ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2018/2016

Decizia nr. 2018/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin Decizia nr. 255A din 21 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a anulat, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant, cererea de apel formulată pentru apelantul A., decedat, prin moștenitor B. împotriva Sentinței civile nr. 873 din 30 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu reclamantul C. și pârâții D., E. și F. A admis apelul declarat de pârâții D., E. și F. împotriva sentinței. A schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâții A., F., D. și E., ca nefondată.

A luat act că pârâții D., E. și F. vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin Sentința civilă nr. 873 din 30 iunie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis, în parte, cererea formulată de reclamant. A constatat caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâții A., D., E. și F., prin realizarea și publicarea în cotidianul "G.", în edițiile pe suport de hârtie și on-line, în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012, a articolelor privind familia H. A obligat pe pârâții A., D., E. și F. la publicarea, pe cheltuiala acestora, a hotărârii de condamnare, la plata în solidar a sumei de 10.000 euro, în echivalent în lei la cursul B.N.R.

din ziua plății, cu titlu de daune morale și a sumei de 8.095,83 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin cererea a cărei competență de soluționare a fost declinată de Judecătoriei Sectorului 1 București prin Sentința civilă nr. 135 din 9 ianuarie 2013, reclamantul C. a solicitat instanței să constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de pârâți, constând în realizarea și publicarea în cotidianul "G.", în ediția pe suport de hârtie și în ediția on line, a unui șir de articole defăimătoare în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012 și, pe cale de consecință, să-i oblige la restabilirea dreptului atins, prin obligarea la publicarea pe cheltuiala acestora, sub titlul "Blatul familiei H. cu legea: cum s-a mușamalizat dosarul", a hotărârii de condamnare rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată în prezenta cauză, în ziarul "G." în ediția pe suport de hârtie și în cea on line, în șase numere consecutive, în tirajul obișnuit, pe prima pagină, cu aceleași caractere cu care sunt publicate și celelalte articole ale ziarului și prin obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 500.000 euro la cursul B.N.R.

din data plății, cu titlu de daune morale. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat, în esență, că în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012 în cotidianul "G." au fost publicate o serie de articole defăimătoare la adresa sa sub titlurile "Crima G.-ilor - o fată ucisă într-un accident rutier și o familie batjocorită. I. mi-a omorât fiica!", "Crima ascunsă a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", "Onoarea pierdută a familiei H.", "Noi dezvăluiri despre I.: a mai comis un accident fără permis", "Blatul familiei H. cu legea. Cum a fost măsluit dosarul", "Blatul familiei H. cu legea. Cum s-a mușamalizat dosarul", "Bomba în cazul H.: autoritățile reacționează, iar dosarul L. ar putea fi redeschis", "Procurorul Elodiei redeschide cazul H.", "Martorul cheie: I. a fost la volan.

Avea viteză și a intrat pe contrasens!", "Onoarea pierdută a familiei H. (II)", "Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier", "Super-dezvăluire: Dosarul H. abundă în aberații: locul accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă", "Ce se mai poate face în dosarul H.". Reclamantul a învederat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, fapta ilicită a pârâților constând în exercitarea abuzivă a dreptului la liberă exprimare, subliniind totodată că publicul trebuie informat prin prezentarea unor informații reale, adevărate, înăuntrul limitelor moralei și a bunului simț. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu garantează o libertate de exprimare nelimitată, nici măcar în privința chestiunilor de interes public deosebit, iar exercitarea acestei libertăți presupune obligații și responsabilități care se aplică presei.

În ceea ce privește prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acesta și fapta ilicită, reclamantul a susținut că exercițiul libertății în domeniul presei necesită ca cel care scrie pentru public să fie în măsură să-și asume acțiunea sa. Publicitatea pe marginea cazului supus atenției de către cei care au provocat fapta ilicită reiese din înscrisurile depuse la dosar, iar potrivit datelor informative din ediția on line a articolului publicat la data de 23 ianuarie 2012, numai cel intitulat "Crima ascunsă a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat" a avut peste 62.500 de vizualizări până la data formulării cererii. Pe de altă parte, ediția pe suport de hârtie a cotidianului "G." se comercializează într-un tiraj de 24.500 de exemplare, iar ediția on line are în jur de 150.000 de vizitatori.

Aparte de răspândirea de care se bucură publicația, materialele au fost preluate și de alte publicații, precum și de toate posturile de știri cu acoperire națională. Reclamantul a adăugat că natura învinuirilor ce i se aduc este una dintre cele mai grave, creându-se imaginea unui personaj corupt, care, nu numai că s-a sustras în permanență de la răspundere penală pentru faptele proprii, ci, prin faptele săvârșite și prin influența pe care o exercită asupra organelor de cercetare penală, a scăpat de la răspundere și persoanele ce-i sunt apropiate, prin folosirea constantă a sintagmei "familia H.". A apreciat reclamantul că suita de articole realizate de pârâți și publicate în G. au produs consecințe asupra vieții sale personale, profesionale și sociale care nu vor putea fi reparate niciodată, nici chiar prin admiterea în întregime a acțiunii de față.

