ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 633/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria

Sectorului 4 București la 17 martie 2008, astfel cum a fost precizată la 12

septembrie 2008 reclamantele L.A.M. și L.A.L. au chemat în judecată pe pârâtul

L.V., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 700.000 RON, reprezentând

despăgubiri materiale și morale, suplimentar celor stabilite prin hotărârea

penală de condamnare a pârâtului, respectiv Decizia penală nr. 1129/A din 26

iunie 2002 a Tribunalului București, secția a II-a penală.

În motivarea cererii,

reclamantele au arătat că sunt fiicele pârâtului, care a fost condamnat prin

hotărârea penală menționată, rămasă definitivă, pentru viol și agresiuni

sexuale, infracțiuni comise asupra reclamantelor.

Au mai precizat că

starea lor de sănătate s-a agravat constant, din cauza infracțiunilor ale căror

victime au fost. S-a arătat că L.A.L. a suportat multiple intervenții

chirurgicale și internări în spital, motiv pentru care, fiind vorba de

prejudicii născute după pronunțarea hotărârii penale, se impune majorarea

despăgubirilor acordate.

Prin Sentința civilă

nr. 4.992 din 10 octombrie 2008, Judecătoria sectorului 4 București a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, în raport de

valoarea pretențiilor deduse judecății, în cuantum de 700.000 RON și de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, pe rolul căruia s-a înregistrat dosarul, prin Sentința

civilă nr. 941 din 20 mai 2011, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că, prin cererea introductivă,

reclamantele au învestit instanța cu o cerere e obligare a pârâtului la plata

sumei de 700.000 RON cu titlu de daune materiale și morale, născute după

pronunțarea Sentinței penale nr. 282 din 31 ianuarie 2002 a Judecătoriei

Sectorului 4 București, definitivă prin Decizia penală nr. 2018 A din 15

octombrie 2002 a Curții de Apel București.

Prin Decizia penală

nr. 1129 A din 26 iunie 2002 a Tribunalului București a fost desființată în

parte sentința penală menționată, fiind obligat inculpatul L.V. să plătească

părților civile L.A.M. și L.A.L. suma de 200.000.000 RON despăgubiri morale.

Tribunalul a

constatat că, potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (3) C. proc. pen., persoana

vătămată se poate adresa cu acțiune la instanța civilă, pentru repararea

pagubelor materiale și a daunelor morale, care s-au născut ori s-au descoperit

după pronunțarea hotărârii penale de primă instanță.

În cauză s-au depus

numeroase înscrisuri medicale privind pe reclamante, în baza cărora s-au

încuviințat și efectuat rapoarte de expertiză medico-legală.

În ceea ce o privește

pe reclamanta L.A.M., s-a constatat că starea de sănătate a acesteia nu s-a

agravat după data de 26 iunie 2002, neputându-se dovedi, cu certitudine,

legătura de cauzalitate între agresiunile fizice și sexuale săvârșite de pârât

în anul 2000 și starea ei de sănătate actuală. S-a reținut că aceasta nu

prezintă tulburări psihice și are capacitatea de muncă păstrată.

În ceea ce o privește

pe reclamanta L.A.L., comisia de medici a apreciat prin raportul de nouă

expertiză medico-legală că afecțiunile pentru care aceasta a fost internată în

mod repetat și s-a intervenit chirurgical, precum și starea de sănătate actuală

nu au legătură de cauzalitate cu agresiunile fizice și sexuale reclamate, din

perioada ianuarie-decembrie 2000.

Prima instanță a

apreciat, raportat la dispozițiile art. 998-999 C. civ., că nu a fost dovedită

întrunirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, respectiv existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciul invocat de reclamante.

Împotriva sentinței

menționate au declarat apel reclamantele, criticând-o ca nelegală și

netemeinică întrucât rapoartele de expertiză medico-legală care au stat la baza

pronunțării acesteia nu au răspuns obiectivelor stabilite de instanță sau au

dat răspunsuri evazive în legătură cu efectuarea consultului efectiv și cu

argumentele care au condus la concluzia că fracturarea coloanei vertebrale,

constatată în 2002 s-ar fi datorat unei traume din iulie 2002, suferită de

L.A.L.

