ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 65/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1159 din 11 aprilie 2013,

Tribunalul Iași a admis în parte cererea formulată de reclamantul C.A.C., în

contradictoriu cu pârâții M.C. și SC D.P.I. SRL București, prin administrator

judiciar C.I.M. Ipurl Iași; a obligat pârâții, în solidar, la plata sumei de

4.000 lei, daune morale, către reclamant; a obligat pârâții la publicarea, pe

cheltuială proprie, în ediția tipărită și în ediția on-line a ziarului „Bună

Ziua Iași”, a hotărârii judecătorești; a obligat pârâții la plata sumei de 500

lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut, pe situația de fapt, că în perioada 31

ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 în cotidianul „Bună Ziua, Iași“ a fost

publicată o serie de 9 articole semnate de pârâtul C.M., toate având ca subiect

presupuse fapte de corupție ale reclamantului. Șapte dintre aceste articole

sunt însoțite și de fotografia reclamantului.

S-a constatat că

titlurile articolelor publicate în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012

în cotidianul „Bună Ziua, Iași“ sunt următoarele: „Aici se ascund șpăgile de la

Spitalul Parhon” însoțit de fotografia reclamantului (publicat la data de 31

ianuarie 2012); „Agenția de Integritate descinde la Spitalul Parhon” însoțit de

fotografia reclamantului (publicat la data de 1 februarie 2012); „Privatizare

cu șpagă la Spitalul Parhon" însoțit de fotografia reclamantului (publicat

la data de 2 februarie 2012); „Incredibil”: 500.000 de euro găsiți în buzunarul

directorului Spitalului Parhon” însoțit de fotografia reclamantului (publicat

la data de 6 februarie 2012); „Căpușele corupte de la Spitalul Parhon: Afacerea

Velosan” însoțit de fotografia reclamantului (publicat la data de 7 februarie 2012);

„Cea mai mare șpagă luată vreodată la Iași: 78 de miliarde" alăturat

imaginii reclamantului (publicat la data de 9 februarie 2012); „Medicul fătălău

de la Spitalul Parhon" însoțit de fotografia reclamantului (publicat la

data de 10 februarie 2012); „Secretarul de stat V.C.: Nu mă interesează ce se

întâmplă la Spitalul Parhon”(publicat la data de 11 februarie 2012); „Avocat plătit

din bani publici să-l scape de D.N.A. pe un director”(publicat la data de 13

februarie 2012).

Tribunalul a reținut

că acuzațiile aduse reclamantului, prin articolele anterior menționate, vizează

lipsa justificării veniturilor cu care reclamantul ar fi achiziționat două

imobile și faptul că veniturile reclamantului sunt obținute nelegal, din „mita”

luată de la firmele de prestări servicii medicale cu care spitalul are

încheiate contracte, ce ar fi fost perfectate prin eludarea prevederilor

legale.

Instanța a considerat

că nu se impune redarea strictă a conținutului fiecărui articol, maniera de

exprimare ziaristică oglindită și în titlurile celor nouă articole, ce a fost redată

în motivarea cererii de chemare în judecată, fiind cea cuprinsă, în fapt, în articole.

Situația de fapt pe care tribunalul a avut a o sancționa, este cea susținută de

reclamant (relativ la cuprinsul articolelor) și necontestată de pârâți.

În drept, prima

instanță a reținut că raportul juridic litigios urmează a fi dezlegat în raport

cu prevederile N.C.C. (intrat în vigoare la 01 octombrie 2011), întrucât art. 103

din Legea nr. 71/2011 prevede că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare

de prejudicii - invocată ca temei al cererii deduse judecății - este guvernată

de legea în vigoare la momentul săvârșirii faptei ilicite. Or, faptele pretinse

a avea caracter ilicit au fost săvârșite după data intrării în vigoare a N.C.C.,

respectiv la datele 31 ianuarie 2012, 01 februarie 2012, 02 februarie 2012, 06

februarie 2012, 07 februarie 2012, 09 februarie 2012,10 februarie 2012, 11

februarie 2012, 13 februarie 2012 (data publicării fiecărui articol în

cotidianul „Buna Ziua, Iași”)

Tribunalul a apreciat

că în cauză, ansamblul probelor administrate relevă exercitarea dreptului

pârâtului la liberă exprimare în mod abuziv.

Astfel, jurnalistul

pârât M.C. l-a plasat pe reclamant, fără să existe un suport real factual, în

postura de infractor vinovat de săvârșirea unor fapte penale grave expres

indicate de autor, respectiv luare de mita, conflict de interese, fals în

declarații.

Aceste afirmații,

care privesc fapte (iar nu judecăți de valoare) au o gravitate extremă,

afectând reputația reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii

publicului și, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală

precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită în

cauză, ceea ce a condus la concluzia că pârâtul a construit afirmații lipsite

de suport probator, cu intenție calomnioasă la adresa reclamantului. Astfel,

pârâtul a probat doar faptul că reclamantul a fost sancționat contravențional

la 19 octombrie 2012, cu 500 lei amendă pentru nedepunerea declarației de avere

după data începerii activității de șef de secție și faptul că se află în

prezent, în faza actelor premergătoare, o anchetă demarată de D.N.A - Serviciul

Teritorial Iași la Spitalul C.I.Parhon, însă informațiile nu sunt publice în

acest stadiu al cercetărilor.