Publicarea variantei mincinoase a unei întâmplări tragice de acum 21 de ani nu numai că a readus în viața cotidiană și imediată a familiei sale evenimentele, trăirile și sentimentele de atunci, dar a creat și sentimente noi - frustrare, neputință în fața unor neadevăruri, spuse fie de persoane implicate emoțional, traumatizate de consecințele accidentului și subiective, fie de persoane care au un alt resort ce îi este necunoscut, neadevăruri preluate de cei patru jurnaliști și publicate ca atare în editorialul "G.". În drept, cererea a fost întemeiată pe art. 14, art. 15, art. 26, art. 58, art. 72, art. 253 C. civ., art. 1349 și urm. C. civ., art. 30 și art. 57 din Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1003/1993 a Comisiei Europene, Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin încheierea pronunțată în ședința publică de la data de 07 mai 2014, tribunalul a dispus disjungerea cererii formulate în contradictoriu cu pârâtele SC J. și SC K. SRL, formarea unui nou dosar și suspendarea cererii disjunse, în temeiul dispozițiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006. Din probatoriul administrat rezultă că în perioada 22 ianuarie 2012 - 27 ianuarie 2012 în cotidianul "G." au fost publicate o serie de articole la adresa reclamantului și a familiei acestuia, sub titlurile: "Crima G.-ilor - o fată ucisă într-un accident rutier și o familie batjocorită. I. mi-a omorât fiica!", "Crima ascunsă a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", "Onoarea pierdută a familiei H.", "Noi dezvăluiri despre I.: a mai comis un accident fără permis", "Blatul familiei H. cu legea.

Cum a fost măsluit dosarul", "Blatul familiei H. cu legea. Cum s-a mușamalizat dosarul", "Bomba în cazul H.: autoritățile reacționează, iar dosarul L. ar putea fi redeschis", "Procurorul Elodiei redeschide cazul H.", "Martorul cheie: I. a fost la volan.

Avea viteză și a intrat pe contrasens!","Onoarea pierdută a familiei H. (II)", "Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier", "Super-dezvăluire: Dosarul H. abundă în aberații: locul accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă", "Ce se mai poate face în dosarul H.". Față de dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., fapta ilicită imputată se referă la publicarea articolelor menționate, cu un conținut defăimător la adresa reclamantului și, implicit, a familiei sale, de natură a-i aduce grave prejudicii nepatrimoniale, decurgând din încălcarea demnității sale, iar aceasta este probată cu imprimările în extras ale publicației în varianta on-line a publicației "G.", precum și cu edițiile pe suport de hârtie.

Pârâții au compus fiecare în vederea publicării, fie în mod singular, fie împreună, articolele criticate, în calitatea acestora de jurnaliști, susținându-și dreptul constituțional la liberă exprimare. În opinia acestora, relevată prin răspunsurile date la interogatoriile administrate în cauză, prin articolele publicate au dorit să dezvăluie adevărul, însă dreptul la liberă exprimare nu este nicidecum unul absolut. Nu se poate susține în mod fundamentat că orice scriere la adresa unei persoane exonerează de orice răspundere juridică pe autorul său, chiar dacă acesta consideră că astfel a făcut o informare a publicului, justificată de importanța evenimentului sau aflarea adevărului. În acest context, inserarea în articolele în discuție, ca de altfel și în titlurile acestora, a unor exprimări de genul "Blatul familiei H. cu legea.

Cum a fost măsluit dosarul", sau "C. (...) are multe relații. Se pare că are și multă aroganță.", "(...) dosarul măsluit de C. (...)" au menirea de a arăta în mod fățiș o lipsă de respect la adresa reclamantului. Prin ideile exprimate privitoare la presupusele intervenții ale reclamantului privind un accident rutier din anul 1991, autorii au urmărit și obținut încălcarea demnității reclamantului, respectiv denigrarea acestuia.

Chiar dacă cele descrise în seria articolelor în discuție sunt, în opinia autorilor, menite să scoată la iveală adevărul, ele nu își pierd caracterul defăimător, tribunalul neputând să nu dezaprobe faptul că denigrările privesc luarea unor măsuri privind acte derulate de autorități la nivelul anului 1991, ca urmare a unor presupuse intervenții ale reclamantului, prezentat ca un personaj care, urmare a prestigiului de care se bucură, a reușit să "îngroape", "să mușamalizeze" un caz, chestiuni ce nu au vreo legătură cu pretinsul scop declarat al articolelor. Astfel, protecția sporită de care beneficiau autorii articolelor prin prisma faptului că discutau în cadrul articolului despre o persoană publică nu mai poate fi acordată, întrucât comentariile sunt extinse asupra unor chestiuni fără legătură directă cu faptele relatate.

