ÎCCJ, decizie (scj.ro #141602)

Răspundere civilă delictuală. Acțiune în despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul creat prin săvârșirea unei fapte penale. Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale pe aspectul laturii civile

Cuprins pe materii :

Drept civil. Răspundere civilă delictuală. Obligații

Index alfabetic

: prejudiciu

despăgubiri morale

despăgubiri materiale

hotărâre penală

autoritate de lucru judecat

C.proc.pen., art. 28

Prevederile art. 28 alin. (1) din C.pr.pen. au în vedere soluția pe care instanța penală o pronunță cu privire la latura penală a procesului, deoarece aceasta este latura procesuală care intră în sfera de reglementare a legislației penale. În situația în care instanța penală este învestită, în condițiile legii, cu soluționarea și a laturii civile a procesului, aceasta este ținută să analizeze pretențiile părții civile potrivit acelorași rigori (de drept material) ca și instanța civilă, iar autoritatea de lucru judecat a soluției ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privința laturii civile trebuie evaluată similar situației în care respectiva soluție ar fi fost pronunțată de o instanță civilă.

Cum prin hotărârea penală au fost stabilite daunele materiale în echitate, în mod global, fără a fi făcută cuantificarea în limita unei anumite perioade de timp, situație în care prejudiciul se consideră a fi cel produs până la data judecății, iar în ceea ce privește daunele morale acordate, instanța penală a avut în vedere ansamblul îngrijirilor de care partea a avut nevoie în perioada necesară vindecării lor, precum și suferințele fizice și psihice trecute și viitoare, prejudiciul moral fiind acoperit integral, operează autoritatea de lucru judecat a acelei părți din hotărârea penală prin care s-a soluționat latura civilă.

Secția I civilă, decizia nr. 1665 din 26 octombrie 2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, precizată la data de 23.02.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L ca, prin hotărârea care se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 61.820,42 lei, reprezentând cheltuielile efectuate începând cu luna iunie 2013 și până în prezent, 120.000 lei reprezentând contravaloarea a două cure balneoclimaterice pe an, timp de 20 de ani, efectuate la Sanatoriul Balnear X., suma de 600.000 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale timp de 20 de ani, totalizând suma de 781.820,42 lei și suma de 5.790.000 lei, reprezentând prejudiciul moral suportat de către reclamantă pentru perioada iunie 2013 și până în prezent.

Pârâta a invocat excepția autorității lucrului judecat față de decizia penală nr. 1136/2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/299/2013.

Prin sentința civilă nr. 254 din 01.03.2016, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, a fost anulată, ca netimbrată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu S.C. C. S.A.

A fost admisă excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește prejudiciul moral și prejudiciul material produs anterior pronunțării hotărârii penale nr. 1136 din 17.09.2015, cu consecința respingerii acestor pretenții pentru autoritate de lucru judecat prin raportare la decizia penală nr. 1136/2015, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/299/2013.

Au fost respinse restul pretențiilor formulate de reclamantă, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 799/A din 21.11.2016 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 799/A din data de 21.11.2016, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamanta, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1000 raportate la art. 998 - 999 din Cod civil din 1864, apreciind în mod greșit că prejudiciul produs reclamantei ar fi fost integral reparat în cadrul laturii civile din procesul penal, prin decizia nr. 1136 din 17.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală. Soluția instanței de apel este profund greșită, deoarece a fost pronunțată cu ignorarea totala a necesității reparării integrale a prejudiciului care a fost produs de către intimata-pârâtă, deși acest principiu fundamental al răspunderii delictuale ar fi fost necesar să fie avut în vedere cu precădere.

În egală măsură, instanța de apel și-a însușit greșita interpretare dată de instanța de fond

prevederilor art. 28 alin. (1) teza I C.proc.pen., care trasează cadrul în care operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive a instanței penale în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cadru definit prin limitarea la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

Reclamanta arată că, prin acțiunea ce constituie obiectul cauzei, a solicitat plata despăgubirilor materiale reprezentând cheltuieli efectuate până în prezent, contravaloarea a două cure balneare pe an timp de 20 ani și suport  îngrijiri medicale și ajutor la domiciliu pentru aceeași perioadă, precum și plata despăgubirilor morale, acestea nefiind acoperite prin soluționarea laturii civile, prin decizia penală nr. 1136 din 17.09.8015, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția I penală, în dosarul nr. x/299/2013.

