ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2379/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

Ialomița la nr. 3.924/98 din

04

octombrie 2012, reclamantul P.Ș. a chemat în judecată pe pârâții P.V.E. și SC O.P.

SRL Slobozia, reprezentată prin pârâtul P.V.E., asociat unic și administrator, în

calitate de editor al ziarului ,,I.”, solicitând obligarea acestora, în solidar,

la plata sumei de 2.000.000 RON despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat

reclamantului prin atingerea adusă onoarei, demnității și reputației acestuia, urmare

a publicării începând cu toamna anului 2011 a unor articole defăimătoare la adresa

reclamantului apărute pe prima pagină a ziarului ,,I.” la rubrica ,,Eveniment” sau

,,Ancheta”. S-a mai solicitat de către reclamant să fie obligați pârâții la încetarea

încălcării drepturilor sale, inclusiv în viitor, să se constate caracterul ilicit

al faptelor săvârșite de aceștia și să fie obligat autorul articolelor la publicarea

hotărârii pronunțate, pe cheltuiala sa, pe prima pagină a ziarului, respectiv la

luarea oricăror alte măsuri necesare pentru încetarea faptelor ilicite și pentru

repararea prejudiciului cauzat, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul

la propria imagine sunt valori ocrotite prin lege, fiind drepturi fundamentale ale

cetățenilor României, garantate prin Constituție. Aceste principii trebuie respectate

și de jurnaliști, scopul demersului jurnalistic fiind corecta informare a opiniei

publice, adevărul și onestitatea informării, responsabilitatea față de public, respectarea

demnității umane, a prezumției de nevinovăție și refuzul prezentării unor relatări

subiective, prejudiciabile, referitoare la procedurile polițienești sau juridice.

Având o prodigioasă activitate

practică, ca asociat și administrator al firmelor cu capital privat ce compun Grupul

A. Fetești, dar și o bogată activitate științifică, deținând calitatea de doctor

în științe agricole și fiind membru al comunității științifice din domeniu, cu diverse

lucrări de specialitate publicate în ultimele două decenii, reclamantul s-a considerat

prejudiciat moral printr-o serie de articole după cum urmează: 1) articolul din

data de 02 august 2011 - rubrica ,,eveniment” ,,Războiul din B.I. continuă”; 2)

articolul din data de 25 ianuarie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,A.&V., demonstrații

de ilegalități împreună cu Agenția Domeniilor Statului” - ,,Ș.P., milionarul în

euro îmbogățit de stat”; 3) articolul din data de 17 februarie 2012 - rubrica ,,ancheta”

,,A.&V., demonstrații de ilegalități împreună cu Agenția Domeniilor Statului”

- ,,Ș.P., milionarul în euro îmbogățit de stat” (partea a II-a); 4) articolul din

data de 27 februarie 2012 - rubrica ,,ancheta” ,,A.&V., demonstrații de ilegalități

împreună cu Agenția Domeniilor Statului” - ,,Ș.P., milionarul în euro îmbogățit

de stat” (partea a III-a); 5) articolul din data de 01 martie 2012 - Rubrica ,,Eveniment”

,,A. a pierdut subvenții de 300.000 euro!” - ,,Piromanul P. incendiază culturile

de anghinare”; 6) articolul din data de 15 mai 2012 - rubrica ,,eveniment”: ,,20

de ani de la înființare și zeci de dosare penale” - ,,Sechestru asigurător pe bunurile

lui Ș.P. - Grupul A.”; 7) articolul din data de 13 iunie 2012 - rubrica ,,ancheta”

,,Ș. file de roman” - ,,P. – A. i-a plătit < traficul de influență> fostului

ministru al Agriculturii, S.F., cumpărând pesticide de la firmele <patronate>

de F.; și 8) articolul din data de 17 iulie 2012 - rubrica ,,eveniment” ,,Ș.P.,

încolțit” - ,,Agenția Domeniilor Statului execută silit A.”.

Reclamantul a arătat că

în toate aceste articole pârâtul P.V.E. folosește o seria de cuvinte și expresii,

cum ar fi: ,,P. este frate cu tupeul neaoș de Bărăgan (…) Așadar, cu nelegea pe

lege călcând”; ,,P. completând în fals declarația cu culturi fictive”; ,,O instituție

(…) pe care P. și alții de teapa lui o iubesc și o călăresc până la epuizare”; ,,Latifundiarul

de la Fetești, doctor în agricultură și inginerii financiar agricole”; ,,Flagrantul

pe care piromanul P. și l-a înscenat singur”; ,,al cărui cadavru economic tocmai

a fost spălat pe bani grei de presa centrală”; ,,se poate lăuda și cu câteva zeci

de dosare penale”; ,,neregulile A. inundau B.I.”; ,,Astfel, Ș.P. – A. este acuzat

și urmărit penal pentru evaziune fiscală, fals, tulburare de posesie, tentativă

de omor, nerespectarea hotărârilor judecătorești, înșelăciune (aproape un întreg

C. pen.); ,,cum știm că atunci când vorbim de P. în general discutăm despre evaziune,

inginerii agrico-economice și implicații politice”; ,,când ești evazionist și țepar

cu acte în regulă e cam greu să te dai <lebădă>”; ,,Statul român (…) din când

în când, se satură de alde P. Se satură să stea <capră> de fiecare dată când

P. (și alții) au chef de ore sexuale”.

În opinia reclamantului,

șirul de articole incriminate evidențiază în mod clar intenția sub forma relei credințe

de a-i știrbi imaginea, consecința acestor fapte repetate provocându-i un prejudiciu

de ordin moral. Ca atare, a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii

civile delictuale pentru acordarea daunelor morale solicitate.

