ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2018/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2018/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 2018/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

Decizia nr. 255A din 21 aprilie 2016, Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, a anulat, ca fiind formulată de o persoană fără

calitate de reprezentant, cererea de apel formulată pentru apelantul A.,

decedat, prin moștenitor B. împotriva Sentinței civile nr. 873 din 30

iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a

V-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul C. și pârâții D.,

E. și F.

A

admis apelul declarat de pârâții D., E. și F. împotriva

sentinței.

A

schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată

de reclamant în contradictoriu cu pârâții A., F., D. și E., ca

nefondată.

A

luat act că pârâții D., E. și F. vor solicita cheltuieli de

judecată pe cale separată.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut următoarele considerente:

Prin

Sentința civilă nr. 873 din 30 iunie 2014, Tribunalul București,

secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de

reclamant.

A

constatat caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâții A.,

D., E. și F., prin realizarea și publicarea în cotidianul

"G.", în edițiile pe suport de hârtie și on-line, în

perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012, a articolelor privind familia H.

A

obligat pe pârâții A., D., E. și F. la publicarea, pe cheltuiala

acestora, a hotărârii de condamnare, la plata în solidar a sumei de 10.000

euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu

de daune morale și a sumei de 8.095,83 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea

a cărei competență de soluționare a fost declinată de

Judecătoriei Sectorului 1 București prin Sentința civilă

nr. 135 din 9 ianuarie 2013, reclamantul C. a solicitat instanței să

constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâți,

constând în realizarea și publicarea în cotidianul "G.", în

ediția pe suport de hârtie și în ediția on line, a unui șir

de articole defăimătoare în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie

2012 și, pe cale de consecință, să-i oblige la restabilirea

dreptului atins, prin obligarea la publicarea pe cheltuiala acestora, sub

titlul "Blatul familiei H. cu legea: cum s-a mușamalizat

dosarul", a hotărârii de condamnare rămasă definitivă

și irevocabilă pronunțată în prezenta cauză, în ziarul

"G." în ediția pe suport de hârtie și în cea on line, în

șase numere consecutive, în tirajul obișnuit, pe prima pagină,

cu aceleași caractere cu care sunt publicate și celelalte articole

ale ziarului și prin obligarea pârâților la plata în solidar a sumei

de 500.000 euro la cursul B.N.R. din data plății, cu titlu de daune

morale.

În

motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat, în

esență, că în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012 în

cotidianul "G." au fost publicate o serie de articole

defăimătoare la adresa sa sub titlurile "Crima G.-ilor - o

fată ucisă într-un accident rutier și o familie

batjocorită. I. mi-a omorât fiica!", "Crima ascunsă a

familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", "Onoarea

pierdută a familiei H.", "Noi dezvăluiri despre I.: a mai

comis un accident fără permis", "Blatul familiei H. cu

legea. Cum a fost măsluit dosarul", "Blatul familiei H. cu

legea. Cum s-a mușamalizat dosarul", "Bomba în cazul H.:

autoritățile reacționează, iar dosarul L. ar putea fi

redeschis", "Procurorul Elodiei redeschide cazul H.",

"Martorul cheie: I. a fost la volan. Avea viteză și a intrat pe

contrasens!", "Onoarea pierdută a familiei H. (II)",

"Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier",

"Super-dezvăluire: Dosarul H. abundă în aberații: locul

accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o

revistă", "Ce se mai poate face în dosarul H.".

Reclamantul

a învederat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile

delictuale, fapta ilicită a pârâților constând în exercitarea

abuzivă a dreptului la liberă exprimare, subliniind totodată

că publicul trebuie informat prin prezentarea unor informații reale,

adevărate, înăuntrul limitelor moralei și a bunului simț.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu

garantează o libertate de exprimare nelimitată, nici măcar în

privința chestiunilor de interes public deosebit, iar exercitarea acestei

libertăți presupune obligații și responsabilități

care se aplică presei.

În

ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre

acesta și fapta ilicită, reclamantul a susținut că

exercițiul libertății în domeniul presei necesită ca cel

care scrie pentru public să fie în măsură să-și asume

acțiunea sa. Publicitatea pe marginea cazului supus atenției de

către cei care au provocat fapta ilicită reiese din înscrisurile

depuse la dosar, iar potrivit datelor informative din ediția on line a

articolului publicat la data de 23 ianuarie 2012, numai cel intitulat

"Crima ascunsă a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul -

îngropat" a avut peste 62.500 de vizualizări până la data

formulării cererii. Pe de altă parte, ediția pe suport de hârtie

a cotidianului "G." se comercializează într-un tiraj de 24.500

de exemplare, iar ediția on line are în jur de 150.000 de vizitatori.

Aparte

de răspândirea de care se bucură publicația, materialele au fost

preluate și de alte publicații, precum și de toate posturile de

știri cu acoperire națională.

Reclamantul

a adăugat că natura învinuirilor ce i se aduc este una dintre cele

mai grave, creându-se imaginea unui personaj corupt, care, nu numai că s-a

sustras în permanență de la răspundere penală pentru

faptele proprii, ci, prin faptele săvârșite și prin

influența pe care o exercită asupra organelor de cercetare

penală, a scăpat de la răspundere și persoanele ce-i sunt

apropiate, prin folosirea constantă a sintagmei "familia H.".

