ÎCCJ, decizie (scj.ro #86852)

Libertatea de exprimare a jurnalistului. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Analizarea elementelor necesare întrunirii condițiilor de exercitare a dreptului

din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

dreptul la liberă exprimare

-          dreptul la reputație și la onoare

-          dreptul la viața privată

Constituția României, art. 30, art. 31

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 10

Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice, art. 19

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Consiliului Europei, art. 3,

art. 4, art. 5

Decretul nr. 31/1954, art. 54

În cadrul acțiunii în despăgubiri, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații corecte cu privire la activitatea unei persoane publice, instanța de judecată are a analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului se circumscriu conceptului de judecăți de valoare sau sunt afirmații factuale, iar, după calificarea discursului jurnalistic, trebuie verificat, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor administrate, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor „verdicte” în ceea ce privește activitatea persoanei vizata in articole de presa.

În același sens, în analiza condițiilor exercitării dreptului la libertatea de exprimare, prin raportare la limitele acestui drept, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, instanța are a verifica, ținând cont de circumstanțele particulare ale fiecărei cauze,

dacă interesul informării publicului primează „îndatoririlor și responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt și după analizarea concretă a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenția Europeană și a art. 30 alin. (6) din Constituție, instanța  poate aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 ale vechiului cod civil, pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor de presă prin care se pretinde că au fost aduse atingeri dreptului la imagine, reputație și viața privată a unei persoane.

Secția I civilă, decizia nr.36 din 15 ianuarie 2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 28.02.2011, reclamantul R.C. a chemat în judecată pe pârâtul P.T., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând valoarea daunelor morale suferite și publicarea, în ziarul V., a unui comunicat de presă, cu scopul de a repara prejudiciul moral, precum și a hotărârii ce se va pronunța în cauză, pe cheltuiala pârâtului, sub sancțiunea plății unei amenzi civile pe zi de întârziere.

În motivarea cererii, s-a arătat că reclamantul a îndeplinit funcția de director general și președinte al consiliului de administrație la S.C. O. S.A., pe o perioadă de cca. 20 de ani.

Pârâtul a publicat în ziarul V. mai multe articole defăimătoare, de natură să îi lezeze demnitatea. În conținutul acestor articole, pârâtul a făcut referire la gestionarea frauduloasă a societății de către reclamant, în sensul că a sustras sume din patrimoniul acesteia, a înființat „firme căpușă”, dobândind astfel o avere impresionantă, ca urmare a acestor fapte în țară și străinătate, impunându-și influența în toate domeniile vieții economice, politice și în justiție. Pârâtul l-a numit pe reclamant, în mod repetat, „hoț”, „mafiot”, „capul mafiei”, „incompetent”, „latifundiar”, „satrap”, în articolele publicate, făcând referire într-un mod ironic la pregătirea sa științifică.

Prin întâmpinare, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 1936 din 17.12.2012, a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Instanța de fond a reținut că reclamantul a justificat interesul formulării unei acțiuni civile în pretenții împotriva pârâtului, care are calitate procesuală, dar aceasta nu este fondată, deoarece nu s-a făcut dovada că faptele la care s-a referit pârâtul sunt în totalitate false, ziaristul neavând ca scop să-l defăimeze pe reclamant.

Autorul publicației a făcut afirmații despre viața publică a reclamantului, despre comportamentul și faptele sale în legătură cu activitatea de interes public privind gestionarea fondurilor S.C. O. S.A., în calitate de președinte al consiliului de administrație, articolele publicate reprezentând manifestarea dreptului de exprimare, potrivit art. 10 din Convenția Europeană.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat apel reclamantul, în dezvoltarea căruia, s-a referit pe larg la situația de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată și, în esență, a criticat sentința pentru motivul că instanța a făcut o apreciere greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, în sensul că articolele publicate nu au avut un caracter denigrator.