Prin decizia penală menționată, rejudecând cauza ca urmare a desființării sentinței penale nr. 456 din 28.05.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București (prin care inculpata B. a fost achitată, fiind lăsate nesoluționate acțiunile civile formulate de către reclamantă, Spitalul Clinic de Urgență Y. și Spitalul Clinic de Urgență Z.), Curtea de Apel București a dispus, în baza art. 184 alin. (2) și (4) Cod penal anterior, cu aplicarea art. 5 Cod penal, condamnarea inculpatei SC B. SRL la plata amenzii în cuantum de 200.000 lei. A fost obligată inculpata SC B. SRL, în solidar cu partea responsabila civilmente SC C. SA, la plata despăgubirilor civile, după cum urmează: 2.000 euro daune materiale și 180.000 euro daune morale, în echivalent în lei la cursul BNR din data plății în favoarea părții civile A.; 1158,03 lei, precum și dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 și până la data plății efective, în favoarea părții civile Spitalul Clinic de Urgență Y.; 9.963,10 lei, în favoarea părții civile Spitalul de Urgență Z. A fost obligată inculpata la plata în solidar cu partea responsabilă civilmente a sumei de 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare în fond, iar cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

În considerentele hotărârii penale s-a reținut că în ceea ce privește despăgubirile materiale, Curtea constată că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli, în vederea diagnosticării corecte și a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens, înscrisuri doveditoare relevante, astfel încât, susține recurenta, în hotărârea recurată, se reține în mod greșit că  hotărârea instanței penale nu ar conține vreo mențiune care să marcheze o dată anterioară până la care a fost evaluat prejudiciul material.

În dosarul penal nr. x/299/2013, hotărârea în primă instanță a fost pronunțată la data de 28.05.2014 (sentința penală nr. 456/2015 a Judecătoriei Sectorului 1 București), latura civilă fiind lăsată nesoluționată în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (5) C.proc.pen., ca urmare a soluției de achitare a inculpatei. Dosarul instanței de fond a fost soluționat la 28.05.2014, iar dezbaterile au avut loc la 14.05.2014, fiind logic că înscrisurile din acest dosar, la care s-a raportat instanța de apel în cauza penală, în soluționarea laturii civile, au fost depuse anterior acestei date.

Rezultă cu claritate că, prin sentința recurată, instanța de apel a reținut în mod absolut eronat că, în cauza penală, ar fi fost avut în vedere prejudiciul produs până la data la care a fost soluționată acțiunea civilă. Din moment ce latura civilă a fost soluționată la 17.09.2015, iar probele la care s-a raportat instanța penală au fost cele administrate la fond (deci, până la 14.05.2014), este evidentă eroarea din motivarea deciziei recurate.

Din analiza documentelor avute în vedere de către instanța de apel în dosarul penal, rezultă că prejudiciul a cărui reparare a fost dispusă de către acesta instanță a vizat perioada 26.09.2011 - iunie 2013.

Recurenta mai arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 27 alin. (6) C.proc.pen., care statuează că persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. Raportat la acest text de lege, se observă instituirea unei prezumții cu privire la limitele temporale ale prejudiciului produs ori descoperit, acestea fiind cuprinse între momentul comiterii infracțiunii și data constituirii persoanei vătămate ca parte civilă.

După cum rezultă cu claritate, instanța de apel s-a aflat într-o gravă confuzie cu privire la obiectul judecății pe latură civilă în cadrul dosarului penal, acesta nefiind prejudiciul produs până la soluționarea cauzei prin hotărâre definitivă, ci, potrivit depozițiilor legale prezentate, prejudiciul produs până la data constituirii ca parte civilă.

Art. 20 alin. (1) teza I C.proc.pen. prevede, referitor la constituirea ca parte civilă, că aceasta se poate face până la începerea cercetării judecătorești. În dosarul penal nr. x/299/2013, reclamanta s-a constituit parte civilă la 16.11.2011, ulterior pretențiile fiind precizate în urma rapoartelor de expertiză depuse la dosarul cauzei.

În ceea ce privește o posibilă atitudine culpabilă care ar putea fi imputată reclamantei, bazată pe împrejurarea că nu ar fi depus toate înscrisurile de natură a proba prejudiciul efectiv suferit în perioada în care s-a judecat acțiunea civilă alăturată acțiunii penale, prin raportare la sarcina probei în materie civilă, recurenta reclamantă arată că instanța de apel nu a ținut cont de art. 20 alin. (5) lit. b) C.proc.pen., care instituie numai posibilitatea (iar nu obligația) pentru partea civilă de a-și mări sau micșora întinderea pretențiilor până la terminarea cercetării judecătorești, fără existența vreunei condiționări în ceea ce privește decizia de a solicita, ulterior, soluționarea acțiunii civile la instanța civilă, în condițiile prevăzute de art. 27 alin. (6) C.proc.pen., pentru prejudiciile născute ori descoperite după constituirea ca parte civilă.

