ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1015/2014

Ședința publică din data de 13 martie 2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, sub dosar nr. x/2010, reclamanții A. și B., în calitate de asociați și administratori ai C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 550.000 RON în favoarea reclamanților, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnității, onoarei, cinstei și reputației acestora prin insulte, calomnii, defăimări și aprecieri nefavorabile; precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii se arată de către reclamanți că, prin articolul publicat în ziarul "G.", editat de pârâtă la data de 13.02.2010 sub titlul E., pentru agenda Inspecției muncii, a Gărzii Financiare și a ANAF" li s-a adus atingere onoarei, demnității, cinstei și reputației prin afirmațiile folosite care nu corespund adevărului, fiind lipsite de vreun temei legal sau probatoriu.

Reclamanții apreciază că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, invocând ca temei legal al cererii dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Pârâta S.C. D. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei calității procesuale pasive arătând că articolul la care fac referire reclamanții a fost publicat la rubrica "Biroul de relații cu publicul", la solicitarea unor angajați ai societății C. Deoarece pârâta nu este autoarea materialului publicat se apreciază că aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Cu referire la excepția lipsei calității procesuale active susține că în cuprinsul articolului nu se precizează numele reclamanților așa încât s-ar putea aprecia că textul privește alte persoane.

Pe fond, pârâta solicită respingerea acțiunii susținând că în conținutul materialului nu se aduce atingere demnității și onoarei celor doi reclamanți, cele afirmate de autorii materialului fiind adevărate.

Prin sentința civilă nr. 2629/2011 pronunțată de Tribunalul Alba, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive și a fost respinsă acțiunea, reclamanții fiind obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei în sumă de 2000 RON.

Apelul declarat de reclamanți împotriva acestei hotărâri a fost soluționat de Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 152/2011 în sensul respingerii acestuia.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții, soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 2601/2012 în sensul admiterii acestuia, al casării deciziei civile atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

S-a reținut că pârâta este cea care a editat ziarul în care a apărut articolul defăimător la adresa reclamanților și că aceasta are calitate procesuală pasivă în cauză, astfel cum corect a reținut instanța de fond.

Din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte a reținut că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei, respectiv nu a verificat dacă în cauză sunt incidente dispozițiile art. 998-999 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, împărtășind punctul de vedere al instanței de fond potrivit căruia în cauză societatea nu răspunde pentru fapta proprie întrucât aceasta nu a fost săvârșită de organele acesteia.

Investită fiind cu rejudecarea apelului declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 2629/2011, prin decizia civilă nr. 53/2012 Curtea de Apel Alba Iulia a procedat la admiterea acestuia în sensul desființării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Alba, secția I civilă.

Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Alba a pronunțat sentința civilă 1023/2013 prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, invocată de pârâtă și a fost respinsă ca nefondată acțiunea reclamanților.

Pentru a pronunța această sentință Tribunalul a reținut următoarele:

Excepția privind lipsa calității procesuale active invocată de pârâtă a fost apreciată neîntemeiată întrucât din certificatul constatator emis de O.R.C. rezultă că reclamanții sunt asociați persoane fizice ai C.

Cu privire la fondul cauzei, tribunalul a reținut că la data de 13.02.2010, în ziarul "G." editat de S.C. D. S.R.L. a fost publicat articolul intitulat E. - Pentru agenda Inspecției Muncii, a Gărzii Financiare și a ANAF .

În cuprinsul articolului se face referire la opinia unui grup de muncitori angajați ai C., potrivit căreia condițiile de muncă asigurate de patronat nu sunt dintre cele mai bune, precum și la atitudinea conducerii societății manifestată față de muncitorii care, la cea mai mică abatere, sunt sancționați într-un mod aparte, respectiv prin retragerea a 5-10 bonuri de masă, neplata orelor suplimentare, tăieri de prime, chiar și concedieri.

La data de 16.02.2010, în urma unui control efectuat de I.T.M. Alba la societatea administrată de reclamanți, a fost încheiat procesul-verbal nr. x prin care, urmare a deficiențelor constatate în legătură cu nerespectarea prevederilor legislative în domeniul RM, s-au dispus aplicarea unor măsuri fie permanente, fie prin stabilirea unui termen de realizare a acestora, în cuprinsul aceluiași act făcându-se mențiunea că neîndeplinirea acestora atrage sancționarea contravențională. Cu ocazia efectuării acestui control s-a reținut că, deși potrivit prevederilor actului adițional la ROI societatea acordă fiecărui angajat câte un tichet de masă pentru fiecare zi lucrătoare prestată, cu toate acestea, angajatorul nu respectă aceste dispoziții, salariaților fiindu-le diminuate numărul tichetelor de masă cu titlu de sancțiune, contrar prevederilor legale.