A

apreciat reclamantul că suita de articole realizate de pârâți și

publicate în G. au produs consecințe asupra vieții sale personale,

profesionale și sociale care nu vor putea fi reparate niciodată, nici

chiar prin admiterea în întregime a acțiunii de față. Publicarea

variantei mincinoase a unei întâmplări tragice de acum 21 de ani nu numai

că a readus în viața cotidiană și imediată a familiei

sale evenimentele, trăirile și sentimentele de atunci, dar a creat

și sentimente noi - frustrare, neputință în fața unor

neadevăruri, spuse fie de persoane implicate emoțional, traumatizate

de consecințele accidentului și subiective, fie de persoane care au

un alt resort ce îi este necunoscut, neadevăruri preluate de cei patru

jurnaliști și publicate ca atare în editorialul "G.".

În

drept, cererea a fost întemeiată pe art. 14, art. 15, art. 26, art. 58,

art. 72, art. 253 C. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 30 și art.

57 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, Rezoluția nr. 1003/1993 a Comisiei Europene, Declarația

Universală a Drepturilor Omului.

Prin

încheierea pronunțată în ședința publică de la data de

07 mai 2014, tribunalul a dispus disjungerea cererii formulate în

contradictoriu cu pârâtele SC J. și SC K. SRL, formarea unui nou dosar

și suspendarea cererii disjunse, în temeiul dispozițiilor art. 36 din

Legea nr. 85/2006.

Din

probatoriul administrat rezultă că în perioada 22 ianuarie 2012 - 27

ianuarie 2012 în cotidianul "G." au fost publicate o serie de

articole la adresa reclamantului și a familiei acestuia, sub titlurile:

"Crima G.-ilor - o fată ucisă într-un accident rutier și o

familie batjocorită. I. mi-a omorât fiica!", "Crima ascunsă

a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!",

"Onoarea pierdută a familiei H.", "Noi dezvăluiri

despre I.: a mai comis un accident fără permis", "Blatul

familiei H. cu legea. Cum a fost măsluit dosarul", "Blatul

familiei H. cu legea. Cum s-a mușamalizat dosarul", "Bomba în

cazul H.: autoritățile reacționează, iar dosarul L. ar

putea fi redeschis", "Procurorul Elodiei redeschide cazul H.",

"Martorul cheie: I. a fost la volan. Avea viteză și a intrat pe

contrasens!","Onoarea pierdută a familiei H. (II)",

"Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier",

"Super-dezvăluire: Dosarul H. abundă în aberații: locul

accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o

revistă", "Ce se mai poate face în dosarul H.".

Față

de dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., fapta

ilicită imputată se referă la publicarea articolelor

menționate, cu un conținut defăimător la adresa

reclamantului și, implicit, a familiei sale, de natură a-i aduce

grave prejudicii nepatrimoniale, decurgând din încălcarea

demnității sale, iar aceasta este probată cu imprimările în

extras ale publicației în varianta on-line a publicației

"G.", precum și cu edițiile pe suport de hârtie.

Pârâții

au compus fiecare în vederea publicării, fie în mod singular, fie

împreună, articolele criticate, în calitatea acestora de jurnaliști,

susținându-și dreptul constituțional la liberă exprimare.

În

opinia acestora, relevată prin răspunsurile date la interogatoriile

administrate în cauză, prin articolele publicate au dorit să

dezvăluie adevărul, însă dreptul la liberă exprimare nu

este nicidecum unul absolut. Nu se poate susține în mod fundamentat

că orice scriere la adresa unei persoane exonerează de orice

răspundere juridică pe autorul său, chiar dacă acesta consideră

că astfel a făcut o informare a publicului, justificată de

importanța evenimentului sau aflarea adevărului.

În

acest context, inserarea în articolele în discuție, ca de altfel și

în titlurile acestora, a unor exprimări de genul "Blatul familiei H.

cu legea. Cum a fost măsluit dosarul", sau "C. (...) are multe

relații. Se pare că are și multă aroganță.",

"(...) dosarul măsluit de C. (...)" au menirea de a arăta

în mod fățiș o lipsă de respect la adresa reclamantului.

Prin

ideile exprimate privitoare la presupusele intervenții ale reclamantului

privind un accident rutier din anul 1991, autorii au urmărit și

obținut încălcarea demnității reclamantului, respectiv

denigrarea acestuia. Chiar dacă cele descrise în seria articolelor în

discuție sunt, în opinia autorilor, menite să scoată la

iveală adevărul, ele nu își pierd caracterul

defăimător, tribunalul neputând să nu dezaprobe faptul că

denigrările privesc luarea unor măsuri privind acte derulate de

autorități la nivelul anului 1991, ca urmare a unor presupuse

intervenții ale reclamantului, prezentat ca un personaj care, urmare a

prestigiului de care se bucură, a reușit să

"îngroape", "să mușamalizeze" un caz, chestiuni

ce nu au vreo legătură cu pretinsul scop declarat al articolelor.

Astfel,

protecția sporită de care beneficiau autorii articolelor prin prisma

faptului că discutau în cadrul articolului despre o persoană

publică nu mai poate fi acordată, întrucât comentariile sunt extinse

asupra unor chestiuni fără legătură directă cu faptele

relatate.

