ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3106/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3106/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1159 din 11 aprilie 2013

Tribunalul Iași a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.A.C., în contradictoriu

cu pârâții M.C. și SC D.P.I. SRL București, prin administrator judiciar Casa de

Insolvență M. IPURL Iași. A obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de 4.000

RON, daune morale, către reclamant.

A obligat pârâții la publicarea,

pe cheltuială proprie, în ediția tipărită și în ediția on-line a ziarului „B.Z.I.”,

a hotărârii judecătorești. A obligat pârâții la plata sumei de 500 RON cheltuieli

de judecată (onorariu avocat redus).

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut, pe situația de fapt, că în perioada 31

ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „B.Z.I.“ a fost publicată o serie

de 9 articole semnate de pârâtul C.M., toate având ca subiect presupuse fapte de

corupție ale reclamantului. Șapte dintre aceste articole sunt însoțite și de fotografia

reclamantului.

S-a constatat că titlurile

articolelor publicate în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul

„B.Z.I.“ sunt următoarele: „Aici se ascund șpăgile de la Spitalul P.” însoțit de

fotografia reclamantului (publicat la data de 31 ianuarie 2012); „Agenția de Integritate

descinde la Spitalul P.” însoțit de fotografia reclamantului (publicat la data de

1 februarie 2012); „Privatizare cu șpagă la Spitalul P." însoțit de fotografia

reclamantului (publicat la data de 2 februarie 2012); „Incredibil”: 500.000 de euro

găsiți în buzunarul directorului Spitalului P.” însoțit de fotografia reclamantului

(publicat la data de 6 februarie 2012); „Căpușele corupte de la Spitalul P.: Afacerea

V.” însoțit de fotografia reclamantului (publicat la data de 7 februarie .2012);

„Cea mai mare șpagă luată vreodată la Iași: 78 de miliarde" alăturat imaginii

reclamantului (publicat la data de 9 februarie 2012); „Medicul fătălău de la Spitalul

P." însoțit de fotografia reclamantului (publicat la data de 10 februrarie

2012); „Secretarul de stat V.C.: Nu mă interesează ce se întâmplă la Spitalul P.”(publicat

la data de 11 februarie 2012); „Avocat plătit din bani publici să-l scape de D.N.A.

pe un director”(publicat la data de 13 februarie 2012).

Tribunalul a reținut că

acuzațiile aduse reclamantului, prin articolele anterior menționate, vizează lipsa

justificării veniturilor cu care reclamantul ar fi achiziționat două imobile și

faptul că veniturile reclamantului sunt obținute nelegal, din „mita” luată de la

firmele de prestări servicii medicale cu care spitalul are încheiate contracte,

ce ar fi fost perfectate prin eludarea prevederilor legale.

Instanța a considerat

că nu se impune redarea strictă a conținutului fiecărui articol, maniera de exprimare

ziaristică oglindită și în titlurile celor nouă articole, ce a fost redată în motivarea

cererii de chemare în judecată, fiind cea cuprinsă, în fapt, în articole. Situația

de fapt pe care tribunalul a avut a o sancționa, este cea susținută de reclamant

(relativ la cuprinsul articolelor) și necontestată de pârâți.

În drept, prima instanță

a reținut că raportul juridic litigios urmează a fi dezlegat în raport cu prevederile

Noului C. civ. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), întrucât art. 103 din Legea

nr. 71/2011 prevede că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii

- invocată ca temei al cererii deduse judecății - este guvernată de legea în vigoare

la momentul săvârșirii faptei ilicite. Or, faptele pretinse a avea caracter ilicit

au fost săvârșite după data intrării în vigoare a Noului C. civ., respectiv la datele

31 ianuarie 2012, 01 februarie 2012, 02 februarie 2012, 06 februarie 2012, 07 februarie

2012, 09 februarie 2012 ,10 februarie 2012, 11 februarie 2012, 13 februarie 2012

(data publicării fiecărui articol în cotidianul „B.Z.I.”)

S-a constatat că, pentru

a se angaja răspunderea pentru fapta proprie, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul. Iar,

pentru angajarea răspunderii pentru fapta altuia, respectiv a comitentului pentru

fapta prepusului său, mai este necesară întrunirea a altor două condiții și

anume, existența raportului de prepușenie și săvârșirea faptei prejudiciabile în

funcția încredințată.