Referitor la susținerile instanței de apel, conform cărora despăgubirile materiale de 2.000 euro au fost stabilite în mod global, acoperind astfel întregul prejudiciu produs, recurenta arată că, în practica judiciară, făcându-se aplicarea principiul reparării integrale a prejudiciului în materia răspunderii delictuale, s-au acordat în mod constant despăgubiri suplimentare pentru acoperirea unor urmări produse ulterior pronunțării unei prime hotărâri, ca urmare a aceleiași fapte ilicite, deși prin hotărârea pronunțată despăgubirea fusese acordată sub forma unei sume globale. În motivarea unei astfel de decizii, a fost expus următorul raționament: „faptul că prin hotărârea menționată s-a acordat o despăgubire constând într-o sumă globală nu are nicio eficiență în promovarea excepției autorității lucrului judecat, deoarece atât din motivarea, cât și din dispozitivul hotărârii rezultă în mod evident că suma globală privește un interval de 10 luni și a fost determinată de diferența dintre salariul tarifar și ajutorul de boală ce i se cuvenea pe intervalul de timp până la data pronunțării hotărârii”.

Examinând criticile formulate, în raport cu motivul de recurs invocat, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente

:

Potrivit situației de fapt reținute de prima instanță și confirmată de instanța de apel, reclamanta a suferit la data de 26.09.2011 un accident provocat de căderea, de la o înălțime de aproximativ 4 m, a unui recipient de 5 kg care se afla într-un stativ neasigurat, accident produs în incinta magazinului X. În urma loviturii cauzate, reclamanta a suferit leziuni care au necesitat pentru vindecare 100-110 zile de îngrijiri medicale, suportând mai multe intervenții chirurgicale la nivelul coloanei vertebrale.

În urma acestui accident s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin sentința penală nr. 456 din 28.05.2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, inculpata SC B. SRL a fost achitată, fiind lăsate nesoluționate acțiunile civile formulate de către părțile civile, inclusiv A.

Prin decizia penală nr. 1136 din 17.09.2015, pronunțată de Curtea de Apel București Secția I penală, în dosarul nr. x/299/2013, în apel, a fost condamnată inculpata SC B. SRL la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 lei, aceasta fiind obligată prin aceeași decizie, în solidar cu partea responsabilă civilmente SC C. SA, la plata despăgubirilor civile în cuantum de 2.000 euro daune materiale și 180.000 euro daune morale către A.

În ceea ce privește despăgubirile materiale, instanța penală a reținut că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli în vederea diagnosticării corecte și a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens înscrisuri doveditoare relevante. Ținând seama de aceste înscrisuri, prin care se atestă prestarea unor servicii medicale de către diferiți furnizori și de chitanțele de plată, instanța penală a acordat în echitate suma de 2000 euro cu titlu de despăgubiri materiale.

În ceea ce privește daunele morale, instanța penală a reținut că victima a fost supusă unor profunde suferințe fizice și psihice, dar și unor intervenții chirurgicale la coloana vertebrală, inclusiv vertebroplastie, element care îi va afecta regimul de viață și o va supune permanent la suferințe fizice și psihice, motiv pentru care a fost obligată inculpata la plata sumei de 180.000 euro pentru repararea prejudiciului moral.

În prezenta cauză, reclamanta pretinde, pe calea unei acțiuni civile separate, obligarea pârâtei SC B. SRL la plata unor sume suplimentare cu titlu de daune materiale și daune morale, care și-ar avea izvorul în aceeași faptă ilicită, dar care au survenit după data de 25.05.2013, dată pe care reclamanta pretinde că instanța penală a avut-o în vedere cu ocazia stabilirii întinderii prejudiciului în dosarul penal.

Prima instanță a reținut autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește prejudiciul material și moral produs anterior pronunțării deciziei penale nr. 1136 din 17.09.2015 și a considerat că sunt nedovedite pretențiile solicitate de reclamantă pentru perioada ulterioară acestei date.