Deși

jurisprudența europeană a decis că limitele criticii admisibile

sunt mai largi în privința unui personaj public, decât cu referire la un

particular, întrucât primul se expune, în mod inevitabil și

conștient, unui control atent al faptelor și gesturilor sale, control

ce este exercitat atât de ziariști, cât și de cetățeni, iar

un om public trebuie să dea dovadă de mare toleranță, mai

ales când face declarații publice care se pretează la critică,

totuși această persoană, ca orice alt om, fără nicio

diferențiere, are dreptul fundamental la protejarea reputației

și a demnității sale, acuzele aduse la adresa sa neputându-se

extinde și în plan personal.

Ca

atare, exprimarea prin articolele menționate a părerii

ziariștilor pârâți despre modul în care s-a derulat ancheta la

nivelul anului 1991, presupunând intervențiile reclamantului, nu se poate

circumscrie obligației de a găsi mijloacele adecvate ca informarea

publicului să nu lezeze demnitatea acestuia ca om.

Astfel,

doza de exagerare permisă în jurisprudența Curții europene

privitoare la judecățile de valoare pe care presa le formulează

a fost cu totul depășită prin articolele analizate.

Având

în vedere că pârâții au decis redactarea articolelor în vederea

publicării și nu au ținut seama de consecința

afectării demnității și onoarei reclamantului, acordând prioritate

dreptului lor la liberă exprimare, deși exercitarea acestuia era

circumscrisă obligației de respectare a limitelor impuse de legea

supremă în stat și de art. 10 din Convenție, tribunalul a

apreciat că faptele lor intră în sfera ilicitului civil,

nebeneficiind ca atare de garanțiile rezultate din jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sancționarea

unor astfel de fapte este prevăzută de lege, urmărește

respectarea demnității individului și este necesară într-o

societate democratică, pentru atingerea acestui scop, libertatea de

exprimare nesocotind protecția datorată persoanei și aducând

atingere în acest mod vieții acesteia, sub aspectul discutat.

O

altă condiție cerută pentru angajarea răspunderii civile

delictuale, respectiv prejudiciul moral sau extrapatrimonial, reprezintă

orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce

integrează și definesc făptura umană, ca individualitate

biologică și spirituală, afirmând-o multilateral ca

personalitate umană. Prejudiciului moral poate include sau viza practic

toate valorile a căror armonie integrează și exprimă

personalitatea umană într-o identitate neconfundabilă și

protejată ca atare de drept, deci inclusiv demnitatea.

Suferința

de ordin moral produsă reclamantului nu necesită probatoriu în

dovedire, fiind de domeniul evidenței, ținta fiind reprezentată

de aducerea în actualitate a unor fapte petrecute în urmă cu 21 de ani

referitoare la membrii familiei acestuia.

De

altfel, ceea ce accentuează în mod deosebit acest prejudiciu nu o

constituie neapărat opiniile personale ale pârâților jurnaliști,

ci faptul că aceștia, fiind formatori de opinie, și-au expus

părerile personale exprimate sub forma unor acuze, prin aducerea lor la

cunoștința publicului, determinând implicit cititorii articolelor

să procedeze într-un mod similar, aceștia din urmă postând, la

rândul lor, articole cu un astfel de conținut la adresa reclamantului

și a familiei sa, demonstrând că cele comentate de pârâții în

discuție au ajuns la cunoștința unui număr foarte ridicat

de cititori, fiind astfel lezată imaginea reclamantului într-un mediu

social lărgit.

Condiția

privitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și

prejudiciul produs este implicit demonstrată, fapta de redactare și

publicare a articolelor cauzând în mod direct suferințe de ordin moral

reclamantului, prin încălcarea demnității sale.

Vinovăția

jurnaliștilor constă, astfel cum s-a arătat, în intenția

directă cu care au acționat, autorii prevăzând în mod cert

rezultatul faptelor lor și urmărind producerea acestora, prin

raportare la art. 16 alin. (2) teza I C. civ.

Apreciind,

prin urmare, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile

delictuale pentru fapta proprie a pârâților, tribunalul a făcut

aplicarea art. 252 și art. 253 alin. (1) C.civ, considerând că

acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro, în solidar,

în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune

morale, este suficientă, fiind întemeiată și cererea de publicare,

pe cheltuiala pârâților, a hotărârii de condamnare, măsură

de natură să confere un confort reclamantului și să-i

acopere prejudiciul suferit.

Dată

fiind soluția pronunțată în cauză și reținând

culpa procesuală a pârâților, în temeiul dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., tribunalul i-a obligat pe aceștia la plata către

reclamant a sumei de 8.095,83 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de

judecată, reprezentând onorariu avocațial (facturile nr. 00108 din 30

mai 2013 și 00103 din 24 aprilie 2013).

Analizând

legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, prin prisma

criticilor formulate de pârâți, respectiv a excepțiilor invocate de

reclamant, Curtea a reținut următoarele:

1.

Apelul declarat de pârâtul A.

Apelantul

a decedat la data de 28 februarie 2015, astfel că, la data de 21 septembrie

2015, data înregistrării cererii de apel, nu mai avea capacitatea de a

formula apel împotriva sentinței.

Deși

în cauză s-a dispus introducerea moștenitoarei pârâtului A. - B.,

minoră, asistată de reprezentantul legal - care a fost citată cu

mențiunea de a-și exprima poziția în legătură cu

apelul declarat în numele defunctului, acesta nu și-a însușit calea

de atac.

În

consecință, Curtea a făcut aplicarea art. 161 alin. (2) C. proc.

civ. și a anulat cererea de apel formulată pentru apelantul A. la

data de 21 septembrie 2015 de către avocat, care nu a reprezentat partea

în fața primei instanțe, ca fiind formulată de o persoană

fără calitate de reprezentant.