Apelantele au

susținut, totodată, că Institutul de Medicină Legală "M.M." a omis a

răspunde și cu privire la starea lor psihică, date fiind traumele declanșate

odată cu violurile săvârșite de pârât.

În apel s-au

administrat probele cu înscrisuri și cu expertiză psihiatrică în ceea ce o

privește pe reclamanta L.A.L.

La termenul din 5

iunie 2013, intimatul pârât a invocat excepțiile autorității de lucru judecat

și lipsei calității procesuale pasive, arătând că nu poate fi subiect pasiv al

obligației pretinse, având în vedere că starea medicală a apelantei este

determinată de comportamentul acesteia întrucât nu s-a tratat pentru suferința

evocată.

Pârâtul intimat a

învederat, în susținerea excepției, împrejurarea că prin sentința de condamnare

a fost decăzut din drepturile părintești, caz în care, prin raportare la

dispozițiile art. 101 C. fam., obligația de întreținere și grija cu privire la

sănătatea apelantei a fost transferată prin hotărârea judecătorească în

patrimoniul celuilalt părinte, mama.

În acest context,

pârâtul intimat a făcut referire la declarația apelantei, consemnată în

conținutul raportului de expertiză efectuat în apel, din care rezultă că nu a

urmat tratament psihiatric și psihoterapeutic pentru că nu a fost sfătuită în

acest sens și din lipsa posibilităților financiare.

Prin Decizia nr. 161

A din 19 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și autorității de lucru judecat, invocate de pârât.

Prin aceeași decizie

s-a respins ca nefondat apelul reclamantei L.A.L.

În consecință, s-a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii

formulate de reclamanta L.A.L. și obligării pârâtului la plata către aceasta a

sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

S-au menținut restul

dispozițiilor sentinței și a fost obligat intimatul să plătească Ministerului

Justiției suma de 500 RON, reprezentând onorariul pentru avocat din oficiu și

suma de 252 RON reprezentând onorariul de expertiză suportat din fondurile

statului.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale pasive, examinate cu prioritate, că pârâtul a fost

chemat în judecată în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ., ca urmare a

săvârșirii unei fapte ilicite și nu în calitate de părinte. De asemenea, a fost

chemat să răspundă pentru fapta sa proprie și nu a altuia.

S-a constatat că nici

excepția autorității de lucru judecat nu este întemeiată, întrucât, conform

art. 20 alin. (3) C. proc. pen., persoana vătămată se poate adresa cu acțiune

civilă pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale care s-au

născut, ori s-au descoperit după pronunțarea hotărârii penale de primă

instanță.

Pe fondul cererilor

de apel, curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ., autorul

faptei delictuale este ținut să acopere integral paguba pe care a produs-o

părții vătămate, pentru ca aceasta să fie repusă, pe cât posibil, în situația

anterioară.

Având în vedere

concluziile raportului de expertiză psihiatrică în ceea ce privește pe apelanta

reclamantă L.A.L., în sensul că "factorul de stres sever și repetitiv,

reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoțită de violență fizică și

psihică, constituie factorul cauzal primar și esențial în absența căruia

tulburarea nu ar fi survenit", instanța de apel a constatat că degradarea

stării de sănătate a reclamantei este rezultatul faptei ilicite a pârâtului.

S-a apreciat că, și

dacă s-ar reține că au existat mai mulți factori care au determinat degradarea

stării de sănătate psihică a apelantei, este cert că principala cauză o

reprezintă violența psihică și fizică la care a fost supusă în perioada 1993 -

2000 de către intimatul pârât.

La stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța de apel a ținut seama de concluziile

actelor medico-legale, cu privire la urmările în timp ale faptei ilicite.

Având în vedere că,

în ceea ce o privește pe apelanta L.A.M. nu s-au administrat probe din care să

rezulte că starea de sănătate fizică sau psihică a acestuia s-a degradat după

pronunțarea Deciziei penale nr. 1129/A din 26 februarie 2002 a Tribunalului

București, instanța de apel a apreciat că se impune respingerea apelului

acestei reclamante.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul L.V., solicitând

modificarea în parte a acesteia în sensul respingerii și a apelului reclamantei

L.A.L., ca nefondat și menținerii sentinței primei instanțe.