Prin decizia civilă nr. 82 din 14 mai 2013, Curtea de Apel Pitești, Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant, pentru următoarele motive:

Pârâtul, în calitatea sa de ziarist, a publicat în ziarul V. mai multe articole în care s-a referit la activitatea desfășurată de către reclamant, în calitatea sa de președinte al consiliului de administrație al S.C. O. S.A. Prin aceste articole, pârâtul a urmărit să dezvăluie publicului modul de gestionare a societății de către reclamant, făcând astfel referire la o gestionare contrară intereselor societății și cu scopul dobândirii unei averi frauduloase, impresionante, în țară și în străinătate, precum și a unei influențe pe plan local, mai ales în domeniul justiției, unde reclamantul are relații apropiate cu magistrații. În conținutul articolelor, pârâtul s-a referit, într-un mod ironic, și la pregătirea profesională a reclamantului.

Articolele publicate, potrivit apărărilor pârâtului, au fost manifestarea dreptului la libertatea de exprimare, conform art. 10 din Convenția Europeană, în sensul că acesta cuprinde libertatea oricărei persoane de a-și exprima opinii, respectiv de a primi informații, fără amestecul autorităților publice.

Dreptul la libertatea de exprimare nu are un caracter absolut, ci comportă îndatoriri și responsabilități, putând să fie limitat într-o societate democratică, pentru respectarea unor valori fundamentale, printre care, în textul enunțat, este enumerat dreptul la reputație.

Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la reputație, prin articolele publicate, acestea având un caracter defăimător, de natură să-l expună disprețului public, cauzându-i astfel un prejudiciu moral.

Cu privire la exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, în jurisprudența CEDO, au fost pronunțate soluții, în sensul că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie, însă aceasta trebuie să fie exprimată de o așa manieră încât să existe un echilibru între exercițiul dreptului și protecția intereselor și drepturilor individuale ale altor persoane, autorităților publice revenindu-le sarcina de a asigura exercițiul acestei libertăți.

Cu referire specială la presă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că libertatea de informare este incompatibilă cu existența oricărui „sistem de autorizare sau de cenzură prealabilă”, dar și aceasta presupune existența responsabilității.

Ziaristul, în exprimarea mesajului, trebuie să acționeze cu bună știință, pentru a informa publicul într-

un mod demn de crezare, însă îi este recunoscută și „o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la opiniile pe care le formulează”, dacă aceste judecăți de valoare au la bază o stare factuală. Judecata de valoare a ziaristului, chiar dacă este exagerată, dar se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută de către public, nu necesită obligația acestuia de a demonstra realitatea, potrivit soluțiilor pronunțate în jurisprudența Curții Europene.

Pârâtul, în articolele sale, s-a referit la activitatea de gestionare frauduloasă a S.C. O. S.A., pornind de la o situație de fapt cunoscută, aceea că reclamantul îndeplinea funcția de director general al acesteia și președinte al consiliului de administrație, situația economică a societății fiind una dificilă și de notorietate în ultima perioadă. Pornind de la această stare factuală, ziaristul a formulat judecăți de valoare, în sensul că, datorită averii dobândită în mod fraudulos, reclamantul a devenit un „latifundiar”, „baron” sau un „jupân”, procurându-și influență pe plan local, mai ales în domeniul justiției, potrivit cu interesele sale.

Tot în legătură cu această gestionare, pârâtul a exagerat folosind aprecieri ironice cu privire la pregătirea științifică a reclamantului, iar, într-unul din articole, se face mențiunea că „lațul pentru fostul director de la O.” s-a strâns, amintindu-i acestuia că „jaful se numește jaf, hoțul se numește hoț….”

Articolele publicate de către pârât, pornind de la o situație de fapt cunoscută, cuprinde exagerări, însă scopul acestora este acela de provocare a opiniei cetățenilor, principiul libertății de informare fiind asigurat de către autoritățile publice prin obligația negativă a statului de a nu stânjeni în niciun fel exercițiul liber a transmiterii opiniilor și informațiilor de interes public.