Deși jurisprudența europeană a decis că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privința unui personaj public, decât cu referire la un particular, întrucât primul se expune, în mod inevitabil și conștient, unui control atent al faptelor și gesturilor sale, control ce este exercitat atât de ziariști, cât și de cetățeni, iar un om public trebuie să dea dovadă de mare toleranță, mai ales când face declarații publice care se pretează la critică, totuși această persoană, ca orice alt om, fără nicio diferențiere, are dreptul fundamental la protejarea reputației și a demnității sale, acuzele aduse la adresa sa neputându-se extinde și în plan personal. Ca atare, exprimarea prin articolele menționate a părerii ziariștilor pârâți despre modul în care s-a derulat ancheta la nivelul anului 1991, presupunând intervențiile reclamantului, nu se poate circumscrie obligației de a găsi mijloacele adecvate ca informarea publicului să nu lezeze demnitatea acestuia ca om.

Astfel, doza de exagerare permisă în jurisprudența Curții europene privitoare la judecățile de valoare pe care presa le formulează a fost cu totul depășită prin articolele analizate. Având în vedere că pârâții au decis redactarea articolelor în vederea publicării și nu au ținut seama de consecința afectării demnității și onoarei reclamantului, acordând prioritate dreptului lor la liberă exprimare, deși exercitarea acestuia era circumscrisă obligației de respectare a limitelor impuse de legea supremă în stat și de art. 10 din Convenție, tribunalul a apreciat că faptele lor intră în sfera ilicitului civil, nebeneficiind ca atare de garanțiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Sancționarea unor astfel de fapte este prevăzută de lege, urmărește respectarea demnității individului și este necesară într-o societate democratică, pentru atingerea acestui scop, libertatea de exprimare nesocotind protecția datorată persoanei și aducând atingere în acest mod vieții acesteia, sub aspectul discutat. O altă condiție cerută pentru angajarea răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul moral sau extrapatrimonial, reprezintă orice vătămare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integrează și definesc făptura umană, ca individualitate biologică și spirituală, afirmând-o multilateral ca personalitate umană. Prejudiciului moral poate include sau viza practic toate valorile a căror armonie integrează și exprimă personalitatea umană într-o identitate neconfundabilă și protejată ca atare de drept, deci inclusiv demnitatea.

Suferința de ordin moral produsă reclamantului nu necesită probatoriu în dovedire, fiind de domeniul evidenței, ținta fiind reprezentată de aducerea în actualitate a unor fapte petrecute în urmă cu 21 de ani referitoare la membrii familiei acestuia. De altfel, ceea ce accentuează în mod deosebit acest prejudiciu nu o constituie neapărat opiniile personale ale pârâților jurnaliști, ci faptul că aceștia, fiind formatori de opinie, și-au expus părerile personale exprimate sub forma unor acuze, prin aducerea lor la cunoștința publicului, determinând implicit cititorii articolelor să procedeze într-un mod similar, aceștia din urmă postând, la rândul lor, articole cu un astfel de conținut la adresa reclamantului și a familiei sa, demonstrând că cele comentate de pârâții în discuție au ajuns la cunoștința unui număr foarte ridicat de cititori, fiind astfel lezată imaginea reclamantului într-un mediu social lărgit.

Condiția privitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs este implicit demonstrată, fapta de redactare și publicare a articolelor cauzând în mod direct suferințe de ordin moral reclamantului, prin încălcarea demnității sale. Vinovăția jurnaliștilor constă, astfel cum s-a arătat, în intenția directă cu care au acționat, autorii prevăzând în mod cert rezultatul faptelor lor și urmărind producerea acestora, prin raportare la art. 16 alin. (2) teza I C. civ.

Apreciind, prin urmare, că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a pârâților, tribunalul a făcut aplicarea art. 252 și art. 253 alin. (1) C.civ, considerând că acordarea unor despăgubiri morale în cuantum de 10.000 euro, în solidar, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, este suficientă, fiind întemeiată și cererea de publicare, pe cheltuiala pârâților, a hotărârii de condamnare, măsură de natură să confere un confort reclamantului și să-i acopere prejudiciul suferit. Dată fiind soluția pronunțată în cauză și reținând culpa procesuală a pârâților, în temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ., tribunalul i-a obligat pe aceștia la plata către reclamant a sumei de 8.095,83 lei fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial (facturile nr. 00108 din 30 mai 2013 și 00103 din 24 aprilie 2013). Analizând legalitatea și temeinicia sentinței civile apelate, prin prisma criticilor formulate de pârâți, respectiv a excepțiilor invocate de reclamant, Curtea a reținut următoarele: 1. Apelul declarat de pârâtul A. Apelantul a decedat la data de 28 februarie 2015, astfel că, la data de 21 septembrie 2015, data înregistrării cererii de apel, nu mai avea capacitatea de a formula apel împotriva sentinței. Deși în cauză s-a dispus introducerea moștenitoarei pârâtului A. - B., minoră, asistată de reprezentantul legal - care a fost citată cu mențiunea de a-și exprima poziția în legătură cu apelul declarat în numele defunctului, acesta nu și-a însușit calea de atac.