Dezvoltând motivele

de recurs, pârâtul a criticat decizia atacată ca nelegală, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de

recurs, pârâtul a criticat modul în care instanța de apel a analizat excepțiile

autorității de lucru judecat și lipsei calității sale procesuale pasive.

Astfel, în ceea ce

privește excepția autorității de lucru judecat, instanța s-a mărginit să redea

dispozițiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. și art. 998 C. civ., care creează

cadrul juridic în care persoana vătămată se poate adresa instanței civile cu o

acțiune în repararea pagubelor materiale și daunelor morale născute sau

descoperite ulterior pronunțării hotărârii penale, fără a observa că prin

cererea de chemare în judecată reclamantele au solicitat majorarea cuantumului

daunelor acordate la suma de 700.000 RON, ceea ce și lingvistic, dar și

juridic, se referă la o pretenție asupra căreia deja s-a hotărât. În acest

context, s-a susținut că sunt întrunite dispozițiile art. 1201 C. civ.,

raportat la art. 22 alin. (1) C. proc. pen., impunându-se respingerea apelului

ca efect al autorității de lucru judecat.

Referitor la modul de

soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, recurentul pârât a

arătat că s-a reținut greșit poziția sa, în sensul că nu ar putea avea

calitatea de subiect pasiv al obligației, în realitate, susținând că nu poate

fi ținut să răspundă pentru cauze care au afectat starea de sănătate a

reclamantei, străine de acțiunile sale.

Prin cel de-al doilea

motiv de recurs s-a invocat contradicția între considerentele deciziei

recurate, circumscrisă dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul

că, deși s-a respins excepția autorității de lucru judecat, argumentat de

faptul că reclamanta a formulat o cerere nouă și nu o majorare a unei pretenții

anterioare, instanța a respins totuși excepția autorității de lucru judecat.

Din această

perspectivă s-a apreciat de către recurentul pârât că se impune trimiterea

cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

O altă critică

invocată prin motivele de recurs a vizat aprecierea eronată a instanței de apel

în sensul că s-ar fi dovedit legătura de cauzalitate între fapta pentru care

pârâtul a răspuns și starea de sănătate a intimatei, apreciere bazată pe o

singură probă, respectiv expertiza efectuată în apel. În cadrul aceluiași motiv

de recurs, pârâtul recurent a susținut că medicina legală nu este similară cu

medicina somatică și, ca atare, din punct de vedere medico-legal, nu se putea

concluziona că starea medicală a intimatei reclamante s-a agravat.

Totodată, recurentul

pârâta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și,

prin urmare, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., arătând că soluția instanței de apel este una emoțională, în condițiile

în care se reține ca principală cauză a stării de sănătate psihică a intimatei

violența la care a fost supusă în perioada 1993 - 2000 de către pârât, deși se

acceptă și existența altor factori. Recurentul a arătat că susține că mai mulți

factori au generat starea de sănătate actuală a intimatei apelante concordă cu

excluderea legăturii de cauzalitate a faptelor ce i-au fost imputate, raportat

la starea de sănătate a acesteia.

De asemenea, s-a

susținut că, deși judecătorii din apel au evocat doar expertiza efectuată în

această fază procesuală, nu au analizat-o în întregul său, refuzând să dea

eficiență poziției intimatei în sensul recunoașterii faptului că nu a urmat

constant un tratament psihiatric, din perspectiva art. 1204 C. civ.

Critica recurentului

formulată prin ultimul motiv de recurs a vizat greșita respingere a probei

solicitate, cu referire la suplimentarea raportului de expertiză întocmit în

faza procesuală a apelului.

Intimatele reclamante

L.A.L. și L.A.M. au formulat întâmpinare, arătând că recursul este nedatat,

neștampilat de avocat și nesemnat de parte și, pe fondul criticilor

recurentului, solicitând respingerea acestei căi de atac și menținerea soluției

instanței de apel.

Examinând cu

prioritate excepția de procedură a nulității recursului, conform art. 137 alin.

(1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este nefondată pentru

considerentele ce succed:

Conform art. 302

1

pct. 2 C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea

nulității, semnătura recurentului sau a mandatarului acestuia.