Tribunalul a reținut

că art. 1.357 Noul C. civ. prevede că cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o

faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului

răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

De asemenea, art. 1.373

Noul C. civ. prevede: „Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii

săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu

scopul funcțiilor încredințate.”

Totodată, s-a reținut

că, alături de dispozițiile C. civ. trebuie avute în vedere, în analiza caracterului

ilicit al faptei pârâților și dispozițiile Constituției, ale Convenției europene

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, jurisprudența Curții

europene, precum și dispozițiile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ce

fac parte din dreptul intern.

În acest context, s-a

analizat în ce măsură libertatea de exprimare a ziaristului (respectiv, a pârâtului

M.C.) și de informare a publicului, garantată de art. 10 din Convenția pentru apărarea

drepturilor omului, de art. 30 din Constituție și de art. 70 C. civ, vine în contradicție

cu dreptul la viață privată și de familie, garantat de art. 8 din Convenție, de

art. 26 din Constituție și de art. 71 și următoarele C. civ.

Astfel, s-a constatat

că art. 30 din Constituția României reglementează, incluzându-l în categoria drepturilor

fundamentale, dreptul la liberă exprimare, enunțând atributele esențiale ale libertății

de exprimare și limitele exercitării acestui drept; printre limitele exercitării,

sunt prevăzute protecția demnității, a onoarei, a vieții particulare a persoanei

și a dreptului la propria imagine.

Răspunderea civilă pentru

informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau

realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului

mijlocului demultiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile

legii, potrivit art. 30 alin. (8) din Constituție.

S-a făcut referire, pentru

incidența la speță, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului,

conform căruia orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare, adică la libertatea

de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, dar și că exercitarea

acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor

formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie

măsuri necesare într-o societate democratică.

Cu trimitere la jurisprudența

instanței europene, s-a arătat că presa trebuie să-și poată exercita rolul

său indispensabil de „câine de pază” al democrației, dar că, deși presei îi revine

sarcina de a comunica informații și idei cu privire la chestiunile de interes public,

ce corespund dreptului publicului de a fi informat, în același timp, presa

nu trebuie să depășească anumite limite.

Astfel, din perspectiva

art. 75 C. civ. și a jurisprudenței C.E.D.O., tribunalul a analizat dacă ingerința

în dreptul la liberă exprimare al pârâtului este prevăzută de o lege accesibilă

și previzibilă, urmărește un scop legitim, este necesară într-o societate democratică

și dacă îndeplinește condiția proporționalității.

În acest context, s-a

reținut că se impun analizei: tipul de discurs, calitatea părților, persoana

lezată, calitatea reclamantului de persoană publică și natura alegațiilor făcute,

pentru a se stabili dacă acestea reprezintă judecăți de valoare sau dacă prin intermediul

afirmațiilor făcute ziaristul a imputat fapte .

Aceasta, întrucât în jurisprudența

Curții europene se face distincția între fapte și judecăți de valoare, statuându-se

că primele se pot dovedi, însă următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru

judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății

de opinie, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10. De asemenea, s-a

statuat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază

reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă

este lipsită total de o bază reală (cauza Cumpănă și Mazăre împotriva României -

hotărârea din 17 decembrie 2004).

Tribunalul a apreciat

că în cauză, ansamblul probelor administrate relevă exercitarea dreptului pârâtului

la liberă exprimare în mod abuziv.

Astfel, jurnalistul pârât

M.C. l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în postura

de infractor vinovat de săvârșirea unor fapte penale grave expres indicate de autor,

respectiv luare de mită, conflict de interese, fals în declarații.

Aceste afirmații, care

privesc fapte (iar nu judecăți de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputația

reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului și, prin urmare,

ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel

de bază factuală nu a fost dovedită în cauză, ceea ce a condus la concluzia că pârâtul

a construit afirmații lipsite de suport probator, cu intenție calomnioasă la adresa

reclamantului. Astfel, pârâtul a probat doar faptul că reclamantul a fost sancționat

contravențional la 19 octombrie 2012, cu 500 RON amendă pentru nedepunerea declarației

de avere după data începerii activității de șef de secție și faptul că se află în

prezent, în faza actelor premergătoare, o anchetă demarată de D.N.A. - Serviciul

Teritorial Iași la Spitalul P., însă informațiile nu sunt publice în acest stadiu

al cercetărilor.