În drept, și-a întemeiat

cererea pe prevederile art. 31 alin. (4) din Constituția României, art. 252-253,

257 C. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 1381-1382 C. civ., art. 274 C. proc.

civ.

Prin întâmpinarea depusă,

pârâții P.V.E. și SC O.P. SRL Slobozia au solicitat respingerea acțiunii reclamantului

cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, în speță neexistând prejudiciu, faptă

ilicită, vinovăție. Articolele publicate în ziarul ,,I.” au avut drept surse de

documentare documente emise de instituții publice de control ale statului, cum ar

fi Guvernul României, Ministerul de resort, Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomița.

Prin sentința civilă

nr. 1.775F din 21 mai 2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița, s-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul P.Ș.; s-a constatat caracterul ilicit al articolelor

,,Ș.P. încolțit - Agenția Domeniilor Statului Execută Silit A." publicat în

ziarul ,,I." din 18 iulie 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P.; ,,Ș. - file

de roman – P. – A. i-a plătit ,,traficul de influență" fostului ministru al

agriculturii, S.F., cumpărând pesticide de la firmele patronate de F." publicat

în ziarul I. din 13 iunie 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P.; ,,20 de ani de la

înființare și zeci de dosare penale - Asigurător pe bunurile lui Ș.P. - Grupul A."

publicat în ziarul I. din 16 mai 2012 sub semnătura pârâtului V.E.P., și ,,A.&V.

- demonstrații de ilegalități împreună cu Agenția Domeniilor Statului – Ș.P. - milionarul

în euro îmbogățit de stat" publicat în ziarul ,,I." din 25 ianuarie 2012

sub semnătura pârâtului V.E.P., și a fost obligat pârâtul V.E.P., în solidar cu

SC O.P. SRL Slobozia, la 5.000 RON despăgubiri civile către reclamantul P.Ș.; s-a

dispus publicarea dispozitivului prezentei hotărâri, în termen de 30 de zile de

la rămânerea irevocabilă a acesteia, pe prima pagină a ziarului ,,I." varianta

scrisă și on-line, și au fost obligați pârâții V.E.P. și SC O.P. SRL Slobozia la

2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantul P.Ș.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că prin modalitatea de exprimare folosită și prin conținutul

lor articolele au adus atingere demnității și onoarei reclamantului. Folosire unor

cuvinte și expresii ca ,,evazionist și țepar cu acte în regulă”, ,,frate cu tupeul

neaoș de Bărăgan”, ,,doctor în inginerii agricole și financiare”, ,,Statul Român

se satură să stea capră de fiecare dată când P. și alții au chef de ore sexuale”

depășesc limitele normale de exprimare, fiind expresii insultătoare și calomnioase

care lezează demnitatea reclamantului, și depășesc statutul ziarului de ,,săptămânal

de informație” asumat pe frontispiciu.

Pe de altă parte, prin

conținutul articolelor publicate se acreditează ideea conform căreia contractele

de concesiune încheiate de firmele reclamantului cu A.D.S. ar fi rezultatul unor

acțiuni frauduloase sau că reclamantul ar fi obținut, prin firmele sale, subvenții

de la A.P.I.A. Călărași în mod fraudulos, în condițiile în care nu există sentințe

judecătorești irevocabile în acest sens, iar litigiile firmelor reclamantului cu

A.D.S. ori A.P.I.A. Călărași erau pe rol încă de la data publicării articolelor.

Tribunalul a precizat că nu consideră că litigiile aflate pe rolul instanțelor nu

ar putea fi discutate în revistele de specialitate, în presă sau de public. Funcției

mass - media de a comunica asemenea informații sau idei îi corespunde dreptului

publicului de a le primi. Totuși, trebuie să se țină seama de dreptul fiecărei persoane

de a beneficia de un proces echitabil, așa cum este garantat de art. 6 din CEDO.

Așa cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Tourancheau și

July contra Franței), ziariștii care redactează articole referitoare la proceduri

penale aflate în curs trebuie să se restrângă în limitele comentariului admisibil,

fără a emite judecăți cu valoare juridică care ar risca, intenționat sau nu, să

reducă șansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau să micșoreze

încrederea publicului în rolul instanțelor în administrarea justiției penale. Așa

cum s-a arătat la prezentarea situației de fapt, s-a afirmat că reclamantul ar fi

urmărit penal pentru o serie de fapte penale, deși acest lucru nu corespunde realității,

soluțiile date de organele de urmărire penală fiind de neînceperea urmăririi penale.

Tribunalul a apreciat

îndeplinită condiția existenței faptei ilicite care lezează demnitate și onoarea

reclamantului, ca și condiție a angajării răspunderii civile delictuale a pârâților,

și a considerat că măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele

pecuniare trebuie să aibă prioritate și, numai dacă măsurile nepatrimoniale nu sunt

suficiente, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc de care face vorbire

art. 253 alin. (4).

