ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1790/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1790/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra
cauzei de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data
de 30 ianuarie 2012 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București sub nr. 3527/299/2012,
reclamantul L.R. a solicitat instanței ca, în contradictoriu cu pârâții SC
E.E.C. SRL, T.H., C.O., C.D. și C.P., să constate caracterul ilicit al faptei
săvârșite de aceștia constând în realizarea și publicarea în cotidianul „E.Z.”,
în ediția pe suport de hârtie și în ediția on-line, a unui șir de articole
defăimătoare, în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012; să fie obligați
pârâții la restabilirea dreptului atins prin publicarea, pe cheltuiala
acestora, sub titlul „Crima ascunsă a familiei L.” a hotărârii de condamnare
rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată în prezenta cauză, în ziarul „E.Z.”,
în ediția pe suport de hârtie și în cea on-line, în șase numere consecutive, în
tirajul obișnuit, pe prima pagină, cu aceleași caractere cu care sunt publicate
și celelalte articole ale ziarului, precum și prin obligarea pârâților la plata
în solidar a sumei de 1.000.000 euro, la cursul B.N.R. din data plății, cu
titlu de daune morale.
Prin
sentința civilă nr. 3647 din 22 februarie 2013, Judecătoria sectorului 1
București a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din
oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea
Tribunalului București, în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. b) C. proc. civ.,
care atribuie competența de soluționare a cauzelor al căror obiect este mai
mare de 500.000 lei (în cauza de față fiind în discuție suma de 1.000.000 euro)
tribunalului, ca instanță de prim grad.
Cauza a
fost înregistrată la data de 12 aprilie 2013 pe rolul Tribunalului București, secția
III-a civilă, sub nr. 15099/3/2013.
Prin
sentința civilă nr. 977 din 07 iulie 2014, Tribunalul București, secția III-a civilă,
a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a
hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamantul a promovat prezenta
acțiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care tinde la
repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin publicarea în cotidianul „E.Z.”
a unor articole defăimătoare, în intervalul 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012.
În acest sens invocă o exercitare abuzivă, de către pârâți, a dreptului la
liberă exprimare, aceștia prezentând într-o manieră agresivă și neconformă cu
realitatea fapte care s-au petrecut în urmă cu circa 21 de ani, scopul urmărit
fiind acela de distrugere a imaginii sale publice.
Instanța de
fond a avut în vedere dispozițiile art. 1349 alin. (1) din N.C.C., reținând că,
pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost comisă o faptă ilicită,
să existe prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum
și vinovăția persoanei sub forma intenției sau a culpei.
S-a
constatat, în speță, că pârâții persoane fizice sunt jurnaliști la SC E.C. SRL”,
iar potrivit Codului deontologic ziaristul are ca obligație primordială pe
aceea de a relata adevărul, această obligație decurgând din dreptul
constituțional al publicului de a fi corect informat.
Totodată,
potrivit aceluiași Cod deontologic, pot fi date publicității doar acele date de
a căror veridicitate ziaristul este sigur și numai după ce, în prealabil,
respectivele informații au fost verificate, de regulă, din cel puțin două surse
credibile.
Seria de
articole publicate în cotidianul „E.Z.”, în intervalul arătat în cererea de
chemare în judecată, a fost generată de necesitatea de a se da curs unui
interes general, factorul declanșator în acest sens fiind reprezentat de un
mesaj primit pe site-ul redacției de la o cititoare care comenta un articol din
ziar referitor la accidentul de tramvai produs în luna ianuarie 2012 în care a
fost implicat M.L. - tatăl reclamantului, specificându-se de către acea
cititoare faptul că și R.L. - petentul din prezenta cauză, ar fi comis un
accident de circulație în anul 1991 în zona Otopeni, soldat cu decesul unei
persoane.
Instanța
a reținut, în raport de dovezile ce au fost administrate pe parcursul judecății
că, pornind de la această premisă și față de văditul interes al publicului
legat de dezbaterea acestei chestiuni, a fost desfășurată de către pârâți o
anchetă jurnalistică care a necesitat luarea legăturii cu persoane care au fost
martori la producerea acelui accident de circulație, cu foștii lucrători din
cadrul poliției, totodată fiind cercetat dosarul aflat la Parchetul General de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după care, anterior publicării
articolelor de către pârâtul C., s-a procedat la contactarea reclamantului
pentru a se cunoaște punctul de vedere al acestuia privind chestiunea supusă
dezbaterii în presă.
În aceste
circumstanțe, s-a apreciat că, prin publicarea articolelor încriminate, pârâții
și-au îndeplinit obligația de a informa publicul asupra unor aspecte de interes
general, fiind bine cunoscut rolul esențial ce revine presei în cadrul unei
societăți democratice, cum este societatea românească; or, restrângerea acestui
rol nu s-ar justifica decât în situația în care nu este respectată deontologia
profesiei de ziarist.
Instanța
a avut în vedere la soluționarea prezentei cauze faptul că atât Constituția
României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră libertatea
de exprimare, care implică libertatea de opinie. Exercitarea acestor libertăți
este supusă anumitor restricții, ce constituie măsuri necesare în cadrul unei
societăți democratice, însă limitările aduse dreptului la liberă exprimare
trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerințe.
Articolele
publicate de pârâți în cotidianul menționat cuprind și judecăți de valoare ale
autorilor, ce sunt considerate de către reclamant ca fiind denigratoare ale
demnității sale, însă în jurisprudența C.E.D.O. s-a conturat ideea că
libertatea de exprimare a unui jurnalist presupune și o doză de exagerare sau
chiar de provocare referitor la judecățile de valoare ce au fost exprimate.
