ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 691/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

La data de 05.07.2010, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții S.C. B. S.R.L., C. și D. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța aceștia să fie obligați la plata de daune morale după cum urmează:

- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 184.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a editării în ziarul "Informația de Severin" din data de 10.11.2008 a articolului "A., una spune alta face";

- obligarea pârâtului C. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în același ziar din data de 20.11.2008 a articolului "A., urmărit penal";

- obligarea pârâtului D. la plata sumei de 183.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a publicării în același ziar din data de 21.11.2008 a articolului "Istoria unui jaf de 200 milioane euro";

- obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. în solidar cu fiecare dintre cei doi pârâți, la plata sumelor de bani sus menționate și de asemenea obligarea pârâtei să publice pe cheltuiala proprie în ziarul "Informația de Severin" și în orice altă publicație pe care o editează dispozitivul hotărârii pronunțate.

La cererea pârâților, instanța a dispus în conformitate cu prevederile art. 164, alin. (4) C. proc. civ., conexarea la prezenta cauză a cauzei înregistrate sub nr. x/2009 la Judecătoria Drobeta Turnu Severin, între cele două existând identitate de obiect, cauză și părți (cu mențiunea modificării cuantumului pretențiilor).

În dosarul x/2009 reclamantul a chemat în judecată, în afara pârâților din prezenta cauză, și pe E., sub pseudonimul F., autorul articolului intitulat " A.-una spune, alta face", însă acesta a decedat, iar reclamantul a precizat acțiunea, inclusiv după conexarea dosarelor, în sensul că pentru prejudiciul ce i s-a produs prin publicarea acestui articol solicită despăgubiri doar de la S.C. B. S.R.L.

Învestit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Mehedinți, prin sentința civilă nr. 226/14.07.2011 a respins acțiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că în cursul lunii noiembrie 2008, perioadă în care se afla în derulare campania electorală pentru alegeri parlamentare la care reclamantul candida pentru o funcție de senator în județul Mehedinți, în ziarul Informația Severinului, patronat de S.C. B., au apărut mai multe articole: la data de 10.11.2008, un articol intitulat "Pamflet" de F. - "A. - una spune alta face"; la data de 20.11.2008, articolul "A., urmărit penal" sub semnătura G. care este pseudonimul lui C. și la data de 21.08.2011 un nou articol (sub semnătura lui D. - pseudonim H.) în care reclamantului i se aduc acuzații de falimentare a S.C. I. S.A.

Reclamantul a acuzat că publicarea celor trei articole a fost de natură să-i producă serioase prejudicii de imagine, morale și de sănătate, motiv pentru care a solicitat acordarea de daune în cuantum câte 550.000 RON de la pârâții S.C. B. S.R.L., D., C. (autorul F. a decedat în cursul judecății).

Din lecturarea celor trei articole, tribunalul a constatat că primul dintre articole, intitulat "Pamflet", se încadrează în genul literar ca fiind pamflet.

Cel de-al doilea articol "A.-urmărit penal" este consecința unei prealabile informări, prin adresa Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 1 București comunicându-se autorului articolului că împotriva reclamantului se efectuează cercetări penale, adresa fiind și ea publicată în facsimil.

Tribunalul a reținut că, deși, în titlul articolului se folosește noțiunea de "urmărit" și nu cea de "cercetat", este greu de presupus că publicul larg face diferența între cele două noțiuni juridice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, dacă articolul a stârnit curiozitatea cititorului, avizat sau nu, din lecturarea conținutului acestuia reiese clar ce fel de activități se derulează împotriva reclamantului.

Cât privește cel de-al treilea articol incriminat de reclamant, intitulat "Istoria unui jaf de 200 de milioane de euro", atât în cererea inițială adresată Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, cât și în cea adresată Tribunalului Mehedinți, se reclamă faptul că în articol reclamantul este acuzat de falimentarea S.C. I. S.A.

Cum în conținutul articolului nu este menționat numele acestei societăți, tribunalul a apreciat că nici măcar reclamantul nu a avut curiozitatea de a-l citi.

În fapt articolul este o relatare detaliată și aparent informată a evoluției economice a unor societăți din Moldova, în privința cărora există suspiciunea unor nereguli, suspiciune confirmată de faptul că în această privință Parchetul derulează cercetări cu privire la eventuale infracțiuni economice.