În stabilirea mijloacelor

de apărare a demnității și onoarei reclamantului, inclusiv a cuantumului despăgubirilor

care s-au acordat, tribunalul a avut în vedere repetabilitatea faptelor ilicite,

caracterul local al apariției ziarului, tirajul redus, numărul mic de accesări on-line

și personalitate reclamantului, care se bucură de o bună apreciere în comunitatea

în care trăiește, cu o bună și solidă reputație profesională, doctor - inginer -

șef lucrări la Facultatea de Management, Inginerie Economică în Agricultură și Dezvoltare

Rurală, autor de lucrări și articole de specialitate. Nu în ultimul rând s-a avut

în vedere că cuantumul despăgubirilor nu trebuie să fie o pedeapsă pentru cel ce

le plătește și nici un mijloc de îmbogățire pentru cel ce le primește, efectele

lor trebuind să fie compensatorii.

Față de cele ce preced,

tribunalul a concluzionat că pârâtul P.V.E., prin articolele menționate publicate

în ziarul ,,I.” editat de SC O.P. SRL Slobozia, societate al cărei unic asociat

și administrator este, a produs o încălcare a demnității, onoarei și vieții private

a reclamantului P.Ș., acesta fiind îndreptățit la apărarea acesteia, și, în consecință,

a admis în parte cererea reclamantului conform celor arătate anterior.

Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 53 din 13 februarie 2014, a respins, ca nefondat,

apelul principal formulat de către pârâții P.V.E. și SC O.P. SRL, și apelul incident

formulat de intimatul reclamant P.Ș. împotriva aceleiași sentințe, reținând, în

esență, următoarele:

Cu privire la admisibilitatea

apelului incident, Curtea a constatat că acesta a fost declarat de către intimatul

reclamant P.Ș. la data de 13 noiembrie 2013 în condițiile în care prima zi de înfățișare,

în sensul art. 132 C. proc. civ., a fost la data de 16 ianuarie 2014. Având în vedere

că prima instanță a admis în parte acțiunea reclamantului și ținând seama de faptul

că prin apelul principal se tinde la respingerea în totalitate a acțiunii, Curtea

a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ.,

conform cărora intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel,

să adere la apelul formulat de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să

tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. O astfel de cerere se poate face

până la prima zi de înfățișare. Întrucât reclamantul tinde la schimbarea hotărârii

primei instanțe în sensul admiterii în totalitate a acțiunii principale, Curtea

a considerat că apelul incident este admisibil.

Prin apelul principal,

pârâții au susținut că, prin conținutul lor, articolele incriminate nu au caracterul

unor fapte ilicite, astfel că nu sunt întrunite condițiile pentru a putea fi atrasă

răspunderea civilă delictuală a ziaristului și a editorului.

O primă critică a apelanților

s-a referit la faptul că judecătorul instanței de fond nu ar fi fost imparțial,

deoarece într-o altă cauză care privea o societate patronată de către reclamantul

P.Ș. s-ar fi abținut tocmai pe motiv că este în relații de prietenie cu acesta din

urmă.

Apelanții nu au arătat

dacă, în opinia lor, ar fi fost necesar ca judecătorul fondului să se fi abținut

de la soluționarea cauzei, după cum nu au arătat nici motivul pentru care nu au

formulat cerere de recuzare în fața primei instanțe. În notele scrise, apelanții

au susținut că dacă nu au formulat o cerere de recuzare în fața primei instanțe

nu înseamnă că nu ar putea formula un motiv de apel prin care să se critice lipsa

de imparțialitate a judecătorului.

Dincolo de faptul că apelanții

au dedus lipsa de imparțialitate din aspecte care țin de interpretarea probatoriului

sau pur și simplu o prezumă prin faptul că judecătorul formulase o cerere de abținere

într-un alt dosar, Curtea a constatat că, potrivit art. 29 C. proc. civ., propunerea

de recuzare se va face verbal sau în scris, pentru fiecare judecător în parte și

înainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivele de recuzare s-au ivit după

începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea

îi sunt cunoscute.

Stabilirea de către legiuitor

a unor momente limită până la care poate fi formulată cererea de recuzare demonstrează

că teza apelanților conform căreia lipsa de imparțialitate a judecătorului poate

fi invocată prin motivele de apel, chiar dacă o astfel de invocare putea avea loc

în fața primei instanțe înainte de intrarea în dezbateri, este total greșită. Partea

nu poate acuza direct în apel imparțialitatea judecătorului în condițiile în care

motivele care demonstrau o posibilă lipsă de imparțialitate putea fi invocate în

fața instanței a cărei hotărâre se atacă prin formularea unei cereri de recuzare.

Altfel spus, partea care cunoaște existența unor motive de recuzare nu are posibilitatea

alegerii momentului la care formulează cererea de recuzare și nu poate formula o

astfel de cerere indirect prin motivele de apel dacă soluția pronunțată de instanță

nu îi era favorabilă.

Oricum, Curtea a constatat

că judecătorul fondului nu s-a abținut pe motiv că îl cunoaște pe reclamantul P.Ș.,

cum în mod neadevărat susțin apelanții, ci pe motiv că a participat anterior la

soluționarea mai multor litigii cu privire la părțile menționate de către reclamantul

din respectiva cauză, (încheierea din data de 19 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul

nr. 1.133/1998/2013).