Dacă unele exagerări

sunt permise ziariștilor, mai ales în exprimarea unor judecăți de valoare, iar

anumite accente ale articolelor publicate în luna februarie 2012 cu privire la

persoana reclamantului ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de

exagerări permise, nu același lucru se poate retine despre afirmarea unor

fapte, prezentate ca fiind certe și care nu sunt dovedite.

Tribunalul a

constatat că articolele incriminate conțineau atât judecăți de valoare dar și

afirmații directe, privind fapte penale grave, intenționându-se să se transmită

opiniei publice un mesaj neechivoc și anume, că reclamantul a folosit banii publici

în interes personal, că a săvârșit infracțiunile de luare de mită, fals în declarații,

conflict de interese.

Tribunalul a reținut

totodată, că afirmațiile extrem de grave, de serioase vizându-l pe reclamant

impuneau diligențe speciale din partea autorului articolelor, în verificarea

adevărului declarațiilor factuale și că specificul cotidianului „Bună ziua,

Iași” este de informare, nu de pamflet, publicul având expectanța justificată

ca informațiile cuprinse în acesta să fie conforme cu realitatea, să exprime

adevărul.

Ca atare, s-a

considerat că afirmațiile ziaristului au depășit limitele acceptabile și că nu

există un raport de proporționalitate rezonabil între interesele concurente

implicate, articolele respective constituindu-se într-o campanie de defăimare a

reclamantului, care nu este protejată de dreptul constituțional la libertatea

de exprimare și nici de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, fapta

pârâtului este ilicită fiind săvârșită în exercitarea abuzivă a dreptului

subiectiv la liberă exprimare, depășind, în contextul dat, limitele criticii

admisibile și aducând reclamantului un prejudiciu moral constând în lezarea

onoarei, demnității, reputației, suferințe de ordin psihic și atingeri ale vieții

private, fiindu-i știrbită imaginea la locul de muncă, în mediul profesional, în

familie și în general, în societate.

Cât privește

echivalentul valoric al daunelor morale s-a reținut că acestea nu sunt

susceptibile de comensurare bănească, obiectul prejudiciului, dreptul subiectiv

vătămat fiind o valoare inestimabilă, dar că imposibilitatea evaluării în bani

a prejudiciului moral nu implică și imposibilitatea stabilirii cuantumului

indemnizației de reparare.

Față de dispozițiile art.

253 C. civ., care reglementează mijloacele de apărare a drepturilor

nepatrimoniale și a căror incidență la speță s-a reținut, au fost obligați

pârâții la publicarea, pe cheltuială proprie, în ediția tipărită și în ediția

on-line a ziarului „Bună ziua, Iași”, a hotărârii.

De asemenea,

constatând că articolele publicate și-au produs efectele cu mult timp în urmă,

iar publicarea prezentei hotărâri, după trecerea unei perioade îndelungate, nu

se mai poate constitui într-o reparație integrală a prejudiciului moral

suferit, așa încât acesta este susceptibil și de o reparație pecuniară,

comensurată la nivelul sumei de 4.000 lei (cererea reclamantului privind

acordarea sumei totale de 1.000.000 lei daune morale, fiind apreciată de

instanță a constitui un izvor de îmbogățire fără just temei).

S-a dispus obligarea,

în solidar a celor doi pârâți, instanța constatând că sunt îndeplinite și

condițiile art. 1373 C. civ. referitoare la răspunderea comitentului pentru

fapta prepusului (pârâta, persoană juridică, în calitate de editor al ziarului

„Buna Ziua Iași” necontestând nici existența raportului de prepușenie între

aceasta și numitul C.M. și nici săvârșirea de către acesta a faptei în funcția

încredințată).

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul M.C.

Apelul a fost respins

ca nefondat prin Decizia nr. 139 din 20 mai 2014 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că reglementarea libertății de exprimare,

a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât

și în norme internaționale ratificate sau adoptate de statul român, norme care

au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care au fost

dezvoltate pe larg de instanța de fond, respectiv art. 31 alin. (4) din

Constituția României, art. 10 parag. 1 și 2 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Totodată, Curtea a reținut

că aplicarea art. 10 al Convenției Europene poate fi evaluată în relație și cu

alte instrumente internaționale relevante privind protecția libertății de

exprimare, în special art. 19 al Pactului Internațional privind Drepturile

Civile și Politice (19 decembrie 1966).

De asemenea,

Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă

principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al

cărei rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al

corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor,

potrivit art. 13 al Rezoluției.

S-a constatat că în

mod corect instanța de fond a avut în vedere, la soluționarea cauzei,

jurisprudența Curții Europene care a statuat, cu valoare de principiu, că orice

persoană fizică, inclusiv un ziarist care exercită libertatea de exprimare, își

asumă „îndatoriri și responsabilități” a căror întindere depinde de situația

concretă particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără

nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică,

jurisdicția europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede

limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în

circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate

prima „îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți

ziariștii, în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește

dreptul la viața privată, Curtea Europeană a decis, în jurisprudența sa

constantă, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la

identitatea unei persoane, cum ar fi numele său; personalitate; integritatea sa

fizică și morală, garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în

principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității

fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune

între individ-terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții

private” (Von Hannover împotriva Germaniei, parag. 50).