Reține I.T.M. că aplicarea unei atare sancțiuni disciplinare, ar necesita efectuarea unei cercetări disciplinare din partea angajatorului câtă vreme faptele imputabile salariaților sunt săvârșite în timpul programului de lucru și în executarea raportului de muncă.

Cu privire la sancționarea prin avertisment a salariaților conform art. 264 alin. (1) lit. a) din Codul Muncii, s-a reținut că actul prin care se aplică sancțiunea este "referatul administratorului societății" care este semnat inclusiv de persoana sancționată, practică ce contravine dispozițiilor art. 268 din Codul muncii. Același organ de control apreciază că angajatorul, pentru fapte definite la modul general prin " face greșeli" sau " nu-și îndeplinește sarcinile de serviciu", aplică sancțiuni diferite - respectiv reținere tichete de masă într-un caz și avertisment în celălalt - iar ambiguitatea cu care este descrisă fapta face ca sancțiunea aplicată să nu aibă finalitatea urmărită de angajator.

Raportat la prima de prezență s-a reținut în cuprinsul aceluiași proces-verbal de control că, deși prin actul adițional la ROI au fost stabilite criteriile de acordare a acestor prime, nu există niciun document care să justifice sumele acordate diferențiat, pe categorii de personal.

Din anexa nr. 2 la procesul-verbal de control rezultă că societatea patronată de reclamanți a mai fost supusă unui control similar la data de 12.03.2009 (anterior publicării articolului din presa locală), ocazie cu care s-a întocmit procesul-verbal nr. x prin care au fost dispuse un număr de 10 măsuri obligatorii pentru remedierea deficiențelor constatate și intrarea în legalitate, măsuri care, la data efectuării controlului din 16.02.2010, s-au dovedit a fi fost parțial îndeplinite, motiv pentru care societatea a fost sancționată contravențional cu amendă în sumă de 5.000 RON. Printre măsurile nerealizate în perioada 12.03.2009-16.02.2010 se numără și cele vizând acordarea echipamentului individual de protecție pentru muncitori, desemnarea prin decizia angajatorului a personalului care se ocupă cu activitatea de prevenire și protecție, etc.

Raportat la condițiile de muncă existente și de care beneficiază angajații societății, martorul audiat în fața instanței a declarat că acestea erau improprii desfășurării activității (mult zgomot, temperatură foarte ridicată hidratare necorespunzătoare a angajaților, lipsa aerului), aspectele relatate de acesta coroborându-se cu raportul privind starea de sănătate a angajaților în relație cu factorii de risc de la C. întocmit de S.C. F. S.R.L. la 23.12.2009.

Acțiunea formulată de reclamanți a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală directă, formă a răspunderii ce are ca temei obiectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu săvârșită de însăși persoana în sarcina căreia se naște obligația la reparație, iar ca temei subiectiv, culpa acelei persoane.

Instanța a procedat la examinarea proceselor-verbale întocmite de I.T.M. cu ocazia controalelor efectuate în anul 2009 și respectiv în 2010 la societatea patronată de reclamanți, tocmai pentru a supune analizei sale îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru angajarea în speță a răspunderii civile delictuale.

Tribunalul a reținut că din interpretarea articolului pe care reclamanții își fundamentează acțiunea, rezultă cu certitudine că autorii acestuia au obținut informații de la angajații societății C., dovadă în acest sens fiind înscrisul intitulat "scrisoare deschisă patronilor de la C.".

S-a avut în vedere că, exercitarea unei activități permise de lege, respectiv fapta de a informa opinia publică în legătură cu un subiect considerat de interes public în zonă, nu poate avea neapărat și nu are în cazul concret analizat un caracter ilicit, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, majoritatea aspectelor invocate în articol cu privire la angajații societății la care reclamanții sunt patroni s-au dovedit a fi reale, iar pe de altă parte, aceștia nu au probat prejudiciul moral suferit în urma publicării respectivului articol în presa locală. Veridicitatea informațiilor preluate de pârâtă de la angajații C. rezultă că a fost verificată anterior publicării articolului, câtă vreme cele inserate în cuprinsul acestuia pretins calomnios și defăimător de către reclamanți, se confirmă prin actele depuse la dosar și la care s-a făcut referire mai sus, respectiv procesele-verbale de control ale ITM Alba, măsurile stabilite și parțial realizate, declarații de martor aspecte ce conduc la concluzia că fapta ilicită nu există.