Față de cele arătate,

Curtea nu a reținut susținerile apelanților conform cărora judecătorul fondului

ar fi dat dovadă de lipsă de imparțialitate.

S-a reținut, că este adevărată

susținerea apelanților conform căreia în hotărârea primei instanțe nu se face expres

distincția între judecățile de valoare și relatarea unor situații de fapt, regăsită

frecvent în practica CEDO, însă, cu toate acestea, Curtea a constatat că prima instanță

a analizat punctual conținutul fiecărui articol incriminat de către reclamant arătând

în ce măsură acesta este insultător sau calomnios și este de natură a afecta demnitatea

și onoarea reclamantului. În această ordine de idei, Curtea a observat că prima

instanță a reținut că doar anumite părți din articolele incriminate sunt de natură

a avea caracterul unei fapte ilicite, deoarece expresii precum „evazionist și țepar

cu acte în regulă”, „frate cu tupeul neaoș de Bărăgan”, „doctor în inginerii agricole

și financiare”, „statul român se satură să stea capră de fiecare dată când P. și

alții au chef de ore sexuale”, depășesc limitele normale de exprimare, fiind expresii

insultătoare și calomnioase care depășesc limitele normale acceptabile potrivit

codului deontologic al jurnalistului.

Pentru a răspunde criticilor

apelanților prin care se invocă necesitatea folosirii terminologiei consacrate de

jurisprudența CEDO în materie, Curtea a constatat următoarele: (1) cele 8 articole,

care raportat la intervalul de timp în care au fost publicate, pot avea caracterul

unei campanii de presă, au, în general, o bază factuală suficientă și conțin în

cea mai mare parte informații care sunt de interes pentru publicul larg; (2) existența

unor dosare aflate în faza de urmărire penală, respectiv, existența unor hotărâri

judecătorești civile definitive și irevocabile, în care un anumit rol îl au reclamatul

și societățile patronate de acesta din perspectiva unor raporturi juridice cu statul,

astfel cum s-a dovedit în speță prin înscrisurile aflate dosarul de apel, precum

și existența unor acte de constatare întocmite de către corpul de control al Ministrului

Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, sunt de natură a justifica un demers

jurnalistic care să se finalizeze cu publicarea unor articole al căror conținut

poate avea o anumită doză de exagerare; (3) existența unei baze factuale suficientă

pentru anumite afirmații nu înseamnă că jurnalistul este îndreptățit în virtutea

libertății de exprimare să folosească un limbaj suburban cu privire la care să invoce,

pe de o parte, caracterul de judecăți de valoare a afirmațiilor făcute, iar pe de

altă parte, admisibilitatea unei anumite doze de exagerare.

În opinia Curții, s-a

reținut că libertatea de exprimare garantată prin Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu protejează o afirmație precum cea considerată de către prima instanță

ca având caracterul unei fapte ilicite și anume „(…) din când în când se satură

de alde P. Statul Român se satură să stea capră de fiecare dată când P. și alții

au chef de ore sexuale. Desigur, nu știm dacă doctorul milionar P. (în euro sau

dolari ?) mai poate, dar Statul Român, cel puțin în situația de față, a demonstrat

că e sătul”.

Prin aspectul citat anterior,

regăsit în articolul publicat la data de 18 iulie 2012, se demonstrează justețea

raționamentului folosit de către prima instanță atunci când a reținut că pârâtul

P.V.E. a depășit limitele admise ale libertății de exprimare, săvârșind o faptă

ilicită și cauzând un prejudiciu persoanei cu privire la care a folosit respectiva

exprimare.

Curtea a considerat că

suma de 5.000 RON, acordată cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit

de către reclamant, este corectă, chiar dacă, în opinia sa, expresii precum „evazionist

și țepar cu acte în regulă”, „frate cu tupeul neaoș de Bărăgan”, „doctor în inginerii

agricole și financiare”, nu au caracterul unor fapte ilicite care depășesc limitele

libertății de exprimare din moment ce sunt judecăți de valoare aplicate unor situații

a căror relatare are o bază factuală suficientă. Cuantumul modic al despăgubirilor

morale (aproximativ 1.100 euro) este justificat și de faptul că prin publicarea

hotărârii pe prima pagină a ziarului ”I.” se realizează o modalitate concurentă

de acoperire a prejudiciului suferit de reclamant.

Susținerile reclamantului

din cadrul apelului incident, în sensul necesității majorării cuantumului despăgubirilor

pe motiv că prejudiciul este cu atât mai mare cu cât victima delictului de presă

se bucura de prestigiul profesional și de o anumită faimă socială, nu au fost primite

de către Curte, deoarece afirmația considerată ca depășind limitele admisibile ale

libertății de exprimare este de natură a produce același prejudiciu chiar dacă s-ar

referi la o persoană lipsită de notorietate socială și profesională. Caracterul

inadmisibil și prin urmare ilicit al unor afirmații de genul celei regăsite în articolul

din data de 18 februarie 2012, s-ar menține chiar dacă reclamantul ar fi fost condamnat

definitiv pentru faptele la care se referă jurnalistul, ceea ce nu a fost cazul

în speță.