Dacă unele exagerări sunt

permise ziariștilor, mai ales în exprimarea unor judecăți de valoare, iar anumite

accente ale articolelor publicate în luna februarie 2012 cu privire la persoana

reclamantului ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise,

nu același lucru se poate retine despre afirmarea unor fapte, prezentate ca fiind

certe și care nu sunt dovedite.

Tribunalul a constatat

că articolele incriminate conțineau atât judecăți de valoare dar și afirmații directe,

privind fapte penale grave, intenționându-se să se transmită opiniei publice un

mesaj neechivoc și anume, că reclamantul a folosit banii publici în interes personal,

că a săvârșit infracțiunile de luare de mită, fals în declarații, conflict de interese.

Tribunalul a reținut

totodată, că afirmațiile extrem de grave, de serioase vizându-l pe reclamant impuneau

diligențe speciale din partea autorului articolelor, în verificarea adevărului declarațiilor

factuale și că specificul cotidianului „B.Z.I.” este de informare, nu de pamflet,

publicul având expectanța justificată ca informațiile cuprinse în acesta să fie

conforme cu realitatea, să exprime adevărul.

Ca atare, s-a considerat

că afirmațiile ziaristului au depășit limitele acceptabile și că nu există un raport

de proporționalitate rezonabil între interesele concurente implicate, articolele

respective constituindu-se într-o campanie de defăimare a reclamantului, care nu

este protejată de dreptul constituțional la libertatea de exprimare și nici de

art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, fapta pârâtului

este ilicită fiind săvârșită în exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv la liberă

exprimare, depășind, în contextul dat, limitele criticii admisibile și aducând

reclamantului un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei, demnității, reputației,

suferințe de ordin psihic și atingeri ale vieții private, fiindu-i știrbită imaginea

la locul de muncă, în mediul profesional, în familie și în general, în societate.

Cât privește echivalentul

valoric al daunelor morale s-a reținut că acestea nu sunt susceptibile de comensurare

bănească, obiectul prejudiciului, dreptul subiectiv vătămat fiind o valoare inestimabilă,

dar că imposibilitatea evaluării în bani a prejudiciului moral nu implică și imposibilitatea

stabilirii cuantumului indemnizației de reparare.

Față de dispozițiile

art. 253 C. civ., care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale

și a căror incidență la speță s-a reținut, au fost obligați

pârâții la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediția tipărită și în ediția on-line

a ziarului „B.Z.I.”, a hotărârii.

De asemenea, constatând

că articolele publicate și-au produs efectele cu mult timp în urmă, iar publicarea

prezentei hotărâri, după trecerea unei perioade îndelungate, nu se mai poate constitui

într-o reparație integrală a prejudiciului moral suferit, așa încât acesta

este susceptibil și de o reparație pecuniară, comensurată la nivelul sumei de 4000

RON (cererea reclamantului privind acordarea sumei totale de 1.000.000 RON daune

morale, fiind apreciată de instanță a constitui un izvor de îmbogățire fără just

temei).

S-a dispus obligarea,

în solidar, a celor doi pârâți, instanța constatând că sunt îndeplinite

și condițiile art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea comitentului

pentru fapta prepusului (pârâta, persoană juridică, în calitate de editor al ziarului

„B.Z.I.” necontestând nici existența raportului de prepușenie între aceasta și numitul

C.M. și nici săvârșirea de către acesta a faptei în funcția încredințată).

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel pârâtul M.C. susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică.

În dezvoltarea motivelor,

s-a arătat că prima instanță a admis în parte pretențiile formulate de

reclamant pe considerentul că „exercitarea libertății de exprimare a pârâtului M.C.

a depășit, în contextul dat, limitele criticii admisibile”, că „fapta pârâtului

este ilicită fiind săvârșită în exercitarea abuzivă a dreptului subiectiv la liberă

exprimare garantat de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului",

întrucât faptele imputate reclamantului în cuprinsul celor 9 articole de presă „ar

fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă, or, o astfel

de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză, ceea ce conduce la concluzia

că jurnalistul pârât a construit afirmații fără suport probator, cu intenție calomnioasă

la adresa reclamantului”.

S-a susținut că raționamentul

instanței a avut la bază o evaluare sumară și incompletă a probelor administrate

în apărare, reținând cu titlu de dovezi în susținerea judecăților de valoare formulate

în articolele publicate, doar două dintre înscrisurile depuse în cauză (sancționarea

contravențională a reclamantului pentru nedepunerea declarației de avere și efectuarea

de acte premergătoare într-o anchetă demarată de D.N.A. - Serviciul Teritorial Iași

împotriva persoanei reclamantului), fără nicio referire la celelalte înscrisuri

și la interogatoriul administrat reclamantului.