În consecință, Curtea a făcut aplicarea art. 161 alin. (2) C. proc. civ. și a anulat cererea de apel formulată pentru apelantul A. la data de 21 septembrie 2015 de către avocat, care nu a reprezentat partea în fața primei instanțe, ca fiind formulată de o persoană fără calitate de reprezentant. 2. Motivul de apel de ordine publică vizând autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat a Sentinței civile nr. 977 din 07 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1790 din 23 septembrie 2015 pronunțat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Secția I civilă nu este fondat față de aspectele tranșate irevocabil de instanța supremă în cadrul deciziei civile anterior menționate, în cuprinsul căreia s-a reținut că practica judiciară invocată în recurs (admiterea în primă instanță a unei acțiuni în răspundere civilă delictuală promovată de tatăl reclamantului) nu reprezintă un izvor de drept și nici nu se poate impune prin efectul pozitiv al autorității de lucru judecat în condițiile în care situațiile analizate nu sunt aceleași, părțile, obiectul și cauza fiind distincte.

Astfel, de vreme ce, în cauza care a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2013, pricină care a avut ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale a acelorași pârâți, în legătură cu aceleași articole de presă, s-a reținut că nu operează efectele autorității de lucru judecat, o atare statuare, intrată în puterea lucrului judecat, nu poate face obiect al unei noi analize în prezenta cauză, dezlegarea dată anterior aceleiași chestiuni de drept, fiind obligatorie, în aplicarea art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, atât pentru prezenta instanță cât și pentru pârâți. 3. Criticile ce vizează fondul cauzei nu sunt fondate, în limitele arătate în cele ce urmează.

Situația de fapt stabilită de prima instanță nu a fost contestată în apel, iar din aceasta rezultă că reclamantul a solicitat despăgubiri generate de publicarea următoarelor articole de presă: - la data de 22 ianuarie 2012, articolul intitulat "Crima G.-ilor: o fată ucisă într-un accident rutier și o familie batjocorită.

«I. mi-a omorât fiica!»", semnat de către pârâții A., D. și E. și publicat în varianta on-line a G.; - la data de 23 ianuarie 2012, articolul intitulat "Crima ascunsă a familiei H.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", semnat de către pârâții A., D. și E., publicat pe pagina de internet a publicației "G.", dar și în varianta pe suport de hârtie; - la data de 23 ianuarie 2012, articolele intitulate "Onoarea pierdută a familiei H.", semnat de A., și "Noi dezvăluiri despre I.: a mai comis un accident fără permis", semnate de pârâtul E., publicate în varianta on-line a publicației G., iar la aceeași dată, în cursul serii, articolul intitulat: "Blatul familiei H. cu legea.

Cum a fost măsluit dosarul", semnat de cei patru pârâți, publicat în varianta on-line a publicației "G."; - la data de 24 ianuarie 2012, articolul intitulat "Blatul familiei H. cu legea: cum s-a mușamalizat dosarul", semnat de pârâții E. și D., publicat atât în varianta on-line cât și în varianta pe suport de hârtie a publicației "G.", la aceeași dată fiind publicat și articolul intitulat "Bombă în «cazul H.»: autoritățile reacționează, iar «dosarul L.» ar putea fi redeschis", semnat de pârâții F. și E., în varianta on-line a publicației "G.", reluat și în ediția on-line din data de 25 ianuarie 2012; - la data de 25 ianuarie 2012, articolul intitulat "Procurorul Elodiei redeschide cazul H.", semnat de pârâtul F., publicat în varianta pe suport de hârtie a publicației "G.", cât și în varianta on-line a publicației, semnat de pârâții F. și E.; - la data de 26 ianuarie 2012, articolul intitulat "Martorul-cheie: «I. a fost la volan.