Referirile la reclamant vizează doar încercările acestuia de a obține pachetul majoritar de acțiuni la J., încercări neconcretizate, dar care nu reprezintă în forma prezentată în articol vreo infracțiune.

Față de conținutul concret al articolelor vizate, tribunalul a apreciat că nu sunt de natură a aduce atingere imaginii, onoarei, demnității și reputației reclamantului, fiind acțiuni de informare desfășurate într-un context specific, acela al campaniei electorale, când, așa cum acceptă însuși reclamantul, în concluziile depuse, "limitele criticii admisibile sunt mai largi".

Reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 998, art. 1000 C. civ., art. 54 din Decretul nr. 31/1954 și art. 30 alin. (6) și (8) din Constituție.

Deși martorii propuși de reclamant au susținut că au observat modificarea atitudinii, stării de spirit și de sănătate a reclamantului în perioada ulterioară apariției acestor articole, nu a fost depusă vreo probă din care să reiasă că acesta a făcut vreun consult medical sau a urmat vreun tratament.

Tribunalul a reținut că cele trei articole, deși critice la adresa reclamantului, nu i-au creat acestuia un prejudiciu, încadrându-se în ceea ce articolul 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului definește a fi libertatea de exprimare, stabilind totodată restrângerile de la această libertate în sensul că include nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil de opinia publică, dar și pe cele care ofensează, șochează sau deranjează, astfel că eventualul disconfort pe care l-a resimțit ulterior apariției acestora nu poate fi pus pe seama conținutului lor, cu atât mai mult cu cât informațiile nu erau de dată recentă, ele fiind vehiculate în mass-media încă din anul 2006.

În concluzie, chiar dacă a existat o anumită afectare a stării de spirit a reclamantului în perioada de după apariția acestor articole (care a coincis cu campania electorală), aceasta nu poate fi pusă pe seama conținutului lor.

Cât privește capătul 5 al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. să publice în toate publicațiile pe care le patronează, dispozitivul hotărârii, instanța a apreciat că în contextul în care politica editorială aparține fiecărei publicații și față de analiza celorlalte capete de cerere, aceasta nu se impune.

Față de aceste considerente tribunalul a apreciat că, în speță, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală întrucât nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 998 C. civ. respectiv existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate dintre acesta și fapta incriminată.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin motivele de apel a solicitat admiterea apelului și modificarea totală a hotărârii, în sensul admiterii acțiunii în răspundere civilă delictuală.

A arătat că afirmațiile articolului "Pamflet - A., una spune alta face" publicat în data de 10.11.2008 în ziarul "Informația de Severin", nu îndeplinește condițiile de formă și de fond ale pamfletului, iar prin acest articol i-a fost afectată în mod direct și foarte grav onoarea, demnitatea, imaginea personală și implicit capitalul politic.

Fără a avea nici o urmă de dovadă, s-a afirmat că ar fi falimentat societăți cum ar fi J., I. S.A., inducându-se ideea că ar fi contribuit la falimentarea acestor societăți și la pierderea locurilor de muncă a mii de oameni.

I s-au adus acuze și de trafic de influență asupra anumitor persoane din mediul politic cu funcții de decizie, în a dispune anumite măsuri favorabile care să-i aducă profit.

A fost "acuzat" și pentru că ar fi salvat de la faliment S.C. K. S.A.

De asemenea a arătat că în 20.11.2008, același ziar a publicat articolul "A., urmărit penal", unde se publică o serie de informații denigratoare și neadevărate în legătură cu un dosar în care s-ar fi început urmărirea penală pentru săvârșirea unor infracțiuni economice referitor la activitatea a două societăți J. și S.C. L. S.A. Iași, fără a se face distincție în mod intenționat între cele două instituții de drept penal, cercetare și urmărire penală.

În data de 21.11.2008, același cotidian a revenit cu un nou articol prin care se afirmă că este cercetat penal și i s-au aduse grave acuze, fără ca acestea să fie susținute cu probe.

A apreciat că situația prezentată în sentința atacată nu este cea reală.

