestuia,
scopul fiind acela de compromitere a reputației sale și de subminare a intereselor
legitime ale SC O. SA, pentru provocarea scăderii valorii de piață a acțiunilor
la bursă, în scopul preluării, de către reprezentanții P.C.C. SE, a acestor acțiuni,
la un preț derizoriu.
În acest context, contrar
opiniei Curții de Apel Pitești, prin faptele comise, pârâtul P.T. i-a lezat grav
demnitatea, onoarea și dreptul la propria imagine, încălcând în mod flagrant toate
dispozițiile legale care ocrotesc aceste valori, decizia recurată fiind nelegală.
Analizând recursul formulat,
în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante,
Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:
Reglementarea libertății
de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă
atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau
adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților
litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii
ce constituie analiza instanței de recurs.
Astfel, potrivit prevederilor
art. 31 alin. (4) din Constituția României, „mijloacele de informare în masă, publice
și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”, iar,
în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, „libertatea
de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei
și nici dreptul la propria imagine”.
Art. 10 parag. 1 din Convenția
Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esență, că: orice persoană are dreptul
la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea
de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice
și fără a ține seama de frontiere.
Parag. 2 al normei convenționale
stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități,
poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute
de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…)
protecția reputației sau a drepturilor altora.
Aplicarea
art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente
internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare, în
special art. 19 al Pactului ONU.
În cadrul
Națiunilor Unite, Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (19
decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecția drepturilor
omului. Art. 19 al Pactului stipulează că:
Fiecare
are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenție.
Fiecare
are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta,
primi sau distribui informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât
oral, cât și în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea
sa.
În paralel
cu art. 10 al Convenției Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU
nu este absolută. Art. 19 parag. 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute
în parag. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități.
Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate
cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor
persoane.
Rezoluția nr. 1003/1993
privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată
de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze
modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special,
de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității,
în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.
Art. 3 al Rezoluției definește
știrile ca „informații, adică fapte și date”, iar opiniile ca „exprimări ale gândurilor,
ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă,
editorilor sau ziariștilor”.
În art. 4 și art. 5, se
prevede că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate
verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un
mod imparțial.
Conform prevederilor
art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputație
și la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vreunul
din aceste drepturi, va putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe autorul
faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite
de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească
dreptul atins.
Din ansamblul reglementărilor
privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci
poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății
de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra
în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși.
Astfel, libertatea de
exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată
dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în
considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea
teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea
săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea
autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin
personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea
divulgării informațiilor confidențiale.
Aceste limitări se concretizează
în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul
dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de
art. 10 parag. 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri
că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție,
nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile
pe care textul le impune în privința lor.
Din interpretarea dispozițiilor
normei convenționale evocate, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune
„îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții,
restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru
stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale.
Aceste ingerințe trebuie însă să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie
prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerințele previzibilității
și accesibilității, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o
societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor condiții li s-a adăugat
și cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între
scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea
dreptului individual.
În jurisprudența sa, C.E.D.O.
a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist,
care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și responsabilități”,
a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul
tehnic utilizat.
Recunoscând fără nicio
rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția
europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului
libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare
ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor și responsabilităților”
de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.
În ceea ce privește dreptul
la viața privată, C.E.D.O. a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de
viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane,
cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală; garanția
oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea,
fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.
Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un
context public, aparține „vieții private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).
De asemenea, s-a statuat
că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al
vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea Chauvy și alții
împotriva Franței).
Totodată, s-a arătat că
trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată,
care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor
vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații
factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii
de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media
cu rea -credință (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).
În acest sens, instanța
europeană a statuat, în cauza Sipoș împotriva România, că „îi revine Curții
sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg
din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului
reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții
private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior;
Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă
care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile
susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile,
din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior).
De asemenea, instanța
europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea
de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva
României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „câine de pază” („public
watchdog”) într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie
să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor
celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni
politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.
Curtea a făcut din nou
referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor
care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile,
limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor
decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din
24 noiembrie 2009).
Totodată, libertatea de
exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează
sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care
protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie
să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin
atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei,
hotărârea din 9 aprilie 2009).
În acest sens, C.E.D.O.
a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul
atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod
direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru
autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.
Legat de acest aspect,
instanța europeană a afirmat în repetate rânduri (e.g., în cauza Nilsen și Johnsen
împotriva Norvegiei) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile
de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură
de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pe de altă parte, Curtea
a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția
oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc
chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze
cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și
precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.
În consecință, elementele
esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor
libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios
european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul
mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza
contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României),
buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele
de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de
exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate
(Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele
Bugan contra României, Dumitru contra României).
Or, în cauza dedusă judecății,
instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost
analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare
pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.
Astfel, enumerând în mod
mecanic principiile care guvernează exercitarea libertății de exprimare, în
absența unei analize a ansamblului probator administrat în cauză, cu privire
specială asupra corespondenței electronice pretins purtate între cele două
părți, existent la dosarul cauzei, instanțele de fond, cărora le incumba
această sarcină, nu au putut determina dacă intimatul, în calitate de jurnalist,
a respectat deontologia profesională și a acționat cu bună-credință
sau a demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese
economice sau de altă natură.
În acest context, se impune
deplina stabilire a situației de fapt, în raport de ansamblul înscrisurilor
depuse la dosar (a se vedea în acest sens anexele nr. 1-nr. 4 la cererea de chemare
în judecată) și de orice alte probe pe care instanța de apel le va aprecia
ca întrunind cerințele impuse de art. 167 din vechiul C. proc. civ., situație
de fapt care nu poate fi stabilită în recurs, fiind incompatibilă cu structura acestei
căi de atac.
În consecință, fără
a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații corecte cu privire
la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la privatizarea SC
O. SA, care este fără îndoială un subiect de interes general, se va analiza, în
mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu
conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după
calificarea discursului jurnalistic, se va verifica, în cazul judecăților de
valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate
fi verificată pe baza probelor existente sau care se vor administra în rejudecare,
sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele
însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor
„verdicte” în ceea ce privește activitatea reclamantului.
În același sens,
în analiza condițiilor exercitării dreptului la libertatea de exprimare, prin
raportare la limitele acestui drept, prevăzute de parag. 2 al art. 10 din Convenție,
se va verifica dacă articolele intimatului pârât au contribuit la informarea publicului
sau, prin intermediul lor, s-a urmărit satisfacerea unor interese particulare ale
jurnalistului.
Tot astfel, se va verifica,
în baza unor probe pertinente, dacă articolele publicate de către intimatul-pârât
au fost scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare solicitată, contra cost,
de către P.C.C. SE, acționar al societății la care reclamantul era director general,
astfel cum pretinde acesta din urmă și se va analiza dacă termenii utilizați,
pentru caracterizarea reclamantului, în cadrul invocatei campanii de presă, hoț,
mafiot, capul mafiei, incompetent, latifundiar, jupân, satrap, dictator, erau necesari
pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului sau aceștia depășesc
limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare.
În consecință, numai
după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății,
și după analizarea concretă a respectării dispozițiilor art. 10 parag.
2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și a art. 30 alin. (6) din
Constituție, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor
de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile
art. 998-art. 999 ale vechiului C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a autorului
articolelor, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de
aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate
a hotărârii pronunțate, în cazul în care se va declanșa un asemenea control.
În virtutea considerentelor
expuse și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 314
C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva
deciziei nr. 82 din 14 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă; va casa
decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat
de reclamantul R.C. împotriva deciziei nr. 82 din 14 mai 2013 a Curții de Apel Pitești,
secția I civilă.
Casează decizia atacată
și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.