Avea viteză și a intrat pe contrasens»", semnat de pârâții A. și D., publicat în varianta pe suport de hârtie a publicației "G." și în varianta on-line, semnat de pârâții A., D. și E., la aceeași dată fiind publicat și articolul intitulat "Onoarea pierdută a familiei H. (II)", semnat de pârâtul A., în varianta on-line a publicației "G."; - la data de 27 ianuarie 2012, articolul intitulat "Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier!", semnat de pârâtul F., cu mențiunea că au contribuit și pârâții A., D. și E., publicat în varianta pe suport de hârtie a publicației "G.", iar la aceeași dată au fost publicate și articolele cu titlul "Superdezvăluire: «Dosarul H.» abundă în aberații: locul accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă!", semnat de cei patru pârâți persoane fizice, în varianta on-line a aceleiași publicații și respectiv, "Ce se mai poate face în «Dosarul H.»", semnat de pârâtul A., în ediția on-line a publicației "G.". Analizând cerințele prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților autori, semnatari ai acestor articole, Curtea a reținut, în acord cu prima instanță, că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român,

norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice, iar, în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Art. 10 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, parag.

2 al normei convenționale stipulând că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora. Rezoluția nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G.

nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcționare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul știrilor, și al onestității, în cazul opiniilor (art. 13). Art. 3 al Rezoluției definește știrile ca "informații, adică fapte și date", iar opiniile ca "exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăți de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariștilor", în vreme ce în art. 4 și art. 5 se prevede că știrile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau narațiunea fiind făcute într-un mod imparțial.

Conform prevederilor art. 72 alin. (1) și (2) C. civ., orice persoană fizică are dreptul la reputație și la onoare, iar în cazul în care a suferit vreo atingere cu privire la vreunul din aceste drepturi, va putea cere ca instanța judecătorească să îl oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori să îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

În jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, care are autoritate interpretativă în privința aplicării dispozițiilor Convenției erga omnes și care împreună cu înseși dispozițiile Convenției formează așa numitul bloc de convenționalitate, cu aplicație directă în ordinea juridică a statelor contractante, s-au reținut următoarele: Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democrației însăși. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 parag.

2 din Convenție, iar instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

În aceeași jurisprudență s-a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită dreptul la libertatea de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Dreptul la viața privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică și morală - garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii, existând o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).

De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței) și că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare (art. 10) și dreptul la viața privată (art. 8), echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș împotriva României, că "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă Statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei), considerând că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

În ceea ce privește elementele esențiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, în jurisprudența Curții s-au avut în vedere: calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare și situațiile faptice și raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura și severitatea sancțiunii aplicate (Cumpănă și Mazăre contra României), precum și motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României și Dumitru contra României).

De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, are totuși sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general.

Curtea europeană a făcut, de asemenea, referiri în cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, apreciind că aceste limite sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României, hotărârea din 24 noiembrie 2009). Aceeași instanță a statuat și că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. contra Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009). Aceeași instanță a mai subliniat și că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor și responsabilităților ce le incumbă, protecția oferită de art. 10 ziariștilor, în momentul în care comunică informații ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații fiabile și precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale. Curtea a acordat o deosebită atenție specificității activității presei, arătând că, pentru a fi convențională, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor, unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 fiind protecția reputației altora.

În ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, potrivit jurisprudenței Curții, libertatea de exprimare reprezintă unul din fundamentele oricărei societăți democratice și una din condițiile capitale pentru progresul și dezvoltarea fiecăruia, iar protecția care trebuie acordată este de o importanță deosebită. Această libertate este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer împotriva Estoniei, hotărârea din 6 februarie 2002, Nilsen și Johsen împotriva Norvegiei, hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens împotriva Austriei, hotărârea din 8 iulie 1986), adjectivul "necesară" cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implicând o nevoie socială imperioasă.

În aceste condiții, trebuie avute în vedere principiile care se degajă din jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, ce impune realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de art. 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de art. 8 al Convenției. Pe de altă parte, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, distincția corespunzând, într-o anumită măsură, celei realizate în chiar textul art. 10 - existența faptelor putând fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit.

În hotărârea din 14 octombrie 2008 în cauza Petrina contra României, s-a arătat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că, inclusiv o judecată de valoare, se poate dovedi excesivă, dacă este lipsită total de o bază reală. Curtea a arătat că a subliniat în nenumărate rânduri rolul crucial al presei într-o societate democratică, afirmând, pentru prima dată în cauza Prager și Oberschlick vs. Austria (1995), faptul că libertatea presei acoperă de asemenea recurgerea la o anumită doză de exagerare sau chiar de provocare. Însă, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.

În același timp, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art. 10. În cauza Cornelia Popa împotriva României, hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției, raportat la faptul că "victima" articolului era magistrat.

În aceeași cauză, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu a luat în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului.