Deși limitele criticii admisibile sunt mult mai largi în privința unui om politic decât a unui individ obișnuit, iar ziariștilor le revine obligația de a răspândi informații și idei în legătură cu problemele dezbătute în arena politică, presa nu trebuie să depășească limitele stabilite, printre altele, în vederea protecției dreptului la reputație, care, ca element al vieții private, este protejat de art. 8 al Convenției.

A susținut că instanța de fond a analizat în mod greșit speța dedusă judecății în raport de probele administrate, deoarece ar fi trebuit să constate că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv există fapta ilicită, există prejudiciu moral și vinovăția ziariștilor, care cu intenție au făcut aceste afirmații și o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

A solicitat admiterea apelului, modificarea totală a hotărârii în sensul admiterii acțiunii cu obligarea S.C. B. la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă din 10.11.2008, "Pamflet - A. - una spune alta face", obligarea pârâtului C. sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă "A. urmărit penal" din 20.11.2008, obligarea pârâtului D. la plata sumei de 550.000 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit prin calomnierea din articolul de presă "Istoria unui jaf de 200 milioane de euro" din 21.11.2008 și obligarea pârâtei S.C. B. în solidar cu fiecare din cei doi pârâți la plata sumelor anterior menționate, precum și la obligarea la publicare în ziarul Informația Severinului, a dispozitivului hotărârii.

Prin decizia civilă nr. 390/19.12.2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că acțiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâților, cărora li se cere să repare prejudiciul moral suferit de reclamant prin publicare a unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, iar instanța trebuie să stabilească dacă a existat un prejudiciu, dacă pârâții au săvârșit o faptă ilicită, care a generat respectivul prejudiciu.

În același timp, acțiunea se analizează și din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la exprimare, recunoscut pârâților ziariști, și care comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supus unor restrângeri, în condițiile paragrafului 2 al textului convențional.

În sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, libertatea de informare este unul din elementele libertății de exprimare, protejată prin art. 10 din CEDO. Sub rezerva limitărilor prevăzute de dispozițiile de la paragraful 2 al textului, conținutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber, respectându-se diversitatea de idei. Restricțiile impuse publicării unei opinii sau informații trebuie să fie examinate amănunțit, respectându-se principiul acționării cu bună credință din partea celui care face publicarea, în așa fel încât să ofere informații exacte, în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor. Curtea a admis că libertatea de exprimare a acestora presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează (cauza Dalban c. României, hotărârea din 28 sept. 1999), cu condiția ca afirmațiile să aibă o bază factuală a cărei realitate să poată fi demonstrată.

Criticile apărute în presă cu privire la o persoană sunt considerate judecăți de valoare atunci când privesc anumite calități profesionale și personale, însă atunci când ele se referă la fapte concrete este necesar să fie coroborate cu elemente pertinente (cauza Lesnik c. Slovaciei, hotărârea din 11 martie 2003).

Atunci când articolele de presă privesc un om politic, limitele criticii admisibile sunt mai largi decât în privința unui particular, deoarece persoanele publice se expun conștient unui control atent al faptelor, trebuie să dea dovadă de toleranță, iar imperativele protecției vieții lor private se pun în balanță cu interesele discutării în public a problemelor politice, cea ce duce la concluzia că excepțiile de la libertatea de exprimare se interpretează restrictiv (cauza Lopes Gomes da Silva c. Portugaliei, hotărârea din 28 sept. 20000).

Pornind de la aceste statuări ale instanței europene de la Strasbourg, transformate în reguli de drept în condițiile art. 20 din Constituție, s-a statuat că publicarea unor articole, unul din ele chiar subintitulat pamflet, referitoare la activitatea reclamantului nu poate constitui o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, așa cum impun dispozițiile art. 998, 999 C. civ., decât dacă viața privată a reclamantului ar fi substanțial atinsă.

Curtea a apreciat că articolul "A., urmărit penal" conține o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet față de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă eroarea este scuzabilă pentru că noțiunile juridice de urmărire penală și cercetare penală, ca și consecințele ce decurg din aceste două situații de drept, sunt chestiuni care țin de practicarea dreptului și pot fi dificile pentru un necunoscător. Mai mult, nici în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noțiuni, o mică parte a persoanelor cărora informația le era adresată putând să facă distincția între respectivele etape procesuale.