Răspunzând criticilor formulate în apel de către reclamantă, curtea de apel a reținut, în considerentele deciziei recurate, că instanța penală s-a pronunțat cu privire la prejudiciul material în raport de probatoriul administrat în respectivul proces, acordând reclamantei (parte civilă în procesul penal) despăgubiri materiale în cuantum de 2.000 euro, cuantum stabilit

în echitate

,

în mod global

, însă prin raportare la probele administrate (înscrisuri care atestă prestarea unor servicii medicale din partea unor furnizori diferiți și chitanțe de plată).

Instanța de apel a mai reținut că, atâta vreme cât hotărârea instanței penale nu conține vreo precizare în sensul că despăgubirile astfel stabilite ar fi fost acordate pentru o perioadă cuprinsă între data săvârșirii faptei ilicite (accidentarea părții civile) și data de 25.05.2013, afirmația apelantei reclamante în sensul că ele ar fi aferente numai acestei perioade este lipsită de orice fundament, neexistând o mențiune care să marcheze o dată anterioară până la care a fost evaluat prejudiciul material. În acest context, instanța de apel a apreciat că se poate reține prezumția simplă în sensul că despăgubirea a fost acordată corespunzător prejudiciului produs până la data judecății.

De asemenea, în privința despăgubirilor morale, instanța de apel a reținut că prin hotărârea penală s-au acordat victimei daune morale în sumă de 180.000 euro, avându-se în vedere

ansamblul

îngrijirilor de care partea a avut nevoie în perioada necesară vindecării, dar și suferințele fizice și psihice trecute și

viitoare.

Criticând soluția instanței de apel sub aspectul menținerii soluției de respingere a pretențiilor pe temeiul autorității de lucru judecat, recurenta susține că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 28 alin. (1) teza I C.pr.pen., text potrivit căruia „hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o”.

Această critică, invocată și în apel, a fost înlăturată de instanța de apel, reținându-se, în mod corect, faptul că prevederile art. 28 alin. (1) din C.pr.pen. au în vedere soluția pe care instanța penală o pronunță cu privire la latura penală a procesului, deoarece aceasta este latura procesuală care intră în sfera de reglementare a legislației penale. În situația în care instanța penală este învestită, în condițiile legii, cu soluționarea și a laturii civile a procesului, aceasta este ținută să analizeze pretențiile părții civile potrivit acelorași rigori (de drept material) ca și instanța civilă, iar autoritatea de lucru judecat a soluției ce a fost adoptată prin hotărârea penală în privința laturii civile trebuie evaluată similar situației în care respectiva soluție ar fi fost pronunțată de o instanță civilă.

În raport cu aceste considerente, nu se poate reține critica recurentei, privind interpretarea greșită a prevederilor art. 28 alin. (1) teza I C.pr.pen., deoarece soluția pronunțată în speță nu se fundamentează pe autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale din perspectiva celor două elemente la care se referă textul legal, respectiv existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o (acest efect al hotărârii sub aspectul laturii penale nefiind contestat de niciuna dintre părți), ci autoritatea de lucru judecat a acelei părți din hotărârea penală prin care s-a soluționat latura civilă, fiind îndeplinită tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Invocând încălcarea prevederilor art. 1000 raportat la art. 998 - 999 Cod civil din 1864, recurenta susține că prejudiciul nu a fost integral reparat prin decizia penală, deoarece instanța penală a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, în dovedirea prejudiciului provocat reclamantei până în luna iunie 2013.

Nici această critică nu este fondată, deoarece soluția de respingere a pretențiilor în ceea ce privește prejudiciul material și moral produs anterior pronunțării hotărârii penale de condamnare nu este rezultatul aplicării normelor de drept substanțial în materia răspunderii civile delictuale, ci se întemeiază pe excepția autorității de lucru judecat. Ca atare, analiza legalității soluției respective nu presupune verificarea condițiilor de fond ale răspunderii civile delictuale, nefiind incidente, sub acest aspect, prevederile legale invocate de recurentă.

În recurs, recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 27 alin. (6) C.pr.pen., potrivit cărora persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acțiune la instanța civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă, precum și prevederile art. 20 alin. (1) teza I C.pr.pen. privind constituirea ca parte civilă, care se poate face până la începerea cercetării judecătorești.