De asemenea, s-a

statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de

element al vieții privați este legat de art. 8 din Convenție” și că trebuie

găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată,

care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a

persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare și reiterate în

public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință

(cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva României).

Curtea de apel a

constatat că aceste componente esențiale au fost analizate în concret de către

instanța de fond, în raport de situația de fapt reținută.

În ceea ce privește

situația de fapt conturată în speță și în raport de care se verifică incidența

normelor invocate anterior, instanța de apel a reținut că în mod corect

tribunalul a stabilit că faptele imputate reclamantului prin cele nouă articole

publicate nu au o bază factuală solidă.

Astfel, în apel s-a

reiterat apărarea pârâtului în sensul că prin articolele încriminate a făcut

afirmații care corespund realității deoarece este în derulare o anchetă penală,

A.N.I. a constatat existența unei stări de incompatibilitate și a unui conflict

de interese, precum și faptul că instanța de fond nu a avut în vedere

achiziționarea de către reclamant de bunuri imobile de o valoare apreciabilă,

de natură a trezi îndoieli cu privire la scopul acestor tranzacții în raport și

de numărul mare de convenții civile încheiate cu diverse firme private domeniul

medical.

Curtea de apel a

constatat că, potrivit adresei D.N.A. - Serviciul Teritorial Iași nu rezultă

decât că în Dosarul penal nr. 73/P/2012 a fost începută urmărirea penală in rem

sub aspectul săvârșirii mai multor infracțiuni de corupție.

De asemenea, deși

este real că prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de

A.N.I. s-a constatat existența unei stări de incompatibilitate în ceea ce-l

privește pe reclamant precum și existența conflictului de interese în materie

administrativă, împotriva acestuia s-a formulat contestație de către reclamant,

ce se află în curs de soluționare.

Totodată, din

comunicatul A.N.I. (9 mai 2014) depus în apel, a rezultat că a fost sesizată

Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Iași în vederea

începerii acțiunii de control cu privire la modificările patrimoniale

intervenite în averea reclamantului și a soției sale, urmare a constatării de

către A.N.I. a unei diferențe nejustificate de 400.000 euro în averea acestuia.

A reținut instanța că

cele constatate de A.N.I., pentru care reclamantul a fost plasat în sfera

conflictului de interese, au avut în vedere și convențiile încheiate de

reclamant cu firme medicale și alte persoane (aspecte invocate de către

apelant).

S-a apreciat însă, că

toate aceste înscrisuri noi nu au modificat situația de fapt reținută de

instanța de fond și nu pot constitui o bază factuală suficientă și solidă de

natură să-l fi determinat pe apelant să pronunțe „verdicte” în ceea ce privește

activitatea reclamantului căruia i s-au imputat fapte penale grave. Aceasta,

întrucât din comunicatul D.N.A. rezultă că s-a început urmărirea penală in rem,

împotriva raportului A.N.I. s-a formulat contestație, raport ce viza și aspecte

invocate de apelant în legătură cu convențiile încheiate de reclamant, iar în

ceea ce privește existența unor diferențe nejustificate dintre averea dobândită

și veniturile realizate de reclamant, A.N.I. a sesizat instanța competentă

pentru a se efectua un control, astfel că nu există o hotărâre judecătorească

care să confirme cele contestate.

Așa fiind, s-a concluzionat

că afirmațiile extrem de grave la adresa reclamantului în absența unei baze

factuale solide și concrete ce nu a fost modificată în apel, au depășit

limitele acceptabile, neexistând un raport de proporționalitate rezonabil între

interesele concurente în litigiu.

În realitate,

articolele respective, în număr de nouă, s-au constituit într-o veritabilă

campanie de presă de defăimare a reclamantului, care nu poate fi protejată de

dreptul constituțional la liberă exprimare, respectiv informarea prin presă

prevăzută de art. 10 din Convenția Europeană.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâtul M.C.

Prin Decizia nr. 3106

din 12 noiembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și

a casat decizia recurată, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de apel.

Instanța a reținut că

există contradicții în interiorul considerentelor hotărârii, care nu permit

exercitarea controlului de legalitate în faza recursului,în contextul în care

nu au fost lămurite elementele de fapt ale pricinii.

Totodată, a dispus

ca, în rejudecare, să se aibă în vedere dacă afirmațiile făcute de pârât în

conținutul articolelor de presă depășesc limitele libertății de exprimare,

ținând seama, pe de o parte, de specificul informațiilor (caracterul perisabil

al acestora), de rolul jurnalistului de „câine de pază” într-o societate

democratică, de elementele relevate de existența unei anchete penale în

desfășurare, a unor acte întocmite de A.N.I. (în care există mențiuni cu

privire la conflictul de interese administrativ, starea de incompatibilitate a

reclamantului, inclusiv sesizarea Comisiei de cercetare a averilor pentru

nejustificarea unei sume de 400.000 euro) și în ce măsură acestea se pot sau nu

circumscrie sintagmei de „bază factuală solidă”, făcând dovada preocupării

jurnalistului în verificarea veridicității și fiabilității afirmațiilor.