2.

Motivul de apel de ordine publică vizând autoritatea de lucru judecat

și puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 977 din 07 iulie

2014 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin

Decizia civilă nr. 1790 din 23 septembrie 2015 pronunțat de Înalta

Curte de Casație și Justiție. Secția I civilă nu este

fondat față de aspectele tranșate irevocabil de instanța

supremă în cadrul deciziei civile anterior menționate, în cuprinsul

căreia s-a reținut că practica judiciară invocată în

recurs (admiterea în primă instanță a unei acțiuni în

răspundere civilă delictuală promovată de tatăl

reclamantului) nu reprezintă un izvor de drept și nici nu se poate

impune prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în

condițiile în care situațiile analizate nu sunt aceleași,

părțile, obiectul și cauza fiind distincte.

Astfel,

de vreme ce, în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2013,

pricină care a avut ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale

a acelorași pârâți, în legătură cu aceleași articole

de presă, s-a reținut că nu operează efectele

autorității de lucru judecat, o atare statuare, intrată în

puterea lucrului judecat, nu poate face obiect al unei noi analize în prezenta

cauză, dezlegarea dată anterior aceleiași chestiuni de drept,

fiind obligatorie, în aplicarea art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, atât

pentru prezenta instanță cât și pentru pârâți.

3.

Criticile ce vizează fondul cauzei nu sunt fondate, în limitele

arătate în cele ce urmează.

Situația

de fapt stabilită de prima instanță nu a fost contestată în

apel, iar din aceasta rezultă că reclamantul a solicitat

despăgubiri generate de publicarea următoarelor articole de

presă:

-

la data de 22 ianuarie 2012, articolul intitulat "Crima G.-ilor: o

fată ucisă într-un accident rutier și o familie

batjocorită. «I. mi-a omorât fiica!»", semnat de către

pârâții A., D. și E. și publicat în varianta on-line a G.;

-

la data de 23 ianuarie 2012, articolul intitulat "Crima ascunsă a

familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", semnat de

către pârâții A., D. și E., publicat pe pagina de internet a

publicației "G.", dar și în varianta pe suport de hârtie;

-

la data de 23 ianuarie 2012, articolele intitulate "Onoarea pierdută

a familiei H.", semnat de A., și "Noi dezvăluiri despre I.:

a mai comis un accident fără permis", semnate de pârâtul E.,

publicate în varianta on-line a publicației G., iar la aceeași

dată, în cursul serii, articolul intitulat: "Blatul familiei H. cu

legea. Cum a fost măsluit dosarul", semnat de cei patru pârâți,

publicat în varianta on-line a publicației "G.";

-

la data de 24 ianuarie 2012, articolul intitulat "Blatul familiei H. cu

legea: cum s-a mușamalizat dosarul", semnat de pârâții E.

și D., publicat atât în varianta on-line cât și în varianta pe suport

de hârtie a publicației "G.", la aceeași dată fiind

publicat și articolul intitulat "Bombă în «cazul H.»: autoritățile

reacționează, iar «dosarul L.» ar putea fi redeschis", semnat de

pârâții F. și E., în varianta on-line a publicației

"G.", reluat și în ediția on-line din data de 25 ianuarie

2012;

-

la data de 25 ianuarie 2012, articolul intitulat "Procurorul Elodiei

redeschide cazul H.", semnat de pârâtul F., publicat în varianta pe suport

de hârtie a publicației "G.", cât și în varianta on-line a

publicației, semnat de pârâții F. și E.;

-

la data de 26 ianuarie 2012, articolul intitulat "Martorul-cheie: «I. a

fost la volan. Avea viteză și a intrat pe contrasens»", semnat

de pârâții A. și D., publicat în varianta pe suport de hârtie a

publicației "G." și în varianta on-line, semnat de

pârâții A., D. și E., la aceeași dată fiind publicat

și articolul intitulat "Onoarea pierdută a familiei H.

(II)", semnat de pârâtul A., în varianta on-line a publicației

"G.";

-

la data de 27 ianuarie 2012, articolul intitulat "Anchetatorii au zis

că victima a fost pericol rutier!", semnat de pârâtul F., cu

mențiunea că au contribuit și pârâții A., D. și E.,

publicat în varianta pe suport de hârtie a publicației "G.", iar

la aceeași dată au fost publicate și articolele cu titlul

"Superdezvăluire: «Dosarul H.» abundă în aberații: locul

accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o

revistă!", semnat de cei patru pârâți persoane fizice, în

varianta on-line a aceleiași publicații și respectiv, "Ce

se mai poate face în «Dosarul H.»", semnat de pârâtul A., în ediția

on-line a publicației "G.".

Analizând

cerințele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile

delictuale a pârâților autori, semnatari ai acestor articole, Curtea a

reținut, în acord cu prima instanță, că reglementarea

libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a

acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme

internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au

întemeiat în bună măsură apărările părților.

Astfel,

potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României,

mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate

să asigure informarea corectă a opiniei publice, iar, în conformitate

cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție,

libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața

particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine.

Art.

10 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede

că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care

cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica

informații ori idei fără amestecul autorităților

publice și fără a ține seama de frontiere, parag. 2 al

normei convenționale stipulând că exercitarea acestor

libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități,

poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau

sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare,

într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a

drepturilor altora.