Aplicând aceste considerații de ordin teoretic în cauza de față, Curtea a reținut următoarele: În articolul din 22 ianuarie 2012, autorii, făcând trimitere la declarațiile membrilor familiei victimei unui accident rutier, produs în anul 1991 și nominalizându-l pe tatăl victimei acestui accident - L. - inserează afirmații de genul - reclamantul ar fi "măsluit realitatea, pentru a-și scoate basma curată fiul", "și-a folosit relațiile pentru a rezolva cazul", "orice culpă a fost astupată de intervenția influentului C.", "care a venit de urgență la București, iar treptat a tras sforile pentru ca nimeni din familia lui să nu pătimească"; s-a făcut referire și la un alt accident de circulație, contemporan momentului publicării articolului ce face obiect al analizei, în care a fost implicat reclamantul, în legătură cu care se afirmă că vatmanul ar fi fost pus sub acuzare pe nedrept de reclamant, sens în care au fost citate declarații ale acestuia din urmă publicate în M., în care reclamantul afirma că parcă "vatmanul ar fi vrut să îl lovească", ziariștii semnatari opinând că o atare atitudine a reclamantului a declanșat o revoltă din partea publicului, iar acesta a arătat un comportament, apreciat ca "lipsit de fair-play". În cuprinsul aceluiași articol, făcându-se referire la comportamentul fiului reclamantului,

se arată că acesta ar fi "moștenit de la tatăl său meteahna de a nu -și recunoaște vina", "tatăl și fiul sunt dispuși să calce la propriu peste cadavre" și că familia victimei ar fi "refuzat banii familiei H.". Articolul face referire la declarațiile martorilor oculari (pe care nu îi nominalizează) și la declarația unui polițist (al cărui nume, de asemenea, nu este indicat), care a declarat că, "chiar dacă fata a traversat printr-un loc nemarcat, conducătorul auto trebuia să conducă până la evitarea oricărui pericol, așa cum prevedea atunci legea". Ulterior, un prim articol din 23 ianuarie 2012, care se bazează pe interviul luat tatălui victimei accidentului din 1991, L., care face referire la martori oculari nenominalizați, precum și la fapte percepute personal de cel intervievat, cum ar fi faptul că I. i-a oferit o sumă de bani, că s-a făcut reconstituirea în lipsa sa și că, deși a făcut mai multe memorii la organele competente, nu a reușit să aducă dosarul în fața unei instanțe judecătorești, că "reclamantul a rezolvat dosarul" că acesta din urmă "a fost beat că a venit noaptea cu avionul din Italia și până dimineața s-au aranjat lucrurile", "că se aude că reclamantul a fost securist, că n-a fost numai cu fotbalul, pleca în străinătate și cu probleme de-astea". În alt articol publicat la aceeași dată s-a făcut vorbire de aceleași declarații ale numitului L.,

în articol fiind inserate susțineri de genul - "reclamantul a fost și este unul dintre cei mai importanți antrenori și sportivi din România", "are mulți bani și multe relații" și "multă aroganță", " a făcut tot posibilul să-și apere familia", opinându-se că "pare ușor să faci totul pentru copilul sau nora ta, mai ales când îți este ușor să duci pe degete polițiști și procurori", respectiv că "asemenea mușamalizări s-au întâmplat și se întâmplă săptămânal în România, din păcate", respectiv că "reclamantul trădează aceeași aroganță după ce s-a ciocnit cu un tramvai, după acest evident pentru toată lumea că i-a tăiat calea vatmanului și a încălcat mai multe reguli de circulație, dă vina insistent pe cel care conducea tramvaiul". În același articol s-a afirmat că reclamantul ar fi "măsluit dosarul fiului său". La data de 24 ianuarie 2012 au fost publicate, în oglindă, declarațiile lucrătorului de poliție, N., cel care a făcut propunerea de neîncepere a urmăririi penale și ale unui alt lucrător de poliție din Otopeni, care a lucrat în ziua în care a avut loc accidentul și a fost acolo imediat după accident.

Primul a declarat că accidentul a avut loc în afara localității, că șoferii erau obligați să încetinească doar dacă era un autobuz în stație, că victima a ieșit brusc în fața mașinii și că datele tehnice ale mașinii erau conforme cu normele, iar toate probele au arătat că victima a traversat neregulamentar. Cel de-al doilea a declarat că accidentul a avut loc în localitate, că viteza maximă admisă în acel loc era de 60 km/h și că, oricare ar fi fost situația, trebuia începută urmărirea penală pentru ucidere din culpă, se putea stabili culpă comună și cazul ajungea în instanță. S-a publicat și opinia numitului L. cu referire la accidentul în care a fost implicat reclamantul în anul 2012. La aceeași dată, a fost publicată declarația lui O., coleg de cameră al lui I. la P. timp de șase ani, care a arătat că acesta "era un șofer de coșmar, că a mai avut un accident și, ca și acum, a pasat responsabilitatea pe umerii altcuiva.