În evaluarea ce

urmează a fi realizată de către instanța devolutivă de control judiciar va

face, de asemenea, distincție între imputațiile factuale referitoare la fapte

materiale concrete (vizând, de exemplu, achiziționarea de imobile,

externalizarea serviciului de dializă în favoarea anumitor firme, privatizarea

serviciului de transport al pacienților pentru dializă) și judecățile de

valoare ale jurnalistului (care, exprimând evaluări, opinii critice al acestuia

nu pot fi supuse aceluiași regim probator, neputându-se concepe că pot fi

formulate doar sub condiția demonstrării realității faptice).

S-a dispus a se

analiza și dacă articolele impută fapte penale grave și acuzații gratuite de

vinovăție sau este vorba despre afirmarea unor bănuieli și suspiciuni; dacă

afirmațiile jurnalistului reprezintă „verdicte” care depășesc sfera și

protecția art. 10 C.E.D.O. ori sunt evaluări, opinii critice exprimate de

acesta pe baza faptelor materiale concrete prezentate. De asemenea, se va

analiza dacă termenii utilizați („tun”, „furt”, „șpagă”, „mită”, „împărțirea

cașcavalului”) - la care a făcut referire reclamantul și în întâmpinarea din

recurs - reprezintă sau nu încălcarea prezumției de vinovăție ori se înscriu în

doza de exagerare și în mijloacele de expresie permise jurnalistului.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată sub nr. 1991/99/2012*.

Prin Decizia civilă nr.

218 din 28 mai 2015, Curtea de Apel Iași, secția civilă, a admis apelul pârâtului

M.C., a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea și a obligat

intimatul C.A.C. să plătească apelantului M.C. suma de 2.680 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Curtea de apel a reținut

că, în perioada 31 ianuarie 2012 - 13 februarie 2012 au fost publicate în

cotidianul „Bună Ziua Iași” 9 articole semnate de apelantul M.C., având ca

subiect pretinse fapte de corupție săvârșite de reclamantul C.A.C.

Prin aceste articole

se susține că reclamantul nu justifică sumele de bani plătite pentru

achiziționarea a două imobile, în valoarea de 395.000 euro și respectiv de

100.000 euro, nu a depus declarații de avere nici la spital și nici la U.M.F.

și că, în calitatea sa de director al Spitalului „C.I.Parhon” din Iași, a

primit bani de la furnizorii de medicamente și de servicii medicale, încălcând

legislația referitoare la conflictul de interese.

Se mai susține că

reclamantul a încredințat un contract fără licitație publică unei firme private

(SC F.R. SRL) firmă la care soția sa (angajata Spitalului Parhon) era angajată

în același timp, și cu care reclamantul încheia convenții civile în baza cărora

ar fi primit suma de 7.000 lei pe an, jurnalistul concluzionând că astfel

familia C. s-a aflat în conflict de interese.

Autorul articolelor

afirmă și faptul că reclamantul a cumpărat un imobil de la familia F., sugerând

faptul că acesta ar fi fost prețul șpăgii pentru contractele încheiate de

firmele familiei F. și că a privatizat „în condiții dubioase” serviciul de

transport al pacienților pentru dializă în favoarea firmelor SC V. SRL și SC

V.M. SRL.

Într-un alt articol

se face referire la veniturile de 78 miliarde lei obținute de reclamant din

contractul încheiat de spitalul condus de reclamant cu furnizorii de servicii

medicale și medicamente.

Jurnalistul

menționează, într-un alt articol, că familia C. s-ar fi îmbogățit de pe urma

firmelor care au încheiat contracte cu familia reclamantului, iar în articolul

din 13 februarie 2012 reproșează reclamantului că este și singurul dintre

directorii spitalelo9r verificate de către D.N.A. care și-a angajat un avocat,

plătit din bani publici, și că această acțiune ar fi determinată de frică.

Analizând aceste

articole, instanța de apel a reținut că acestea au afectat în mod clar reputația

reclamantului, situație față de care C.E.D.O. a reamintit că, potrivit

jurisprudenței sale constante, dreptul la apărarea reputației este un drept

care, în calitate de element al vieții private, este legat indisolubil de art. 8

din Convenție, cu atât mai mult cu cât articolele sunt însoțite de fotografii

ale reclamantului (C.E.D.O. Cauza Pfeifer c. Austriei, 15 noiembrie 2007).

Curtea a reținut ca

fiind importantă atât calificarea discursului ca referindu-se la imputații

factuale sau la judecăți de valoare, cât si atitudinea subiectivă a autorului

în momentul săvârșirii faptei. În raport de acest ultim criteriu, este necesar

a se stabili buna credință a jurnalistului, atât în raport de adevărul afirmațiilor

sale (dacă a cunoscut sau nu că acestea sunt adevărate sau false, dacă a depus

diligențele necesare, în circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea

afirmațiilor), cât și în funcție de scopul demersului jurnalistic (dacă a

urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public,

îndeplinindu-și îndatorirea de a răspândi informații si idei asupra unor

subiecte de interes general, chiar dacă aceasta implică uneori în mod inerent

afectarea reputației persoanei vizate).

