ÎCCJ, decizie (scj.ro #126170)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #126170) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în răspundere civilă delictuală. Limitele libertății de exprimare. Buna-credință a jurnalistului. Inexistența faptei ilicite. Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală. Index alfabetic : libertatea de exprimare dreptul la reputație bună-credință jurnalist judecăți de valoare Convenția europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10 NCC, art. 1349 Presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes general, însă când acestea implică în mod direct persoane determinate, trebuie să furnizeze o bază factuală și să aibă în vedere contextul public în care acționează persoana vizată și natura împrejurărilor ce fac obiectul articolelor.
Iar, potrivit jurisprudenței Curții Europene, deși nu trebuie să depășească limitele ce țin în special de protecția reputației și drepturilor persoanei, în îndeplinirea sarcinii de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni de interes general, jurnaliștii sunt protejați de art.10 din Convenție chiar dacă nu pot face proba verității, dacă se dovedește că au acționat cu bună credință, pe baza unor afirmații credibile. Astfel, cum articolele incriminate au vizat o posibilă faptă penală comisă de reclamant – în legătură cu care a existat și o anchetă penală - afirmațiile jurnalistice regăsite în cuprinsul lor nu sunt lipsite total de o bază factuală, nefiind efectuate exclusiv într-o campanie media de denigrare îndreptată împotriva reclamantului, întrucât nu prezintă situații lipsite de orice suport probator, ci conțin informații fiabile ce pot fi considerate verosimile.
Secția I civilă, decizia nr. 1790 din 23 septembrie 2015 Prin cererea înregistrată la data de 30.01.2012 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul L.R. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. E.E.C. S.R.L., T.H., C.O., C.D.
și C.P., să se constate caracterul ilicit al faptei săvârșite de aceștia constând în realizarea și publicarea în cotidianul X, în ediția pe suport de hârtie și în ediția on-line, a unui șir de articole defăimătoare, în perioada 22.01.2012 - 27.01.2012; să fie obligați pârâții la restabilirea dreptului atins prin publicarea, pe cheltuiala acestora, sub titlul „Crima ascunsă a familiei L.” a hotărârii de condamnare rămasă definitivă și irevocabilă pronunțată în prezenta cauză, în ziarul X, în ediția pe suport de hârtie și în cea on-line, în șase numere consecutive, în tirajul obișnuit, pe prima pagină, cu aceleași caractere cu care sunt publicate și celelalte articole ale ziarului, precum și prin obligarea pârâților la plata în solidar a sumei de 1.000.000 euro, la cursul B.N.R.
din data plății, cu titlu de daune morale. Prin sentința civilă nr. 3647 din 22.02.2013, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale invocată de instanță din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, în temeiul dispozițiilor art. 2 lit. b C.proc.civ. Prin sentința civilă nr. 977 din 07.07.2014, Tribunalul București, Secția III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată. Prima instanță a reținut că reclamantul a promovat prezenta acțiune, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, prin care tinde la repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin publicarea în cotidianul X a unor articole defăimătoare, în intervalul 22.01.2012 - 27.01.2012.
În acest sens invocă o exercitare abuzivă, de către pârâți, a dreptului la liberă exprimare, aceștia prezentând într-o manieră agresivă și neconformă cu realitatea fapte care s-au petrecut în urmă cu circa 21 de ani, scopul urmărit fiind acela de distrugere a imaginii sale publice. Instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 1349 alin. 1 din noul Cod civil, reținând că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale a unei persoane, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: să fi fost comisă o faptă ilicită, să existe prejudiciu, legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și vinovăția persoanei sub forma intenției sau a culpei. S-a constatat, în speță, că pârâții persoane fizice sunt jurnaliști la S.C.
E.C. S.R.L., iar potrivit Codului deontologic ziaristul are ca obligație primordială pe aceea de a relata adevărul, această obligație decurgând din dreptul constituțional al publicului de a fi corect informat. Totodată, potrivit aceluiași Cod deontologic, pot fi date publicității doar acele date de a căror veridicitate ziaristul este sigur și numai după ce, în prealabil, respectivele informații au fost verificate, de regulă, din cel puțin două surse credibile. Seria de articole publicate în cotidianul X, în intervalul arătat în cererea de chemare în judecată, a fost generată de necesitatea de a se da curs unui interes general, factorul declanșator în acest sens fiind reprezentat de un mesaj primit pe site-ul redacției de la o cititoare care comenta un articol din ziar referitor la accidentul de tramvai produs în luna ianuarie 2012 în care a fost implicat M.L.
– tatăl reclamantului, specificându-se de către acea cititoare faptul că și R.L. – petentul din prezenta cauză, ar fi comis un accident de circulație în anul 1991, soldat cu decesul unei persoane. Instanța a reținut, în raport de dovezile ce au fost administrate pe parcursul judecății că, pornind de la această premisă și față de văditul interes al publicului legat de dezbaterea acestei chestiuni, a fost desfășurată de către pârâți o anchetă jurnalistică care a necesitat luarea legăturii cu persoane care au fost martori la producerea acelui accident de circulație, cu foștii lucrători din cadrul poliției, totodată fiind cercetat dosarul aflat la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, după care, anterior publicării articolelor de către pârâtul C., s-a procedat la contactarea reclamantului pentru a se cunoaște punctul de vedere al acestuia privind chestiunea supusă dezbaterii în presă.
În aceste circumstanțe, s-a apreciat că, prin publicarea articolelor incriminate, pârâții și-au îndeplinit obligația de a informa publicul asupra unor aspecte de interes general, fiind bine cunoscut rolul esențial ce revine presei în cadrul unei societăți democratice, cum este societatea românească; or, restrângerea acestui rol nu s-ar justifica decât în situația în care nu este respectată deontologia profesiei de ziarist. Instanța a avut în vedere la soluționarea prezentei cauze faptul că atât Constituția României, cât și Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră libertatea de exprimare, care implică libertatea de opinie. Exercitarea acestor libertăți este supusă anumitor restricții, ce constituie măsuri necesare în cadrul unei societăți democratice, însă limitările aduse dreptului la liberă exprimare trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerințe.