Cel mai grav este faptul că se urca fără emoții la volan fără a avea permis de conducere". De asemenea, a fost publicat memoriul redactat de avocatul tatălui victimei, L., adresat Comisiei de Litigii a Parlamentului, care cuprinde critici la adresa soluției de neîncepere a urmăririi penale. În cuprinsul acestui memoriu sunt citate pasaje din referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale: "În dimineața zilei de 16 septembrie 1991, orele 7.00 organele de poliție au fost sesizate telefonic de faptul că pe Drumul Național 1 șoseaua București - Ploiești în zona carosabilă «Podul Măgura» s-a produs un accident rutier. Deplasându-se la fața locului, au stabilit că imediat după podul amintit, pe sensul dinspre comuna Balotești către Otopeni, a Drumului Național, autoturismul X a accidentat mortal pe Q.. Carosabilul în zona amintită era în stare uscată, avea o lățime totală de 22,40 m și nu era marcat.

Pe carosabil, pe sensul dinspre Balotești către Otopeni la circa 1 m după balustrada podului Măgura și 9,40 m față de acostamentul din dreapta, s-a găsit o urmă de frânare în lungime totală de 60,20 m. Această urmă de frânare după circa 40 m de la început descrie o curbă ușoară la stânga și în ultima porțiune era paralelă cu o altă urmă de frânare, pe distanța totală de 12,80 m. La circa 3 m după sfârșitul celor două urme de frânare, pe carosabil s-a găsit o pată de sânge de circa 30 cm. Această pată se află aproximativ la 1 m față de axul drumului în sensul opus celui pe care se găseau urmele de frânare. Orientativ, locul accidentului a fost localizat în zona de carosabil între stațiile de autobuz RATB Balotești CFR coborâre și Balotești CFR urcare, situate pe sensul opus față de urmele de frânare.

La circa 800 m înainte de a intra în com. Otopeni, când autoturismul ajunge în zona podului Măgura, conducătoarea auto vede apărând în lumina farurilor victima Q. Aceasta se află în traversarea carosabilului de la dreapta la stânga față de vehicul, în mers rapid și printr-un loc nepermis pietonilor. Conducătoarea auto, sesizând pericolul creat de victimă, o atenționează cu claxonul, însă aceasta nu se oprește din deplasare. Atunci R. acționează puternic frâna de serviciu și apoi virează stânga, încercând evitarea impactului. Această manevră însă, datorită distanței mici și a timpului scurt avut la dispoziție, nu ajută și victima este lovită cu colțul din dreapta față, ridicată și lovită de parbriz, după care este proiectată pe carosabil.

Vehicolul rulează înfrânat circa 68,20 m, după care datorită virajului la stânga se oprește cu jumătate din față oblic pe axul drumului, pe sensul Otopeni". De asemenea, sunt redate opiniile tatălui victimei Q., în sensul că reclamantul "și-a băgat coada, că era cel mai bătrân și a fost cu relațiile peste tot". În articolul din 25 ianuarie 2012 a fost publicată știrea că S., prim-adjunct al Procurorului General al României a cerut căutarea dosarului pentru a-l reanaliza, precum și opinia procurorului Ș. că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost una greșită. În aceeași zi au fost publicate și părerile a trei experți, nenominalizați, primii doi susținând că autoturismul ar fi avut o viteză de 120 km/h, iar cel de-al treilea că nu ar fi putut fi mai mică de 118 km/h, fiind prezentată și formula de calcul, care pornește de la distanța de frânare, de 68,20 m (x 245 x 0,6 x 9,8).

În articolul din 26 ianuarie 2012 a fost publicată declarația numitului T., care a susținut că se afla într-un autoturism ce venea din sens opus împreună cu alte persoane și că a văzut că I. se afla la volan, că acesta a încercat să evite un câine și că din această cauză a pierdut controlul mașinii și a intrat pe contrasens, accidentând-o astfel pe Q., care trecuse deja în traversare doi metri de linia continuă pe sensul opus (ceea ce ar însemna că locul impactului cu autoturismul ar fi fost într-un alt loc decât cel stabilit de organele judiciare, adică pe contrasens în raport de direcția de deplasare a mașinii până la accident). Acesta a declarat că n-a vrut să depună atunci mărturie pentru că era prieten cu nașul lui C., dar a vrut să ajute poliția să descopere adevărul ducând doi martori care au fost cu el în mașină și văzuseră același lucru, însă anchetatorul N. i-ar fi spus: "Ia-ți martorii și du-te, fiindcă dosarul e făcut!