Instanța a reținut că

articolele incriminate cuprind atât imputații factuale referitoare la fapte

materiale concrete (vizând achiziționarea de imobile, lipsa declarațiilor de

avere, externalizarea serviciului de dializă în favoarea anumitor firme,

privatizarea serviciului de transport al pacienților pentru dializă), cât și

judecăți de valoare („donație (…) sinonimă cu șpaga”, reclamant „penal”, ajutat

„tot de penali”, „tun”, „furt”, „șpagă”, „mită”, „împărțirea cașcavalului”).

În ce privește imputațiile

factuale, instanța a constatat că materialitatea lor este, în parte, dovedită.

Astfel, instanța are în vedere actele de vânzare-cumpărare a celor două

imobile, având valorile indicate în articolele incriminate, lipsa declarațiilor

de avere, sancționată prin procesul-verbal de contravenție din 19 octombrie 2012,

comunicatul A.N.I. privind existența conflictului de interese motivat de faptul

că reclamantul deține „interese la două societăți comerciale care au stabilit

relații comerciale cu acest spital public, în perioada 29 mai 2006-27 ma  2013”

(fila 39 dosar), comunicatul aceleiași instituții potrivit cu care Agenția a

constatat existența unei diferențe nejustificate, de aprox. 407.000 euro, între

averea dobândită și veniturile realizate împreună cu soția sa, ca angajați ai

spitalului (fila 460 dosar), adresa D.N.A. .din 6 martie 2014 referitoare la

începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de

luare de mită, conflict de interese și complicitate la infracțiunea de conflict

de interese, urmată de emiterea, de către D.N.A., a ordonanței de începere a

urmăririi penale din 3 martie 2014 față de reclamant pentru aceleași infracțiuni,

de emiterea ordonanței de extindere a urmăririi penale din 27 octombrie 2014 și

pentru alte infracțiuni, de emitere a ordonanței de continuare a urmăririi

penale din 29 octombrie 2014 (în care se face referire la relația reclamantului

cu firmele din grupul F. și cu SC P.I.R. SRL), respectiv de instituire a

sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile asupra bunurilor

aflate în proprietatea reclamantului la data de 29 octombrie 2014.

În privința judecăților

de valoare, Curtea a subliniat faptul că atunci când afirmațiile unui ziarist

au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat,

reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, acestea sunt

protejate de art. 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să

fie susținute de o argumentare logică a autorului lor: „chiar si o judecată de

valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de o bază

factuală ”(C.E.D.O., cauza Cumpănă si Mazăre c. României, hotărârea din 17

decembrie 2004, parag. 38).

În speță, raportat la

cele arătate anterior, instanța de apel a reținut că în mod greșit prima instanță

a constatat lipsa de suport factual a afirmațiilor făcute de jurnalist.

Este adevărat că

exercitarea libertății presei comportă totuși „obligații și responsabilități”,

care dobândesc o semnificație deosebită atunci când sunt în joc reputația și

drepturile semenilor. Jurnaliștii nu se pot prevala de garanția oferită de art.

10 decât cu condiția să acționeze „cu bună credință, astfel încât să furnizeze

informații exacte si demne de încredere, respectând deontologia jurnalistică”

(C.E.D.O., cauza Radio France c. Franței, hotărârea din 30 martie, parag. 37).

Deși Convenția pare

să opereze „neutralizarea” reciprocă a dreptului la libertatea de expresie și a

celui la respectarea vieții private, autorizând statele să-l limiteze pe primul

pentru a apăra viața privată de excesele libertății de informare, este evident

că primul prevalează în prezent față de cel de-al doilea.

Curtea europeană a

precizat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în cazul unui funcționar

public, vizat în calitatea sa de persoană publică, decât în cazul unui simplu

particular (C.E.D.O., cauza Lingens c. Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986,

parag. 36). Anumite categorii de persoane, datorită funcției sau poziției pe

care o dețin în societate, trebuie să accepte un grad al criticii mult mai

ridicat față de persoanele obișnuite, deoarece se expun în mod inevitabil și

conștient unui control strict al faptelor si afirmațiilor lor, atât din partea

ziariștilor, cât si a masei cetățenilor.

Instanța a reținut că

reclamantul, în calitatea sa de manager al Spitalului “C.I. Parhon”și de

profesor universitar se expune, în mod inevitabil si conștient, unui control

atent al faptelor si gesturilor sale (mai ales atunci când face desfășoară

activități manageriale care se pretează la critică), control ce este exercitat

atât de ziariști, cât si de opinia publică.

Curtea Europeană

consideră chiar că libertatea jurnalistică include posibila recurgere la o doză

de exagerare sau chiar de provocare (C.E.D.O., cauza Lopes Gomes da Silva c.

Portugaliei, hotărârea din 28 septembrie 2000, parag. 34) și că beneficiază de

protecția oferită de art. 10 din convenție nu numai „informațiile” sau „ideile”

acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și cele care

lovesc, șochează sau neliniștesc: aceasta este dorința pluralismului, toleranței

și mentalității deschise, fără de care nu există „societate democratică”(Cauza

A împotriva Norvegiei).