În schimb, instanța nu

a acordat nicio atenție contractelor ce atestă faptul că reclamantul a cumpărat

de la familia F. bunuri imobile de o valoare apreciabilă, deși acesta a negat existența

lor în răspunsul la interogatoriu, împrejurare de natură să trezească îndoieli cu

privire la scopul acestor tranzacții și la proveniența veniturilor cu care au fost

achiziționate.

De asemenea, numărul extrem

de mare de convenții civile încheiate în nume propriu de către reclamant cu diverse

firme private din domeniul medical și farmaceutic, imposibil de transpus în prestații

efective datorită volumului de timp ce depășește posibilitățile unui singur om,

dovedesc existența unor relații de afaceri între reclamant și aceste firme ce-l

plasează pe acesta într-un conflict evident de interese cu Spitalul Clinic  P.,

conflict ce a fost constatat ulterior soluționării cauzei de către autoritatea abilitată

în domeniu.

S-a arătat că libertatea

de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenția Europeană, ocupă un loc aparte

printre drepturile garantate de aceasta, ea stând la baza noțiunii de „societate

democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția,

iar această importanță a fost subliniată în mod constant în jurisprudența

instanței de contencios european.

De asemenea, parag. 2

al art. 10 din Convenție permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare

a libertății de exprimare, cu condiția să respecte cerințele impuse de Convenție

pentru valabilitatea acestora, orice atingere adusă de autoritățile publice exercițiului

libertății de exprimare, sub forma unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni,

constituind o ingerință în dreptul consacrat de art. 10.

În speță, faptele

și situațiile expuse în cuprinsul celor nouă articole de presă nu se pot încadra

în definiția faptei ilicite, nefiind vorba despre un atac personal lipsit de orice

bază factuală și săvârșit cu rea credință. Dimpotrivă, analizând articolele în cauză

se poate lesne observa că acestea nu conțin acuzații gratuite de vinovăție, ci afirmarea

unor bănuieli și suspiciuni legate de modul în care este gestionat și cheltuit banul

public, demers care se înscrie în rolul indispensabil de „câine de pază" al

societății pe care îl joacă presa în orice democrație și care îi permite să recurgă

la o oarecare doză de exagerare și chiar de provocare în comunicarea informațiilor

și ideilor privitoare la probleme de interes general.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin decizia nr. 139 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași,

secția civilă.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a constatat că reglementarea libertății de exprimare, a condițiilor

de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale

ratificate sau adoptate de Statul Român, norme care au întemeiat în bună măsură

apărările părților litigante și care au fost dezvoltate pe larg de instanța de fond,

respectiv art. 31 alin. (4) din Constituția României, art. 10 parag. 1 și 2 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, Curtea a reținut

că aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație și cu alte

instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de exprimare,

în special art. 19 al Pactului Internațional privind Drepturile Civile și Politice

(19 decembrie 1966).

De asemenea, rezoluția

nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei,

adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să

guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărei rol în societate este legat,

în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității,

în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluției.

S-a constatat că în mod

corect instanța de fond a avut în vedere, la soluționarea cauzei, jurisprudența

Curții Europene care a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică,

inclusiv un ziarist care exercită libertatea de exprimare, își asumă „îndatoriri

și responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă particulară

în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio

rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția

europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului

libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare

ale cauzei, interesul informării publicului poate prima „îndatoririlor și responsabilităților"

de care sunt ținuți ziariștii, în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește dreptul

la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa constantă, că noțiunea

de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane,

cum ar fi numele său; personalitate; integritatea sa fizică și morală, garanția

oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea,

fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Așadar, există o zonă de interacțiune între individ-terți care, chiar și într-un

context public, aparține „vieții private” (Von Hannover împotriva Germaniei, parag.

50).

De asemenea, s-a statuat

că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al

vieții privați este legat de art. 8 din Convenție” și că trebuie găsit un echilibru

între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența

art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea

afirmațiilor denigratoare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin

presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu

împotriva României).

Curtea de apel a constatat

că aceste componente esențiale au fost analizate în concret de către instanța de

fond, în raport de situația de fapt reținută.