În plus articolul este prezentat aproape integral prin folosirea formulei interogative, iar dacă a existat o sensibilizare a opiniei publice, probele administrate în cauză dovedesc conduita reclamanților față de angajați, respectiv sancționarea acestora în afara procedurilor legale prin diminuarea numărului de tichete de masă, condiții de muncă nu tocmai corespunzătoare, temerea muncitorilor că vor fi concediați.

Prin urmare, nu s-a reținut că articolul publicat de pârâtă conține aprecieri ce nu corespund realității ori lipsite de suport probatoriu, iar cât privește susținerea reclamanților potrivit căreia pârâta nu le-a acordat dreptul la replică, aceasta nu a fost avută în vedere câtă vreme nu a fost dovedită, la dosar nefiind depusă o cerere adresată pârâtei în acest sens și care să confirme un atare refuz al acesteia.

În concluzie, instanța a apreciat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii condițiilor cerute de prevederile art. 998 - 999 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în speță nefiind probate nici fapta ilicită și nici prejudiciul moral pretins prin acțiunea formulată, împrejurare față de care acțiunea reclamanților a fost respinsă.

Împotriva acestei decizii au declarat apel reclamanții care au solicitat schimbarea acesteia și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 59/12.09.2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 1023/2013 pronunțată de Tribunalul Alba în dosar nr. x/2010 și a obligat apelanții să plătească intimatei pârâte S.C. D. S.R.L. suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că litigiul de față pune problema libertății de exprimare, apărată de articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție și stă la baza noțiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. În ceea ce privește libertatea presei, Curtea Europeană a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce reprezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o obligație a ziariștilor de a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și rolul de câine de pază al democrației.

În speță, reține instanța de apel că, prin articolul apărut în ziarul G. la data de 13.02.2010 se face referire la opinia unui grup de muncitori angajați ai societății C., care doreau să atragă atenția asupra condițiilor de lucru asigurate de patronii de origine italiană și de atitudinea conducerii societății față de muncitori. În practica Curții Europene s-a făcut o distincție importantă între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, întrucât existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit. Or, din probele administrate în fața instanței de fond rezultă că în mare parte, existența faptelor imputate în articolul incriminat, a fost dovedită.

Astfel, în urma controlului efectuat de ITM Alba la societatea administrată de reclamanți, a fost încheiat procesul-verbal nr. x/16.02.2010 prin care s-au constatat deficiențe în legătură cu nerespectarea prevederilor legale în domeniul raporturilor de muncă, s-a dispus aplicarea unor măsuri și s-au stabilit termene de realizare a acestora. S-a dovedit realitatea celor imputate referitoare la nerespectarea legislației muncii în cazul comiterii unor abateri disciplinare, respectiv neefectuarea unei cercetări prealabile și a procedurii prevăzute de legislația muncii care ar trebui să se finalizeze cu o decizie de sancționare emisă în temeiul art. 252 Codul muncii, care să poată fi atacată în instanță. De asemenea, în același proces-verbal s-a reținut că nu au fost realizate măsurile dispuse prin procesul-verbal de control încheiat la data de 12.03.2009 (anterior publicării articolului), în special cele privind acordarea echipamentului individual de protecție pentru muncitori, iar condițiile improprii de muncă au fost probate cu declarația martorului audiat în cauză.

S-a reținut că faptele afirmate au avut o bază factuală suficientă, ceea ce exclude caracterul ilicit al faptei imputate reclamanților. În ceea ce privește caracterul judecăților de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, Curtea europeană și-a exprimat în mod constant tendința de a acorda presei garanții solide împotriva acuzațiilor de calomnie, indicând principiul conform căruia ziariștii nu trebuie să fie obligați să dovedească întotdeauna adevărul afirmațiilor publicate atunci când acționează cu bună-credință, bazându-se pe afirmații credibile (cauza Dalban contra României).