Recurenta susține că, în raport de aceste texte de lege, limitele temporale ale prejudiciului produs ori descoperit sunt cuprinse între momentul comiterii infracțiunii și data constituirii persoanei vătămate ca parte civilă. Ca atare, consideră recurenta, instanța de apel s-a aflat într-o gravă confuzie cu privire la obiectul judecății pe latură civilă în cadrul dosarului penal, acesta nefiind prejudiciul produs până la soluționarea cauzei prin hotărâre definitivă, ci, potrivit depozițiilor legale prezentate, prejudiciul produs până la data constituirii ca parte civilă.

Aceste argumente ale recurentei sunt contradictorii, deoarece, pe de o parte, se susține că prin hotărârea penală s-a soluționat latura civilă sub aspectul prejudiciului produs până la data constituirii ca parte civilă (dată pe care chiar recurenta o indică, 16.11.2011), iar pe de altă parte, se susține că în dosarul penal s-au precizat pretențiile ulterior acestei date, fiind depuse înscrisuri care vizează perioada ulterioară constituirii de parte civilă, solicitându-se în mod expres a se constata că prejudiciul a cărui reparare a fost dispusă în dosarul penal a vizat perioada 26.09.2011 –  iunie 2013.

Or, ceea ce este relevant în soluționarea prezentei cauze nu este data constituirii părții vătămate ca parte civilă în procesul penal, ci obiectul și cauza acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv daunele materiale și daune morale pentru prejudiciul cauzat de pârâtă cu privire la care s-a pronunțat instanța penală.

Instanța penală a stabilit daunele materiale în echitate, în mod global, fără a face o cuantificare în limita unei anumite perioade de timp, situație în care instanța de apel a reținut în mod corect prezumția simplă, în sensul că prejudiciul se consideră a fi cel produs până la data judecății.

În ceea ce privește daunele morale în sumă de 180.000 euro, pe care le-a acordat instanța penală, curtea de apel a reținut în mod corect în motivarea deciziei recurate că instanța penală  a avut în vedere ansamblul îngrijirilor de care partea a avut nevoie în perioada necesară vindecării lor, precum și suferințele fizice și psihice trecute și viitoare, prejudiciul moral fiind acoperit integral.

O altă critică formulată în recurs vizează aspectul reținut de instanța de apel privind culpa reclamantei (parte civilă în procesul penal), constând în faptul că nu a depus în dosarul penal toate înscrisurile de natură a proba prejudiciul efectiv suferit în perioada în care s-a judecat acțiunea civilă alăturată acțiunii penale. Recurenta susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 20 alin. (5) lit. b) C.pr.pen., care instituie numai posibilitatea (iar nu obligația) pentru partea civilă de a-și mări sau micșora întinderea pretențiilor până la terminarea cercetării judecătorești, fără existența vreunei condiționări în ceea ce privește decizia de a solicita, ulterior, soluționarea acțiunii civile la instanța civilă, în condițiile prevăzute de art. 27 alin. (6) C.proc.pen., pentru prejudiciile născute ori descoperite după constituirea ca parte civilă.

Deși Înalta Curte constată că, în principiu, raționamentul recurentei este corect, consecința acestei constatări nu este decât aceea a înlăturării considerentului greșit din decizia recurată, fără a putea conduce la o eventuală modificare a soluției pronunțate, deoarece aceasta se sprijină pe celelalte argumente reținute de instanța de apel în motivare.

În ceea ce privește soluția unei alte instanțe, invocate cu titlu de practică judiciară în finalul cererii de recurs, se constată că aceasta vizează o  situație diferită, în care excepția autorității de lucru jucat nu era incidentă deoarece în hotărârea judecătorească anterioară prejudiciul fusese cuantificat corespunzător unui interval de timp clar stabilit.

În finalul acestor considerente se impune precizarea că prin motivele de recurs nu s-au formulat critici de nelegalitate sub aspectul soluției de respingere, ca neîntemeiate, a pretențiilor pentru perioada ulterioară datei pronunțării deciziei penale, pretenții în privința cărora, așa cum s-a reținut anterior, ambele instanțe au concluzionat, pe baza probatoriului administrat, că acestea nu au fost dovedite. În consecință, susținerea recurentei din răspunsul la întâmpinare, privitoare la modul în care instanțele de fond și de apel au evaluat concluziile raportului de expertiză medico-legală, nu poate fi analizată, nefiind invocată ca motiv de recurs în termenul de declarare a recursului. În plus, o asemenea critică ar viza modul de stabilire a situației de fapt, care nu se poate încadra în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C.pr.civ.

În raport cu aceste considerente, constatând că nu este întrunit motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., în temeiul art. 496 C.pr.civ., recursul a fost respins, ca nefondat.