În ceea ce privește situația

de fapt conturată în speță și în raport de care se verifică incidența normelor invocate

anterior, instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a stabilit

că faptele imputate reclamantului prin cele nouă articole publicate nu au o bază

factuală solidă.

Astfel, în apel s-a reiterat

apărarea pârâtului în sensul că prin articolele încriminate a făcut afirmații care

corespund realității deoarece este în derulare o anchetă penală, A.N.I. a constatat

existența unei stări de incompatibilitate și a unui conflict de interese, precum

și faptul că instanța de fond nu a avut în vedere achiziționarea de către reclamant

de bunuri imobile de o valoare apreciabilă, de natură a trezi îndoieli cu privire

la scopul acestor tranzacții în raport și de numărul mare de convenții civile încheiate

cu diverse firme private domeniul medical.

Curtea de apel a constatat

că, potrivit adresei D.N.A. - Serviciul Teritorial Iași nu rezultă decât că în dosarul

penal nr. 73/P/2012 a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul săvârșirii

mai multor infracțiuni de corupție.

De asemenea, deși

este real că prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de A.N.I.

s-a constatat existența unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l privește pe

reclamant precum și existența conflictului de interese în materie administrativă,

împotriva acestuia s-a formulat contestație de către reclamant, ce se află în curs

de soluționare.

Totodată, din comunicatul

A.N.I. (9 mai 2014) depus în apel, a rezultat că a fost sesizată Comisia de cercetare

a averilor din cadrul Curții de Apel Iași în vederea începerii acțiunii de control

cu privire la modificările patrimoniale intervenite în averea reclamantului și a

soției sale, urmare a constatării de către A.N.I. a unei diferențe nejustificate

de 400.000 euro în averea acestuia.

A reținut instanța

că cele constatate de A.N.I., pentru care reclamantul a fost plasat în sfera conflictului

de interese, au avut în vedere și convențiile încheiate de reclamant cu firme medicale

și alte persoane (aspecte invocate de către apelant).

S-a apreciat însă, că

toate aceste înscrisuri noi nu au modificat situația de fapt reținută de instanța

de fond și nu pot constitui o bază factuală suficientă și solidă de natură să-l

fi determinat pe apelant să pronunțe „verdicte” în ceea ce privește activitatea

reclamantului căruia i s-au imputat fapte penale grave. Aceasta, întrucât din comunicatul

D.N.A. rezultă că s-a început urmărirea penală in rem, împotriva raportului A.N.I.

s-a formulat contestație, raport ce viza și aspecte invocate de apelant în legătură

cu convențiile încheiate de reclamant, iar în ceea ce privește existența unor diferențe

nejustificate dintre averea dobândită și veniturile realizate de reclamant, A.N.I.

a sesizat instanța competentă pentru a se efectua un control, astfel că nu există

o hotărâre judecătorească care să confirme cele contestate.

Așa fiind, s-a concluzionat

că afirmațiile extrem de grave la adresa reclamantului în absența unei baze factuale

solide și concrete ce nu a fost modificată în apel, au depășit limitele acceptabile,

neexistând un raport de proporționalitate rezonabil între interesele concurente

în litigiu.

În realitate, articolele

respective, în număr de nouă, s-au constituit într-o veritabilă campanie de presă

de defăimare a reclamantului, care nu poate fi protejată de dreptul constituțional

la liberă exprimare, respectiv informarea prin presă prevăzută de art. 10 din Convenția

Europeană.

Împotriva deciziei a declarat

recurs pârâtul M.C., care a susținut, pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

caracterul nelegal al acesteia, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea art. 10

din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

vizând recunoașterea și garantarea dreptului subiectiv la libera exprimare, prin

raportare la modul în care jurisprudența C.E.D.O. a conturat limitele admisibile

exercitării acestui drept fundamental de către jurnaliști și reprezentanții mass-media.

Astfel, s-a susținut că

demersul jurnalistic a fost inițiat ca urmare a informațiilor furnizate de surse

credibile din interiorul unor instituții ale statului, abilitate să urmărească și

să controleze sursa veniturilor obținute de către intimatul-reclamant în perioada

în care acesta a exercitat funcția de manager al spitalului P. din Iași, valoarea

exorbitantă a acestor venituri în raport de intervalul de timp în care au fost realizate

creând suspiciuni cu privire la legalitatea modului în care au fost obținute.