Rezoluția

nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a

Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994,

dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de

funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în

special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și

al onestității, în cazul opiniilor (art. 13). Art. 3 al

Rezoluției definește știrile ca "informații,

adică fapte și date", iar opiniile ca "exprimări ale

gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor

de informare în masă, editorilor sau ziariștilor", în vreme ce

în art. 4 și art. 5 se prevede că știrile trebuie difuzate cu

respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările

de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute

într-un mod imparțial.

Conform

prevederilor art. 72 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană

fizică are dreptul la reputație și la onoare, iar în cazul în

care a suferit vreo atingere cu privire la vreunul din aceste drepturi, va

putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe

autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe

socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță,

hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte

destinate să restabilească dreptul atins.

În

jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

care are autoritate interpretativă în privința aplicării

dispozițiilor Convenției erga omnes și care împreună cu

înseși dispozițiile Convenției formează așa numitul

bloc de convenționalitate, cu aplicație directă în ordinea

juridică a statelor contractante, s-au reținut următoarele:

Din

ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare

rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus

limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea

libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor

valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva

democrației însăși.

Aceste

limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor

ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului

la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art.

10 parag. 2 din Convenție, iar instanța europeană a subliniat în

repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare

ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art.

10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le

impune în privința lor.

Astfel,

libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate

democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice

altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor

interese de ordin general, cum sunt siguranța națională,

integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța

publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii

unor infracțiuni, protecția sănătății și a

moralei publice, garantarea autorității și

imparțialității puterii judiciare, precum și a unor

interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce

aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

În

aceeași jurisprudență s-a statuat, cu valoare de principiu,

că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care

exercită dreptul la libertatea de expresie, își asumă

"îndatoriri și responsabilități", a căror

întindere depinde de situația concretă, particulară în

discuție și de procedeul tehnic utilizat.

Dreptul

la viața privată cuprinde elemente care se raportează la

identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea,

integritatea sa fizică și morală - garanția oferită de

art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure

dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a

personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii,

existând o zonă de interacțiune între individ și terți

care, chiar și într-un context public, aparține "vieții

private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).

De

asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației

este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat

de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții

împotriva Franței) și că trebuie găsit un echilibru între

libertatea de exprimare (art. 10) și dreptul la viața privată

(art. 8), echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor

vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă

afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport

probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare

și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă

și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina împotriva României,

cauza Andreescu împotriva România).

În

acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș

împotriva României, că "îi revine Curții sarcina de a stabili

dacă Statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art.

8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția

dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la

protecția vieții private, și libertatea de exprimare

protejată la art. 10 (cauza Petrina împotriva României; Von Hannover

împotriva Germaniei), considerând că obligația pozitivă care

decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în

care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei

persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva

art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

În

ceea ce privește elementele esențiale care trebuie luate în

considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de

exprimare și necesității respectării dreptului la

viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la

reputație, în jurisprudența Curții s-au avut în vedere:

calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și

contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza

Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema

dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a

jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de

judecată de valoare și situațiile faptice și raportul

dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea

sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra

României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra

României și Dumitru contra României).

De

asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în

jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de

art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva

României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de

"câine de pază" într-o societate democratică, precum

și faptul că presa, deși nu trebuie să

depășească anumite limite, ținând în special de

protecția reputației și drepturilor celuilalt, are totuși

sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni

politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea

europeană a făcut, de asemenea, referiri în cauzele din

jurisprudența sa privitoare la protecția oferită

jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la

limitele criticii acceptabile, apreciind că aceste limite sunt mai largi

în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în

privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea

din 24 noiembrie 2009).

Aceeași

instanță a statuat și că libertatea de exprimare este

aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează,

șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare

a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un

atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un

anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin

atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A.

contra Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).

Aceeași

instanță a mai subliniat și că, dacă în virtutea

rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are

informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod

direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora,

implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază

factuală suficientă.

Pe

de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor

și responsabilităților ce le incumbă, protecția

oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică

informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată

condiției ca aceștia să acționeze cu

bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să

furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate

credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Curtea

a acordat o deosebită atenție specificității

activității presei, arătând că, pentru a fi

convențională, ingerința în libertatea de exprimare trebuie

să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de

paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie

prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile

legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie necesară

într-o societate democratică pentru atingerea lor, unul din scopurile

legitime prevăzute în paragraful 2 fiind protecția reputației

altora.

În

ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate

democratică, potrivit jurisprudenței Curții, libertatea de

exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei

societăți democratice și una din condițiile capitale pentru

progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie

acordată este de o importanță deosebită. Această

libertate este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al

art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei

restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer

împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen

împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva

Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986), adjectivul

"necesară" cu referire la calificarea ingerinței ca

necesară într-o societate democratică implicând o nevoie socială

imperioasă.

În

aceste condiții, trebuie avute în vedere principiile care se degajă

din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor

Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte,

protecția dreptului consacrat de art. 10 și, pe de altă parte,

aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al

vieții private, este garantat de art. 8 al Convenției.

Pe

de altă parte, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție

între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare,

distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei

realizate în chiar textul art. 10 - existența faptelor putând fi demonstrată,

în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil

de a fi dovedit. În hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina

contra României, s-a arătat că faptul de a acuza anumite persoane

implică obligația de a furniza o bază reală suficientă

și că, inclusiv o judecată de valoare, se poate dovedi

excesivă, dacă este lipsită total de o bază reală.