În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conține afirmații defăimătoare, ci face referire la fapte ușor verificabile. Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidați incompatibili, ceea ce constituie o informare pură și simplă, fără elemente de subiectivism. În continuare, autorul a făcut referire la informațiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare M. și a dat detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 oct. 2006, redând conținutul acestuia. Curtea a concluzionat că ziaristul G. (pseudonim al pârâtului C.) nu a făcut afirmații defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

Mai mult, reclamantul a recunoscut la interogatorul ce i-a fost luat la data de 11.02.2011 că știa despre articolul apărut în 2006 și că nu a fost afectat de conținutul acestuia, astfel că readucerea unor informații vechi de 2 ani în memoria publicului cititor nu poate constitui un temei al răspunderii civile delictuale, nefiind o legătură de cauzalitate între publicarea articolului în anul 2008 și un eventual prejudiciu suferit de reclamant, cum chiar el a recunoscut.

Cât privește pamfletul lui F. (pseudonimul lui E.) intitulat " A.-una spune, alta face", Curtea a constatat că fapta autorului nu mai face obiectul cercetării judecătorești, întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în dosarul x/2010 al Tribunalului Mehedinți, a decedat anterior pronunțării sentinței civile 348/28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, iar reclamantul nu a înțeles să continue acțiunea față de moștenitorii acestuia, însă și-a menținut pretențiile față de ziarul care a publicat respectivul articol, așa cum rezultă din acțiunea precizată ulterior la tribunal și chiar din motivele de apel. În pamflet nu se aduce atingere demnității reclamantului sau vieții sale private, ci se prezintă, într-o manieră satirică, parcursul său politic și o parte din activitatea profesională, de persoană publică, părerile exprimate de autor constituind judecăți de valoare asupra unor fapte concrete, verificabile și, de altfel, necontestate.

O astfel de prezentare nu este neobișnuită în timpul campaniilor electorale, iar eventualele păreri critice față de calitățile de lider politic sau de manager economic al unui candidat nu pot constitui temei de fapt al răspunderii civile delictuale cât timp se bazează pe fapte concrete.

Cel de al treilea articol la care reclamantul se referă în acțiune se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acționar, informațiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate. Calitățile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca și de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieții sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.

Nu trebuie confundate sentimentele negative resimțite de reclamant la citirea unor articole ce îi sunt defavorabile cu îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în speță neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor și ceea ce reclamantul pretinde ca prejudiciu moral.

În concluzie, Curtea a reținut că articolele de presă care conțineau informații despre reclamant, activitatea sa profesională și politică, nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, soluția adoptată de prima instanță fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., iar prin decizia civilă nr. 3703/27.07.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel, reținându-se că, în virtutea cazului de suspendare reglementat de art. 243 C. proc. civ., prevăzut la îndemâna părții interesate sau a moștenitorilor pentru continuarea judecății, instanța nu putea trece peste lipsa unei cereri de renunțare expresă la judecată din partea reclamantului, în ceea ce privește pârâtul decedat, ca act de dispoziție unilateral.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova cu nr. x/2010*.

În rejudecare, în raport cu dezlegările date de instanța de recurs, la 27.02.2013, constatând că în cauză sunt întrunite prevederile art. 243 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a dispus suspendarea judecării cauzei până la identificarea moștenitorilor pârâtului decedat E. și adresei acestora în vederea introducerii lor în cauză.

Judecata a fost reluată, iar, la 12 iunie 2013, reclamantul A. a depus la dosar declarația autentificată sub numărul 837/11.06.2013 la B.N.P.A. N. și O., prin care a renunțat la pretențiile formulate împotriva pârâtului E. - decedat - și a eventualilor săi moștenitori.

Față de această împrejurare, instanța a constatat că pamfletul lui F. (pseudonimul lui E.) intitulat " A.-una spune, alta face" nu mai face obiectul cercetării judecătorești, întrucât autorul, chemat în judecată de reclamant în dosarul x/2010 al Tribunalului Mehedinți, a decedat anterior pronunțării sentinței civile 348/28 iunie 2010 prin care tribunalul a declinat competența de soluționare a acțiunii în favoarea Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, iar reclamantul a înțeles să renunțe la pretențiile formulate împotriva acestuia și a eventualilor săi moștenitori, conform declarației sale exprese.

Cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și acordarea de măsuri reparatorii, Curtea a apreciat că nu se poate reține, în mod cumulativ, existența unui prejudiciu dovedit, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu (fapta să cauzeze prejudiciul), precum și existența vinovăției.

Cu privire la articolul "A., urmărit penal" acesta conține doar o eroare cu privire la stadiul procesual al cercetărilor efectuate de parchet față de reclamant, în sensul că nu era începută urmărirea penală, însă instanța de apel a apreciat că eroarea este scuzabilă pentru că noțiunile juridice de urmărire penală și cercetare penală, ca și consecințele ce decurg din aceste două situații de drept, sunt chestiuni care țin de practicarea dreptului și pot fi dificile pentru un necunoscător.

Cu privire la prezentarea informațiilor intr-un articol de presa, aceasta nu trebuie sa aibă precizia faptelor prezentate intr-un act de acuzare sau o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor.

Ziariștii, nefiind de regulă juriști, raționamentul lor nu poate fi urmărit cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui jurist, specialist intr-o anume materie a dreptului.

S-a mai reținut că în viziunea publicului cititor asupra reclamantului nu se produc schimbări decisive, în sensul negativ, dacă se face o confuzie între aceste noțiuni, o mică parte a persoanelor cărora informația le era adresată ar putea face distincția între respectivele etape procesuale.

În afara acestei confuzii terminologice, articolul nu conține afirmații defăimătoare, ci face referire la fapte ușor verificabile.

Astfel, ziaristul arată că numele reclamantului a apărut pe o listă întocmită de un anumit organism, cuprinzând candidați incompatibili, ceea ce constituie o informare pură și simplă, fără elemente de subiectivism.

În continuare, autorul face referire la informațiile care apar despre reclamant folosind motorul de căutare M. și dă detalii despre un alt articol, apărut în presă la 9 oct. 2006, redând, în rezultat, conținutul acestuia.

Și în rejudecare s-a concluzionat că ziaristul G. nu a făcut afirmații defăimătoare la adresa reclamantului, care să fie asimilate unui fapt ilicit cauzator de prejudicii.

În acest sens este și vasta jurisprudența CEDO care arată că ziaristul sau ziarul nu poate fi sancționat pentru ceea ce alții au spus mai înainte, iar jurnaliștii au preluat si transmis publicului.

Cel de al treilea articol- " Istoria unui jaf de 200 de milioane de euro" se constituie, de asemenea, ca o prezentare de fapte concrete, de natură economică, privitoare la anumite firme comerciale, la care reclamantul a avut calitatea de acționar, informațiile oferite sunt exacte, realitatea lor poate fi demonstrată, ele fiind preluate din alte surse, deja publicate.

Calitățile manageriale ale reclamantului pot fi apreciate subiectiv de ziarist, ca și de orice persoană, fără ca aceasta să constituie o atingere adusă vieții sale personale sau să genereze un prejudiciu de natură morală.

Fiind opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, deci implicit concluzii proprii, judecăților de valoare nu li se aplica cerința demonstrării veridicității lor, cum se întâmplă in cazul informațiilor, ele bucurându-se de protecția art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, in măsura in care se bazează pe o argumentare logica a autorului lor, respectiv au la baza elemente obiective care sa le justifice.

Atâta timp cat judecățile de valoare sunt fondate pe un minim de fapte, se poate retine ca ele au fost formulate cu buna credință in exercițiul normal al libertății de exprimare,

La fel se retine când, la baza emiterii judecății de valoare exista un început de proba.

Prin deciziile sale, CEDO a statuat ca libertatea presei presupune dreptul de a recurge la o doza de exagerare, provocare și de a utiliza expresii care ar putea să fie considerate drept polemice sau chiar lipsite de măsură pe plan personal și transmiterea de informații în termeni violenți ori care ofensează, șochează sau deranjează.

Faptul ca reclamantul este o astfel de persoana publică, implicată în activități politice, rezultă nu doar din înscrisurile depuse în dosarul cauzei, ci și din recunoașterea intimaților.

Curtea a reținut că nu este îndeplinită condiția de existență a faptei ilicite, față de împrejurarea că faptele criticate au caracter licit, în considerarea dreptului subiectiv "colectiv", astfel cum este reținut acesta de către CEDO și de către jurisprudența sa, respectiv dreptul de exprimare și la informare prin mass-media.