Articolele publicate de pârâți în cotidianul menționat cuprind și judecăți de valoare ale autorilor, ce sunt considerate de către reclamant ca fiind denigratoare ale demnității sale, însă în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a conturat ideea că libertatea de exprimare a unui jurnalist presupune și o doză de exagerare sau chiar de provocare referitor la judecățile de valoare ce au fost exprimate.
Pe baza materialului probator al cauzei, instanța a constatat buna-credință a pârâților în ceea ce privește veridicitatea informațiilor publicate și în raport de existența unei baze factuale suficiente și că pârâții au respectat deontologia profesională, concluzia fiind că, prin publicarea respectivelor articole, s-a urmărit realizarea unui scop legitim și anume acela de informare a publicului asupra unor chestiuni de interes general, fără a se dori afectarea unor valori nepatrimoniale legate de imaginea sau demnitatea persoanei reclamantului, valori ce sunt ocrotite de lege. Instanța a reținut și faptul că nu s-a făcut vreo dovadă că respectivele articole publicate în presă ar cuprinde neadevăruri, în realitate aceste articole conțin relatări obținute din surse ce sunt specifice profesiei de ziarist, aspecte verificate din multiplele surse credibile.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul. În motivarea cererii sale, apelantul-reclamant a arătat că exercitarea dreptului la libera exprimare a fost abuzivă, prin nerespectarea principiilor și normelor deontologice, având ca efect imediat încălcarea drepturilor sale fundamentale. A susținut că a fost încălcat principiul bunei-credințe în realizarea demersul jurnalistic, pornind chiar de la titlurile alese pentru articole și tonul campaniei denigratoare. A arătat că prin probele administrate s-a demonstrat că scopul acestor articole nu a fost dorința de a aduce în atenția publicului larg corupția din sistemul juridic al României, ci o îndârjire personală a autorilor îndreptată împotriva apelantului-reclamant și a tatălui său.
A mai arătat că niciunul dintre intimați sau vreun alt reprezentant al cotidianului X nu au luat legătura cu reclamantul, cu excepția unui SMS, prin care îl informau cu privire la conținutul articolelor, pentru a-i da posibilitatea de a-și expune punctul de vedere. A invocat încălcarea obligației de informare prealabilă și de a efectua verificări riguroase potrivit Rezoluției nr. 1003/1993 a Consiliului Europei. A menționat încălcarea prezumției de nevinovăție prin lipsa de obiectivitate a intimaților. Apelantul-reclamant a arătat că este o persoană particulară chiar dacă prin performanțele sportive a dobândit o recunoaștere în anumite cercuri la nivel național și internațional. Pe de altă parte, prin natura învinuirilor, demersul jurnalistic în discuție depășește cu mult orice limită a unei critici admisibile chiar și pentru persoanele publice.
Articolele publicate în cotidianul X au fost citite de un public larg, au fost preluate de agenții de știri, de multe alte publicații și de posturi de televiziune, iar caracterul consecutiv al relatărilor, de tip serial, a făcut ca publicitatea să capete proporții din ce în ce mai mari. De asemenea, a considerat că a făcut dovada existenței celorlalte elemente ale răspunderii civile delictuale: prejudiciul moral cauzat reclamantului și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Prin întâmpinare, intimații-pârâți au solicitat respingerea apelului ca nefondat, susținând că articolele au vizat atât mersul justiției în sens larg, cât și evenimentele rutiere cu mare impact la public, modul în care acestea se soluționează, comportamentul unor modele în societate, cu scopul informării publicului asupra aspectelor de interes general, buna credință fiind dată de atitudinea subiectivă a jurnaliștilor în a aprecia ca veridice informațiile publicate și ca fiind credibile sursele utilizate pentru verificarea informației. Titlurile alese pentru câteva dintre articolele incriminate se circumscriu dozei de exagerare și provocare admise presei atunci când relatează aspecte de interes general.
Comunicatul dat ca drept de replică în data de 23.01.2013 de către apelantul-reclamant a fost integral publicat. Intimații-pârâți au arătat că baza factuală constând în existența unui accident cu victimă umană soluționat pe motive procedurale prin neînceperea urmăririi penale, neconcordanțele din cadrul materialelor de cercetare penală, climatul de suspiciune ce a dominat familia victimei sunt aspecte ce au fost demonstrate prin materialul probator administrat. Astfel, s-a declanșat o anchetă jurnalistică în cadrul căreia, anterior publicării, a avut loc intervievarea unor persoane implicate în respectivul accident, s-au consultat personalități în domeniul judiciar, s-a consultat dosarul, apelantul-reclamantul a fost contactat prin SMS de către intimatul C. în vederea ascultării punctului de vedere al acestuia.
Față de afirmația apelantului-reclamant privind încălcarea prezumției de nevinovăție, intimații-pârâți au arătat că au comunicat cititorilor șansele slabe de a fi rejudecat cazul, astfel cum au fost acestea prezentate de specialiștii intervievați, ca atare nu se pune problema vinovăției acestuia, decât poate din punct de vedere moral. Intimații-pârâți au solicitat instanței să constate că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, în special fapta ilicită și vinovăția, neexistând în speța de față o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare.
Prin decizia nr.505/A din 18 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant pentru următoarele considerente: În ceea ce privește situația de fapt, instanța de apel a reținut că la data de 22.01.2012, pe prima pagina a variantei on-line a publicației X, a apărut articolul intitulat: „Crima L. : o fată ucisă într-un accident rutier și o familie batjocorită. «R.L. mi-a omorât fiica!»", articolul fiind semnat de către intimați-pârâți T.H., C.O. și C.D. La data de 23.01.2012, articolul publicat la data de 22.01.2012 a fost retras de pe pagina de internet a publicației X, în locul acestuia fiind publicat un alt articol, intitulat: „Crima ascunsa a familiei L.: o fată a murit, iar dosarul - îngropat!", articolul fiind semnat de către intimații-pârâți T.H., C.O.