Ca ziarist de investigații,

interesat în deconspirarea fraudelor fiscale, recurentul a demarat o anchetă jurnalistică,

în cadrul căreia a prezentat neregulile constatate, informațiile furnizate cititorilor

întemeindu-se pe o bază factuală solidă, susținută de dovezi concrete, faptele imputate

intimatului în cuprinsul celor 9 articole de presă regăsindu-se în actele emise

și măsurile întreprinse cu privire la persoana intimatului de către D.N.A. și A.N.I.

Astfel, D.N.A. a dispus

începerea urmăririi penale in rem pentru posibile fapte de corupție, în timp ce

A.N.I. a constatat existența unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l privește

pe intimat, precum și existența conflictului de interese în materie administrativă,

fiind demarată o acțiune de control cu privire la modificările patrimoniale intervenite

în averea intimatului și a soției sale, urmare a constatării unei diferențe nejustificate

de 400.000 euro în averea acestuia.

În mod surprinzător, deși

demersul jurnalistic s-a dovedit a fi în deplină concordanță cu mersul anchetelor

întreprinse de D.N.A. și A.N.I., jucând rolul indispensabil de „câine de pază” al

societății, instanța de apel a făcut o aplicare restrictivă a dispozițiilor

art. 10 din Convenție, apreciind că afirmațiile la adresa intimatului au fost făcute

„în absența unei baze factuale solide și concrete”, pe considerentul că ancheta

penală nu a fost finalizată, iar raportul A.N.I. a fost contestat în instanță de

către intimat, nefiind încă pronunțată o hotărâre judecătorească.

Altfel spus, în accepțiunea

instanței de apel, libertatea de exprimare trebuie cenzurată ori de câte ori faptele

prezentate nu sunt pe deplin dovedite, chiar dacă jurnaliștii au folosit informații

credibile și dovezi pertinente în relatările lor.

S-a susținut că această

interpretare și aplicare restrictivă a textului art. 10 din Convenție, atunci când

este vorba despre jurnaliști, a fost în nenumărate rânduri sancționată de C.E.D.O.

în jurisprudența sa (de exemplu, în cauzele Handyside v. Regatul Unit al Marii britanii

și Irlandei de Nord; Dalban v. România; Appleby și a. v. Regatul Unit) și că libertatea

de exprimare stă la baza noțiunii de societate democratică, ce sintetizează sistemul

de valori pe care este clădită Convenția.

De asemenea, parag. 2

al art. 10 din Convenție permite statelor să aducă limitări formelor de manifestare

a libertății de exprimare, dar cu condiția respectării cerințelor impuse de Convenție

pentru valabilitatea acestora, orice altă atingere constituind o ingerință nejustificată

în exercițiul respectivului drept fundamental.

S-a arătat totodată, că

libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare, neputându-se

concepe ca un jurnalist să poată formula judecăți de valoare critice numai cu condiția

de a putea să le demonstreze realitatea. Doar o judecată de valoare fără nicio bază

factuală poate să apară ca excesivă și deci, să se situeze în afara protecției conferite

de art. 10 din Convenție.

Intimatul C.A.C. a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând, în esență, că

este legală soluția instanței, în condițiile în care nu orice demers jurnalistic

este protejat de art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci doar unul

care să aibă o bază factuală solidă, care să nu lezeze în mod gratuit viața privată

a persoanei. S-a arătat că termenii utilizați („tun”, „furt”, „șpagă”,

„mită”, „împărțirea cașcavalului”) exprimă clar acuzațiile aduse

reclamantului, care este deja declarat vinovat de toate faptele menționate

de autorul art., nesocotindu-se prezumția de vinovăție.

Analizând aspectele deduse

judecății, Înalta Curte constată următoarele:

Validând soluția de primă

instanță, prin respingerea apelului, instanța de control judiciar anterioară a reținut

pe de o parte, importanța libertății de exprimare în contextul reglementărilor interne

și internaționale, rolul esențial al presei într-o societate democratică, așa cum

este el evidențiat de jurisprudența instanței europene, iar pe de altă parte, a

constatat că faptele imputate reclamantului prin cele 9 articole de presă nu au

o bază factuală solidă.

Pentru a statua asupra

lipsei bazei factuale solide, Curtea de apel a apreciat că apărările pârâtului (deduse

judecății sub forma criticilor din apel) în sensul că afirmațiile acestuia corespund

realității - câtă vreme s-a demonstrat existența unei anchete penale în derulare,

constatarea stării de incompatibilitate și a conflictului de interese de către A.N.I.,

numărul mare de convenții civile încheiate cu diverse firme private în domeniul

medical, achiziționarea de bunuri imobile de o valoare apreciabilă de natură a trezi

îndoieli cu privire la proveniența veniturilor - nu pot fi primite.