În aceste condiții, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a avut loc în limitele la care se referă art. 10 din Convenția Europeană, fără a se putea reține încălcarea protecției reputației reclamantului, fiindcă s-a păstrat un echilibru între interesul urmărit de către ziarist de informare a opiniei publice și dreptul la reputație al reclamantului.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., reclamantul a arătat următoarele:

Prin decizia recurată, au fost încălcate flagrant dispozițiile art. 54 din Decretul nr. 31/1954 (aplicabile în speță), referitoare la ocrotirea drepturilor personale nepa­trimoniale.

În Codul civil actual, a fost preluată și dezvoltată reglementa­rea legală cu privire la respectul datorat ființei umane și drepturile ei inerente, prin dispozițiile art. 58 și urm., art. 72, art. 73 și urm., consfințindu-se dreptul oricărei persoane la demnitate, la reputație, la onoare și la propria imagine.

Așa cum rezultă din probele dosarului, timp de peste doi ani și jumătate, în articolele publicate în ziarul pe care-l patronează și-l con­duce, pârâtul i-a adus grave acuze reclamantului - devalizarea com­binatului chimic al cărui director general era, jecmănirea pa­trimoniului acestuia, îmbogățirea sa ilicită, dobândirea de diverse terenuri, spații comerciale, palate, în România, Austria, Canada, mituirea unor înalți demnitari din diverse instituții ale statului, inclusiv din justiție, și, totodată, i-a atribuit cele mai infamante etichetări - mafiot, satrap, șeful mafiei, etc.

Toate aceste fapte concrete, săvârșite în mod repetat, nu se încadrează în exercitarea dreptului la libera expri­mare, cum, vădit eronat, consideră Curtea de Apel Pitești, ci reprezintă atingeri grave ale dreptului său la demnitate, la reputație, la onoare și la propria imagine.

Curtea de Apel Pitești a ignorat gravitatea acuzelor, repetate în mod obsesiv în articolele pârâtului, fapte care, da­că ar fi adevărate, l-ar expune unor severe sancțiuni: decapitalizarea O., coordonarea activității de căpușare a societății, îmbogățirea personală pe seama jefuirii patrimoniului unității, coruperea unor magistrați, politicieni, polițiști și alte autorități ale statului, etc.

Pe de altă parte, s-a ignorat, în mod deliberat, netemeinicia acestor acuze, prin procedeul trecerii lor în categoria unor ipotetice „neregularități care ar fi fost  comise”, neluându-se, astfel, în considerare una dintre condițiile

sine qua non

referitoare la activitatea jurnaliștilor, pentru a putea beneficia de protecția oferită de art. 10 din Convenție, în sensul existenței unei baze factuale certe pentru informațiile pe care le comunică publicului.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel Pitești a încălcat flagrant dispozițiile art. 30 alin. 6 si art. 31 alin. 4 din Constituția României, precum și prevederile art. 10 din Convenția europeană.

Contrar opiniei Curții de Apel Pitești, protecția oferită jur­naliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării dreptului cu bună-credință, în sensul de a comu­nica informații în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice.

În același sens a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3623/2003, precum și în

trei cauze identice, în­tre aceleași părți, soluția Curții de Apel Pitești fiind în contra­dicție flagrantă cu deciziile irevocabile pronunțate de instanța supremă în aceste spețe.

În același sens, recurentul a arătat că nu poate exista bună-credință și deontologie jurnalistică într-o campanie mediatică declanșată cu circa 2 ani și jumătate în urmă, campanie care continuă și în prezent, în contextul în care i se atribuie, în mod repetat, epitetele cele mai denigratoare și acuze foarte grave, în lipsa unei baze factuale certe și raportate doar la presupuse „neregularități care ar fi fost comise”.