Curtea a considerat că

pentru expresia reținută ca depășind limitele admisibile ale libertății de exprimare,

jurnalistul nu poate invoca buna credință, deoarece conținutul explicit sexual nu

era necesar pentru a aduce la cunoștința opiniei publice faptele relatate.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs

pârâții

P.V.E. și SC O.P. SRL Slobozia, care, indicând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., în dezvoltarea criticilor formulate au arătat următoarele;

Încălcarea art. 304

pct. 9 C. proc. civ., are în vedere interpretarea greșită a legii cu privire la

dispozițiile legale privind libertatea de exprimare (art. 30 din Constituția României);

a celor referitoare la ocrotirea drepturilor nepatrimoniale (art. 252-253 C. civ.),

precum și a dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 și urm.

C. civ.).

Libertatea de exprimare,

ca drept fundamental într-un stat de drept, democratic, este consacrată atât în

Constituția României (art. 30), cât și în Convenția Europeană a Drepturilor Omului

(art. 10).

Din întreg probatoriul

administrat în cauză rezultă că toate afirmațiile din cadrul publicațiilor reținute

nu sunt de natura să aducă atingere demnității, onoarei și reputației reclamantului

și, pe cale de consecință, pârâtul P.V.E., semnatarul articolelor încriminate, nu

a săvârșit vreo faptă ilicită - cum greșit a reținut instanța de apel, acesta

acționând cu bună-credință în redactarea articolelor.

În sfera răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie, se cer a fi întrunite următoarele condiții: existența

unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta

ilicită și prejudiciu, precum și a vinovăției celui în cauza.

Prejudiciul, ca element

esențial al răspunderii civile delictuale, constă în efectul negativ suferit de

o anumită persoană ca urmare a faptei ilicite săvârșită de o altă persoană, iar

din probatoriul administrat în cauză, în raport de conținutul articolelor publicate,

rezultă că nu s-a produs o vătămare a dreptului intimatului-reclamant la onoare

și reputație. În ceea ce privește cuantumul prejudiciului în valoare de 5000

RON, menținut de instanța de apel, s-a arătat că este, de asemenea, nejustificat

în raport de inexistența vreunei fapte ilicite.

Pentru a ajunge la soluția

pronunțată, instanța de apel a plecat de la premisa că susținerile privind lipsa

de imparțialitate a instanței de fond nu pot fi primite, deoarece legiuitorul a

oferit posibilitatea formulării unei eventuale cereri de recuzare a instanței la

Tribunalul Ialomița și nu în faza apelului.

Însă, ceea ce a omis instanța

de apel este faptul că recurenții au avut un alt reprezentant convențional la fond

și că abia în apel noul apărător ales a înțeles, în raport de întreaga situație,

să învedereze aceste aspecte, iar motivul de apel pe acest aspect era cu atât mai

întemeiat cu cât Înalta Curte de Casație și Justiție a strămutat peste 20 de cauze,

iar mai nou Curtea de Apel București a strămutat aproximativ 10 cauze de pe rolul

instanțelor din Ialomița urmare a bănuielii legitime reținute în legătură cu intimatul

reclamant.

Având în vedere obiectul

cauzei și anume acordarea de daune morale a căror existență și valoare, în lipsa

unor texte de lege exprese, este strict atributul instanței, instanța de apel trebuia

să se aplece cu mult mai multă atenție asupra aspectelor invocate, deoarece aceeași

instanța de fond, care la 21 mai 2013 făcea aceste aprecieri, la 19 aprilie 2013

se abținea de la soluționarea unui alt dosar, nr. 1.133/98/2013, în care părți

erau P.Ș. și SC V. SRL, societatea la care acesta este administrator, considerând

că "este incompatibil să soluționeze cauza atunci când există alte elemente

care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

Or, când același magistrat,

cu o lună înainte, susține că nu poate să judece o cauză motivat de faptul că îl

cunoaște pe reclamantul P.Ș. și că știe de societatea acestuia, este greu de crezut

că reținerile sale privind buna reputație a intimatului sunt pe deplin obiective.

Este adevărat faptul că

apărătorul ales din apel al recurentului pârât P.V.E. nu a reprezentat interesele

acestuia în fața instanței de fond pentru a formula, eventual, o cerere de

recuzare, însă această chestiune nu le îngrădea pârâților dreptul de a invoca acest

aspect ca motiv de apel din perspectiva obiectului cererii deduse judecații. Prin

urmare, trebuia ca instanța de apel să analizeze cu deosebită atenție motivul

invocat și să constate că este întemeiat.

În ceea ce privește articolele

reținute de instanța de fond, s-a arătat că niciodată nu s-a criticat calificarea

profesională a reclamantului P.Ș., ci doar activitatea sa în calitate de administrator

ale societăților A.H. SRL și SC V. SRL, societăți care au comis mai multe ilegalități

confirmate de instanțele de judecată, și că, în ultima perioada, Înalta Curte de

Casație și Justiție și Curtea de Apel București au strămutat aproximativ 30 de cauze

de pe rolul instanțelor din Ialomița, urmare a influenței numitului P.Ș. asupra

magistraților de la aceste instanțe.

Într-o altă ordine de

idei, s-a arătat că ceea ce interesează cu adevărat în prezenta speță constă în

analizarea dacă pretinsa atingere adusă unui drept nepatrimonial al reclamantului

este justificată și dacă aceasta a fost cauzată prin exercitarea libertății de exprimare

cu încălcarea limitelor stabilite de reglementările incidente. Prin urmare, trebuie

cercetat pretinsul caracter ilicit al faptei săvârșite de pârâtul P.V.E., respectiv

dacă a săvârșit o faptă materializată în realitatea obiectivă și, apoi, dacă această

faptă are un caracter ilicit.