În speță, cererea de

recurs îndeplinește această cerință de formă, fiind semnată încă de la data

înregistrării sale de avocatul V.D., a cărui delegație de reprezentare se

regăsește la dosar. Același avocat l-a asistat pe pârât și în faza procesuală a

apelului, astfel că acesta putea să exercite calea de atac împotriva deciziei

recurate, chiar fără mandat, conform dispozițiilor art. 69 alin. (2) C. proc.

civ.

Prin semnarea

delegației de reprezentare în recurs, pârâtul recurent și-a însușit implicit

calea de atac exercitată de avocat în numele și în favoarea sa, astfel că, sub

acest aspect nu poate interveni sancțiunea nulității.

În ceea ce privește

lipsa datei pe cererea de recurs, Curtea va constata că dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ. nu prevăd o asemenea cerință de formă sub sancțiunea nulității,

din punct de vedere procedural prezentând relevanță data înregistrării căii de

atac la instanța a cărei hotărâre se atacă, în speță 30 august 2013 (29 august

2013 data depunerii la poștă), în raport de care recursul a fost declarat în

termenul legal.

Examinând criticile

invocate de recurentul pârât, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Prin cererea

introductivă înregistrată inițial la Judecătoria Sectorului 4 București,

reclamantele au solicitat, într-adevăr, "majorarea despăgubirilor",

la care a fost obligat pârâtul L.V. prin Decizia penală nr. 1129/N/2002, referindu-se

însă, în motivarea acțiunii, la agravarea stării de sănătate datorită actelor

sexuale săvârșite cu brutalitate de acesta.

S-a solicitat,

totodată, obligarea pârâtului la o pensie lunară până la vindecare, în favoarea

reclamantei L.A.L.

Prin cererea precizătoare

depusă la termenul din 30 mai 2007, reclamantele au precizat cuantumul daunelor

solicitate la suma de 200.000 euro, întemeindu-și pretențiile pe dispozițiile

art. 998 C. civ. și referindu-se explicit la prejudiciul produs prin faptele

săvârșite de pârât, constând în diminuarea capacității de muncă,

imposibilitatea de a-și asigura un trai decent și condiții de viață normale,

imposibilitatea integrării sociale și de a avea o viață de familie.

Raportat la modul de

argumentare a cererilor reclamantelor, Curtea va constata că, deși într-o

formulare improprie, în sensul că solicită "majorarea" daunelor

acordate, este evident că acestea au înțeles să formuleze o acțiune civilă

pentru repararea pagubelor materiale și a daunelor morale, care s-au născut după

pronunțarea hotărârii penale de condamnare a pârâtului.

Ca atare, instanța de

apel a calificat corect acțiunea reclamantelor, constatând că sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (3) C. proc. pen. și ale art. 998 C. civ., fără a

încălca principiul disponibilității consacrat de dispozițiile art. 129 C. proc.

civ.

Față de aceste

considerente, Curtea de apel a soluționat corect excepția autorității de lucru

judecat, invocată de pârât, constatând că, în raport de cadrul procesual fixat

prin acțiunea reclamantelor, nu sunt întrunite dispozițiile art. 1201 C. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 22 alin. (1) C. proc. pen., hotărârea penală are autoritate

de lucru judecat în fața instanței civile numai cu privire la existența faptei,

a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

Prin urmare, față de

dispozițiile speciale ale art. 20 alin. (3) C. proc. pen., într-o acțiune

întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale, reclamantul persoană

vătămată poate solicita despăgubiri suplimentare ca urmare a agravării stării

de sănătate ulterior hotărârii penale, fără a i se putea opune excepția

autorității de lucru judecat.

Nici critica

recurentului vizând greșita soluționare a excepției lipsei calității sale

procesual pasive nu este întemeiată.

Având în vedere

temeiul juridic al acțiunii și calificarea dată acesteia de instanța de apel,

Curtea va constata că pârâtul are legitimare procesual pasivă în cauză, fiind

chemat să răspundă pentru prejudiciile cauzate reclamantei intimate L.A.L. prin

fapta proprie și nu în calitate de părinte al acesteia (al intimatei).

Considerentele expuse

prin acest motiv de recurs, în susținerea admiterii excepției lipsei calității

procesual pasive reprezintă, în realitate, critici în legătură cu modul de

soluționare a fondului cauzei, urmând a fi examinate în cele ce urmează.