și C.D. De asemenea, a fost publicat și în varianta pe suport de hârtie, pe pagina întâi și pe paginile a opta și a nouă. La aceeași data, 23.01.2012, au mai fost publicate alte două articole, în varianta on-line a publicației X, intitulate: „Onoarea pierdută a familiei L.", semnat de T.H. și „Noi dezvăluiri despre R.L.: a mai comis un accident fără permis", semnat de intimatul-pârât C.D. În cursul serii de 23.01.2012, în varianta on-line a publicației a apărut un nou articol semnat de cei patru intimați-pârâți (anunț al articolului de a doua zi), intitulat: „Blatul familiei L. cu legea. Cum a fost măsluit dosarul". La data de 24.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației X a apărut, pe pagina întâi și pe paginile a opta și a noua, articolul intitulat „Blatul familiei L. cu legea: cum s-a mușamalizat dosarul", semnat de intimații-pârâți C.D.
și C.O. Același articol, extins, a apărut și în varianta on-line și a fost semnat de intimați-pârâți. La aceeași dată, în varianta on-line a publicației X, a apărut articolul intitulat „Bombă în «cazul L.»: Autoritățile reacționează, iar «dosarul M.» ar putea fi redeschis", semnat de intimații-pârâți C.P. și C.D. Articolul a fost reluat și în ediția on-line de a doua zi, 25.01.2012. La data de 25.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației X, a apărut, pe pagina întâi și pe pagina a treia, articolul intitulat „Procurorul (…) redeschide cazul L.", semnat de intimatul-pârât C.P. Articolul a apărut și în varianta on-line a publicației, semnat de intimații-pârâți C.P. și C.D. La data de 26.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației X a apărut, pe paginile întâi și a șaptea, articolul intitulat „Martorul-cheie: «R. a fost la volan.
Avea viteza și a intrat pe contrasens»", semnat de intimații-pârâți T.H. și C.O. Același articol este publicat și în varianta on-line și a fost semnat de intimații-pârâți T.H., C.O. și C.D. La aceeași dată, în varianta on-line a publicației a apărut articolul semnat de intimatul-pârât T.H. și intitulat „Onoarea pierdută a familiei L. (II)" La data de 27.01.2012, în varianta pe suport de hârtie a publicației X, a apărut, pe paginile întâi, a opta și a noua, articolul intitulat „Anchetatorii au zis că victima a fost pericol rutier!", semnat de intimatul-pârât C.P., cu mențiunea ca au contribuit și intimații-pârâți T.H., C.O. și C.D. Un articol cu conținut identic a fost publicat și în varianta on-line, sub titlul „Superdezvăluire: «Dosarul L.» abundă în aberații: locul accidentului a fost mutat, iar viteza - calculată după o revistă!", semnat de cei patru intimați-pârâți persoane fizice.
Tot la data de 27.01.2012, în ediția on-line a publicației, a apărut articolul „Ce se mai poate face în «Dosarul L.»", semnat de intimatul-pârât T.H. În drept instanța de apel a analizat cauza nu numai prin prisma prevederilor art. 998-999 Codul civil de la 1864, ci și ale art. 30 alin 1 din Constituție, conform căruia „libertatea de exprimare a gândurilor a opiniilor sau a credințelor sunt inviolabile,” precum și ale dispozițiilor alin. 6 al aceluiași text de lege, potrivit căruia „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la imagine”. Art. 31 din Constituție mai prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit și că mijloacele de informare în masă sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.
Totodată, în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Constituție, a apreciat că aceste texte de lege trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, pentru că libertatea de exprimare este garantată și de art. 10 din Convenția Europeană, care prin paragraful al doilea permite statelor să aducă anumite limitări acestei libertăți, cu condiția să respecte cerințele prevăzute de Convenție pentru valabilitatea lor. Astfel, s-a prevăzut că „exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru (…) protecția reputației sau a drepturilor altora (…)”.
În acest cadru legal, instanța de contencios european al drepturilor omului a acordat o deosebită atenție specificității activității presei, arătând că, pentru a fi convențională, ingerința în libertatea de exprimare trebuie să îndeplinească trei condiții cumulative prevăzute de paragraful 2 al art. 10 și anume: măsura să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 și să fie necesară într-o societate democratică pentru atingerea lor. Unul din scopurile legitime prevăzute în paragraful 2 este protecția reputației altora.
În ceea ce privește necesitatea măsurii într-o societate democratică, citând jurisprudența Curții, instanța de apel a arătat că libertatea de exprimare este supusă excepțiilor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, care trebuie interpretate în mod strict, iar necesitatea oricărei restricții trebuie stabilită în mod convingător (cauzele Tammer C. Estoniei , hotărârea din 6 fevruarie 2002, Nilsen și Johsen C. Norvegiei , hotărârea din 25 noiembrie 1999, Ligens C. Austriei , hotărârea din 8 iulie 1986). Adjectivul „necesară” cu referire la calificarea ingerinței ca necesară într-o societate democratică implică o nevoie socială imperioasă. În aceste condiții, s-a apreciat că trebuie avută în vedere realizarea unui just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrat de articolul 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de art. 8 al Convenției.