Aceasta întrucât, deși

există într-adevăr, dosar penal vizând mai multe infracțiuni de corupție, urmărirea

penală s-a dispus doar in rem (iar nu in personam). De asemenea, deși raportul de

evaluare întocmit de A.N.I. consemnează existența stării de incompatibilitate și

a conflictului de interese, împotriva acestuia s-a formulat contestație de către

reclamant, aflată în curs de soluționare.

Tot astfel, cu privire

la sesizarea A.N.I. - adresată Curții de Apel Iași, prin care s-a solicitat efectuarea

controlului de către Comisia de cercetare a averilor, ca urmare a semnalării unei

diferențe nejustificate de 400.000 euro în averea reclamantului - s-a constatat

că nu există încă o hotărâre judecătorească de verificare a celor semnalate de A.N.I.

În acest context, al inexistenței

unor hotărâri judecătorești care să confirme și să valideze informațiile jurnalistului,

s-a apreciat asupra absenței bazei factuale suficiente și solide, pârâtul, în calitate

de jurnalist, substituindu-se practic organelor judiciare, prin aceea că a pronunțat

„verdicte” la adresa reclamantului, căruia i-au fost imputate fapte penale grave.

O asemenea concluzie,

trasă de instanța de apel, are caracter contradictoriu și ignoră premisa de la care

a pornit în analiza rolului și funcției presei, a jurnalistului într-o societate

democratică.

Făcând trimitere la reglementările

interne și internaționale în materie, la jurisprudența instanței de contencios european

și reținând rolul esențial al presei, instanța de apel trebuia să analizeze existența

sau nu a bazei factuale solide ținând seama de specificul activității jurnalistului

și de caracterul perisabil al informațiilor pe care acesta le furnizează.

Trebuia să se țină seama,

totodată, de faptul că, în sensul art. 10 al Convenției, libertatea de exprimare

conține în sine două libertăți, respectiv libertatea de opinie și libertatea de

informare (adică, libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei fără

ingerințe din partea autorităților publice).

Pe acest din urmă aspect,

trebuie avut în vedere, cum s-a menționat anterior, că specificul exercitării acestei

libertăți prin mass-media nu poate ignora faptul că întârzierea publicării informației,

chiar și pentru o perioadă scurtă de timp, riscă să o priveze de orice valoare și

orice interes, rămânând, evident, subordonată condiției ca jurnalistul să acționeze

cu bună-credință, în așa fel încât să ofere informații exacte și demne de crezare.

În speță, ignorând din

analiză specificul exercitării libertății de exprimare prin mass-media, instanța

de apel statuează asupra lipsei unei baze factuale solide, întrucât aspectele relatate

de către intimat nu au fost confirmate încă prin hotărâri judecătorești (fie pentru

că este în derulare urmărirea penală sau pentru că există pe rolul instanței contestație

împotriva raportului A.N.I., ori sesizarea Comisiei de cercetare a averilor), ceea

ce ar însemna că, substituindu-se organelor judiciare competente, jurnalistul ar

fi pronunțat „verdicte”.

Or, așa cum corect se

arată în motivele de recurs, aceasta ar însemna ca libertatea de exprimare să fie

cenzurată ori de câte ori faptele prezentate nu sunt pe deplin dovedite, chiar dacă

jurnaliștii au folosit informații credibile și dovezi pertinente în relatările lor.

Pe acest aspect, instanța

avea obligația să analizeze susținerea pârâtului conform căreia demersul său jurnalistic

- dată fiind și specializarea acestuia în deconspirarea fraudelor fiscale - a fost

inițiat pe baza unor informații furnizate de surse credibile din interiorul unor

instituții ale statului.

În acest context și tot

în legătură cu evaluarea bazei factuale solide trebuia să se aibă în vedere, pe

de o parte, împrejurarea că o problemă esențială a libertății de exprimare este

aceea a protecției surselor de documentare și de informare a jurnaliștilor (existând

o serie de instrumente internaționale în acest sens, ca de exemplu, Rezoluția Parlamentului

European cu privire la nedivulgarea surselor de informare jurnalistică din 18

ianuarie 1994), iar pe de altă parte, dacă desfășurarea ulterioară a faptelor a

demonstrat că ziaristul s-a preocupat să verifice în mod serios veracitatea și fiabilitatea

afirmațiilor făcute.