Curtea

a arătat că a subliniat în nenumărate rânduri rolul crucial al

presei într-o societate democratică, afirmând, pentru prima dată în

cauza Prager și Oberschlick vs. Austria (1995), faptul că libertatea

presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de

exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de

protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare

nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp,

însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia

în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea

subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe

tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a

determina dacă exercitarea libertății de exprimare se

menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În cauza Cornelia Popa

împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea

a constatat violarea art. 10 din Convenție, Curtea a stabilit că

jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul

cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui

beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției,

raportat la faptul că "victima" articolului era magistrat. În

aceeași cauză, în ceea ce privește afirmațiile

verificabile, Curtea nu a luat în considerare numai adevărul obiectiv al

acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului.

Aplicând

aceste considerații de ordin teoretic în cauza de față, Curtea a

reținut următoarele:

În

articolul din 22 ianuarie 2012, autorii, făcând trimitere la

declarațiile membrilor familiei victimei unui accident rutier, produs în

anul 1991 și nominalizându-l pe tatăl victimei acestui accident - L.

- inserează afirmații de genul - reclamantul ar fi "măsluit

realitatea, pentru a-și scoate basma curată fiul",

"și-a folosit relațiile pentru a rezolva cazul",

"orice culpă a fost astupată de intervenția influentului

C.", "care a venit de urgență la București, iar

treptat a tras sforile pentru ca nimeni din familia lui să nu

pătimească"; s-a făcut referire și la un alt accident

de circulație, contemporan momentului publicării articolului ce face

obiect al analizei, în care a fost implicat reclamantul, în legătură

cu care se afirmă că vatmanul ar fi fost pus sub acuzare pe nedrept

de reclamant, sens în care au fost citate declarații ale acestuia din

urmă publicate în M., în care reclamantul afirma că parcă

"vatmanul ar fi vrut să îl lovească", ziariștii

semnatari opinând că o atare atitudine a reclamantului a declanșat o

revoltă din partea publicului, iar acesta a arătat un comportament,

apreciat ca "lipsit de fair-play".

În

cuprinsul aceluiași articol, făcându-se referire la comportamentul

fiului reclamantului, se arată că acesta ar fi "moștenit de

la tatăl său meteahna de a nu -și recunoaște vina",

"tatăl și fiul sunt dispuși să calce la propriu peste

cadavre" și că familia victimei ar fi "refuzat banii

familiei H.".

Articolul

face referire la declarațiile martorilor oculari (pe care nu îi

nominalizează) și la declarația unui polițist (al

cărui nume, de asemenea, nu este indicat), care a declarat că,

"chiar dacă fata a traversat printr-un loc nemarcat,

conducătorul auto trebuia să conducă până la evitarea

oricărui pericol, așa cum prevedea atunci legea".

Ulterior,

un prim articol din 23 ianuarie 2012, care se bazează pe interviul luat

tatălui victimei accidentului din 1991, L., care face referire la martori

oculari nenominalizați, precum și la fapte percepute personal de cel

intervievat, cum ar fi faptul că I. i-a oferit o sumă de bani,

că s-a făcut reconstituirea în lipsa sa și că, deși a

făcut mai multe memorii la organele competente, nu a reușit să

aducă dosarul în fața unei instanțe judecătorești,

că "reclamantul a rezolvat dosarul" că acesta din urmă

"a fost beat că a venit noaptea cu avionul din Italia și

până dimineața s-au aranjat lucrurile", "că se aude că

reclamantul a fost securist, că n-a fost numai cu fotbalul, pleca în

străinătate și cu probleme de-astea".

În

alt articol publicat la aceeași dată s-a făcut vorbire de

aceleași declarații ale numitului L., în articol fiind inserate

susțineri de genul - "reclamantul a fost și este unul dintre cei

mai importanți antrenori și sportivi din România", "are

mulți bani și multe relații" și "multă

aroganță", " a făcut tot posibilul să-și

apere familia", opinându-se că "pare ușor să faci

totul pentru copilul sau nora ta, mai ales când îți este ușor să

duci pe degete polițiști și procurori", respectiv că

"asemenea mușamalizări s-au întâmplat și se întâmplă

săptămânal în România, din păcate", respectiv că

"reclamantul trădează aceeași aroganță după

ce s-a ciocnit cu un tramvai, după acest evident pentru toată lumea

că i-a tăiat calea vatmanului și a încălcat mai multe

reguli de circulație, dă vina insistent pe cel care conducea

tramvaiul". În același articol s-a afirmat că reclamantul ar fi

"măsluit dosarul fiului său".

La

data de 24 ianuarie 2012 au fost publicate, în oglindă, declarațiile

lucrătorului de poliție, N., cel care a făcut propunerea de

neîncepere a urmăririi penale și ale unui alt lucrător de

poliție din Otopeni, care a lucrat în ziua în care a avut loc accidentul

și a fost acolo imediat după accident. Primul a declarat că

accidentul a avut loc în afara localității, că șoferii erau

obligați să încetinească doar dacă era un autobuz în

stație, că victima a ieșit brusc în fața mașinii

și că datele tehnice ale mașinii erau conforme cu normele, iar

toate probele au arătat că victima a traversat neregulamentar. Cel

de-al doilea a declarat că accidentul a avut loc în localitate, că

viteza maximă admisă în acel loc era de 60 km/h și că,

oricare ar fi fost situația, trebuia începută urmărirea penală

pentru ucidere din culpă, se putea stabili culpă comună și

cazul ajungea în instanță. S-a publicat și opinia numitului L.

cu referire la accidentul în care a fost implicat reclamantul în anul 2012.