Pe baza
materialului probator al cauzei, instanța a constatat buna-credință a pârâților
în ceea ce privește veridicitatea informațiilor publicate și în raport de
existența unei baze factuale suficiente și că pârâții au respectat deontologia
profesională, concluzia fiind că, prin publicarea respectivelor articole, s-a
urmărit realizarea unui scop legitim și anume acela de informare a publicului
asupra unor chestiuni de interes general, fără a se dori afectarea unor valori
nepatrimoniale legate de imaginea sau demnitatea persoanei reclamantului,
valori ce sunt ocrotite de lege.
Instanța
a reținut și faptul că nu s-a făcut vreo dovadă că respectivele articole
publicate în presă ar cuprinde neadevăruri, în realitate aceste articole conțin
relatări obținute din surse ce sunt specifice profesiei de ziarist, aspecte
verificate din multiplele surse credibile.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul L.R.
În
motivarea cererii sale, apelantul-reclamant a arătat că exercitarea dreptului
la libera exprimare a fost abuzivă, prin nerespectarea principiilor și normelor
deontologice, având ca efect imediat încălcarea drepturilor sale fundamentale.
Susține
că a fost încălcat principiul bunei-credințe în realizarea demersul
jurnalistic, pornind chiar de la titlurile alese pentru articole și tonul
campaniei denigratoare.Consideră că prin probele administrate s-a demonstrat că
scopul acestor articole nu a fost dorința de a aduce în atenția publicului larg
corupția din sistemul juridic al României, ci o îndârjire personală a autorilor
îndreptată împotriva apelantului-reclamant și a tatălui său.
Arată că niciunul
dintre intimați sau vreun alt reprezentant al cotidianului „E.Z." nu au
luat legătura cu reclamantul, cu excepția unui S.M.S., prin care îl informau cu
privire la conținutul articolelor, pentru a-i da posibilitatea de a-și expune
punctul de vedere.
Invocă
încălcarea obligației de informare prealabilă și de a efectua verificări
riguroase potrivit Rezoluției nr. 1003/1993 a Consiliului Europei.
Menționează
încălcarea prezumției de nevinovăție prin lipsa de obiectivitate a intimaților.
Apelantul-reclamant
a arătat că este o persoană particulară chiar dacă prin performanțele sportive
a dobândit o recunoaștere în anumite cercuri la nivel național și
internațional. Pe de altă parte, prin natura învinuirilor, demersul jurnalistic
în discuție depășește cu mult orice limită a unei critici admisibile chiar și
pentru persoanele publice.
Articolele
publicate în cotidianul „E.Z." au fost citite de un public larg, au fost
preluate de agenții de știri, de multe alte publicații și de posturi de
televiziune, iar caracterul consecutiv al relatărilor, de tip serial, a făcut
ca publicitatea să capete proporții din ce în ce mai mari.
De
asemenea, consideră că a făcut dovada existenței celorlalte elemente ale
răspunderii civile delictuale: prejudiciul moral cauzat reclamantului și legătura
de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Prin întâmpinare,
intimații-pârâți au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că
articolele au vizat atât mersul justiției în sens larg, cât și evenimentele
rutiere cu mare impact la public, modul în care acestea se soluționează,
comportamentul unor modele în societate, cu scopul informării publicului asupra
aspectelor de interes general, buna credință fiind dată de atitudinea
subiectivă a jurnaliștilor în a aprecia ca veridice informațiile publicate și
ca fiind credibile sursele utilizate pentru verificarea informației. Titlurile
alese pentru câteva dintre articolele incriminate se circumscriu dozei de
exagerare și provocare admise presei atunci când relatează aspecte de interes
general. Comunicatul dat ca drept de replică în data de 23 ianuarie 2013 de
către apelantul-reclamant a fost integral publicat.
Intimații-pârâți
au arătat că baza factuală constând în existența unui accident cu victimă umană
soluționat pe motive procedurale prin neînceperea urmăririi penale,
neconcordanțele din cadrul materialelor de cercetare penală, climatul de
suspiciune ce a dominat familia victimei G.M. sunt aspecte ce au fost
demonstrate prin materialul probator administrat.
Astfel,
s-a declanșat o anchetă jurnalistică în cadrul căreia, anterior publicării, a
avut loc intervievarea unor persoane implicate în respectivul accident, s-au
consultat personalități în domeniul judiciar, s-a consultat dosarul,
apelantul-reclamantul a fost contactat prin S.M.S. de către intimatul C. în
vederea ascultării punctului de vedere al acestuia.
Față de
afirmația apelantului-reclamant privind încălcarea prezumției de nevinovăție,
intimații-pârâți au arătat că au comunicat cititorilor șansele slabe de a fi
rejudecat cazul, astfel cum au fost acestea prezentate de specialiștii
intervievați, ca atare nu se pune problema vinovăției acestuia, decât poate din
punct de vedere moral.
Intimații-pârâți
au solicitat instanței să constate că nu sunt întrunite condițiile răspunderii
civile delictuale, în special fapta ilicită și vinovăția, neexistând în speța
de față o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare.
Prin
Decizia nr.
505/A din 18 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă
și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins ca nefondat apelul
declarat de reclamant pentru următoarele considerente:
În ceea
ce privește situația de fapt, instanța de apel a reținut că la data de 22
ianuarie 2012, pe prima pagina a variantei on-line a publicației „E.Z.", a
apărut articolul intitulat: „Crima L.: o fată ucisă într-un accident rutier și
o familie batjocorită. «R.L. mi-a omorât fiica!»", articolul fiind semnat
de către intimați-pârâți T.H., C.O. și C.D.