Fără să procedeze la o

asemenea analiză - în condițiile în care reține că există dovada începerii urmăririi

penale pentru infracțiuni de corupție (chiar dacă pornită in rem), există raport

al A.N.I. pentru constatarea stării de incompatibilitate a reclamantului și

a conflictului administrativ de interese, inclusiv sesizare a Comisiei de cercetare

a averilor pentru verificarea unei diferențe nejustificate de 400.000 euro în patrimoniul

reclamantului - instanța de apel concluzionează că în absența unor soluții ale organelor

judiciare, pârâtul s-ar fi substituit acestora și ar fi pronunțat „verdicte”.

Or, așa cum s-a menționat

anterior, în determinarea bazei factuale, instanța trebuia să pornească de la rolul

și funcția jurnalistului, aceea de a alerta opinia publică atunci când deține informații

despre nereguli săvârșite, fără să se poată pretinde acestuia să dispună de mijloacele

de probă pe care le administrează organele judiciare și pe baza cărora acestea pronunță

într-adevăr „verdicte”.

În speță, instanța de

apel face referire la rolul esențial ce revine presei într-o societatea democratică

în legătură cu libertatea de exprimare și de informare pentru ca, în același timp,

în mod contradictoriu, să nege în concret acest rol, atunci când reține că, în realitate,

informațiile nu trebuiau transmise câtă vreme nu erau confirmate prin hotărâri judecătorești.

Față de aceste contradicții

din interiorul considerentelor, se va constata că nu este posibil un control de

legalitate în faza recursului, fără a fi lămurite elementele de fapt ale pricinii,

ținându-se seama de particularitățile pe care le presupune, în sensul celor arătate

anterior, determinarea unei „baze factuale solide și concrete”, atunci când în dezbatere

este libertatea de exprimare a jurnalistului.

De aceea, văzând dispozițiile

art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., recursul va fi admis și cauza trimisă

spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății,

se va avea în vedere, conform considerentelor expuse anterior, dacă afirmațiile

făcute de pârât în conținutul articolelor de presă depășesc limitele libertății

de exprimare, ținând seama, pe de o parte, de specificul informațiilor (caracterul

perisabil al acestora), de rolul jurnalistului de „câine de pază” într-o societate

democratică, de elementele relevate de existența unei anchete penale în desfășurare,

a unor acte întocmite de A.N.I. (în care există mențiuni cu privire la conflictul

de interese administrativ, starea de incompatibilitate a reclamantului, inclusiv

sesizarea Comisiei de cercetare a averilor pentru nejustificarea unei sume de 400.000

euro) și în ce măsură acestea se pot sau nu circumscrie sintagmei de „bază factuală

solidă”, făcând dovada preocupării jurnalistului în verificarea veridicității și

fiabilității afirmațiilor.

În evaluarea ce urmează

a fi realizată de către instanța devolutivă de control judiciar se va face, de asemenea,

distincție între imputațiile factuale referitoare la fapte materiale concrete (vizând,

de exemplu, achiziționarea de imobile, externalizarea serviciului de dializă în

favoarea anumitor firme, privatizarea serviciului de transport al pacienților pentru

dializă) și judecățile de valoare ale jurnalistului (care, exprimând evaluări, opinii

critice al acestuia nu pot fi supuse aceluiași regim probator, neputându-se concepe

că pot fi formulate doar sub condiția demonstrării realității faptice).

Sub acest din urmă aspect,

se va analiza dacă articolele impută fapte penale grave și acuzații gratuite

de vinovăție sau este vorba despre afirmarea unor bănuieli și suspiciuni;

se va analiza dacă afirmațiile jurnalistului reprezintă „verdicte” care depășesc

sfera și protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ori sunt

evaluări, opinii critice exprimate de acesta pe baza faptelor materiale concrete

prezentate. De asemenea, se va analiza dacă termenii utilizați („tun”, „furt”,

„șpagă”, „mită”, „împărțirea cașcavalului”) - la care a făcut referire reclamantul

și în întâmpinarea din recurs - reprezintă sau nu încălcarea prezumției de

vinovăție ori se înscriu în doza de exagerare și în mijloacele de expresie permise

jurnalistului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de pârâtul C.M. împotriva deciziei nr. 139 din 30 mai 2014 a Curții de Apel Iași,

secția civilă.

Casează decizia atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 12 noiembrie 2014.