Nu poate fi primită

critica vizând nedovedirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a

făcut o comodă aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 998 C. civ.,

reținând că autorul faptei delictuale, în speță, pârâtul, este ținut să acopere

integral paguba produsă părții vătămate, reclamanta L.A.L., în scopul repunerii

acesteia, pe cât este posibil, în situația anterioară.

În aplicarea

principiului reparației integrale, instanța de apel a constatat că, după

pronunțarea hotărârii penale definitive, prin care autorul faptei ilicite a

fost obligat la despăgubiri față de partea vătămată, au apărut noi consecințe

ale aceleiași fapte prejudiciabile, care nu au putut fi avute în vedere în cadrul

judecății anterioare. Astfel, reclamanta prejudiciată este îndreptățită să

formuleze o nouă acțiune pentru daunele survenite ulterior, în aplicarea

dispozițiilor art. 20 alin. (3) C. proc. pen., fără ca hotărârea judecătorească

anterioară să poată fi invocată în susținerea autorității de lucru judecat,

deoarece în procesul penal nu a fost avut în vedere decât prejudiciul existent

la acea dată.

În acest sens,

instanța de apel a dat eficiență raportului de nouă expertiză medico-legală

psihiatrică, efectuat în această fază procesuală și avizat de Comisia de

Avizare și Control de pe lângă INML București la 15 mai 2013, probă ce a

relevat că apelanta reclamantă L.A.L. a suferit o degradare a stării sale de

sănătate psihică. Astfel, cu ocazia examinării acesteia, comisia de nouă

expertiză medico-legală psihiatrică a constatat că starea de stres

posttraumatic a evoluat spre cronicizare, și nu spre vindecare, ca urmare a

tulburării psihice diagnosticate în anul 2001. S-a concluzionat că

"violența fizică particulară la care a fost supusă pacienta reprezintă un

factor de stres sever, suficient pentru a determina, din punct de vedere

psihiatric, tulburări psihice, care sunt întotdeauna consecința directă a

acestuia". Din această perspectivă, comisia a constatat că "factorul

de stres sever și repetitiv, reprezentat de agresiunea fizică sexuală însoțită

de violență fizică și psihică, constituie factorul cauzal primar și esențial,

în absența căruia tulburarea nu ar fi survenit".

Față de concluziile

expuse ale raportului de nouă expertiză medico legală psihiatrică, instanța de

apel a considerat corect că nu pot fi primite apărările pârâtului, în sensul că

degradarea stării de sănătate psihică a reclamantei nu s-ar datora faptei sale

ilicite, ci faptei proprii a acesteia, constând în refuzul de a se trata pentru

suferința evocată, sau faptei mamei reclamantei, căreia i-a revenit în

exclusivitate obligația de a se îngriji de sănătatea fiicei sale, ca urmare a

decăderii tatălui din drepturile părintești.

Recurentul pârât a contestat

valoarea probatorie a expertizei medico-legale, care necoroborată cu alte

dovezi nu ar fi de natură să dovedească legătură de cauzalitate între fapta

pentru care a fost condamnat prin hotărârea penală și ceea ce s-a întâmplat

după momentul pronunțării acesteia.

Critica menționată

vizează, în realitate, modul de apreciere a probelor administrate, astfel că nu

se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., neputând fi examinată în recurs.

Pe considerente

similare, nu poate fi primită nici critica referitoare la omiterea analizării

răspunsului dat de reclamantă la întrebarea pusă de medicii legiști cu ocazia

efectuării raportului de expertiză psihiatrică, în sensul că nu a urmat un

tratament psihiatric deoarece nu a fost sfătuită și nu a avut mijloace

financiare.

Nici critica

formulată prin ultimul motiv de recurs, vizând greșita respingere a probei

solicitate de pârât, respectiv supliment la raportul de expertiză, în care să

se răspundă dacă lipsa de tratament a condus la starea medicală actuală a

reclamantei. Pe de o parte se va reține că instanța de apel a motivat

respingerea acestei probe, astfel cum rezultă din încheierea de dezbateri de la

termenul din 5 iunie 2013, iar pe de altă parte, o asemenea critică nu se

circumscrie motivului de nelegalitate invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9,

constituind o critică de netemeinicie.

Pentru toate aceste

considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul L.V. împotriva Deciziei nr. 161/A din 19

iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 februarie 2014.

Procesat de GGC - AM