Instanța de apel a indicat standardele libertății de exprimare fixate prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, astfel cum rezultă din următoarele hotărâri:
În cauza Liviu Petrina c. României , prin hotărârea din 14 octombrie 2008, a fost constatată încălcarea art. 8. În considerentele hotărârii, Curtea a apreciat că libertatea de exprimare constituie una din bazele esențiale ale unei societăți democratice și că această libertate este valabilă nu numai pentru „informațiile” sau „ideile” strânse cu bunăvoință sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru acelea ce scandalizează, șochează sau neliniștesc. (…) Presa joacă un rol esențial într-o societate democratică: dacă nu trebuie să depășească anumite limite, fiind vorba în special de apărarea reputației și drepturilor altuia, îi revine totuși sarcina de a comunica, respectându-și obligațiile și responsabilitățile, informațiile și ideile asupra tuturor chestiunilor de interes general. Libertatea jurnalistică cuprinde și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, ba chiar de provocare. Curtea a considerat că obligația pozitivă ce decurge din art. 8 din Convenție trebuie să intre în discuție dacă afirmațiile în cauză depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenție. În practica sa, Curtea a distins între fapte și judecăți de valoare. Dacă concretețea primelor se poate dovedi, cele din urmă nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10. Faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă iar o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală.
În c auza Sipoș c. Românie i, hotărârea din 3 mai 2011, Curtea Europeană a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, reținând că afirmațiile din comunicatul de presă au depășit limita acceptabilă și că instanțele interne nu au reușit să găsească un echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputație și libertatea de exprimare (protejată de articolul 10 din Convenție).
Prin hotărârea din 14 ianuarie 2014, pronunțată în cauza Lavric c. României , Curtea a constatat încălcarea art. 8 din Convenție prin faptul că instanța națională nu a sancționat afirmațiile calomnioase ale unui jurnalist la adresa reclamantei în legătură cu funcția sa de procuror. Reamintind distincția clară dintre judecăți de valoare și imputarea unor fapte concrete, Curtea a subliniat că, inclusiv în cazul în care o afirmație poate fi considerată ca o judecată de valoare, trebuie să existe o bază factuală suficientă să o susțină, în caz contrar aceasta fiind una excesivă ( Pedersen și Baadsgaard c. Danemarcei ). De asemenea, Curtea a remarcat că acuratețea informațiilor nu a fost verificată înainte de a fi publicate, iar reclamantei nu i-a fost oferită posibilitatea de a răspunde la acuzațiile ce i-au fost aduse prin presă.
În schimb, în cauza Cornelia Popa c. Români ei , hotărârea din data de 29 martie 2011, prin care Curtea a constatat violarea art. 10 din Convenție. Curtea a arătat că, pentru a se bucura de protecția oferită de Convenție, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte. În același timp, însă, în ceea ce privește afirmațiile verificabile, Curtea nu ia în considerare numai adevărul obiectiv al acestora, ci și atitudinea subiectivă a reclamantului. Prin urmare, criteriul bunei-credințe tinde să fie mai important decât exactitatea afirmațiilor în a determina dacă exercitarea libertății de exprimare se menține sau nu în limitele stabilite de art.
În speța în discuție, Curtea a stabilit că jurnalista a acționat cu bună-credință, informând publicul cu privire la un subiect de interes general și că respingerea acestui beneficiu a constituit o interpretare prea formalistă a Convenției, raportat la faptul că „victima” articolului era magistrat. 5. De asemenea, în cauza Gabriel Andreescu c. României , hotărârea din 8 iunie 2010, Curtea a constatat încălcarea art. 10 din Convenție. Curtea a constatat că ingerința autorităților naționale în exercițiul libertății de exprimare al reclamantului era prevăzută de lege și urmărea un scop legitim – protejarea reputației lui A.P. Cu privire la caracterul „necesar și suficient” al motivelor ce justificau ingerința, ea a considerat că discursul reclamantului s-a înscris într-un context special al unor dezbateri la nivel național pe o temă de interes general și deosebit de sensibilă. Curtea a constatat că afirmațiile reclamantului conțineau un amestec de fapte și judecăți de valoare și că acesta a atenționat publicul că nu va relata anumite certitudini, ci își va exprima propriile îndoieli. Afirmațiile sale aveau o bază factuală, fiind susținute prin raportări atât la comportamentul lui A.P. cât și la fapte a căror existență nu a fost contestată. În acest context, Curtea a considerat că reclamantul a acționat cu bună-credință, scopul conferinței fiind acela de a informa publicul cu privire la o temă de interes general. 6. Aceeași situație s-a reținut a fi și în privința hotărârii din 23 martie 2013 pronunțate în cauza Niculescu - Dellakeza c. României . Curtea a evidențiat faptul că intenția reclamantului a fost de a informa publicul cu privire la activitatea acestei instituții și problemele actorilor care activează în cadrul acesteia. Curtea a apreciat afirmațiile reclamantului ca fiind un melanj între judecăți de valoare și imputări de fapt, remarcând încercarea reclamantului de a-și susține cu elemente de fapt alegațiile, ceea ce conduce la ideea că acesta a acționat cu bună-credință. În acest sens, existența rezultatelor controlului financiar și începerea cercetărilor penale indică faptul că afirmațiile reclamantului nu au fost total lipsite de fundament. Totodată, deși unele aserțiuni ale reclamantului aveau caracter ofensator, Curtea a apreciat că reclamantul nu a depășit doza de exagerare și provocare admisibilă, prin raportare la chestiunile pe care acesta a dorit să le supună dezbaterii prin intervențiile sale din presă. 