ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1787/2017

Deliberând asupra cauzei de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată, la data de 1 septembrie 2011, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/3/2011, astfel cum a fost completată, reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâții A., C. și D., solicitând instanței pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea acestora la plata sumei de 550.000 lei, reprezentând daune morale pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a afirmațiilor calomniatoare și defăimătoare făcute de pârâți la adresa sa, la publicarea pe cheltuială proprie a hotărârii judecătorești ce se va pronunța în cauză, în două numere consecutive a două cotidiene, și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 729 din data de 2 aprilie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. și D., ca nefondată; a admis în parte acțiunea reclamantei, astfel cum a fost completată; a obligat pârâta A. la plata către reclamantă a sumei de 15.000 lei cu titlu de daune morale; a respins în rest acțiunea, în contradictoriu cu pârâții C. și D., ca nefondată; a obligat reclamanta la plata către pârâtul D., a sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 85/A din data de 17 martie 2014, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă A. și a respins cererea intimatei B. privind obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A., prin C., care a fost admis de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 800 din data de 12 martie 2015. Prin aceeași decizie a fost casată decizia recurată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Cauza a fost reînregistrată, la data de 27 martie 2015, pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, sub nr. x/3/2011*.

Prin decizia nr. 516/A din data de 3 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă A., prin C., împotriva sentinței civile nr. 729 din data de 2 aprilie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a respins cererea ca nefondată și în contradictoriu cu pârâta A., a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței; a respins cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazelor de apel și recursului soluționat, ca neîntemeiată.

Recursul declarat împotriva acestei decizii de către reclamanta B. a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 12 aprilie 2016, sub nr. x/3/2011*.

La termenul de judecată din data de 31 mai 2016, Înalta Curte, reținând că niciuna dintre părți nu s-a prezentat la strigarea pricinii și nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în raport de prevederile art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., a suspendat judecarea recursului.

Prin rezoluția din data de 19 iulie 2017, în cauză s-a fixat termen, cu citarea părților, în vederea discutării perimării.

Analizând incidentul procesual al perimării recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Rezultă că pentru a interveni perimarea în materie civilă, pricina, indiferent de faza procesuală în care se află, trebuie să fi rămas în nelucrare timp de un an și această lăsare a pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părții.

Astfel spus, perimarea operează cu condiția ca timp de un an să nu se fi săvârșit în cauză nici un act de procedură în vederea judecării ei, situație datorată lipsei de diligență a părții, care nu a acționat în acest scop, deși avea posibilitatea să o facă.

Aceasta este și situația în speță unde, după suspendarea judecării cauzei pe temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., măsură dispusă la termenul din 31 mai 2016, părțile au lăsat să treacă un interval de timp mai mare de un an fără să fi săvârșit vreun act de procedură în vederea reluării judecării cererii de recurs.

Din verificarea actelor dosarului reiese că până la data de 31 mai 2017, când s-a împlinit termenul de perimare, calculat conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., niciuna din părțile nu au îndeplinit vreun act de procedură în vederea judecării procesului, de natură să întrerupă cursul perimării, conform art. 249 C. proc. civ.

Reținând, așadar, întrunirea în cauză a condițiilor perimării, prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ., văzând, totodată, că potrivit aceluiași text de lege perimarea operează de drept și că potrivit art. 252 alin. (1) teza I C. proc. civ. aceasta se poate constata și din oficiu de către instanță, Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de reclamanta B. împotriva deciziei nr. 516/A din data de 3 noiembrie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 noiembrie 2017.