În cauză, instanța nu

este chemată sa stabilească dacă, într-adevăr, neregulile semnalate în raportul

A.N.I. și în ordonanțele procurorului corespund adevărului. Esențială este

existența unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în articolele

contestate. Înscrisurile invocate de apelant servesc drept temei al concluziei

că astfel de indicii au existat si că au fost suficient de importante încât să

confere suport faptic afirmațiilor pârâtului, mai ales că respectivele

constatări au fost făcute de organisme publice, special abilitate în acest

sens, nefiind simple aprecieri sau supoziții ale unor persoane private.

Instanța a reținut că

informațiile prezentate de pârât s-au subsumat noțiunii de informații de

interes public, ele nereprezentând aspecte ținând de viața privată a

reclamantului. Problema dezbătută era în mod evident de interes public,

întrucât viza aspecte legate de modul de încheiere/atribuire a unor contracte

de către reclamant, în calitate de director al unui spital public, și de

veniturile obținute de reclamant în această calitate, raportat la achiziția

unor imobile de valoare substanțială, respectiv la nedepunerea declarațiilor de

avere prevăzute de lege.

Potrivit jurisprudenței

Curții, subiectele de interes general sunt cele care interesează publicul în

ansamblul sau o parte a acestuia, chiar dacă sunt atinse în cursul său și

interese de ordin personal ori discuția degenerează într-o dispută personală (C.E.D.O.,

cauza Urbino Rodrigues c. Spaniei, hotărârea din 29 noiembrie 2005, parag. 51).

Mai departe, Curtea arată și că sunt interese de ordin general inclusiv cele

care tratează un caz particular, daca discuția implică instituții de interes

public.

În ce privește

atitudinea subiectivă a jurnalistului, instanța a apreciat că pârâtul nu a acționat

cu rea-credință, iar faptul că cele relatate nu au fost pe deplin dovedite nu

este relevant sub acest aspect, întrucât, așa cum a relevat C.E.D.O. în cauza

Dalban împotriva României, „este inadmisibil ca un ziarist sa nu poată formula

judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității”.

Prin urmare, instanța

a constatat că articolele încriminate în cauză au urmărit informarea publicului

cu privire la un subiect de interes general și nu denigrarea reclamantului,

nefiind, astfel, depășite limitele libertății de exprimare.

Referitor la termenii

folosiți de ziarist (reclamant „penal”, „tun”, „furt”, „șpagă”, „mită”, „împărțirea

cașcavalului”), instanța constată că se înscriu în doza de exagerare și în

mijloacele de expresie permise jurnalistului și că beneficiază de protecția

oferită de art. 10 din convenție, având în vedere jurisprudența C.E.D.O.

evocată, potrivit cu care sunt protejate nu numai „informațiile” sau „ideile”

acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci și cele care

lovesc, șochează sau neliniștesc.

Pentru aceste

considerente, instanța a constatat că, în speță, nu s-a făcut dovada

caracterului ilicit al faptei săvârșite de jurnalist, pentru a se pune în discuție

atragerea răspunderii sale delictuale.

Pentru argumentele

expuse mai sus, constatând întemeiat apelul declarat de pârât, instanța l-a

admis și, în temeiul dispozițiile art. 296 C. proc. civ. a schimbat sentința

apelată în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În temeiul

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat reclamantul la plata

cheltuielilor de judecată către intimatul M.C. în sumă de 2.680 lei,

reprezentând cheltuieli de judecată (din care 2.500 lei reprezintă onorariul de

avocat și diferența - taxă de timbru).

Decizia

din apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantul C.A.C.

care, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a formulat următoarele critici:

După expunerea

situației de fapt, recurentul susține că, în mod corect a reținut Tribunalul

lași că articolele incriminate conțin atât judecăți de valoare dar și afirmații

directe, privind fapte penale grave, intenționându-se să se transmită opiniei

publice un mesaj neechivoc și anume, că reclamantul a folosit bani publici în interes

personal, că a săvârșit infracțiunile de luare de mită, fals în declarații,

conflict de interese.

Contrar celor

susținute de către Curtea de Apel, nu au fost dovedite imputațiile factuale

referitoare la fapte materiale.

În Dosarul penal nr. 73/P/2012

a fost începută urmărirea penală in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii de

conflict de interese, luare de mită, urmată de emiterea, de către D.N.A., a

ordonanței de începere a urmăririi penale din 03 martie 2014 față de reclamant

pentru aceleași infracțiuni, dosar care se află încă în faza de urmărire

penală, în speță nefiind dată nicio soluție.

Deși este real că

prin raportul de evaluare din 24 septembrie 2013 întocmit de A.N.I s-a

constatat existența unui conflict de interese în ceea ce îl privește pe reclamant

precum și existența conflictului de interese în materie administrativă,

împotriva acestuia s-a formulat contestație de către reclamant, ce se află în

curs de soluționare.