7. În cauza Bugan c. României , hotărârea din 12 februarie 2013, Curtea a constatat, de asemenea, încălcarea art. 10 din Convenție. Curtea a apreciat că, deși unele comentarii ale reclamantului făceau referire la viața privată a victimei, totuși, limbajul folosit de reclamant a rămas în limitele acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor. Aplicând aceste considerații de ordin teoretic în cauza de față, instanța de apel a reținut că în articolul din 27 ianuarie 2012 intimații-pârâți au reprodus în întregime rezoluția procurorului de neîncepere a urmăririi penale din 18.05.1992 în legătură cu accidentarea mortală a numitei M.G., prin care s-a reținut că: „din actele dosarului rezultă că la ieșirea de pe strada pe care locuia a intenționat să traverseze prin loc nemarcat, fără a se asigura dacă pe prima jumătate de șosea din partea stângă, (…), nu circulă vreun autovehicul. Victima, în intenția ei de a traversa șoseaua, pentru a merge în stația autobuzului de transportul în comun a apărut în conul de lumină al farurilor autoturismului la o distanță mult prea insuficientă pentru luarea măsurilor necesare evitării impactului. În lipsa oricăror restricții rutiere, circulând pe șosea cu prioritate, autoturismul nu ar fi fost implicat în accident dacă, în mod teoretic, ar fi fost condus cu o viteză de 45 km/h. De menționat, deci, că chiar dacă autoturismul ar fi fost condus cu o viteză sub 80 km/h, impactul nu putea fi evitat decât sub 45 km/h. Ipotetic, expertiza a concluzionat că înaintea impactului e posibil ca autoturismul să fi fost condus cu o viteză de 80-100 km/h. Urmele de frână, cât și cele de virare spre stânga dovedesc manevrele corect efectuate ale conducătoarei pentru evitarea impactului”. Ziariștii care au consultat dosarul au constatat că au fost audiați martori, care au declarații aproape identice și că au fost efectuate două expertize de specialitate. Este publicată și o schiță, din care rezultă că locul impactului și petele de sânge se aflau pe direcția de mers a autovehiculului. În primul articol, cel din 22 ianuarie 2012, intimații-pârâți au arătat că R.L. este acuzat că, în 1991, ar fi accidentat mortal o fată de 23 ani. Pentru a scăpa de închisoare (dat fiind că ar fi fost băut și cu permisul suspendat), ar fi declarat polițiștilor că la volan s-a aflat soția sa însărcinată. Articolul face referire la declarațiile martorilor oculari (pe care nu îi nominalizează) și la declarația unui polițist (al cărui nume, de asemenea, nu este indicat), care a declarat: „Chiar dacă fata a traversat printr-un loc nemarcat, conducătorul auto trebuia să conducă până la evitarea oricărui pericol, așa cum prevedea atunci legea”. Primul articol din 23 ianuarie 2012 se bazează pe interviul luat tatălui victimei, care a făcut, de asemenea, referire la martori oculari nenominalizați, precum și la fapte percepute personal, cum ar fi faptul că R.L. i-a oferit o sumă de bani, că s-a făcut reconstituirea accidentului în lipsa sa și că, deși a făcut mai multe memorii la organele competente, nu a reușit să aducă dosarul în fața unei instanțe judecătorești. Într-un alt articol publicat la aceeași dată, s-a făcut vorbire de un alt accident care ar fi fost comis de R.L., iar a doua zi a fost publicată declarația lui C.S., care a arătat că acesta „era un șofer de coșmar, că a mai avut un accident și, ca și acum, a pasat responsabilitatea pe umerii altcuiva. Cel mai grav este faptul că se urca fără emoții la volan fără a avea permis de conducere”. Tot pe 24 ianuarie 2012 au fost publicate, în oglindă, declarațiile polițistului I.I., cel care a făcut propunerea de neîncepere a urmăririi penale și ale unui polițist din Otopeni, care a lucrat în ziua în care a avut loc accidentul și a fost acolo imediat după accident. Primul a declarat că accidentul a avut loc în afara localității, că șoferii erau obligați să încetinească doar dacă era un autobuz în stație, că victima a ieșit brusc în fața mașinii și că datele tehnice ale mașinii erau conforme cu normele și că toate probele au arătat că victima a traversat neregulamentar. Cele de-al doilea a declarat că accidentul a avut loc în localitate, că viteza maximă admisă în acel loc era de 60 km/h și că, oricare ar fi fost situația, trebuia începută urmărirea penală pentru ucidere din culpă, se putea stabili culpă comună și cazul ajungea în instanță. De asemenea, a fost menționat memoriul redactat de avocatul tatălui victimei, adresat Comisiei de Litigii a Parlamentului, care cuprindea critici de specialitate la adresa soluției de neîncepere a urmării penale. În cuprinsul acestuia sunt citate pasaje din referatul cu propunerea de neîncepere a urmăririi penale. În articolul din 25 ianuarie 2012 a fost publicată știrea că M.I., prim-procuror al Procurorului General al României a cerut căutarea dosarului pentru a-l reanaliza, precum și opinia procurorului L.S. că soluția de neîncepere a urmăririi penale a fost una greșită. În aceeași zi au fost publicate și părerile a trei experți, nenominalizați, din care primii doi au susținut că autoturismul ar fi avut o viteză de 120 km/h, iar cel de-al treilea că nu ar fi putut fi mai mică de 118 km/h, fiind prezentată și formula de calcul, care pornește de la distanța de frânare, de 68,20 m (x 245 x 0,6 x 9,8). În articolul din 26 ianuarie 2012 a fost publicată declarația lui Ș.P., care a susținut că se afla într-un autoturism ce venea din sens opus împreună cu alte persoane, că a văzut că R.L. se afla la volan, că acesta a încercat să evite un câine și că din această cauză a pierdut controlul mașinii și a intrat pe contrasens, accidentându-o astfel pe G.M., care trecuse deja în traversare doi metri de linia continuă pe sensul opus (ceea ce ar însemna că locul impactului cu autoturismul ar fi fost într-un alt loc decât cel stabilit de organele judiciare, adică pe contrasens în raport de direcția de deplasare a mașinii până la accident). De asemenea, acesta a declarat că nu a vrut să depună atunci mărturie pentru că era prieten cu nașul lui M.L., dar a vrut să ajute poliția să descopere adevărul ducând doi martori care au fost cu el în mașină și văzuseră același lucru, însă anchetatorul I.I. i-ar fi spus: „Ia-ți martorii și du-te, fiindcă dosarul e făcut! Dumneata știi că M.L. este ofițer onorific … ? Sună telefoanele!”