ÎCCJ, decizie (scj.ro #81613)

Despăgubiri morale și materiale solicitate pentru prejudicii ivite ulterior unei hotărâri penale definitive. Inexistența autorității de lucru judecat.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală.

Index alfabetic :

daune

-

prejudiciu

-

autoritate de lucru judecat

-

hotărâre penală

Codul civil de la 1864, art. 998, art. 1201

Cod procedură penală, art. 22 alin.(1)

În aplicarea principiului reparației integrale, dacă după pronunțarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri față de partea vătămată, au apărut noi consecințe ale aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecății anterioare, persoana prejudiciată este îndreptățită să formuleze o nouă acțiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea dispozițiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., fără ca hotărârea judecătorească

anterioară să poată fi invocată în susținerea autorității de lucru judecat,

deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată.

Secția I civilă, decizia nr.633

din 25 februarie 2014

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 4 București la 17 martie 2008, precizată la 12 septembrie 2008, reclamantele L.A.M. și L.A.L. au chemat în judecată pe pârâtul L.V., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale și morale, suplimentar celor stabilite prin hotărârea penală de condamnare a pârâtului, respectiv decizia penală nr. 1129/A din 26 iunie 2002 a Tribunalului București, Secția a II-a penală.

În motivarea cererii, reclamantele au arătat că sunt fiicele pârâtului, care a fost condamnat prin hotărârea penală menționată, rămasă definitivă, pentru viol și agresiuni sexuale, infracțiuni comise asupra reclamantelor. Au mai precizat că starea lor de sănătate s-a agravat constant,

din cauza infracțiunilor ale căror victime au fost. S-a arătat că L.

A.L. a suportat multiple intervenții chirurgicale și internări

în spital, motiv pentru care, fiind vorba de prejudicii născute după pronunțarea hotărârii penale, se impune majorarea despăgubirilor acordate.

Prin sentința civilă nr. 4992 din 10 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 4 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de valoarea pretențiilor deduse judecății, în cuantum de 700.000 lei și de dispozițiile art. 2 al. (1) lit. b) C.pr.civ.

Tribunalul București, Secția a III-a civilă, pe rolul căruia s-a înregistrat dosarul, prin sentința civilă nr. 941 din 20 mai 2011, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Tribunalul a reținut că, prin cererea introductivă, reclamantele au investit instanța cu o cerere de obligare a pârâtului la plata sumei de 700.000 lei cu titlu de daune materiale și morale, născute după pronunțarea sentinței penale nr. 282 din 31 ianuarie 2002 a Judecătoriei Sectorului 4 București, definitivă prin decizia penală nr. 2018 A din 15 octombrie 2002 a Curții de Apel București.

Prin decizia penală nr. 1129 A din 26 iunie 2002 a Tribunalului București a fost desființată în parte sentința penală menționată, fiind

obligat inculpatul L.V. să plătească părților civile L.A.

M. și L.A.L. suma de 200.000.000 lei (ROL) despăgubiri morale.

Tribunalul a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., persoana vătămată se poate adresa cu acțiune la instanța civilă, pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor

morale, care s-au născut ori s-au descoperit după pronunțarea hotărârii

penale de primă instanță,

În cauză s-au depus numeroase înscrisuri medicale privind pe reclamante, în baza cărora s-au încuviințat și efectuat rapoarte de expertiză medico - legală.

În ceea ce o privește pe reclamanta L.A.M., s-a constatat că starea de sănătate a acesteia nu s-a agravat după data de 26 iunie 2002, neputându-se dovedi, cu certitudine, legătura de cauzalitate între agresiunile fizice și sexuale săvârșite de pârât în anul

2000 și starea ei de sănătate actuală. S-a reținut că aceasta nu prezintă

tulburări psihice și are capacitatea de muncă păstrată.

În ceea ce o privește pe reclamanta L.A.L.,

comisia de medici a apreciat prin raportul de nouă expertiză medico-legală că afecțiunile pentru care aceasta a fost internată în mod repetat

și s-a intervenit chirurgical, precum și starea de sănătate actuală nu au

legătură de cauzalitate cu agresiunile fizice și sexuale reclamate, din perioada ianuarie - decembrie 2000.

Prima instanță a apreciat, raportat la dispozițiile art. 998 - 999 C.civ., că nu a fost dovedită întrunirea cumulativă a condițiilor pentru  angajarea răspunderii  civile delictuale,  respectiv  existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat de reclamante.