La data
de 23 ianuarie 2012, articolul publicat la data de 22 ianuarie 2012 a fost
retras de pe pagina de internet a publicației „E.Z.", în locul acestuia
fiind publicat un alt articol, intitulat: „Crima ascunsa a familiei L.: o fată
a murit, iar dosarul - îngropat!", articolul fiind semnat de către
intimații-pârâți T.H., C.O. și C.D. De asemenea, a fost publicat și în varianta
pe suport de hârtie, pe pagina întâi și pe paginile a opta și a nouă.
La aceeași
data, 23 ianuarie 2012, au mai fost publicate alte două articole, în varianta
on-line a publicației „E.Z.", intitulate: „Onoarea pierdută a familiei L.",
semnat de T.H. și „Noi dezvăluiri despre R.L.: a mai comis un accident fără
permis", semnat de intimatul-pârât C.D. În cursul serii de 23 ianuarie 2012,
în varianta on-line a publicației a apărut un nou articol semnat de cei patru
intimați-pârâți (anunț al articolului de a doua zi), intitulat: „Blatul
familiei L. cu legea. Cum a fost măsluit dosarul".
La data
de 24 ianuarie 2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației „E.Z."
a apărut, pe pagina întâi și pe paginile a opta și a noua, articolul intitulat
„Blatul familiei L. cu legea: cum s-a mușamalizat dosarul", semnat de
intimații-pârâți C.D. și C.O. Același articol, extins, a apărut și în varianta
on-line și a fost semnat de intimați-pârâți.
La
aceeași dată, în varianta on-line a publicației „E.Z.", a apărut articolul
intitulat „Bombă în «cazul L.»: Autoritățile reacționează, iar «dosarul M.» ar
putea fi redeschis", semnat de intimații-pârâți C.P. și C.D. Articolul a
fost reluat și în ediția on-line de a doua zi, 25 ianuarie 2012.
La data
de 25 ianuarie 2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației „E.Z.",
a apărut, pe pagina întâi și pe pagina a treia, articolul intitulat „Procurorul
E. redeschide cazul L.", semnat de intimatul-pârât C.P. Articolul a apărut
și în varianta on-line a publicației, semnat de intimații-pârâți C.P. și C.D.
La data
de 26 ianuarie 2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației „E.Z."
a apărut, pe paginile întâi și a șaptea, articolul intitulat „Martorul-cheie:
«R. a fost la volan. Avea viteza și a intrat pe contrasens»", semnat de
intimații-pârâți T.H. și C.O. Același articol este publicat și în varianta
on-line și a fost semnat de intimații-pârâți T.H., C.O. și C.D.
La aceeași
dată, în varianta on-line a publicației „E.Z." a apărut articolul semnat
de intimatul-pârât T.H. și intitulat „Onoarea pierdută a familiei L. (Il)"
La data
de 27 ianuarie 2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației „E.Z.",
a apărut, pe paginile întâi, a opta și a noua, articolul intitulat
„Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier!", semnat de
intimatul-pârât C.P., cu mențiunea ca au contribuit și intimații-pârâți T.H.,
C.O. și C.D. Un articol cu conținut identic a fost publicat și în varianta
on-line, sub titlul „Superdezvăluire: «Dosarul L.» abundă în aberații: locul
accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă!", semnat
de cei patru intimați-pârâți persoane fizice.
Tot la
data de 27 ianuarie 2012, în ediția on-line a publicației, a apărut articolul
„Ce se mai poate face în «Dosarul L.»", semnat de intimatul-pârât T.H.
În drept
instanța de apel a analizat cauza nu numai prin prisma prevederilor art. 998-999
C. civ. de la 1864, ci și ale art. 30 alin. (1) din Constituție, conform căruia
„libertatea de exprimare a gândurilor a opiniilor sau a credințelor sunt
inviolabile,” precum și ale dispozițiilor alin. (6) al aceluiași text de lege,
potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea,
onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine”. Art. 31 din
Constituție mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice
informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare
în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Totodată,
în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituție, a apreciat
că aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu
jurisprudența C.E.A.D.O., pentru că libertatea de exprimare este garantată și
de art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, care
prin paragraful al doilea permite statelor să aducă anumite limitări acestei
libertăți, cu condiția să respecte cerințele prevăzute de Convenție pentru
valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăți ce
comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități,
condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri
necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a
drepturilor altora (…)”.
În acest cadru legal, instanța de contencios european al
drepturilor omului a acordat o deosebită atenție specificității activității
presei, arătând că, pentru a fi convențională, ingerința în libertatea de
exprimare trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de
paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie prevăzută de lege, să
urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie
necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor.
Unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 este
protecția reputației altora.
În ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică,
citând jurisprudența Curții, instanța de apel a arătat că libertatea de
exprimare este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care
trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie
stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din
6 fevruarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25
noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986).
Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o
societate democratică implică o nevoie socială imperioasă.
În aceste
condiții, s-a apreciat că trebuie avută în vedere realizarea unui just
echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul 10
și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate,
care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.
Instanța
de apel a indicat standardele libertății de exprimare fixate prin jurisprudența
C.E.D.O., astfel cum rezultă din următoarele hotărâri:
În
cauza
Liviu Petrina împotriva României, prin
hotărârea d
in 14 octombrie 2008, a fost constatată încălcarea art. 8. În considerentele hotărârii Curtea a apreciat că libertatea
de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice
și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile”
strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și
pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. (…) Presa joacă un
rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească
anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor
altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și
responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de
interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o
anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare.
Curtea a
considerat că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să
intre în discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor
acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție.
În
practica sa, Curtea a distins între fapte și judecăți de valoare. Dacă
concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra
exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și
aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului
asigurat de art. 10.