. Tot pe 26 ianuarie 2012 au fost publicate aspectele reținute de ziariști din consultarea efectivă a dosarului, și anume că nu se cunoaște cu exactitate numele procurorului, că martorii au fost audiați la 6 luni de la producerea accidentului, că cea de-a doua expertiză, care a ajuns la concluzia că viteza de deplasare a autovehiculului ar fi fost cu 23 km/h mai mică, a folosit o formulă de calcul ciudată, luată dintr-o revistă și nu algoritmul consacrat și că polițistul I.I. a fost avansat în grad chiar în cursul anchetei. Printr-un articol din 27 ianuarie 2012, ziariștii și-au exprimat speranța redeschiderii cazului. Concluzia instanței de apel asupra celor expuse anterior este aceea că ziariștii și-au fundamentat opiniile exprimate în cadrul articolelor incriminate pe afirmațiile făcute de martori (tatăl victimei - chiar legea penală permițând audierea rudelor, respectiv o persoană care pretinde că a văzut efectiv accidentul), pe părerile unor experți tehnici, ale unor polițiști, ale unui avocat (exprimată în memoriu), ale unui procuror, și în final pe înscrisurile din dosarul penal pe care l-au studiat. De altfel, și în cadrul anchetelor efectuate de organele de urmărire penală se folosesc metode similare de obținere a unor informații, ceea ce dovedește seriozitatea acestora și faptul că știrile au fost bazate pe mijloace adecvate de demonstrare în sensul art. 4 din Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993 privind etica jurnalistică, prin urmare sursele fiind credibile. Este adevărat că aceste surse nu au fost prezentate de la început, însă nici afirmațiile din articole nu au fost atât de categorice de la început, existând o creștere graduală a imputărilor factuale pe măsura prezentării unor noi mijloace de probă, astfel încât maniera în care au procedat ziariștii este una corespunzătoare (iar nu la cele mai înalte standarde). Prin urmare, s-a constatat de către instanța de apel că au existat anumite indicii în legătură cu faptele imputate reclamantului (referitoare, pe de o parte, la modul în care a avut loc accidentul și pe de altă parte, la modul în care s-a desfășurat urmărirea penală). Pornind de la datele obținute în urma anchetei jurnalistice, ziariștii au tras concluzia că versiunea familiei victimei în legătură cu dinamica accidentului este cea corectă, iar nu cea reținută de organele penale. Chiar dacă afirmațiile ziariștilor în legătură cu faptele (iar nu judecățile de valoare) imputate reclamantului nu sunt sprijinite de probe absolute, ele apar, în aprecierea instanței de apel, ca ipoteze pe care le-au formulat ziariștii, în cadrul și în limitele exercițiului liber al dreptului de exprimare. Atâta timp cât au prezentat raționamentul care a stat la baza unor asemenea concluzii, făcând referire deopotrivă la poziția exprimată de reclamant (care este versiunea oficială), jurnaliștii au fost de bună-credință, lăsând cititorului posibilitatea de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate. De altfel, comentariile care au urmat articolelor publicate on-line au fost atât nefavorabile apelantului-reclamant (cea mai mare parte), cât și favorabile acestuia. De aceea s-a considerat, de către instanța de apel, că nu se poate susține că apelantul-reclamant a fost acuzat în cuprinsul articolelor publicate de săvârșirea unor fapte determinate fără a se furniza o bază factuală suficientă, întrucât aceasta nu trebuie să fie precisă, fiabilă și solidă, cu aceeași forță probantă ca cea care ar conduce la condamnarea sa de către o instanță judecătorească, și nici că judecata de valoare reprezentată de raționamentul deductiv al ziariștilor ar fi excesivă, fiind lipsită total de fundament. Din același considerent, nu s-a reținut nici că jurnaliștii au prezentat faptele imputate ca adevăruri certe. Se arată că este inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât sub condiția demonstrării veridicității (hotărârea Lingens c. Austriei , I. Dalban c. României ). Nu în ultimul rând, a fost luată în considerare dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate reclamantului, astfel că a impune ziaristului obținerea unor probe absolute ar constitui, cu atât mai mult într-un asemenea caz, o limitare nejustificată a dreptului la liberă exprimare. Nedispunând de mijloacele pe care le au organele de cercetare penală, nu pot fi verificate toate detaliile care reies din ancheta jurnalistică, cum ar fi împrejurarea că tatăl apelantului-reclamant s-ar fi întors din Italia la data producerii accidentului. În aceste condiții, instanța de apel nu a reținut reaua-credință a intimaților-pârâți, considerând că aceștia au urmărit să supună atenției cititorilor subiecte de interes public, respectiv moartea unui om și funcționarea justiției în sens larg. Motivația lor a fost ideea de a se face dreptate, ceea ce presupune, în mod inerent, pedepsirea celor vinovați. Această motivație nu este exclusă (ci se adaugă la) aspectul că ancheta jurnalistică ar fi fost declanșată de părerea negativă pe care ziaristul o are despre o anumită persoană (în speță, presupusa aroganță). Important e ca ziaristul să nu fi avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația persoanei vizate, ceea ce nu s-a dovedit (buna-credință prezumându-se). De altfel, cerința impusă de Curtea Europeană pentru a constata că art. 10 a fost respectat este aceea a existenței unei baze factuale suficiente, care creează convingerea jurnalistului că faptele prezentate sunt reale, punând un semn de egalitate între aceasta și buna-credință, în contextul dezbaterii unor chestiuni de interes general. Tot ca urmare a existenței unei baze factuale suficiente este considerată acceptabilă doza de exagerare și este admis, ca fiind în limite acceptabile, limbajul folosit de ziarist, în cauză fiind în discuție numai termenii folosiți în titlurile articolelor, care sunt însă menite să stârnească interesul cititorilor. Sub un alt aspect, Curtea de apel a reținut că la data de 23 ianuarie 2012 a fost publicat și un articol cuprinzând declarația de presă a apelantului-reclamant, prin care a solicitat să îi fie lăsată familia în pace și a arătat că articolele cuprind neadevăruri, subliniind