De asemenea, deși a

fost sesizată Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel lași în

vederea începerii acțiunii de control cu privire la modificările patrimoniale

intervenite în averea apelantului, urmare a constatării de către A.N.I a unei

diferențe nejustificate de 400.000 euro, sesizare este de asemenea în curs

de soluționare.

Susține recurentul că

toate acuzațiile care se aduc reclamantului sunt în faza de cercetare, nu

există o hotărâre judecătorească definitivă în ceea ce în privește, drept

urmare beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Așa cum menționează

Curtea de Apel prin decizia atacată, este importantă în calificarea discursului

si atitudinea subiectivă a autorului în momentul săvârșirii faptei, stabilirea

bunei-credințe a jurnalistului raportat la cele scrise și la scopul demersului

jurnalistic de a informa opinia publică asupra unor chestiuni.

Intimatul nu

dovedește bună credință deoarece articolele conțin mai mult decât judecăți de

valoare, opinii ale jurnalistului bazate pe informațiile prezentate. Conțin

verdicte privind vinovăția în săvârșirea unor fapte penale grave de corupție si

fals, depășind deci cu mult limitele unei critici admisibile la adresa

subsemnatului. Afirmațiile din articole sunt acuzații de fapt precise, creând

fără îndoială cititorilor impresia ca acesta este vinovat și conducând la

formarea opiniei publice că faptele de care acesta este acuzat sunt stabilite

deja si nu pot fi puse la îndoială, ceea ce nu este adevărat.

Până la judecata cu

privire la legalitatea acestui act de control al A.N.I. nu se poate vorbi de

existența unui conflict de interese, ceea ce înseamnă că informațiile prezentate

în toate cele 9 articole sunt hazardate si nefondate, neexistând un raport de

proporționalitate între interesele concurente, depășindu-se astfel limitele de

permisibilitate ale art. 10 din Convenție.

Din verificarea si

simpla lecturare a acestor articole se observă cu ușurință faptul că s-a

intenționat o adevărată campanie de presă împotriva reclamantului, revenind cu

articole zilnic sau o dată la câteva zile, cu aceleași informații, potențate si

treptat amplificate, pentru a ajunge de la acuze directe, calomnioase si

defăimătoare, la injurii deschise si fără echivoc.

Curtea de Apel, în

decizia atacată, prin raportare la jurisprudența C.E.D.O., subliniază faptul

afirmațiile unui ziarist ce au caracterul unor judecăți de valoare sunt

protejate de art. 10 cu condiția ca ele să se bazeze pe fapte adevărate sau să

fie susținute de o argumentare logică a autorului lor.

Or, nu se poate

afirma că faptele imputate prin cele 9 articole de presă sunt adevărate, pentru

niciuna dintre faptele imputate de către ziarist nefiind dovedită vinovăția reclamantului.

Afirmațiile extrem de

grave ce îl vizează pe reclamant nu pot fi considerate critici constructive, ci

defăimări, limbaj licențios, injurii care nu pot fi protejate de art. 10 fără

să se încalce reclamantului dreptul la viața privată.

Așa cum a reținut și

Tribunalul lași, trebuie găsit un just echilibru între libertatea de exprimare

si dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 al C.E.D.O.,

echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de

comiterea afirmațiilor denigratoare și reiterare în public, prin mijloace de

comunicare prin presă și mass media, cu rea credință (cauza Petrina împotriva

României, cauza Andreescu împotriva României).

Nu orice demers

jurnalistic este protejat de prevederile art. 10 din Convenție, ci doar unul

care păstrează un echilibru real între viața privată și libertatea de

exprimare, faptele imputate trebuind a avea o bază factuală solidă, care să nu

lezeze în mod gratuit viața privată a persoanei în cauză.

Jurisprudența Curții

în privința libertății de exprimare și a limitelor acesteia este detaliată și

argumentată într-o serie de decizii pronunțate atât împotriva României, cât și

împotriva altor state: decizia Stângu și Scutelnicu împotriva României din 31

ianuarie 2006; decizia Cumpănă și Mazăre împotriva României din 17 decembrie 2004;

decizia Sabou și Pârcălab împotriva României din 28 septembrie 2004; decizia

Cornelia Popa împotriva România din 29 martie 2011; decizia Andreescu împotriva

României din 8 iunie 2010. Toată această jurisprudneța a fost atent

valorificată de instanța de fond la momentul soluționării cauzei.

În cauza de față, in

mod corect Tribunalul lași a reținut că afirmațiile extrem de grave la adresa reclamantului,

în absența unei baze factuale solide și concrete au depășit limitele

acceptabile ale libertății, de.exprimare, respectiv art. 10 din Convenție și a

încălcat în mod flagrant si nejustificat drepturile reclamantului la imagine,

reputație, onoare, demnitate.

Examinând criticile

formulate prin recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte reține

următoarele:

Cu titlu preliminar

trebuie arătat că pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât criticile

care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala

reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs

numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța

de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin

hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica

legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o

constată.

Modul în care

instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza

acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în

actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al art. 304 C.

proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere

a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001,

odată cu intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 138/2000.