Fapta reclamată fiind una licită, "comisă" în exercitarea dreptului la liberă exprimare și a dreptului de a primi și comunica informații, numai exercitarea abuzivă, deci cu rea credință, cu o vădită intenție directă a acestui drept poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Curtea a constatat că în cauză nu este îndeplinită nici condiția vinovăției pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, fapta fiind săvârșită in exercițiul unui drept subiectiv, fără intenție.

Cu privire la pretinsa legătura de cauzalitate, Curtea a reținut că reclamantul nu a dovedit ce anume prejudicii au produs articolele incriminate ca fapte pretins ilicite, în ce măsura efectele negative ale acestora -dat fiind momentul publicării articolelor plasat în timpul campaniei electorale - sunt altele față de alte publicări anterioare, recunoscute a fi fost realizate de alți ziariști.

Or, așa cum a decis CEDO atunci când un prejudiciu produs nu i se poate imputa celui ce și-a exercitat dreptul la exprimare, sancționarea acestuia nu se impune.

Referitor la atragerea răspunderii a S.C. B. S.R.L., Curtea a statuat că cererea este de asemenea nefondată, acordarea posibilității unor jurnaliști de a se exprima prin intermediul unui ziar fiind perfect legală pentru că are în vedere dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 30 alin. (2) din Constituția României.

Cu privire la răspunderea comitentului, instanța a reținut că între acesta și autorii materialelor de presă incriminate nu pot exista raporturi de prepușenie, având în vedere că în cauză nu există raporturi de prepușenie ci doar raporturi specifice presei scrise.

Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ. comitentul răspunde de prejudiciul cauzat de prepușii lor in funcțiile ce li s-au încredințat.

Pornindu-se de la ideea că legea se referă la o răspundere pentru fapta prepusului "in funcțiile încredințate", ceea ce este definitoriu pentru calitățile de comitent și prepus este existența unui raport de subordonare care își are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredințat unei persoane fizice o anumita însărcinare.

Din aceasta încredințare decurge posibilitatea pentru prima persoana - denumita comitent - de a da instrucțiuni, de a direcționa, îndruma si controla activitatea celeilalte persoane - denumită prepus - acesta din urma având obligația de a urma îndrumările și directivele primite.

Acesta dependență funcțională a prepusului față de comitent, respectiv subordonarea constituie nota caracteristică a raportului de prepușenie care atrage aplicarea dispozițiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., dacă sunt întrunite condițiile generale si cele specifice ale răspunderii.

Curtea a statuat că în condițiile în care cenzura de orice fel este interzisă jurnalistul nu poate primi directive obligatorii, în sensul de a scrie sau a nu scrie ceva, aceasta ingerință în libertatea de exprimare fiind interzisă chiar prin Constituție.

Jurnaliștii colaborează cu ziarele prin intermediul unor contracte de cesiune drepturi de autor, între jurnalist și publicația ca atare neexistând relație de subordonare (raport de prepușenie), ziaristul fiind cel care garantează și este singurul răspunzător pentru materialul propus.

În speță, nu a existat un contract între S.C. B. S.R.L. și pârâți, prin care să se fi comandat un subiect privindu-l pe reclamant, prin urmare faptele nu au fost săvârșite în funcțiile ce le-au fost încredințate jurnaliștilor pârâți.

Ziaristul este cel care scrie articolul pe un anumit subiect, în funcție de sursele pe care le are la dispoziție și de contextul domeniului în care scrie.

Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a reținut că articolele de presă incriminate nu constituie fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, iar soluția instanței de fond este legală și temeinică.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul A. invocând ca temei de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și formulând următoarele critici:

Hotărârile recurate au fost pronunțate cu încălcarea și aplicarea greșita a legii, respectiv a art. 998- 999 si 1000 C. civ., art. 54 din Decretul 31/1954, art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României și art. 10 CEDO.

După casarea deciziei Curții de Apel Craiova de către Înalta Curte de Casație și Justiție și reluarea judecații în apel, instanța de trimitere a menținut aceeași motivare a respingerii apelului declarat în cauză.

Interpretarea și aplicarea greșită a legii de către instanța de fond și instanța de apel vizează atât legislația României dar și legislația Uniunii Europene prin care este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, demnității acesteia, dreptului la propria imagine.