Împotriva sentinței menționate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală și netemeinică întrucât rapoartele de expertiză medico-legală care au stat la baza pronunțării acesteia nu au răspuns obiectivelor stabilite de instanță sau au dat răspunsuri evazive în legătură cu efectuarea consultului efectiv și cu argumentele care au condus la concluzia că fracturarea coloanei vertebrale, constatată în 2002 s-ar fi datorat unei traume din iulie 2002, suferită de L.A.L.

Apelantele au susținut, totodată, că Institutul de Medicină Legală

a omis a răspunde și cu privire la starea lor psihică, date fiind traumele declanșate odată cu violurile săvârșite de pârât.

În apel s-au administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză psihiatrică în ceea ce o privește pe reclamanta L.A.L.

La termenul din 5 iunie 2013, intimatul pârât a invocat excepțiile

autorității de lucru judecat și lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu poate fi subiect pasiv al obligației pretinse, având în vedere că starea medicală a apelantei este determinată de comportamentul acesteia întrucât nu s-a tratat pentru suferința evocată.

Pârâtul intimat a învederat, în susținerea excepției, împrejurarea că prin sentința de condamnare a fost decăzut din drepturile părintești, caz în care, prin raportare la dispozițiile art. 101 C.fam., obligația de întreținere și grija cu privire la sănătatea apelantei a fost transferată prin hotărârea judecătorească în patrimoniul celuilalt părinte, mama. În acest context, pârâtul intimat a făcut referire la declarația apelantei, consemnată în conținutul raportului de expertiză efectuat în

apel, din care rezultă că nu a urmat tratament psihiatric și psihoterapeutic

pentru că nu a fost sfătuită în acest sens și din lipsa posibilităților financiare.

Prin decizia nr. 161 A din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate excepțiile lipsei calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat, invocate de pârât.

Prin aceeași decizie s-a respins ca nefondat apelul reclamantei L.A.M. S-a admis apelul reclamantei L.A.L.,

s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamanta L.A.L. și obligării pârâtului la plata către aceasta a sumei de 10.000

lei cu titlu de daune morale. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței.

Instanța de apel a reținut, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, examinate cu prioritate, că pârâtul a fost chemat în judecată în temeiul dispozițiilor art. 998 C.civ., ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și nu în calitate de părinte. De asemenea, a fost chemat să răspundă pentru fapta sa proprie și nu a altuia.

S-a constatat că nici excepția autorității de lucru judecat nu este întemeiată, întrucât, conform art. 20 al. (3) C.pr.pen., persoana vătămată se poate adresa cu acțiune civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au născut, ori s-au descoperit după pronunțarea hotărârii penale de primă instanță.

Pe fondul cererilor de apel, curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor

art. 998 C.civ., autorul faptei delictuale este ținut să acopere integral paguba pe care a produs-o părții vătămate, pentru ca aceasta să fie repusă, pe cât posibil, în situația anterioară.

Având în vedere concluziile raportului de expertiză psihiatrică în

ceea ce privește pe apelanta reclamantă L.A.L., în sensul că „factorul de stres sever și repetitiv, reprezentat de

agresiunea fizică sexuală însoțită de violență fizică și psihică, constituie

factorul cauzal primar și esențial în absența căruia tulburarea nu ar fi

survenit", instanța de apel a constatat că degradarea stării de sănătate a

reclamantei este rezultatul faptei ilicite a pârâtului.

S-a apreciat că, și dacă s-ar reține că au existat mai mulți factori

care au determinat degradarea stării de sănătate psihică a apelantei, este cert că principala cauză o reprezintă violența psihică și fizică la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către intimatul pârât.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de apel a ținut seama de concluziile actelor medico - legale, cu privire la urmările în timp ale faptei ilicite.

Având în vedere că, în ceea ce o privește pe apelanta L.A.M. nu s-au administrat probe din care să rezulte că starea de sănătate fizică sau psihică a acestuia s-a degradat după pronunțarea deciziei penale nr. 1129/A din 26 februarie 2002 a Tribunalului București, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului acestei reclamante.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs pârâtul, solicitând modificarea în parte a acesteia în sensul respingerii și a apelului reclamantei L.A.L., ca nefondat și menținerii sentinței primei instanțe.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ.

Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat modul în care instanța de apel a analizat excepțiile autorității de lucru judecat și lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, în ceea ce privește excepția autorității de lucru judecat, instanța s-a mărginit să redea dispozițiile art. 20 al. (3) C.pr.pen. și art. 998 C.civ., care creează cadrul juridic în care persoana vătămată se poate adresa instanței civile cu o acțiune în

repararea pagubelor materiale și daunelor morale născute sau descoperite

ulterior pronunțării hotărârii penale, fără a observa că prin cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat majorarea cuantumului daunelor acordate la suma de 700.000 lei, ceea ce și lingvistic, dar și juridic, se referă la o pretenție asupra căreia deja s-a hotărât. în acest context, s-a susținut că sunt întrunite dispozițiile art. 1201 C.civ., raportat la art. 22 al. (1) C.pr.pen., impunându-se respingerea apelului ca efect al autorității de lucru judecat,

Referitor la modul de soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul pârât a arătat că s-a reținut greșit poziția

sa, în sensul că nu ar putea avea calitatea de subiect pasiv al obligației,

în realitate, susținând că nu poate fi ținut să răspundă pentru cauze care au afectat starea de sănătate a reclamantei, străine de acțiunile sale.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat contradicția între considerentele deciziei recurate, circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ., în sensul că, deși s-a respins excepția autorității de lucru judecat, argumentat de faptul că reclamanta a formulat o cerere nouă și nu o majorare a unei pretenții anterioare, instanța a respins totuși excepția autorității de lucru judecat. Din această perspectivă s-a apreciat de către recurentul pârât că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

O altă critică invocată prin motivele de recurs a vizat aprecierea

eronată a instanței de apel în sensul că s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate între fapta pentru care pârâtul a răspuns și starea de sănătate a intimatei, apreciere bazată pe o singură probă, respectiv

expertiza efectuată în apel. în cadrul aceluiași motiv de recurs, pârâtul

recurent a susținut că medicina legală nu este similară cu medicina somatică și, ca atare, din punct de vedere rnedico-legal, nu se putea concluziona că starea medicală a intimatei reclamante s-a agravat,

Totodată, recurentul pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 129 C.pr.civ. și, prin urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., arătând că soluția instanței de apel este una emoțională, în condițiile în care se reține ca principală cauză a stării de sănătate psihică a intimatei violența la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către pârât, deși se acceptă și existența altor factori. Recurentul a arătat că a susține că mai mulți factori au generat starea de sănătate actuală a intimatei apelante concordă cu excluderea legăturii de cauzalitate a faptelor ce i-au fost imputate, raportat la starea de sănătate a acesteia.

De asemenea, s-a susținut că, deși judecătorii din apel au evocat

doar expertiza efectuată în această fază procesuală, nu au analizat-o în întregul său, refuzând să dea eficiență poziției intimatei în sensul recunoașterii faptului că nu a urmat constant un tratament psihiatric, din perspectiva art. 1204 C.civ. Critica recurentului formulată prin ultimul motiv de recurs a

vizat greșita respingere a probei solicitate, cu referire la suplimentarea

raportului de expertiză întocmit în faza procesuală a apelului.

Examinând criticile invocate de recurentul pârât, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., Curtea a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea introductivă înregistrată inițial la Judecătoria Sectorului 4 București, reclamantele au solicitat, într-adevăr, „majorarea despăgubirilor", la care a fost obligat pârâtul L.V. prin decizia penală nr. 1129/N/2002, referindu-se însă, în motivarea acțiunii, la agravarea stării de sănătate datorită actelor sexuale săvârșite cu brutalitate de acesta.

S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului la o pensie lunară până

la vindecare în favoarea reclamantei L.A.L.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul din 30 mai 2007, reclamantele au precizat cuantumul daunelor solicitate la suma de 200. 000 euro, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile art. 998 C.

civ. și referindu-se explicit la prejudiciul produs prin faptele săvârșite

de pârât, constând în diminuarea capacității de muncă, imposibilitatea

de a-și asigura un trai decent și condiții de viață normale, imposibilitatea

integrării sociale și de a avea o viață de familie.

Raportat la modul de argumentare a cererilor reclamantelor, Curtea a constatat că, deși într-o formulare improprie, în sensul că solicită „majorarea" daunelor acordate, este evident că acestea au înțeles să formuleze o acțiune civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, care s-au născut după pronunțarea hotărârii penale de condamnare a pârâtului.

Ca atare, instanța de apel a calificat corect acțiunea reclamantelor,

constatând că sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) C.pr.

pen. și ale art. 998 C.civ., fără a încălca principiul disponibilității

consacrat de dispozițiile art. 129 C.pr.civ.

Față de aceste considerente, Curtea de apel a soluționat corect excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârât, constatând că,

în raport de cadrul procesual fixat prin acțiunea reclamantelor, nu sunt

întrunite dispozițiile art. 1201 C.civ.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (1) C.pr.pen., hotărârea penală are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile numai cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin urmare, față de dispozițiile speciale ale art. 20 alin. (3) C.pr.pen., într-o acțiune întemeiată pe principiile răspunderii

civile delictuale, reclamantul persoană vătămată poate solicita despăgubiri

suplimentare ca urmare a agravării stării de sănătate ulterior hotărârii penale, fără a i se putea opune excepția autorității de lucru judecat.