faptul că procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale. S-a considerat că nu se poate aprecia că nu au fost prezentate punctele de vedere ale tuturor părților implicate, cel al apelantului-pârât confundându-se cu versiunea oficială (așa cum s-a dovedit prin declarația de presă ulterioară), care prin concept este și prezentată în momentul în care este combătută. Încă de la început s-a arătat că soluția dată de organele penale a fost favorabilă apelantului-reclamant, familia victimei având însă o altă părere, pe care jurnaliștii au considerat-o justificată. De asemenea, instanța de apel a considerat că termenul de „crimă” a fost folosit în sensul de faptă care a condus la decesul unei persoane, iar nu de infracțiune de ucidere din culpă, intimații-pârâți nefăcând afirmația că apelantul-reclamant ar fi vinovat de producerea accidentului - cea mai categorică susținere fiind aceea dintr-un articol din 26 ianuarie 2012 în legătură cu dinamica accidentului, în sensul că a condus cu viteză excesivă un autoturism, a intrat pe celălalt sens și a accidentat mortal o femeie de 23 ani (care traversa totuși printr-un loc nemarcat), astfel nu se poate reține că ziariștii au formulat verdicte cu privire la vinovăția acestuia. Chiar tatăl victimei este nemulțumit doar de neluarea în considerare a unor aspecte de fapt din propria versiune, fără a fi sigur de soarta pe care ar fi avut-o procesul dacă ar fi ajuns în instanță. De altfel, aproape toate articolele exprimă ideea că se fac dezvăluiri senzaționale în legătură cu accidentul care a avut loc în anul 1991 și fac trimitere, expres sau implicit, la soluția deja pronunțată, finalitatea lor declarată fiind aceea a redeschiderii anchetei. S-a avut în vedere și faptul că limitele critice acceptabile sunt mai largi în cazul persoanelor care, „acceptând să dea interviuri, au ieșit în arena publică” față de individul obișnuit (cauza Wirtschafts-Trens Zeitschriften-Verlaggesellschaft M.B.H. c. Austriei , hotărârea din 13 decembrie 2005). Nivelul de toleranță a criticii acestora este mai ridicat. Totodată, instanța de apel a avut în vedere că săvârșirea unui accident (într-un loc public) și influențarea anchetei penale (relația cu o autoritate publică), ca imputații factuale aduse apelantului-reclamant, nu țin de viața sa privată. Reținând în aceste condiții că jurnaliștii și-au exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanța de apel a constatat că, sub aspectul publicării articolelor indicate în cererea de chemare în judecată, nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, respingând apelul ca nefondat. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul. În motivarea recursului, reluând descrierea situației de fapt prin prezentarea articolelor denigratoare, reclamantul critică decizia instanței de apel ca fiind nelegală, prin prisma motivelor prevăzute de către art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ., sub următoarele aspecte: I. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. A susținut recurentul reclamant că instanța de apel pornește de la premisa corectă că rolul instanței de judecată în cauze având ca obiect delictele de presă este acela de a asigura un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului consacrată de articolul 10 și, pe de altă parte, aceea a dreptului la reputație al persoanelor vizate, care, ca element al vieții private, este garantat de articolul 8 al Convenției. Însă, pentru a verifica în ce măsură este menținut acest echilibru, în jurisprudența Curții Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului s-au conturat anumite criterii de apreciere, care trebuie avute în vedere de instanțele naționale, inclusiv de către instanța de apel. În prima parte a considerentelor, instanța de apel face referire la o serie de hotărâri ale Curții Europene pentru Drepturile Omului, hotărâri care nu prezintă relevanță pentru justa soluționare a cauzei și devin străine de natura pricinii în condițiile în care nu se raportează printr-un raționament juridic explicit și pertinent la particularitățile speței deduse judecății. Niciuna dintre hotărârile prezentate nu cuprinde suficiente elemente comune cu cauza de față încât să justifice prezentarea acestora în mod exhaustiv în considerente, înlocuind practic raționamentul juridic al instanței de apel care nu a prezentat și argumente pertinente care să conducă la soluția de respingere a apelului. Din perspectiva legislației incidente cu privire la etica jurnalistică, Codul deontologic al profesiei de jurnalist și Rezoluția Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1003/1993, instanța de apel, raportându-se la tehnicile de investigație în materie penală, se abate de la chiar principiile fundamentale, a căror încălcare a fost reclamată prin cererea introductivă de instanță și de la esența acestei cauze, ce ține exclusiv de modalitatea de exercitare a profesiei de jurnalist de către intimați. Instanțele de fond și apel aveau obligația de a aprecia caracterul ilicit al faptelor săvârșite prin prisma analizării modului de îndeplinire de către intimații-pârâți a obligațiilor specifice ce le revin potrivit profesiei lor. A pune un semn de egalitate între rolul presei și rolul organelor de anchetă penală indică faptul că instanța de apel pornește de la o premisă fundamental greșită, și anume că pentru a verifica în ce măsură au fost încălcate drepturile recurentului-reclamant trebuie să reanalizeze în ce măsură a fost corect efectuată cercetarea penală cu privire la accidentul rutier ce a făcut obiectul articolelor publicate. În decizia recurată se face referire la existența unor indicii în legătură cu faptele „imputate" recurentului-reclamant, însă lipsește cu desăvârșire analiza calificată pe care instanța de apel ar fi trebuit să o facă atât cu privire la modalitatea de obținere și prezentare publicului larg a acestora de către intimați, cât și cu privire la atingerile aduse drepturilor recurentului-reclamant. Argumentul instanței de apel, expus în cadrul considerentelor, privind dificultatea dovedirii unor fapte de natura celor imputate recurentului-reclamant, este de