În Constituția României, demnitatea este consacrată ca valoare prin art. 1 alin. (3) în care se specifică următoarele: România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate.

Conform art. 30 alin. (6) din Constituția României, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar potrivit art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, demnitatea umana este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.

Prin hotărârile pronunțate, cele doua instanțe au dat o nouă interpretare, contrara literei și spiritului acestor norme.

Curtea de Apel Craiova, prin hotărârea pronunțată în apel nu face altceva decât să încerce să apere pârâții, fiind foarte preocupată de termenii "pamflet", "satiră", "context al campaniei electorale", "criticile jurnaliștilor sunt judecați de valoare", concluzionând că absolut nici unul dintre articole nu conține afirmații defăimătoare.

În realitate, prin articolele de presă s-a desfășurat o intensă campanie denigratoare și batjocoritoare cu scopul de a compromite și distruge imaginea politică a reclamantului.

După casarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție se reiau aceleași argumente, reținute în primul ciclu procesual de către instanța de apel.

Când despre o persoană se afirmă în cuprinsul unui articol de presă că este urmărită penal, și acest lucru nu este adevărat, această afirmație reprezintă o atingere gravă adusă dreptului la propria imagine.

Instanța de apel nu a făcut niciun fel de analiză, de interpretare a probelor testimoniale administrate în cauză, probe care au confirmat atingerile aduse dreptului la propria imagine, și prejudiciul moral suferit.

Instanța de apel s-a limitat să considere că articolele de presă au fost doar acțiuni de informare desfășurate într-un context specific, al campaniei electorale când limitele criticii admisibile sânt mai largi.

Exercitarea libertății de exprimare include însa obligații și responsabilități, a căror întindere depinde de situație și de procedeul tehnic utilizat (Stoll c. Elveției), iar garanția oferita de articolul 10 jurnaliștilor este subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și demne de încredere cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France și alții c. Franței; Colombani și alții, c. Franței; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei, Cumpăna și Mazăre c. României; Stângu și Scutelnicu c. României.

Recurentul susține că nicio lege din România nu lărgește sfera insultelor și calomniilor în timpul campaniei electorale, iar instanța nu indică nicio normă juridică pentru a justifica această interpretare, pentru că o astfel de normă nu există. Instanța de apel nu a subliniat faptul ca nu a fost niciodată urmărit penal, nu a fost chemat niciodată la organele de urmărire penală, iar în dosarul la care face referire articolul incriminat nici măcar nu a fost audiat vreodată.

În decizia recurată, interpretarea si aplicarea greșită a legii este coroborată cu interpretarea greșită a practicii CEDO.

Curtea de Apel Craiova citează mai multe decizii ale CEDO (cauza Dalban c. Romania, cauza Lesnik c. Slovacia, cauza Lopez Gomez da Silva c. Portugalia), invocând libertatea de exprimare a ziariștilor.

Este adevărat că, în aplicarea art. 10, CEDO a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile ce prezintă un interes public, însă potrivit art. 10 alin. (2) exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor formalități, condiții restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând mat ales de protecția drepturilor și reputației altora..,

Hotărârile Curții de la Strasbourg indică clar principiul conform căruia ziariștii răspund pentru afirmațiile făcute cu rea credință.

Instanțele au obligația să verifice dacă ziaristul a cunoscut sau nu că afirmațiile sale sunt false, precum și dacă a depus diligentele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmațiilor.

Instanța are obligația să verifice scopul demersului jurnalistic (verificând dacă jurnalistul a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-și astfel datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acestora).

Curtea de Apel Craiova a apreciat afirmațiile calomnioase făcute la adresa recurentului ca pe niște "judecăți de valoare" uitând că, chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă atunci când este total lipsită de orice baza factuală (Brasilier c. Franței, Paturel c. Franței).

Contrar celor menționate în decizia recurată, CEDO a recunoscut ca o distorsionare a realității, operată cu rea credință, poate uneori să depășească limitele criticii acceptabile, ducând la condamnarea jurnalistului. (Vides Aizsardzbas Klubs c. Letoniei).

În speță instanța de fond și instanța de apel au reținut în mod greșit că ziariștii și trustul de presa au acționat cu bună-credință.