Libertatea de exprimare

consacrata în art. 10 din C.E.D.O., este unul din drepturile fundamentale, esențial

într-o societate democratică, bazată pe pluralism, toleranță și spirit de deschidere,

una din condițiile primordiale ale progresului ei.

Însă, această libertate

nu privește numai informațiile apreciate în mod favorabil sau considerate inofensive

ori indiferente, ci poate avea în vedere și informații care neliniștesc, scandalizează

sau chiar șochează.

În ceea ce privește perspectiva

din care au fost analizate afirmațiile incriminate, s-a arătat că în jurisprudența

europeană se face distincție între formularea unor judecați de valoare și relatarea

unor situații de fapt, distincție pe care instanța de fond nu a înțeles să o facă,

așa cum corect a reținut instanța de apel.

Formularea unei judecăți

de valoare este întemeiată pe libertatea de opinie, fără de care libertatea de exprimare

nu poate fi concepută și presupune posibilitatea de a elabora în toate domeniile,

inclusiv în domeniul agricol, o gândire personală sau de a formula o opinie liber

aleasă, cu excepția celor incompatibile unei societăți democratice. În schimb, relatarea

unor împrejurări sau fapte ce se petrec în viața de zi cu zi, constituie o

manifestare a libertății de informare și impune un alt tip de analiză a probatoriului.

Astfel, Curtea Europeană

a decis, într-o jurisprudență constantă, că în timp ce materialitatea faptelor

poate fi probată, judecățile de valoare "nu se pretează la demonstrarea exactității

lor; mai mult, a pretinde o asemenea demonstrație aduce atingere însăși libertății

de opinie, element fundamental al dreptului garantat de art. 10 din Convenție"

(Prager și Oberschiick Austriei, Harlanova c. Lituaniei, Cumpăna și Mazăre c. României).

În cuprinsul deciziei

apelate, deși se reține faptul că instanța de fond nu înțelege să facă o asemenea

distincție, la rândul ei, și această instanță se limitează la a enumera anumite

expresii pe care le considera insultătoare sau cu caracter calomnios, ceea ce ar

atrage răspunderea civilă delictuală a recurenților-pârâți.

O asemenea abordare nu

poate fi primită, deoarece jurnalistul a preluat fraze și cuvinte din rapoarte de

control oficiale, iar, din această perspectivă, simpla înșiruire a unor texte

de lege (prevederile art. 252 și art. 253 noul C. civ.) nu era suficientă pentru

respingerea apelului formulat.

Raportat la conținutul

articolelor pretins încriminatoare, au arătat că sunt în prezența unor relatări

de fapt coroborate cu judecați de valoare ce au ca premisă realitățile obiective

prezentate și dacă în ceea ce privește judecățile de valoare lucrurile sunt destul

de clare în optica CEDO, neputându-se reține în cauza de față un limbaj suburban

care ar depăși o anumită doză de exagerare, așa cum greșit a reținut instanța

de apel, în ceea ce privește relatările de fapt, acestea sunt unele corecte, precise,

exacte, având la baza acte de control emise de autoritățile statului român.

De asemenea, s-a arătat

că reclamantul sau firmele sale au avut și au mai multe litigii pe rolul instanțelor

judecătorești, iar, din perspectiva existenței tuturor acestor litigii, toate aspectele

de fapt privind ilegalitățile făcute de reclamantul P.Ș. se confirmă cu prisosință,

jurnalistul P.V.E. nefăcând altceva decât să-și respecte deontologia profesională,

realizând o anchetă jurnalistică bine documentată.

S-a concluzionat, că recurentul

nu a făcut altceva decât să preia ilegalitățile reținute în actele de control, consultând

și portalul instanțelor de judecata și că a prezentat opiniei publice toate aceste

date într-o formă jurnalistică.

Referitor la terminologia

folosită în cuprinsul articolelor, s-a arătat că prezentarea jurnalistică a situației

de fapt depinde de talentul, pregătirea și experiența jurnalistului, care folosește

o construcție logică bazată pe argumente îmbrăcate într-un limbaj expresiv, plastic,

folosind diferite tehnici de convingere.

Hotărârile Curții de la

Strasbourg indică principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu

trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în

care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna

credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămată.

Ori, în cauza de față,

nu s-a făcut dovada relei credințe a pârâtului P.V.E., respectivele afirmații fiind

făcute în contextul informării opiniei publice cu privire la activitatea desfășurata

de ADS cu firmele numitului P. și a avut la bază acte, documente oficiale.

Față de cele arătate,

s-a conchis că nu poate fi reținut caracterul ilicit al articolelor publicate de

recurentul-pârât P.V.E., iar în lipsa unei fapte ilicite nu se poate discuta nici

de raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și nici de vinovăție,

ca și condiții ale răspunderii civile delictuale, astfel că nefiind întrunite condițiile

răspunderii civile delictuale în privința pârâtului P.V.E., nu sunt îndeplinite

nici condițiile răspunderii civile delictuale în privința apelantei pârâte SC O.P.

SRL, aceasta din urma având doar calitatea de comitent al pârâtului P.V.E., care

a acționat în calitate de prepus al acesteia.