Faptul de
a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă
iar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o
bază reală.
În c
auza Sipoș împotriva României, hotărârea din
3 mai 2011, C.E.A.D.O. a constatat încălcarea art. 8 din
Convenție, reținând că afirmațiile din comunicatul de presă au depășit limita
acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească un echilibru
între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea de exprimare
(protejată de articolul 10 din Convenție).
Prin
hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunțată în cauza Lavric împotriva României,
Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție prin faptul că instanța
națională nu a sancționat afirmațiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa
reclamantei în legătură cu funcția sa de procuror.
Reamintind
distincția clară dintre judecăți de valoare și imputarea unor fapte concrete,
Curtea a subliniat că, inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi
considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală
suficientă să o susțină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă (Pedersen și
Baadsgaard împotriva Danemarcei).
De
asemenea, Curtea a remarcat că acuratețea informațiilor nu a fost verificată
înainte de a fi publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de
a răspunde la acuzațiile ce i-au fost aduse prin presă.
În
schimb, în cauza
Cornelia Popa împotriva Români
ei, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea
a constatat violarea art. 10 din Convenție.
Curtea a
arătat că, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de
valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp, însă, în
ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai
adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului.
Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât
exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de
exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În speța în
discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință,
informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că
respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a
Convenției, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat.
De
asemenea, în cauza Gabriel Andreescu împotriva României, hotărârea din 8 iunie
2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenție.
Curtea a
constatat că ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de
exprimare al reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim -
protejarea reputației lui A.P.
Cu
privire la caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau
ingerința, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un
context special al unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes
general și deosebit de sensibilă.
Curtea a
constatat că afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și
judecăți de valoare și că acesta a atenționat publicul că nu va relata
anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale
aveau o bază factuală, fiind susținute prin raportări atât la comportamentul
lui A.P. cât și la fapte a căror existență nu a fost contestată. În acest
context, Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință,
scopul conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de
interes general.
6.
Aceeași situație s-a reținut a fi și în privința hotărârii din 23 martie 2013
pronunțate în cauza Niculescu - Dellakeza împotriva României.
Curtea a
evidențiat faptul că intenția reclamantului a fost de a informa publicul cu
privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care
activează în cadrul acesteia.
Curtea a
apreciat afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare
și imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu
elemente de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu
bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și
începerea cercetărilor penale indică faptul că afirmațiile reclamantului nu au
fost total lipsite de fundament.
Totodată,
deși unele aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a
apreciat că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă,
prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii
prin intervențiile sale din presă.
În
cauza Bugan împotriva României, hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a
constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție.
Curtea a
apreciat că, deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața
privată a victimei, totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele
acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor.
Aplicând
aceste considerații de ordin teoretic în cauza de față, instanța de apel a
reținut că în articolul din 27 ianuarie 2012 intimații-pârâți au reprodus în
întregime rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 1992
în legătură cu accidentarea mortală, în ziua de 16 septembrie 1991, a numitei M.G.,
prin care s-a reținut că: „din actele dosarului rezultă că la ieșirea de pe
strada pe care locuia a intenționat să traverseze Șoseaua Națională prin loc
nemarcat, fără a se asigura dacă pe prima jumătate de șosea din partea stângă,
respectiv dinspre Balotești spre Otopeni, nu circulă vreun autovehicul.
Victima, în intenția ei de a traversa șoseaua, pentru a merge în stația
autobuzului de transportul în comun a apărut în conul de lumină al farurilor
autoturismului la o distanță mult prea insuficientă pentru luarea măsurilor
necesare evitării impactului. În lipsa oricăror restricții rutiere, circulând
pe șosea cu prioritate, autoturismul nu ar fi fost implicat în accident dacă,
în mod teoretic, ar fi fost condus cu o viteză de 45 km/h. De menționat, deci,
că chiar dacă autoturismul ar fi fost condus cu o viteză sub 80 km/h, impactul
nu putea fi evitat decât sub 45 km/h. Ipotetic, expertiza a concluzionat că
înaintea impactului e posibil ca autoturismul să fi fost condus cu o viteză de
80-100 km/h. Urmele de frână, cât și cele de virare spre stânga dovedesc
manevrele corect efectuate ale conducătoarei pentru evitarea impactului”.
Ziariștii care au consultat dosarul au constatat că au fost audiați martori,
care au declarații aproape identice și că au fost efectuate două expertize de
specialitate. Este publicată și o schiță, din care rezultă că locul impactului
și petele de sânge se aflau pe direcția de mers a autovehiculului.
În primul
articol, cel din 22 ianuarie 2012, intimații-pârâți au arătat că R.L. este
acuzat că, în 1991, ar fi accidentat mortal o fată de 23 ani. Pentru a scăpa de
închisoare (dat fiind că ar fi fost băut și cu permisul suspendat), ar fi
declarat polițiștilor că la volan s-a aflat soția sa însărcinată. Articolul
face referire la declarațiile martorilor oculari (pe care nu îi nominalizează)
și la declarația unui polițist (al cărui nume, de asemenea, nu este indicat),
care a declarat: „Chiar dacă fata a traversat printr-un loc nemarcat,
conducătorul auto trebuia să conducă până la evitarea oricărui pericol, așa cum
prevedea atunci legea”.
Primul
articol din 23 ianuarie 2012 se bazează pe interviul luat tatălui victimei,
Lincu Miu, care a făcut, de asemenea, referire la martori oculari
nenominalizați, precum și la fapte percepute personal, cum ar fi faptul că R.L.
i-a oferit o sumă de bani, că s-a făcut reconstituirea accidentului în lipsa sa
și că, deși a făcut mai multe memorii la organele competente, nu a reușit să
aducă dosarul în fața unei instanțe judecătorești.