În consecință, atunci când jurnalistul nu poate dovedi întrutotul exactitatea afirmațiilor sale, trebuie verificată atitudinea subiectivă a acestuia în raport cu adevărul afirmațiilor sale și scopul demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public local, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, chiar dacă aceasta implică în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acesteia. Astfel înțeleasă, buna credință a ziariștilor le va atrage protecția articolului 10, chiar dacă în speță nu reușesc să facă proba verității (Cauza Radio France și alții contra Franței, Cumpănă și Mazăre contra României).

Instanța a considerat că demersul jurnalistic nu a fost efectuat cu rea-credință, respectiv nu a avut scopul de a afecta în mod gratuit reputația patronilor societății C., ci de a atrage atenția instituțiilor publice cu atribuții în domeniu (Inspecția Muncii, Garda Financiară, ANAF) asupra condițiilor de lucru în cadrul societății, condiții relevate chiar de muncitorii angajați ai societății în cauză. Instanța de apel a apreciat că articolul incriminat se poate încadra în sfera de protecție a articolului 10 din Convenția europeană, atât timp cât libertatea jurnalistică de exprimare cuprinde și recurgerea la o anumită doză de exagerare și chiar de provocare.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând hotărârea din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. .

În motivarea recursului, reclamanții au arătat că au investit instanța cu judecarea unei cauze având ca obiect stabilirea daunelor morale ca urmare a lezării demnității, onoarei, cinstei și reputației ce li s-a adus prin insultele, calomniile defăimările și aprecierile nefavorabile aduse prin articolul publicat în ziarul G. și nicidecum cu analizarea modului de atribuire a tichetelor de masă sau de atribuire a echipamentului de protecție și a unui act de control efectuat de către ITM. Susțin că instanța de apel a făcut abstracție de conținutul articolului și de probele administrate în cauză, fără a analiza și verifica susținerile dacă injuriile, calomniile, expresiile triviale, amenințările pot constitui o informare a opiniei publice.

Susțin recurenții că pârâta lansează un atac virulent la adresa lor în articolul de ziar publicat, acuzându-i de săvârșirea unor fapte de natură penală și de alte fapte, printr-un limbaj neadecvat, exemplificând prin redarea unor citate din publicația incriminată. Consideră că li se aduce astfel o denigrare prin acuza săvârșirii infracțiunii de dare de mită membrilor organelor de control ai instituțiilor statului abilitate în astfel de activități și prin acuza supunerii muncitorilor angajați unui regim de sclavie.

Articolul de ziar publicat de către pârâtă, pentru care aceasta și-a asumat întreaga răspundere, conține o serie de insulte ce le aduc o gravă atingere onoarei, reputației, cinstei și demnității, redând citate din articolul publicat, susținând că invective au fost folosite prntru a le leza demnitatea netutând fi evocate în scpo a evidenția vreun fapt real care să susțină acuzațiile defăimătoare și lipsite de orice probitate sau deontologie profesională. Semnalează recurenții că articolul de presă conține și o serie de amenințări la adresa lor exemplificând prin redarea unor extrase în sensul susținerilor formulate.

Consideră recurenții că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ.: fapta ilicită constă în publicarea de către pârâtă a articolui de presă, fără consultarea lor prealabilă, fără a li se acorda un drept la replică și mai ales, fără a se verifica veridicitatea faptelor relatate, limbajul folosit și eventualele probe aduse în sprijinul celor afirmate.

Prejudiciul adus prin acest articol de presă constă în lezarea gravă a demnității, onoarei, cinstei și reputației lor prin insultele, calomniile, defăimările și aprecierile nefavorabile ce sunt lipsite de vreun temei moral, legal ori probatoriu, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu fiind evidentă, prin publicarea articolului de presă calomnios și plin de insulte cauzându-le daune ca urmare a lezării onoarei și reputației. De asemenea și culpa pârâtei este evidentă, aceasta publicând cu intenție articolul respectiv, fără a verifica cele relatate.

Recurenții arată că, că C. a făcut obiectul unor activități de control din partea autorităților statului, mai ales pe linia respectării normelor legale de muncă, protecția muncii și sănătate în muncă, iar prin procesele-verbale de constatare nr. x/12.03.2009 Anexa nr. 6 și nr. 26739/16.02.2010 Anexa nr. 4 nu s-au constatat fapte de genul celor cu care sunt calomniați și insultați de către pârâtă în articolul de presă respectiv. Organele de control ale statului român nu au constatat nicio faptă dintre cele cu care am fost calomniați și insultați de către pârâtă, iar salariații nu au avut de semnalat nicio neregularitate, contrar celor susținute de către pârâtă, prin calomniile și insultele folosite în cuprinsul articolului publicat.

Intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care s-a susținut neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei civile nr. 59/2013 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia întrucât în mod corect instanța de fond și cea de apel au rețiunut că acțiunea reclamanților este neîntemeiată întrucât, din probele administrate în dosarul instanței de fond, cele două procese-verbale de contravenție a ITM Alba, declarațiile martorilor, rezultă că toate afirmațiile și imputațiile din articolul publicat au o bază factuală reală, nefiind realizată nicio dovadă a existenței sau întinderii vreunui prejudiciu moral.

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile de nelegalitate învederate prin cererea de recurs, a căror dezvoltare fac posibil încadrarea în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază recursul declarat de reclamanți ca fiind fondat, acesta urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Prin acțiunea formulată, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei S.C. D. S.R.L la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru daune morale aduse demnității, onoarei, cinstei și reputației acestora prin insultele, calomniile, defăimările și aprecierile nefavorabile din cuprinsul articolului publicat în ziarul "G.", editat de pârâtă la data de 13.02.2010 sub titlul E., pentru agenda Inspecției muncii, a Gărzii Financiare și a ANAF", invocând ca temei legal al cererii dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

În cauza de față, Înalta Curte reține că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, întemeiată pe dispozițiile art. 998 din C. civ. din 1864, se pune în discuție caracterul defăimător al afirmațiilor publice efectuate de către intimată, dacă aceste afirmații au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la imagime al recurenților - reclamanți și dacă acestea pot atrage răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 998 din C. civ. din 1864 sau se încadrează în limitele unor simple judecăți de valoare, care se circumscriu libertății de exprimare, consacrate de art. 10 din CEDO.

În ceea ce privește libertatea de exprimare, prin jurisprudența sa, CEDO a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esentiale ale unei societati democratice, însă dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică, "scopul legitim" fiind dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de parf. 2 al art. 10.

Trebuie avut în vedere că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor.

De asemenea, instanța de contencios european a statuat în jurisprudența sa că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (cauza Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70), subliniind necesitatea găsirii unui echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință. Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție. (cauza Petrina contra România, par. 39).

Instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre contra României) și a făcut constant referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 2009, par. 38).

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților care le incumbă, potrivit paragrafului 2 al art. 10, protecția oferită de art. 10 ziariștilor în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în condiderare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra România), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic (cauza Bugan contra România, cauza Dumitru contra România).

Or, în cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanța de apel, care s-a limitat la o analiză generală a principiilor care guvernează exercitarea libertății de exprimare din perspectiva protecției oferite de art. 10 paragraful 1 din Convenție, limitând verificarea faptelor afirmate doar la aspectele desprinse din examinarea proceselor-verbale întocmite de ITM Alba cu ocazia controalelor efectuate în anul 2009 și respectiv 2010 la societatea administrată de reclamanți.

Or. instanța de apel nu a efectuat o analiză a ansamblului probator administrat în cauză în raport de criticile invederate în apel pentru a determina dacă intimata a acționat cu bună credință, a respectat deontologia profesională și nu a verificat dacă în raport de forma, stilul și conținutul concret al articolului publicat în data de 13.02.2010 sunt incidente dispozițiile art. 998 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, încălcând îndrumările obligatorii, în aplicarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., trasate prin decizia de casare nr. 2601/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dintr-un ciclu procesual anterior.

În consecință, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații de interes general referitoare la activitatea societății la care reclamanții sunt acționari, instanța de apel va analiza în concret conținutul demersului jurnalistic din perspectiva formei, stilului și a modalitatății de scriere a articolului și va verifica dacă modul de redactare, respectiv termenii și expresiile utilizate în cuprinsul articolului publicat de intimatul-pârât se pot încadra în doza de exagerare a limbajului artistic și erau necesari pentru transmiterea mesajului, chiar critic, al jurnalistului sau dacă termenii și limbajul uzitat ating un anumit nivel de gravitate și depășesc limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, fiind de natură să cauzeze un prejudiciu prin atingerea adusă dreptului la reputație și dreptul la imagine al reclamanților.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, și după analiza concretă și completă a respectării dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. (6) din Constituție, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998 - 999 din C. civ. de la 1864, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, iar instanța de recurs va putea să cenzureze modul de aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, în cazul în care se va declanșa un asemenea control.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 ali. 1 C. proc. civ. raportat la art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 59 din 12 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 59 din 12 septembrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014.