Astfel, demersurile scrise repetat

,

făcute de către pârât, prin care îi cerea reclamantului să-i plătească cei 10.000 de euro, din oferta P.C.C. SE, acționarul minoritar care intenționa să preia O., angajându-se, în schimb, „să nu scrie nimic negativ despre dl. R. și despre O.” nu respectă deontologia jurnalistică și fac dovada relei sale credințe, reprezentând o veritabilă încercare de șantaj din partea pârâtului. Prin aceste demersuri, pârâtul urma să păstreze atât avantajele bănești ce decurgeau din contractele de publicitate dintre ziarul său si S.C. O. S.A., aflate în derulare, și să dobândească su­ma de 10.000 de euro plus TVA, din oferta PCC.

Urmare refuzului reclamantului, pârâtul a declanșat o campanie mediatică denigratoare furibundă împotriva acestuia, scopul fiind acela de compromitere a reputației sale și de subminare a intereselor legitime ale O., pentru provocarea scăderii valorii de piață a acțiunilor la bursă, în scopul preluării, de către reprezentanții P.C.C., a acestor acțiuni, la un preț derizoriu.

În acest context, contrar opiniei Curții de Apel Pitești, prin faptele comise, pârâtul i-a lezat grav demnitatea, onoarea și dreptul la propria imagine, încălcând în mod flagrant toate dispozițiile legale care ocrotesc aceste valori, decizia recurată fiind nelegală.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte a apreciat că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede:

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitarea a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii ce constituie analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, „

mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice

”, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție,

„libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine

”.

Art. 10 par. 1 din Convenția Europeană prevede, în esență, că:

orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare,

drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

Paragraful 2 al normei convenționale stipulează că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație cu alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU.

În cadrul Națiunilor Unite, Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice (19 decembrie 1966) este un instrument legal limitativ privind protecția drepturilor omului. Articolul 19 al Pactului stipulează că:

În paralel cu art. 10 al Convenției Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Articolul 19 par. 3 lit. „a” prevede că:

exercitarea drepturilor prevăzute în par. 2 al prezentului articol comportă anumite datorii și responsabilități. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricții care să fie în conformitate cu legea și cu necesitățile, pentru respectarea drepturilor și a reputației altor persoane.

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin Hotărârea de Guvern nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.

Art. 3 al Rezoluției definește știrile ca „

informații, adică fapte și date

”, iar opiniile ca „

exprimări ale

gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor

”.

În art. 4 și 5, se prevede că

știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Conform prevederilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, orice persoană fizică are dreptul la reputație și la onoare, iar, în cazul în care a suferit vreo atingere, cu privire la vre­unul din aceste drepturi, va putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume

reputația și drepturile ce aparțin altor persoane

, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Din interpretarea dispozițiilor normei convenționale evocate, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune „

îndatoriri și responsabilități

” și el poate fi supus unor „

formalități, condiții, restricții sau sancțiuni

”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite ingerințe în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie însă să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerințele previzibilității și accesibilității, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor condiții li s-a adăugat și cerința proporționalității, ceea ce presupune un balans între scopul vizat și mijloacele folosite, între interesul general și protejarea dreptului individual.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „

îndatoriri și responsabilități

”, a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor și responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea de

viață privată

cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea

Von Hannover împotriva Germaniei

, paragraful 50).

De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea

Chauvy și alții împotriva Franței,

par.70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea -credință (

cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva

România).

În acest sens, instanța europeană a statuat,

în cauza Sipoș împotriva România,

că „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (

Petrina,

citată anterior, pct. 36;

Von Hannover împotriva Germaniei

, par. 70). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (

Petrina,

citată anterior, par. 39).

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (

cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României

, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de „

câine de pază” (”public watchdog

”) într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (

cauza Ieremiov c. României

, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac  împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (

cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din

9 aprilie 2009, par. 64).

În acest sens, Curtea Europeană a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, instanța europeană a afirmat în repetate rânduri (

e.g.