Într-un
alt articol publicat la aceeași dată, s-a făcut vorbire de un alt accident care
ar fi fost comis de R.L., iar a doua zi a fost publicată declarația lui C.S.,
coleg de cameră al lui R.L. la Sportul Studențesc timp de șase ani, care a
arătat că acesta „era un șofer de coșmar, că a mai avut un accident și, ca și
acum, a pasat responsabilitatea pe umerii altcuiva. Cel mai grav este faptul că
se urca fără emoții la volan fără a avea permis de conducere”.
Tot pe 24
ianuarie 2012 au fost publicate, în oglindă, declarațiile polițistului Ion Ioniță,
cel care a făcut propunerea de neîncepere a urmăririi penale și ale unui
polițist din Otopeni, care a lucrat în ziua în care a avut loc accidentul și a
fost acolo imediat după accident. Primul a declarat că accidentul a avut loc în
afara localității, că șoferii erau obligați să încetinească doar dacă era un
autobuz în stație, că victima a ieșit brusc în fața mașinii și că datele
tehnice ale mașinii erau conforme cu normele și că toate probele au arătat că
victima a traversat neregulamentar. Cele de-al doilea a declarat că accidentul
a avut loc în localitate, că viteza maximă admisă în acel loc era de 60 km/h și
că, oricare ar fi fost situația, trebuia începută urmărirea penală pentru
ucidere din culpă, se putea stabili culpă comună și cazul ajungea în instanță.
De
asemenea, a fost menționat memoriul redactat de avocatul tatălui victimei,
adresat Comisiei de Litigii a Parlamentului, care cuprindea critici de
specialitate la adresa soluției de neîncepere a urmării penale. În cuprinsul
acestuia sunt citate pasaje din referatul cu propunerea de neîncepere a
urmăririi penale: „În dimineața zilei de 16 septembrie 1991, orele 7.00
organele de poliție au fost sesizate telefonic de faptul că pe DN 1 șoseaua
București - Ploiești în zona carosabilă «Podul Măgura» s-a produs un accident
rutier. Deplasându-se la fața locului, au stabilit că imediat după podul amintit,
pe sensul dinspre com. Balotești către Otopeni, a Drumului Național,
autoturismul a accidentat mortal pe M.G. Carosabilul în zona amintită era în
stare uscată, avea o lățime totală de 22,40 m și nu era marcat. Pe carosabil,
pe sensul dinspre Balotești către Otopeni la circa 1 m după balustrada podului
Măgura și 9,40 m față de acostamentul din dreapta, s-a găsit o urmă de frânare
în lungime totală de 60,20 m. Această urmă de frânare după circa 40 m de la
început descrie o curbă ușoară la stânga și în ultima porțiune era paralelă cu
o altă urmă de frânare, pe distanța totală de 12,80 m. La circa 3 m după
sfârșitul celor două urme de frânare, pe carosabil s-a găsit o pată de sânge de
circa 30 cm. Această pată se afla aproximativ la 1 m față de axul drumului în
sensul opus celui pe care se găseau urmele de frânare. Orientativ, locul
accidentului a fost localizat în zona de carosabil între stațiile de autobuz R.A.T.B.
Balotești C.F.R. coborâre și Balotești CFR urcare, situate pe sensul opus față
de urmele de frânare. La circa 800 m înainte de a intra în com. Otopeni, când
autoturismul ajunge în zona podului Măgura, conducătoarea auto vede apărând în
lumina farurilor victima M.G. Aceasta se află în traversarea carosabilului de
la dreapta la stânga față de vehicul, în mers rapid și printr-un loc nepermis
pietonilor. Conducătoarea auto, sesizând pericolul creat de victimă, o
atenționează cu claxonul, însă aceasta nu se oprește din deplasare. Atunci
L.A.M. acționează puternic frâna de serviciu și apoi virează stânga, încercând
evitarea impactului. Această manevră însă, datorită distanței mici și a
timpului scurt avut la dispoziție, nu ajută și victima este lovită cu colțul
din dreapta față, ridicată și lovită de parbriz, după care este proiectată pe
carosabil. Vehiculul rulează înfrânat circa 68,20 m, după care datorită
virajului la stânga se oprește cu jumătate din față oblic pe axul drumului, pe
sensul Otopeni”.
În articolul
din 25 ianuarie 2012 a fost publicată știrea că M.I., prim-procuror al procurorului
general al României a cerut căutarea dosarului pentru a-l reanaliza, precum și
opinia procurorului L.S. că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost una
greșită. În aceeași zi au fost publicate și părerile a trei experți,
nenominalizați, din care primii doi au susținut că autoturismul ar fi avut o
viteză de 120 km/h, iar cel de-al treilea că nu ar fi putut fi mai mică de 118
km/h, fiind prezentată și formula de calcul, care pornește de la distanța de
frânare, de 68,20 m (x 245 x 0,6 x 9,8).
În
articolul din 26 ianuarie 2012 a fost publicată declarația lui Ștefan Păduraru,
care a susținut că se afla într-un autoturism ce venea din sens opus împreună
cu alte persoane, că a văzut că R.L. se afla la volan, că acesta a încercat să
evite un câine și că din această cauză a pierdut controlul mașinii și a intrat
pe contrasens, accidentându-o astfel pe G.M., care trecuse deja în traversare
doi metri de linia continuă pe sensul opus (ceea ce ar însemna că locul
impactului cu autoturismul ar fi fost într-un alt loc decât cel stabilit de
organele judiciare, adică pe contrasens în raport de direcția de deplasare a
mașinii până la accident). De asemenea, acesta a declarat că nu a vrut să
depună atunci mărturie pentru că era prieten cu nașul lui M.L., dar a vrut să
ajute poliția să descopere adevărul ducând doi martori care au fost cu el în
mașină și văzuseră același lucru, însă anchetatorul Ion Ioniță i-ar fi spus:
„Ia-ți martorii și du-te, fiindcă dosarul e făcut! Dumneata știi că M.L. este
ofițer onorific la Dinamo? Sună telefoanele!”.