Dumneata știi că C. este ofițer onorific la Ț.? Sună telefoanele!", respectiv că: "S-au făcut presiuni. Vezi de treaba mata". Tot pe 26 ianuarie 2012 au fost publicate aspectele reținute de ziariști din consultarea efectivă a dosarului și anume că nu se cunoaște cu exactitate numele procurorului care a dispus măsura în dosarul de urmărire penală, că martorii au fost audiați la 6 luni de la producerea accidentului, că cea de-a doua expertiză, care a ajuns la concluzia că viteza de deplasare a autovehiculului ar fi fost cu 23 km/h mai mică, a folosit o formulă de calcul catalogată ca fiind "ciudată, luată dintr-o revistă" și nu algoritmul consacrat și că polițistul N. a fost avansat în grad chiar în cursul anchetei.

În articolul din 27 ianuarie 2012, apelanții pârâți au reprodus în întregime rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 18 mai 1992 în legătură cu accidentarea mortală în ziua de 16 septembrie 1991 a numitei Q., prin care s-a reținut că: "din actele dosarului rezultă că la ieșirea de pe strada pe care locuia a intenționat să traverseze Șoseaua Națională prin loc nemarcat, fără a se asigura dacă pe prima jumătate de șosea din partea stângă, respectiv dinspre Balotești spre Otopeni, nu circulă vreun autovehicul. Victima, în intenția ei de a traversa șoseaua, pentru a merge în stația autobuzului de transportul în comun, a apărut în conul de lumină al farurilor autoturismului la o distanță mult prea insuficientă pentru luarea măsurilor necesare evitării impactului.

În lipsa oricăror restricții rutiere, circulând pe șosea cu prioritate, autoturismul nu ar fi fost implicat în accident dacă, în mod teoretic, ar fi fost condus cu o viteză de 45 km/h. De menționat deci că, chiar dacă autoturismul ar fi fost condus cu o viteză sub 80 km/h, impactul nu putea fi evitat decât sub 45 km/h. Ipotetic, expertiza a concluzionat că înaintea impactului e posibil ca autoturismul să fi fost condus cu o viteză de 80 - 100 km/h. Urmele de frână, cât și cele de virare spre stânga dovedesc manevrele corecte efectuate de conducătoare pentru evitarea impactului". Ziariștii care au consultat dosarul au constatat că au fost audiați martorii la aproape șase luni de la accident, că aceștia au declarații aproape identice și că au fost efectuate două expertize de specialitate.

Este publicată și o schiță din care rezultă că locul impactului și petele de sânge se aflau pe direcția de mers a autovehiculului. Ziariștii și-au exprimat speranța redeschiderii cazului. Din analiza faptelor expuse anterior, Curtea a reținut, contrar considerentelor primei instanțe, că pârâții și-au fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmațiile făcute de persoanele intervievate (tatăl victimei, respectiv o altă persoană care pretinde că a văzut efectiv accidentul și a purtat discuții cu polițiștii care au anchetat cazul și care i-ar fi relatat intervențiile terților în privința cursului cercetărilor, sfătuindu-l să nu se implice), pe părerile unor experți tehnici, ale unor polițiști, ale unui avocat (exprimată în memoriu), ale unui procuror și, în final, pe înscrisurile din dosarul penal pe care l-au studiat.

Știrile care relatează circumstanțele accidentului din anul 1991 și cele în care s-a realizat cercetarea de către autoritățile statului au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile.

Faptul că aceste surse nu au fost prezentate de la început nu este de natură a conduce la o altă concluzie, în condițiile în care au existat anumite indicii în legătură cu faptele imputate fiului reclamantului (referitoare, pe de o parte, la modul în care a avut loc accidentul) respectiv la modul în care s-a desfășurat urmărirea penală, iar afirmațiile din articole nu au fost atât de categorice anterior trimiterilor realizate către aceste surse, existând o creștere graduală a imputărilor factuale pe măsura prezentării unor noi mijloace de probă, astfel încât se poate aprecia că maniera în care au procedat ziariștii nu este vădit contrară normelor deontologice.

Așa cum s-a statuat în jurisprudența națională și în cea a Curții Europene, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază factuală și să aibă în vedere contextul public în care acționează persoana vizată și natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu real victimei prin încălcarea dreptului acesteia la respectul vieții private.

Aceasta întrucât, potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu trebuie să depășească limitele ce țin în special de protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliștii sunt protejați de art. 10 din Convenție chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună credință, pe baza unor afirmații credibile. Inexactitatea parțială a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu a acționat cu rea credință, iar subiectul este de interes public.

Cum sancționarea jurnaliștilor în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel cum a solicitat reclamantul, reprezintă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, pentru impunerea pe cale jurisdicțională a unei astfel de sancțiuni civile, este necesar a se verifica dacă aceasta este prevăzută de lege (cerință îndeplinită dat fiind că instituția răspunderii civile delictuale este reglementată de art. 1349 noul C. civ.), dacă este justificată (se invocă încălcarea dreptului la reputație a persoanei criticate), dacă este necesară într-o societate