, în

cauza Nilsen și Johnsen împotriva Norvegiei

) că afirmații referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absența oricăror dovezi care să le susțină, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

În consecință, elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, din perspectiva jurisprudenței instanței de contencios european, sunt: calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (

cauza Niculescu Dellakeza contra României

), interesul public pentru tema dezbătută (

cauza Bugan contra României

), buna-credință a jurnalistului (

cauza Ileana Constantinescu contra României

), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (

Cumpănă și Mazăre contra României

), precum și motivarea hotărârii (

cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României

).

Or, în cauza dedusă judecății, instanța de recurs apreciază că aceste componente esențiale nu au fost analizate în concret de către instanțele de fond, care s-au limitat la o aplicare pur formală a principiilor ce guvernează libertatea de exprimare.

Astfel, enumerând în mod mecanic principiile care guvernează exercitarea libertății de exprimare, în absența unei analize a ansamblului probator administrat în cauză, cu privire specială asupra corespondenței electronice pretins purtate între cele două părți, existent la dosarul cauzei, instanțele de fond, cărora le incumba această sarcină, nu au putut determina dacă intimatul, în calitate de jurnalist, a respectat deontologia profesională și a acționat cu bună-credință sau a demarat o campanie de presă ce a avut ca premise declanșatoare interese economice sau de altă natură.

În acest context, se impune deplina stabilire a situației de fapt, în raport de ansamblul înscrisurilor

depuse la dosar și de orice alte probe pe care instanța de apel le va aprecia ca întrunind cerințele impuse de

art. 167 din vechiul Cod de procedură civilă, situație de fapt care nu poate fi stabilită în recurs, fiind incompatibilă cu structura acestei căi de atac.

În consecință, fără a nega dreptul ziaristului de a comunica publicului informații corecte cu privire la activitatea reclamantului ca persoană publică, cu privire la privatizarea societății comerciale Oltchim, care este fără îndoială un

subiect de interes general

, se va analiza, în mod necesar, dacă afirmațiile concrete ale jurnalistului pârât se circumscriu conceptului de

judecăți de valoare

sau sunt

afirmații factuale

, iar, după calificarea discursului jurnalistic, se va verifica, în cazul judecăților de valoare, dacă sunt formulate cu bună-credință, atitudine subiectivă ce poate fi verificată pe baza probelor existente sau care se vor administra în rejudecare, sau, în cazul afirmațiilor prin care se impută fapte concrete, dacă au ele însele o bază factuală suficientă pentru a putea determina pronunțarea unor „verdicte” în ceea ce privește activitatea reclamantului.

În același sens, în analiza condițiilor exercitării dreptului la libertatea de exprimare, prin raportare la limitele acestui drept, prevăzute de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, se va verifica dacă articolele intimatului pârât au contribuit la informarea publicului sau, prin intermediul lor, s-a urmărit satisfacerea unor interese particulare ale jurnalistului.

Tot astfel, se va verifica, în baza unor probe pertinente, dacă articolele publicate de către intimatul-pârât au fost scrise în cadrul campaniei mediatice defăimătoare solicitată, contra cost, de către P.C.C., acționar al societății la care reclamantul era director general, astfel cum pretinde acesta din urmă și se va analiza dacă termenii utilizați, pentru caracterizarea reclamantului, în cadrul invocatei campanii de presă -

hoț, mafiot, capul mafiei, incompetent, latifundiar,

jupân, satrap, dictator -

erau necesari pentru transmiterea mesajului chiar critic al jurnalistului sau aceștia depășesc limitele admisibile ale exercițiului dreptului la liberă exprimare.

În consecință, numai după deplina stabilire a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, și după analizarea concretă a respectării dispozițiilor art. 10 par. 2 din Convenția Europeană și a art. 30 alin. (6) din Constituție, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 998-999 ale vechiului cod civil, pentru angajarea răspunderii civile a autorului articolelor, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, în cazul în care se va declanșa un asemenea control.

În virtutea considerentelor expuse și în temeiul art. 312 alin. (1)  C.pr.civ. raportat la art. 314

C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamant împotriva deciziei nr. 82 din 14 mai 2013 a Curții de Apel Pitești, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.