asemenea străin de natura cauzei. Recurentul-reclamant nu a susținut că abuzul demersului jurnalistic, și încălcarea drepturilor sale la demnitate, onoare și imagine se întemeiază pe lipsa unor „probe absolute”; astfel cum rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, motivul invocat este cel al nerespectării principiilor și normelor deontologice ale profesiei de jurnalist. În ceea ce privește încălcarea principiului bunei-credințe în exercitarea demersului jurnalistic, instanța de apel reține că, pe de o parte, buna-credință se prezumă - de unde se deduce implicit că recurentul nu a răsturnat această prezumție prin probatoriul administrat, iar pe de altă parte, că baza factuală ar fi fost suficientă pentru publicarea de informații cu caracter cert sau de judecăți de valoare. Ca atare, motivarea instanței de apel poate fi rezumată la următoarele argumente: jurnaliștii nu au urmărit doar denigrarea recurentului-reclamant, demersul lor invocând existența unui interes public („moartea unui om și funcționarea justiției în sens larg”) - omițând a analiza resortul intern care a condus la investigațiile pretins efectuate, precum și relevanța demersului însuși din perspectiva celor 21 de ani scurși de la data evenimentelor relatate; au efectuat cercetări corespunzătoare din perspectiva unei anchete penale - dar nu analizează legalitatea și temeinicia investigațiilor din perspectiva unui demers jurnalistic adus la cunoștința publică într-un cotidian național; au avut la dispoziție o bază factuală suficientă pentru a se justifica utilizarea unor termeni denigratori - fără a se argumenta în ce măsură fiecare dintre aceste elemente factuale prezenta suficientă credibilitate și pertinență; dreptul la replică al recurentului-reclamant a fost publicat - fără a se argumenta în ce măsură momentul și modalitatea publicării acestui drept la replică au îndeplinit exigențele profesionale. Or, atare motivare este vădit lacunară sub aspectul stabilirii finei linii de demarcație între dreptul la demnitate, onoare și imagine a recurentului-reclamant, pe de-o parte, și dreptul la liberă exprimare al intimaților, în calitatea lor de jurnaliști, pe de altă parte. Deși la dosarul cauzei a fost depus, de către intimați, comentariul cititoarei care ar fi condus la demararea investigațiilor jurnalistice iar, din lectura textului, rezultă cu claritate că acest comentariu făcea referire la un accident săvârșit de „nora lui M.L.”, instanța de apel a ales să ignore cu desăvârșire acest aspect, bazându-și întregul raționament pe prezumția de bună-credință și omițând cu desăvârșire să motiveze înlăturarea probelor ce tindeau la răsturna prezumției de bună credință. Dacă raționamentul instanței de apel ar fi analizat și ipoteza expusă de către recurentul-reclamant, respectiv împrejurarea că scopul acestor articole nu a fost unul de interes public, ci dorința autorilor de a sancționa atitudinea pretins „arogantă” a recurentului-reclamant și a tatălui său, s-ar fi avut în vedere și rolul mai puțin nobil al presei, și anume acela de a-și crește numărul de cititori prin publicarea unor articole „senzaționale”, iar legitimitatea demersului jurnalistic ar fi fost mai atent apreciată. Se putea verifica astfel dacă intimații, urmărind chiar conducerea cititorilor către o anumită concluzie, au folosit tehnicile specifice de investigație în scopul obținerii unor elemente probatorii care să le susțină concluzia inițială. Această ipoteză, total ignorată de către instanța de judecată, a fost susținută de materialul probator administrat și a fost invocată și prin motivele de apel, arătându-se că, la momentul publicării primului articol, intimații-pârâți prezentau aprioric concluzia unei anchete jurnalistice care încă nici nu fusese demarată. Primul articol a fost publicat înainte de efectuarea verificărilor impuse de normele legale, pornind de la un interviu cu tatăl victimei, iar publicarea articolelor ulterioare a fost generată exclusiv de interesul manifestat de cititori în urma apariției primului articol. Deși a invocat ca motiv de apel și împrejurarea că instanța de fond a ales să ignore susținerile sale cu privire la nerespectarea de către intimații-pârâți a principiului prezumției de nevinovăție, nici hotărârea recurată nu cuprinde o motivare cu privire la acest aspect. Pentru toate aceste considerente, s-a apreciat că inexistența sau insuficiența motivării cu privire la anumite motive invocate de către reclamant, fac ca hotărârea instanței de apel să fie nelegală din perspectiva art. 304 pct. 7 C.proc.civ. II. Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. A susținut recurentul în argumentarea acestui motiv de recurs că, deși instanța de apel reține în mod corect textele legislative incidente în cauză, raționamentul juridic care a condus la respingerea apelului formulat este bazat pe o greșită aplicare a acestora, în condițiile în care prevederile art. 10 din Convenția europeană nu acoperă informațiile false și nici erorile din neglijență, deci cu atât mai puțin intenția vădită de denigrare. În cuprinsul articolelor menționate, s-a produs defăimarea publică a recurentului, prin prezentarea într-o manieră neconformă cu realitatea, agresivă și vehementă, a modului în care s-a desfășurat acum 21 de ani o anchetă penală, urmărind, sub aparența respectării interesului public de a fi informat și sancționării modalității de îndeplinire a justiției în România, distrugerea imaginii sale și pedepsirea pentru „aroganță". Urmare a unei greșite aplicări a prevederilor normative incidente în cauză, instanța de apel reține legitimitatea anchetei jurnalistice derulate de către intimați și respectarea de către aceștia a obligațiilor care le revin conform deontologiei profesionale, deși au fost încălcare următoarele principii: a) principiul bunei credințe în realizarea demersul jurnalistic Deși, aparent, se poate considera că demersul jurnalistic ar fi fost desfășurat cu bună-credință, intimații urmărind doar prezentarea unui subiect de interes public, sancționarea unor fapte reprobabile și atragerea atenției publice
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.