Examinând decizia în limita

criticilor de nelegalitate, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., formulate de recurenții pârâți, instanța constată recursul nefondat, pentru

următoarele considerente;

Critica potrivit căreia

instanța de apel „în ceea ce privește cuantumul prejudiciului în valoare de 5.000

RON”, nejustificat l-a menținut având în vedere inexistența vreunei fapte ilicite,

iar pentru a ajunge la această soluție greșit a plecat de la premisa că susținerile

privind lipsa de imparțialitate a instanței de fond nu pot fi primite, deoarece

legiuitorul a oferit posibilitatea formulării unei eventuale cereri de recuzare

a instanței la Tribunalul Ialomița și nu în faza apelului, se constată că este nefondată.

Astfel, recurenții pârâți

au invocat, pe calea apelului, lipsa de imparțialitate a judecătorului de la prima

instanță cu motivarea că, într-un alt dosar, același judecător s-a abținut de la

soluționarea respectivei cauze determinat de faptul că îl cunoaște pe pârâtul P.Ș.

și că știe de societatea acestuia, SC V. SRL, ceea ce naște „în mod întemeiat îndoieli

cu privire la imparțialitatea sa”.

Motivele pentru care judecătorul

poate fi recuzat sunt prevăzute de art. 27 C. proc. civ., iar potrivit art. 29 alin.

(1) din același cod, „Propunerea de recuzare se va face verbal sau în scris pentru

fiecare judecător în parte și înainte de începerea oricărei dezbateri”.

În speță, pârâții nu au

formulat motivele de recuzare a judecătorului cauzei în fața primei instanțe, ci

prin motivele de apel, deși, așa cum au arătat recurenții pârâți, motivul de recuzare

nu s-a ivit după începerea dezbaterilor, subzistând la momentul inițierii acestora.

Prin urmare, în această

situație, pârâții ar fi trebuit să formuleze propunere de recuzare în fața primei

instanțe, cu condiția ca membrii completului de judecată să nu fi declarat, în prealabil,

că se abțin de la judecarea pricinii, partea fiind îndreptățită să reitereze motivul

de recuzare doar în cazul respingerii propunerii odată cu apelul asupra fondului,

în aplicarea art. 34 alin. (2) C. proc. civ.

Cum pârâții nu au invocat

producerea motivului de recuzare după închiderea dezbaterilor, ci faptul că la prima

instanță aceștia ar fi beneficiat de asistență juridică din partea altui avocat,

se constată că, în speță, nu este admisibilă invocarea pe calea apelului a uneia

din situațiile prevăzute de art. 27 C. proc. civ., cu privire la compunerea completului

de judecată care a soluționat cauza în primă instanță.

Față de aceste considerente,

se constată că soluția instanței de apel dată acestui motiv de apel este legală,

iar criticile formulate de pârâții în acest sens sunt nefondate.

În ceea ce privește criticile

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit

cărora instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 din Constituție, se constată că sunt

nefondate, pentru următoarele considerente;

În prealabil analizei

acestor critici de nelegalitate cu privire la starea de fapt (așa cum a fost stabilită

de instanța de apel care a devoluat fondul în limita criticilor formulate de părți),

ce nu poate fi reevaluată în recurs față de dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., în vigoare la data inițierii prezentului demers judiciar, se constată că instanța

de apel a reținut că libertatea de exprimare garantată prin Convenția Europeană

nu protejează afirmațiile făcute prin articolul de presă publicat la data de 18

iulie 2012, deoarece conținutul explicit sexual al acestuia nu era necesar pentru

a aduce la cunoștința opiniei publice faptele relatate, pârâtul P.V.E.

depășind, astfel, limitele libertății de exprimare garantată de Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și săvârșind o faptă ilicită ce a cauzat un prejudiciu persoanei

cu privire la care a folosit respectiva exprimare, iar cu privire la expresiile

folosite în celelalte articole de presă, a reținut că nu au caracterul unor fapte

ilicite care să depășească limitele libertății de exprimare din moment ce sunt

judecăți de valoare aplicate unor situații a căror relatare are o bază factuală

suficientă.

În concluzie, se constată

că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, prin care pârâții au fost

obligați în solidar la despăgubiri morale către reclamant în sumă de 5.000 RON,

față de caracterul ilicit al afirmațiilor făcute de pârâtul P.V.E., cu depășirea

limitelor admise ale libertății de exprimare în articolul de presă publicat la data

de 18 iulie 2012, astfel că instanța de recurs va proceda la efectuarea controlului

judiciar asupra deciziei recurate numai raportat la afirmațiile făcute de pârâtul

P.V.E. prin acest articol de presă.

În ceea ce privește

celelalte critici formulate de pârâți, cu privire la nelegalitatea deciziei recurate

raportat la restul articolelor de presă incriminate de reclamant, se constată că

atâta timp cât instanța de apel nu a reținut caracterul ilicit al acestor

articole de presă și nici răspunderea civilă delictuală a pârâților pentru conținutul

lor, aceste critici apar ca lipsite de interes, astfel că analiza acestora este

superfluă.