Tot pe 26
ianuarie 2012 au fost publicate aspectele reținute de ziariști din consultarea
efectivă a dosarului, și anume că nu se cunoaște cu exactitate numele
procurorului, că martorii au fost audiați la 6 luni de la producerea
accidentului, că cea de-a doua expertiză, care a ajuns la concluzia că viteza
de deplasare a autovehiculului ar fi fost cu 23 km/h mai mică, a folosit o
formulă de calcul ciudată, luată dintr-o revistă și nu algoritmul consacrat și
că polițistul Ion Ioniță a fost avansat în grad chiar în cursul anchetei.
Printr-un
articol din 27 ianuarie 2012, ziariștii și-au exprimat speranța redeschiderii
cazului.
Concluzia
instanței de apel asupra celor expuse anterior este aceea că ziariștii și-au
fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmațiile
făcute de martori (tatăl victimei- chiar legea penală permițând audierea
rudelor, respectiv o persoană care pretinde că a văzut efectiv accidentul), pe
părerile unor experți tehnici, ale unor polițiști, ale unui avocat (exprimată
în memoriu), ale unui procuror, și în final pe înscrisurile din dosarul penal
pe care l-au studiat. De altfel, și în cadrul anchetelor efectuate de organele
de urmărire penală se folosesc metode similare de obținere a unor informații,
ceea ce dovedește seriozitatea acestora și faptul că știrile au fost bazate pe
mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică,
prin urmare sursele fiind credibile. Este adevărat că aceste surse nu au fost
prezentate de la început, însă nici afirmațiile din articole nu au fost atât de
categorice de la început, existând o creștere graduală a imputărilor factuale
pe măsura prezentării unor noi mijloace de probă, astfel încât maniera în care
au procedat ziariștii este una corespunzătoare (iar nu la cele mai înalte
standarde).
Prin
urmare, s-a constatat de către instanța de apel că au existat anumite indicii
în legătură cu faptele imputate reclamantului (referitoare, pe de o parte, la
modul în care a avut loc accidentul și pe de altă parte, la modul în care s-a
desfășurat urmărirea penală).
Pornind
de la datele obținute în urma anchetei jurnalistice, ziariștii au tras
concluzia că versiunea familiei victimei M.G. în legătură cu dinamica
accidentului este cea corectă, iar nu cea reținută de organele penale. Chiar
dacă afirmațiile ziariștilor în legătură cu faptele (iar nu judecățile de
valoare) imputate reclamantului nu sunt sprijinite de probe absolute, ele apar,
în aprecierea instanței de apel, ca ipoteze pe care le-au formulat ziariștii,
în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului de exprimare. Atâta
timp cât au prezentat raționamentul care a stat la baza unor asemenea
concluzii, făcând referire deopotrivă la poziția exprimată de reclamant (care
este versiunea oficială), jurnaliștii au fost de bună-credință, lăsând
cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate.
De altfel, comentariile care au urmat articolelor publicate on-line au fost
atât nefavorabile apelantului-reclamant (cea mai mare parte), cât și favorabile
acestuia.
De aceea s-a considerat, de către instanța de apel, că nu se poate
susține că apelantul-reclamant a fost acuzat în cuprinsul articolelor publicate
de săvârșirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală
suficientă, întrucât aceasta nu trebuie să fie precisă, fiabilă și solidă, cu
aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o
instanță judecătorească, și nici că judecata de valoare reprezentată de
raționamentul deductiv al ziariștilor ar fi excesivă, fiind lipsită total de
fundament. Din același considerent, nu s-a reținut nici că jurnaliștii au
prezentat faptele imputate ca adevăruri certe.
Se arată că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula
judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității
(Hotărârea Lingens împotriva Austriei din 8 iulie 1986, seria A nr. 103, pag.
28, alin. 46 - citat în paragraful 49 din hotărârea din 9 septembrie 1999
pronunțată în cauza I. Dalban împotriva României). Nu în ultimul rând, a fost
luată în considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate
reclamantului, astfel că a impune ziaristului obținerea unor probe absolute ar
constitui, cu atât mai mult într-un asemenea caz, o limitare nejustificată a
dreptului la liberă exprimare. Nedispunând de mijloacele pe care le au organele
de cercetare penală, nu pot fi verificate toate detaliile care reies din
ancheta jurnalistică, cum ar fi împrejurarea că tatăl apelantului-reclamant,
Lucescu Mircea, s-ar fi întors din Italia la data producerii accidentului.
În aceste condiții, instanța de apel nu a reținut reaua-credință a
intimaților-pârâți, considerând că aceștia au urmărit să supună atenției
cititorilor subiecte de interes public, respectiv moartea unui om și
funcționarea justiției în sens larg. Motivația lor a fost ideea de a se face
dreptate, ceea ce presupune, în mod inerent, pedepsirea celor vinovați. Această
motivație nu este exclusă (ci se adaugă la) aspectul că ancheta jurnalistică ar
fi fost declanșată de părerea negativă pe care ziaristul o are despre o anumită
persoană (în speță, presupusa aroganță). Important e ca ziaristul să nu fi avut
numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația persoanei vizate, ceea ce
nu s-a dovedit (buna-credință prezumându-se). De altfel, cerința impusă de
Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a
existenței unei baze factuale suficiente, care creează convingerea
jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate
între aceasta și buna-credință, în contextul dezbaterii unor chestiuni de
interes general.