Același ziar și aceiași ziariști, pentru publicarea cu rea credință a unor articole defăimătoare, în aceeași perioadă în care au publicat și articolele la adresa recurentului, au fost condamnați de Curtea de Apel Craiova la plata de daune morale, constatând că articolele au fost scrise cu rea credință, în scopul de a înjosi, a umili și defăima persoanele despre care au scris.

La dosarul cauzei exista depuse hotărârile judecătorești in care legea este interpretată și aplicată corect, cu totul altfel decât instanța o interpretează și o aplică în cazul pendinte.

Solicită să se constate că prin publicarea articolelor incriminate pârâții i-au cauzat un prejudiciu personal, moral, că a suferit traume de natură psihică, fiind expus oprobriului public și, prin urmare, obligarea pârâților la plata de daune ar determina realizarea unui just echilibru între dreptul prevăzut de art. 10 din CEDO și dreptul la reputație protejat de art. 8 din CEDO.

Analiza instanței de recurs:

Prin acțiunea formulată, reclamantul a solicitat să se constate încălcarea dreptului la imagine, onoare, demnitate și viața privată și să fie obligați pârâții la plata de despăgubiri reprezentând daunele morale rezultate din încălcarea acestor drepturi; obligarea pârâților să publice dispozitivul sentinței pe prima pagină a ziarului, etc.

Reclamantul a arătat în motivarea acțiunii că aceste drepturi, garantate atât de Constituție cât și de Declarația Universală a Drepturilor Omului și Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, au fost încălcate în mod repetat de către pârâți prin publicarea celor două articole incriminate.

Reclamantul a dezvoltat pentru fiecare în parte care au fost afirmațiile și informațiile oferite opiniei publice prin care s-a adus atingere onoarei și reputației, motivat de faptul că au depășit limitele libertății de exprimare, pe de o parte, iar, pe de altă parte, unele afirmații nu au avut corespondent în realitate, nu au avut o bază factuală minimă.

Contrar susținerilor reclamantului, instanțele de fond au analizat în mod detaliat și argumentat inexistența unei depășiri a limitelor libertății de exprimare raportat la baza minimă factuală, au cercetat raportul dintre dreptul la liberă exprimare al pârâților și dreptul reclamantului la respectarea vieții private, la onoare, la demnitate și reputație, și au constatat că nu s-a depășit limita libertății de exprimare în articolele "A., urmărit penal" și "Istoria unui jaf de 200 milioane euro".

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esență, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenționale stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.

In paralel cu art. 10 al Convenției Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. "a" prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor persoane.

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.

Art. 3 al Rezoluției definește știrile ca "informații, adică fapte și date", iar opiniile ca "exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor".

În art. 4 și 5, se prevede că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputație și la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vre­unul din aceste drepturi, va putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, paragraful 50).

De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea -credință (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș împotriva României, că "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, par. 39).

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" ("public watchdog") într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64).

În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

Fără a supune analizei criticile vizând interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, ce nu pot constitui motiv de analiză în recurs, se constată că în speța supusă analizei, instanța de apel a analizat aceste componente ce țin de principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.

În acest sens, dată fiind convingerea astfel formată a instanței, argumentele reținute de instanța de apel în rejudecare, impuse de raționamentul juridic, nu au fost diferite în substanțialitatea lor de cele reținute de instanțele de fond în primul ciclu procesual, Curtea dezvoltând în considerentele deciziei atacate de ce a confirmat soluția procesuală a tribunalului.

Astfel, cercetând ansamblul probator administrat în cauză, instanțele de fond, cărora le incumba această sarcină, au statuat că pârâții, în calitate de jurnaliști, au respectat deontologia profesională și au acționat cu bună-credință.

În acest context al analizei, instanța de apel analizând primul articol de presă incriminat "A., urmărit penal" a constatat că jurnalistul doar a contribuit la informarea publicului, preluând, de altfel, informații publicate anterior în anul 2006, potrivit cu care numele reclamantului apărea pe o listă de incompatibili întocmită de un anumit organism, iar această informație, de interes general, nu s-a constituit într-o defăimare a reclamantului.

Faptul că acest mesaj transmis prin articolul de presă incriminat nu se poate constitui în temei al răspunderii civile delictuale s-a apreciat din perspecti