Cu privire la articolul

publicat la data de 18 iulie 2012, se constată că pârâtul P.V.E., în calitate de

ziarist, a făcut următoarele afirmații; „(…) din când în când se satură de alde

P. și alții cu chef de ore sexuale. Desigur, nu știm dacă doctorul P. (în euro sau

în dolari?) mai poate, dar Statul Român, cel puțin în situația de față, a demonstrat

că e sătul”, pentru a aduce la cunoștința publicului faptele relatate prin acest

articol.

În cauză, deși nu au arătat

expres, instanțele de fond și apel au făcut o corectă examinare a împrejurării dacă

afirmațiile și termenii utilizați de pârât în articolul publicat la data de 18 iulie

2012 în ziarul „I.” se constituie în fapte ilicite de natură să angajeze răspunderea

civilă delictuală a pârâtului P.V.E., ca autor al art. respectiv, sau dacă acestea

se încadrează în limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare

a pârâtului în condițiile circumstanțiate de dreptul intern și dreptul convențional,

respectiv art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană.

Instanța de apel a verificat

criticile formulate de pârâți prin apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe

atât din perspectiva libertății de exprimare a pârâtului, cât și din perspectiva

dreptului la onoare, demnitate și propria imagine a reclamantului, garantate de

dreptul intern și de dreptul convențional.

Din perspectiva analizei

echilibrului dintre întinderea dreptului la exprimare și la opinie, inclusiv prin

modalitățile sale de exercitare, și garantarea dreptului de care se bucură individul

vizat, se constată că instanțele de fond și apel au verificat dacă în cauză se angajează

răspunderea civilă delictuală a pârâtului, în elementele ei componente: faptă, raport

de cauzalitate, prejudiciu și vinovăție, potrivit dispozițiilor C. civ., pentru

afirmațiile făcute de pârâtul P.V.E. în articolul de presă din 18 iulie 2012.

Astfel, instanțele de

fond au argumentat motivele pentru care acest echilibru a fost alterat prin publicarea

articolului din 18 iulie 2012 în ziarul „I.”, cu depășirea limitelor de exercitare

a libertății de exprimare de către pârâtul P.V.E., prin folosirea unui limbaj suburban

cu un caracter explicit sexual, cu privire la care acesta a invocat caracterul de

judecată de valoare al afirmațiilor făcute, pe de o parte, iar pe de altă parte,

admisibilitatea unei doze de exagerare, în detrimentul și prin afectarea atributelor

personalității reclamantului, respectiv, a imaginii și a reputației

acestuia.

Aceasta întrucât exercițiul

libertății de exprimare, căreia îi corespunde dreptul de informare al cetățeanului,

este condiționat de restricțiile reglementate chiar în cuprinsul normei care

consacră libertatea de exprimare prin importanța valorilor puse în analiză -

art. 10 din Convenția Europeană.

Or, în speță, se

constată că, în virtutea libertății de exprimare, prin articolul de presă din 18

iulie 2012, pârâtul P.V.E. a folosit un limbaj licențios, săvârșind o faptă

ilicită ce a cauzat un prejudiciu moral intimatului reclamant, astfel că acesta

nu poate invoca buna sa credință, ca autor al acestor afirmații, întrucât nu era

nevoie de folosirea unui asemenea limbaj pentru a aduce la cunoștința publicului

faptele relatate, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Prin urmare, se constată

că, legal, prin decizia recurată, instanța de apel a menținut sentința

primei instanțe în ceea ce privește cuantumul daunelor morale la care

au fost obligați pârâții, în solidar, către reclamant.

Recurenții au susținut

că reclamantul nu a făcut dovada întrunirii condițiilor pentru angajarea răspunderii

civile delictuale a pârâților, întrucât nu s-a dovedit fapta ilicită în lipsa

căreia nu există nici celelalte elemente care conduc la angajarea acesteia, însă,

în cuprinsul hotărârilor pronunțate în fond și apel, în analizele pe care instanțele

și-au fundamentat soluțiile pronunțate, se constată că sunt indicate probele

și valoarea acestora, așa cum s-a arătat mai sus, pentru reținerea elementelor răspunderii

civile delictuale a pârâților, iar instanțele au sancționat modul

de prezentare a informației prin folosirea unui limbaj licențios, și nu libertatea

de exprimare prevăzută de art. 10 din CEDO și art. 30 din Constituție.

În concluzie, se constată

că susținerile recurenților pârâți potrivit cărora decizia recurată a fost dată

cu încălcarea dispozițiilor art. 30 din Constituție și cele ale

art. 10 din CEDO sunt nefondate.

Susținerea pârâților potrivit

căreia decizia recurată este nelegală și în raport de dispozițiile

art. 252 și art. 253 din noul C. civ., cu motivarea că simpla înșiruire a acestor

dispoziții legale nu era suficientă pentru respingerea de către instanță a

apelului acestora, este, de asemenea, nefondată, câtă vreme o asemenea apreciere,

cu trimitere la aceste dispoziții legale, nu se regăsește în considerentele deciziei

recurate.

Celelalte critici formulate

de recurenții pârâți, așa cum au fost expuse mai sus, vizează netemeinicia deciziei

recurate și nu pot fi încadrate în niciunul din motivele de recurs strict și limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar sancțiunea este aceea a neanalizării

lor.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții P.V.E. și SC O.P. SRL Slobozia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâții P.V.E. și SC O.P. SRL Slobozia împotriva deciziei

nr. 53 din 13 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 septembrie 2014.