Tot ca urmare a existenței unei baze factuale suficiente este
considerată acceptabilă doza de exagerare și este admis, ca fiind în limite
acceptabile, limbajul folosit de ziarist, în cauză fiind în discuție numai
termenii folosiți în titlurile articolelor, care sunt însă menite să stârnească
interesul cititorilor.
Sub un alt aspect, Curtea de apel a reținut că la data de 23
ianuarie 2012 a fost publicat și un articol cuprinzând declarația de presă a
apelantul-reclamant, prin care a solicitat să îi fie lăsată familia în pace și
a arătat că articolele cuprind neadevăruri, subliniind faptul că procurorul a
dispus neînceperea urmăririi penale. S-a considerat că nu se poate aprecia că
nu au fost prezentate punctele de vedere ale tuturor părților implicate, cel al
apelantului-pârât confundându-se cu versiunea oficială (așa cum s-a dovedit
prin declarația de presă ulterioară), care prin concept este și prezentată în
momentul în care este combătută. Încă de la început s-a arătat că soluția dată
de organele penale a fost favorabilă apelantului-reclamant, familia victimei
având însă o altă părere, pe care jurnaliștii au considerat-o justificată.
De asemenea, instanța de apel a considerat că termenul de „crimă”
a fost folosit în sensul de faptă care a condus la decesul unei persoane, iar
nu de infracțiune de ucidere din culpă, intimații-pârâți nefăcând afirmația că
apelantul-reclamant ar fi vinovat de producerea accidentului - cea mai
categorică susținere fiind aceea dintr-un articol din 26 ianuarie 2012 în
legătură cu dinamica accidentului, în sensul că a condus cu viteză excesivă un
autoturism, a intrat pe celălalt sens și a accidentat mortal o femeie de 23 ani
(care traversa totuși printr-un loc nemarcat), astfel nu se poate reține că
ziariștii au formulat verdicte cu privire la vinovăția acestuia. Chiar tatăl
victimei este nemulțumit doar de neluarea în considerare a unor aspecte de fapt
din propria versiune, fără a fi sigur de soarta pe care ar fi avut-o procesul
dacă ar fi ajuns în instanță. De altfel, aproape toate articolele exprimă ideea
că se fac dezvăluiri senzaționale în legătură cu accidentul care a avut loc în
anul 1991 și fac trimitere, expres sau implicit, la soluția deja pronunțată,
finalitatea lor declarată fiind aceea a redeschiderii anchetei.
S-a avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt
mai largi în cazul persoanelor care, „acceptând să dea interviuri, au ieșit în
arena publică” față de individul obișnuit (cauza Wirtschafts-Trens
Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. împotriva Austriei, hotărârea din 13
decembrie 2005). Nivelul de toleranță a criticii acestora este mai ridicat.
Totodată, instanța de apel a avut în vedere că săvârșirea unui accident
(într-un loc public) și influențarea anchetei penale (relația cu o autoritate
publică), ca imputații factuale aduse apelantului-reclamant, nu țin de viața sa
privată.
Reținând în aceste condiții că jurnaliștii și-au exercitat un
drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie
o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanța de apel a constatat
că, sub aspectul publicării articolelor indicate în cererea de chemare în
judecată, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale,
respingând apelul ca nefondat.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul.
În
motivarea recursului, r
eluând descrierea situației de
fapt prin prezentarea articolelor denigratoare, reclamantul
critică
decizia instanței de apel ca fiind nelegală, prin prisma motivelor prevăzute de
către art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
I.
Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive
contradictorii ori străine de natura pricinii.
Susține
recurentul reclamant că instanța de apel
pornește de
la premisa corectă că rolul instanței de judecată în cauze având ca obiect
delictele de presă este acela de a asigura un just echilibru între, pe de o
parte, protecția dreptului consacrată de articolul 10 și, pe de altă parte,
aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al
vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției.
Însă, pentru a verifica în ce măsură este menținut acest
echilibru, în jurisprudența C.E.A.D.O. s-au conturat anumite criterii de
apreciere, care trebuie avute în vedere de instanțele naționale, inclusiv de
către instanța de apel. În prima parte a considerentelor, instanța de apel face
referire la o serie de hotărâri ale C.E.A.D.O., hotărâri care nu prezintă
relevanță pentru justa soluționare a cauzei și devin străine de natura pricinii
în condițiile în care nu se raportează printr-un raționament juridic explicit
și pertinent la particularitățile speței deduse judecății. Niciuna dintre
hotărârile prezentate nu cuprinde suficiente elemente comune cu cauza de față
încât să justifice prezentarea acestora în mod exhaustiv în considerente,
înlocuind practic raționamentul juridic al instanței de apel care nu a
prezentat și argumente pertinente care să conducă la soluția de respingere a
apelului.
Din perspectiva legislației incidente cu privire la etica
jurnalistică, Codul deontologic al profesiei de jurnalist și Rezoluția Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993, instanța de apel,
raportându-se la tehnicile de investigație în materie penală, se abate de la
chiar principiile fundamentale, a căror încălcare a fost reclamată prin cererea
introductivă de instanță și de la esența acestei cauze, ce ține exclusiv de
modalitatea de exercitare a profesiei de jurnalist de către intimați.