Așa fiind, criticile

care vizează cuantumul daunelor morale, precum și cele ce privesc situația de

fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

Relativ la criticile

de nelegalitate formulate de recurent, Înalta Curte reține că reglementarea

libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă

atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate

de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților

litigante și care se impun a fi reiterate pentru a constitui baza hermeneuticii

ce constituie analiza instanței de recurs.

Astfel, potrivit

prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, „mijloacele de

informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea

corectă a opiniei publice”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin.

(6) din aceeași Constituție, „libertatea de exprimare nu poate prejudicia

demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria

imagine”.

Art. 10 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are

dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și

libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La parag. 2, norma

convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri

și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri

sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o

societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială

sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția

sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru

a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta

autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă că dreptul

garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10

consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al

articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza

în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor

valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva

democrației însăși.

Altfel spus,

libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu

poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială,

ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt

siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante,

siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni,

protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și

imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal,

anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga

informații confidențiale.

Aceste limitări se

concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților

statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza

scopurile enunțate de art. 10 parag. 2 din Convenție. Instanța europeană a

subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare,

oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10

parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința

lor.

Conform celor ce

rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de

exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor

„formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică

recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în

exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să

îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să

urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică.

„Scopul legitim” este dat de interesele de ordin general și de cele individuale

prevăzute de parag. 2 al art. 10.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un

ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă „îndatoriri și

responsabilități” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și

de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce

revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit

că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății

de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale

cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea „îndatoririlor și

responsabilităților” de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității

lor.

În ceea ce privește

dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea

de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei

persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și

morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să

asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui

individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între

individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții

private” (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (GC), nr. 59320/00,

parag. 50, C.E.D.H. 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea

reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este

legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr.

64915/01, paragraful 70, C.E.D.H. 2004-VI).

Totodată, s-a arătat

că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața

privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la

răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă

afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu,

efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în

public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință

(cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

În acest sens,

instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România că, „Curții îi revine

sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care

decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între

protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al

dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art.

10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00,

pct. 70, C.E.D.H. 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care

decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care

afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele

criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată

anterior, pct. 39)”.

De asemenea, instanța

europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la

libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și

Mazăre c. României (M.C.), nr. 33348/96, parag. 88-93), reamintind că presa

joacă rolul indispensabil de “câine de pază” într-o societate democratică,

precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând

în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina

de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și

asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din

nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită

jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele

criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor

publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza

Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag. 38).

Totodată, libertatea

de exprimare este aplicabilă și „informațiilor” ori „ideilor” care ofensează,

șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție

care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei

persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu

victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private

(cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, parag. 64).

În aprecierea

depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării

dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la

reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei

criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este

redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public

pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului

(cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecățile de

valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic,

proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza

Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România).

În speță, curtea de

apel a aplicat în mod corect principiile jurisprudenței C.E.D.O. sus-evocate,

criticile în acest sens nefiind fondate.

Astfel, contrar

susținerilor recurentului, instanța de apel a constatat în mod corect că

articolele incriminate în cauză au urmărit informarea publicului cu privire la

un subiect de interes general și nu denigrarea reclamantului, nefiind, astfel,

depășite limitele libertății de exprimare.

Problema dezbătută

era în mod evident de interes public, întrucât viza aspecte legate de modul de

încheiere/atribuire a unor contracte de către reclamant, în calitate de

director al unui spital public, și de veniturile obținute de reclamant în

această calitate, raportat la achiziția unor imobile de valoare substanțială, respectiv

la nedepunerea declarațiilor de avere prevăzute de lege.

Relativ la

susținerile recurentului în sensul că prin articolele publicate s-a urmărit

denigrarea sa, întrucât nu i s-a dovedit vinovăția, față de împrejurarea că în

dosarul penal nu s-a pronunțat nicio soluție, iar actul de control A.N.I. a

fost contestat, trebuie menționat că în prezenta cauză, instanța nu este

chemată să stabilească dacă, într-adevăr, neregulile semnalate în raportul A.N.I.

și în ordonanțele procurorului corespund adevărului, esențială fiind existența

unor indicii privitoare la faptele invocate de pârât în articolele contestate.

Ca atare, instanța de

recurs constată că nu au fost depășite limitele libertății de exprimare și nici

nu a fost încălcat dreptul la viața privată, respectiv dreptul la imagine și

dreptul la reputație al reclamantului.

În acest sens, în

jurisprudența europeană s-a statuat că, pe lângă punerea în balanță a două

interese contrare (dreptul ziaristului de a se exprima, pe de o parte, și

interesul statului de a limita libertatea de exprimare pentru a atinge

scopurile legitime enumerate de parag. 2 al art. 10) mai intervine in cazul

libertății presei și un al treilea interes, cel al societății de a exercita un

control eficient asupra acțiunilor personalităților aflate in poziții de

conducere. Deoarece acest control se exercită într-o mare măsură prin

intermediul presei, jurisprudența Curții de la Strasbourg a considerat că

aceasta joacă un rol esențial pentru existența și buna funcționare a unei

democrații transparente. Prin urmare, de fiecare dată când se co