La

aceeași dată, a fost publicată declarația lui O., coleg de

cameră al lui I. la P. timp de șase ani, care a arătat că

acesta "era un șofer de coșmar, că a mai avut un accident

și, ca și acum, a pasat responsabilitatea pe umerii altcuiva. Cel mai

grav este faptul că se urca fără emoții la volan

fără a avea permis de conducere".

De

asemenea, a fost publicat memoriul redactat de avocatul tatălui victimei,

L., adresat Comisiei de Litigii a Parlamentului, care cuprinde critici la

adresa soluției de neîncepere a urmăririi penale. În cuprinsul

acestui memoriu sunt citate pasaje din referatul cu propunerea de neîncepere a

urmăririi penale: "În dimineața zilei de 16 septembrie 1991,

orele 7.00 organele de poliție au fost sesizate telefonic de faptul

că pe Drumul Național 1 șoseaua București - Ploiești

în zona carosabilă «Podul Măgura» s-a produs un accident rutier.

Deplasându-se la fața locului, au stabilit că imediat după podul

amintit, pe sensul dinspre comuna Balotești către Otopeni, a Drumului

Național, autoturismul X a accidentat mortal pe Q.. Carosabilul în zona

amintită era în stare uscată, avea o lățime totală de

22,40 m și nu era marcat. Pe carosabil, pe sensul dinspre Balotești

către Otopeni la circa 1 m după balustrada podului Măgura

și 9,40 m față de acostamentul din dreapta, s-a găsit o

urmă de frânare în lungime totală de 60,20 m. Această urmă

de frânare după circa 40 m de la început descrie o curbă

ușoară la stânga și în ultima porțiune era paralelă cu

o altă urmă de frânare, pe distanța totală de 12,80 m. La

circa 3 m după sfârșitul celor două urme de frânare, pe

carosabil s-a găsit o pată de sânge de circa 30 cm. Această

pată se află aproximativ la 1 m față de axul drumului în

sensul opus celui pe care se găseau urmele de frânare. Orientativ, locul

accidentului a fost localizat în zona de carosabil între stațiile de

autobuz RATB Balotești CFR coborâre și Balotești CFR urcare,

situate pe sensul opus față de urmele de frânare. La circa 800 m

înainte de a intra în com. Otopeni, când autoturismul ajunge în zona podului

Măgura, conducătoarea auto vede apărând în lumina farurilor

victima Q. Aceasta se află în traversarea carosabilului de la dreapta la

stânga față de vehicul, în mers rapid și printr-un loc nepermis

pietonilor. Conducătoarea auto, sesizând pericolul creat de victimă,

o atenționează cu claxonul, însă aceasta nu se oprește din

deplasare. Atunci R. acționează puternic frâna de serviciu și

apoi virează stânga, încercând evitarea impactului. Această

manevră însă, datorită distanței mici și a timpului

scurt avut la dispoziție, nu ajută și victima este lovită

cu colțul din dreapta față, ridicată și lovită de

parbriz, după care este proiectată pe carosabil. Vehicolul

rulează înfrânat circa 68,20 m, după care datorită virajului la

stânga se oprește cu jumătate din față oblic pe axul

drumului, pe sensul Otopeni". De asemenea, sunt redate opiniile

tatălui victimei Q., în sensul că reclamantul "și-a

băgat coada, că era cel mai bătrân și a fost cu

relațiile peste tot".

În

articolul din 25 ianuarie 2012 a fost publicată știrea că S.,

prim-adjunct al Procurorului General al României a cerut căutarea

dosarului pentru a-l reanaliza, precum și opinia procurorului Ș.

că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost una

greșită. În aceeași zi au fost publicate și părerile a

trei experți, nenominalizați, primii doi susținând că

autoturismul ar fi avut o viteză de 120 km/h, iar cel de-al treilea

că nu ar fi putut fi mai mică de 118 km/h, fiind prezentată

și formula de calcul, care pornește de la distanța de frânare,

de 68,20 m (x 245 x 0,6 x 9,8).

În

articolul din 26 ianuarie 2012 a fost publicată declarația numitului T.,

care a susținut că se afla într-un autoturism ce venea din sens opus

împreună cu alte persoane și că a văzut că I. se afla

la volan, că acesta a încercat să evite un câine și că din

această cauză a pierdut controlul mașinii și a intrat pe

contrasens, accidentând-o astfel pe Q., care trecuse deja în traversare doi

metri de linia continuă pe sensul opus (ceea ce ar însemna că locul

impactului cu autoturismul ar fi fost într-un alt loc decât cel stabilit de

organele judiciare, adică pe contrasens în raport de direcția de

deplasare a mașinii până la accident). Acesta a declarat că n-a

vrut să depună atunci mărturie pentru că era prieten cu

nașul lui C., dar a vrut să ajute poliția să descopere adevărul

ducând doi martori care au fost cu el în mașină și văzuseră

același lucru, însă anchetatorul N. i-ar fi spus: "Ia-ți

martorii și du-te, fiindcă dosarul e făcut! Dumneata știi

că C. este ofițer onorific la Ț.? Sună telefoanele!",

respectiv că: "S-au făcut presiuni. Vezi de treaba mata".