Nici critica recurentului vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesual pasive nu este întemeiată.

Având în vedere temeiul juridic al acțiunii și calificarea dată acesteia de instanța de apel, Curtea a constatat că pârâtul are legitimare procesual pasivă în cauză, fiind chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate reclamantei intimate L.A.L. prin fapta proprie și nu în calitate de părinte al acesteia (al intimatei).

Considerentele expuse prin acest motiv de recurs, în susținerea admiterii excepției lipsei calității procesual pasive reprezintă, în realitate, critici în legătură cu modul de soluționare a fondului cauzei, urmând a fi examinate în cele ce urmează.

Nu poate fi primită critica vizând nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare și interpretare a

dispozițiilor art. 998 C.civ., reținând că autorul faptei delictuale, în

speță, pârâtul, este ținut să acopere integral paguba produsă părții

vătămate, reclamanta L.A.L., în scopul repunerii

acesteia, pe cât este posibil, în situația anterioară.

În aplicarea principiului reparației integrale, instanța de apel a constatat că, după pronunțarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a fost obligat la despăgubiri față de partea vătămată, au apărut noi consecințe ale aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul judecății anterioare. Astfel, reclamanta prejudiciată este îndreptățită să formuleze o nouă acțiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea dispozițiilor art. 20 al. (3) C.pr.pen., fără ca hotărârea judecătorească

anterioară să poată fi invocată în susținerea autorității de lucru judecat,

deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent la acea dată.

În acest sens, instanța de apel a dat eficiență raportului de nouă expertiză medico - legală psihiatrică, efectuat în această fază procesuală și avizat de Comisia de Avizare și Control de pe lângă INML București la 15 mai 2013, probă ce a relevat că apelanta reclamantă L.A.L. a suferit o degradare a stării sale de sănătate psihică. Astfel, cu ocazia examinării acesteia, comisia de noua expertiză medico - legală psihiatrică a constatat că starea de stres posttraumatic a evoluat spre cronicizare, și nu spre vindecare, ca urmare a tulburării psihice diagnosticate în anul 2001. S-a concluzionat ca „violența fizică particulară la care a fost supusă pacienta reprezintă un factor de stres sever, suficient pentru a determina, din punct de vedere psihiatric, tulburări psihice, care sunt întotdeauna consecința directă a acestuia". Din această perspectivă, comisia a constatat că „factorul de stres sever și repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoțită de violență fizică și psihică, constituie factorul cauzal primar și esențial, în absența căruia tulburarea nu ar fi survenit".

Fața de concluziile expuse ale raportului de nouă expertiză medico-legală psihiatrică, instanța de apel a considerat corect că nu pot fi primite apărările pârâtului, în sensul că degradarea stării de

sănătate psihică a reclamantei nu s-ar datora faptei sale ilicite, ci faptei

proprii a acesteia, constând în refuzul de a se trata pentru suferința evocată, sau faptei mamei reclamantei, căreia i-a revenit în exclusivitate obligația de a se îngriji de sănătatea fiicei sale, ca urmare a decăderii tatălui din drepturile părintești.

Recurentul pârât a contestat valoarea probatorie a expertizei medico - legale, care necoroborată cu alte dovezi nu ar fi de natură să dovedească legătură de cauzalitate între fapta pentru care a fost condamnat prin hotărârea penală și ceea ce s-a întâmplat după momentul pronunțării acesteia.

Critica menționată vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, astfel că nu se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., neputând fi examinată în recurs.

Pe considerente similare, nu poate fi primită nici critica referitoare la omiterea analizării răspunsului dat de reclamantă la întrebarea pusă de medicii legiști cu ocazia efectuării raportului de expertiză psihiatrică, în sensul că nu a urmat un tratament psihiatric deoarece nu a fost sfătuită și nu a avut mijloace financiare.

Nici critica formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând greșita respingere a probei solicitate de pârât, respectiv supliment ia raportul de expertiză, în care să se răspundă dacă lipsa de tratament a condus la starea medicală actuală a reclamantei. Pe de o parte se va reține că instanța de apel a motivat respingerea acestei probe, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul din 5 iunie 2013, iar pe de altă parte, o asemenea critică nu se circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9,

constituind o critică de netemeinicie.

Pentru toate aceste considerente, Curtea a constatat că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 al. (1) C.pr.civ., l-a respins.