Instanțele de fond și apel aveau obligația de a aprecia caracterul
ilicit al faptelor săvârșite prin prisma analizării modului de îndeplinire de
către intimații-pârâți a obligațiilor specifice ce le revin potrivit profesiei
lor. A pune un semn de egalitate între rolul presei și rolul organelor de anchetă
penală indică faptul că instanța de apel pornește de la o premisă fundamental
greșită, și anume că pentru a verifica în ce măsură au fost încălcate
drepturile recurentului-reclamant trebuie să reanalizeze în ce măsură a fost
corect efectuată cercetarea penală cu privire la accidentul rutier ce a făcut
obiectul articolelor publicate. În decizia recurată se face referire la
existența unor indicii în legătură cu faptele „imputate"
recurentului-reclamant, însă lipsește cu desăvârșire analiza calificată pe care
instanța de apel ar fi trebuit să o facă atât cu privire la modalitatea de
obținere și prezentare publicului larg a acestora de către intimați, cât și cu
privire la atingerile aduse drepturilor recurentului-reclamant.
Argumentul instanței de apel, expus în cadrul considerentelor,
privind dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate
recurentului-reclamant, este de asemenea străin de natura cauzei.
Recurentul-reclamant nu a susținut că abuzul demersului jurnalistic, și
încălcarea drepturilor sale la demnitate, onoare și imagine se întemeiază pe lipsa
unor „probe absolute”; astfel cum rezultă din chiar cererea de chemare în
judecată, motivul invocat este cel al nerespectării principiilor și normelor
deontologice ale profesiei de jurnalist.
În ceea ce privește încălcarea principiului bunei-credințe în
exercitarea demersului jurnalistic, instanța de apel reține că, pe de o parte,
buna-credință se prezumă - de unde se deduce implicit că recurentul nu a
răsturnat această prezumție prin probatoriul administrat, iar pe de altă parte,
că baza factuală ar fi fost suficientă pentru publicarea de informații cu
caracter cert sau de judecăți de valoare. Ca atare, motivarea instanței de apel
poate fi rezumată la următoarele argumente: jurnaliștii nu au urmărit doar
denigrarea recurentului-reclamant, demersul lor invocând existența unui interes
public („moartea unui om și funcționarea justiției în sens larg”) - omițând a
analiza resortul intern care a condus la investigațiile pretins efectuate,
precum și relevanța demersului însuși din perspectiva celor 21 de ani scurși de
la data evenimentelor relatate; au efectuat cercetări corespunzătoare din
perspectiva unei anchete penale - dar nu analizează legalitatea și temeinicia
investigațiilor din perspectiva unui demers jurnalistic adus la cunoștința
publică într-un cotidian național; au avut la dispoziție o bază factuală
suficientă pentru a se justifica utilizarea unor termeni denigratori - fără a
se argumenta în ce măsură fiecare dintre aceste elemente factuale prezenta
suficientă credibilitate și pertinență; dreptul la replică al
recurentului-reclamant a fost publicat - fără a se argumenta în ce măsură
momentul și modalitatea publicării acestui drept la replică au îndeplinit
exigențele profesionale. Or atare motivare este vădit lacunară sub aspectul
stabilirii finei linii de demarcație între dreptul la demnitate, onoare și
imagine a recurentului-reclamant, pe de-o parte, și dreptul la liberă exprimare
al intimaților, în calitatea lor de jurnaliști, pe de altă parte.
Deși la dosarul cauzei a fost depus, de către intimați,
comentariul cititoarei care ar fi condus la demararea investigațiilor
jurnalistice iar, din lectura textului, rezultă cu claritate că acest
comentariu făcea referire la un accident săvârșit de „nora lui M.L.”, instanța
de apel a ales să ignore cu desăvârșire acest aspect, bazându-și întregul
raționament pe prezumția de bună-credință și omițând cu desăvârșire să motiveze
înlăturarea probelor ce tindeau la răsturna prezumției de bună credință.
Dacă raționamentul instanței de apel ar fi analizat și ipoteza
expusă de către recurentul-reclamant, respectiv împrejurarea că scopul acestor
articole nu a fost unul de interes public, ci dorința autorilor de a sancționa
atitudinea pretins „arogantă” a recurentului-reclamant și a tatălui său, s-ar
fi avut în vedere și rolul mai puțin nobil al presei, și anume acela de a-și
crește numărul de cititori prin publicarea unor articole „senzaționale”, iar
legitimitatea demersului jurnalistic ar fi fost mai atent apreciată. Se putea
verifica astfel dacă intimații, urmărind chiar conducerea cititorilor către o
anumită concluzie, au folosit tehnicile specifice de investigație în scopul
obținerii unor elemente probatorii care să le susțină concluzia inițială.
Această ipoteză, total ignorată de către instanța de judecată, a fost susținută
de materialul probator administrat și a fost invocată și prin motivele de apel,
arătându-se că, la momentul publicării primului articol, intimații-pârâți
prezentau aprioric concluzia unei anchete jurnalistice care încă nici nu fusese
demarată. Primul articol a fost publicat înainte de efectuarea verificărilor
impuse de normele legale, pornind de la un interviu cu tatăl victimei, iar
publicarea articolelor ulterioare a fost generată exclusiv de interesul
manifestat de cititori în urma apariției primului articol.
Deși a invocat ca motiv de apel și împrejurarea că instanța de
fond a ales să ignore susținerile sale cu privire la nerespectarea de către
intimații-pârâți a principiului prezumției de nevinovăție, nici hotărârea
recurată nu cuprinde o motivare cu privire la acest aspect.
Pentru toate aceste considerente, apreciază că inexistența sau
insuficiența motivării cu privire la anumite motive invocate de către reclamant,
fac ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală din perspectiva art. 304 pct.
7 C. proc. civ..