Tot

pe 26 ianuarie 2012 au fost publicate aspectele reținute de ziariști

din consultarea efectivă a dosarului și anume că nu se

cunoaște cu exactitate numele procurorului care a dispus măsura în

dosarul de urmărire penală, că martorii au fost audiați la

6 luni de la producerea accidentului, că cea de-a doua expertiză,

care a ajuns la concluzia că viteza de deplasare a autovehiculului ar fi

fost cu 23 km/h mai mică, a folosit o formulă de calcul

catalogată ca fiind "ciudată, luată dintr-o

revistă" și nu algoritmul consacrat și că polițistul

N. a fost avansat în grad chiar în cursul anchetei.

În

articolul din 27 ianuarie 2012, apelanții pârâți au reprodus în

întregime rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale din

18 mai 1992 în legătură cu accidentarea mortală în ziua de 16

septembrie 1991 a numitei Q., prin care s-a reținut că: "din

actele dosarului rezultă că la ieșirea de pe strada pe care

locuia a intenționat să traverseze Șoseaua Națională

prin loc nemarcat, fără a se asigura dacă pe prima jumătate

de șosea din partea stângă, respectiv dinspre Balotești spre

Otopeni, nu circulă vreun autovehicul. Victima, în intenția ei de a

traversa șoseaua, pentru a merge în stația autobuzului de transportul

în comun, a apărut în conul de lumină al farurilor autoturismului la

o distanță mult prea insuficientă pentru luarea măsurilor

necesare evitării impactului. În lipsa oricăror restricții

rutiere, circulând pe șosea cu prioritate, autoturismul nu ar fi fost

implicat în accident dacă, în mod teoretic, ar fi fost condus cu o

viteză de 45 km/h. De menționat deci că, chiar dacă

autoturismul ar fi fost condus cu o viteză sub 80 km/h, impactul nu putea

fi evitat decât sub 45 km/h. Ipotetic, expertiza a concluzionat că

înaintea impactului e posibil ca autoturismul să fi fost condus cu o viteză

de 80 - 100 km/h. Urmele de frână, cât și cele de virare spre stânga

dovedesc manevrele corecte efectuate de conducătoare pentru evitarea

impactului". Ziariștii care au consultat dosarul au constatat că

au fost audiați martorii la aproape șase luni de la accident, că

aceștia au declarații aproape identice și că au fost

efectuate două expertize de specialitate. Este publicată și o

schiță din care rezultă că locul impactului și petele

de sânge se aflau pe direcția de mers a autovehiculului. Ziariștii

și-au exprimat speranța redeschiderii cazului.

Din

analiza faptelor expuse anterior, Curtea a reținut, contrar

considerentelor primei instanțe, că pârâții și-au

fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe

afirmațiile făcute de persoanele intervievate (tatăl victimei,

respectiv o altă persoană care pretinde că a văzut efectiv

accidentul și a purtat discuții cu polițiștii care au

anchetat cazul și care i-ar fi relatat intervențiile terților în

privința cursului cercetărilor, sfătuindu-l să nu se

implice), pe părerile unor experți tehnici, ale unor

polițiști, ale unui avocat (exprimată în memoriu), ale unui

procuror și, în final, pe înscrisurile din dosarul penal pe care l-au

studiat.

Știrile

care relatează circumstanțele accidentului din anul 1991 și cele

în care s-a realizat cercetarea de către autoritățile statului

au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din

Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993

privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile.

Faptul

că aceste surse nu au fost prezentate de la început nu este de natură

a conduce la o altă concluzie, în condițiile în care au existat

anumite indicii în legătură cu faptele imputate fiului reclamantului

(referitoare, pe de o parte, la modul în care a avut loc accidentul) respectiv

la modul în care s-a desfășurat urmărirea penală, iar

afirmațiile din articole nu au fost atât de categorice anterior

trimiterilor realizate către aceste surse, existând o creștere

graduală a imputărilor factuale pe măsura prezentării unor

noi mijloace de probă, astfel încât se poate aprecia că maniera în

care au procedat ziariștii nu este vădit contrară normelor

deontologice.

Așa

cum s-a statuat în jurisprudența națională și în cea a

Curții Europene, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are

informații de interes general, însă când acestea implică în mod

direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază

factuală și să aibă în vedere contextul public în care

acționează persoana vizată și natura împrejurărilor ce

fac obiectul articolelor, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din

Convenție, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să

atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu

real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectul vieții

private.

Aceasta

întrucât, potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu

trebuie să depășească limitele ce țin în special de

protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea

sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de

interes general, jurnaliștii sunt protejați de art. 10 din

Convenție chiar dacă nu pot face proba verității, dacă

se dovedește că au acționat cu bună credință, pe

baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor

prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu a

acționat cu rea credință, iar subiectul este de interes public.

Cum

sancționarea jurnaliștilor în temeiul răspunderii civile

delictuale, astfel cum a solicitat reclamantul, reprezintă o

ingerință în dreptul la liberă exprimare, pentru impunerea pe

cale jurisdicțională a unei astfel de sancțiuni civile, este

necesar a se verifica dacă aceasta este prevăzută de lege (cerință

îndeplinită dat fiind că instituția răspunderii civile

delictuale este reglementată de art. 1349 noul C. civ.), dacă este

justificată (se invocă încălcarea dreptului la reputație a

persoanei criticate), dacă este necesară într-o societate