ÎCCJ, decizie (scj.ro #123215)

Deturnarea libertății de exprimare de la scopul său. Acțiune în răspundere civilă delictuală. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Răspunderea

Index alfabetic : acțiune în răspundere civilă delictuală

- libertatea de exprimare

- dreptul la respectarea vieții private și de familie

NCC, art. 70, art. 72, art. 75, art. 78, art. 252, art. 253, art. 1349 alin. (1)-(2), art. 1357

Constituția României, art. 20, art. 30

Convenția europeană a drepturilor omului, art. 8, art. 10

Din economia prevederilor art. 1349 alin. (1) și (2) din Noul Cod civil rezultă că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane,

cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Astfel, în cazul în care o persoană a deturnat libertatea de exprimare de la scopul său și a acționat cu rea-credință prin aducerea la cunoștința opiniei publice, prin emisiuni TV, numai a unor informații de natură a crea o imagine negativă asupra adversarului său politic, ascunzând informațiile ce ar fi putut contrazice acea imagine și care se puteau obține la fel de ușor ca și cele negative, stăruind în prezentarea unor informații eronate și urmărind doar realizarea unui interes propriu – denigrarea adversarului politic, iar nu o informare corectă și exactă a publicului, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) NCC pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1589 din 10 iunie 2015

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantele M.M.L. și G.S. au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 700.000 lei, la publicarea hotărârii judecătorești și prezentarea publică a scuzelor, invocând dispozițiile art. 1357, art. 72, art. 78, art. 252, art. 253, art. 256 C. civ. din 2009.

Prin sentința civilă nr. 1834 din 16 octombrie 2013 pronunțată în dosarul nr. xx686/3/2012 al Tribunalului București, Secția a IV-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele M.M.L. și G.S., în contradictoriu cu pârâtul Ș.D.C., a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 lei către fiecare dintre reclamante cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul la publicarea, pe cheltuiala sa, a prezentei hotărâri judecătorești, fără a se menționa domiciliul părților litigante, în ziarele X și Y, fiind respins restul pretențiilor formulate de reclamante, ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței a declarat apel pârâtul Ș.D.C.

Prin  decizia civilă nr. 550A din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a răspuns punctual tuturor criticilor apelantului, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care a invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicitând admiterea lui, casarea hotărârii atacate, iar pe fond respingerea în tot  a cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a susținut, în esență, că, în ceea ce privește analiza împrejurărilor și a contextului în care s-au făcut afirmațiile imputate recurentului-pârât, hotărârea cuprinde motive contradictorii. Instanța de apel nu a examinat cauza în întregime, ci a relevat doar o parte din contextul în care afirmațiile imputate au fost făcute, cu consecința pronunțării unei hotărâri nelegale.

Pârâtul a susținut și că hotărârea pronunțată a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 10 din C.E.D.O., art. 30 din Constituția României, art. 1349 C. civ., art. 129 alin. (5) C. proc. civ. și principiul autorității de lucru interpretat. A susținut că instanța de apel s-a limitat la preluarea motivării sentinței pronunțate de judecătorul fondului fără să răspundă unei întrebări esențiale pentru soluționarea cauzei deduse judecății și anume dacă afirmațiile imputate lui Ș.D.C. cu privire la apartenența lui G.V. la structurile securității, anterior anului 1989 au sau nu o bază factuală care să le justifice și să le permită a fi încadrate în limitele libertății de exprimare consacrate de art. 10 din C.E.D.O., precum și de art. 30 din Constituția României. Recurentul a susținut că ceea ce prezintă relevanță în cauza dedusă judecății sunt criteriile care guvernează libertatea discursului politic, al dezbaterii politice în general.

Recurentul a fost nemulțumit și de faptul că instanța de apel a reținut că apelantul-pârât ar fi fost avertizat asupra dubiului informației, fără să menționeze în ce ar fi constat acest avertisment.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, subsumate

dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și găsind că acestea sunt neîntemeiate, a respins recursul pentru următoarele considerente:

Analizând decizia atacată în raport de motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă lesne că el a fost invocat în mod nefondat deoarece hotărârea cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și conține suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii în căile de atac. De altfel, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Acest temei este invocat mai mult formal, pentru că decizia este motivată în fapt și în drept, fiind clară și concisă și nu cuprinde motive contradictorii.

Deși Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, totuși, în jurisprudența sa s-a reținut în mod constant faptul că „Art. 6 par. 1 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument” - Hotărârea

Ruiz Torija contra Spaniei

.

Și practica și doctrina internă, dar chiar și C.E.D.O. sunt unanime în a accepta faptul că, pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților cu care sprijină acest capăt de cerere. Motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă.

În speță, considerentele hotărârii recurate conțin rezultatul unei analize judicioase a motivelor de apel cu care instanța a fost învestită. Întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice ale fiecărei cauze. În cazul acțiunilor în răspundere civilă delictuală, instanțele de judecată au obligația de a motiva îndeplinirea sau neîndeplinirea celor patru condiții necesare pentru angajarea răspunderii, respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăția. Aceste condiții sunt elementele fundamentale susceptibile să influențeze soluția pronunțată de instanță și care trebuie, deci, să se regăsească în considerentele hotărârii. Și ele se găsesc la pag. 30 pct. 4 din decizia atacată.

Recurentul nu susține explicit că instanța de apel ar fi omis să analizeze îndeplinirea celor patru condiții esențiale pentru angajarea răspunderii lor delictuale, în schimb, afirmă doar că instanța nu ar fi analizat o parte din probele și susținerile acestuia. Dar niciuna dintre ele nu este în măsură să influențeze soluția pe fond. În fapt, curtea de apel a răspuns unora dintre ele, iar Înalta Curte, dacă apreciază că este necesar, poate complini motivarea deciziei  pentru a include răspunsul la aceste susțineri ale recurentului, sub rezerva ca ele să acopere probleme de drept.

Înalta Curte de Casație și Justiție a găsit nefondat și motivul de recurs invocat de recurent și prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condițiile în care în cauza de față nu rezultă că instanța de apel a recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Dimpotrivă, instanța de control judiciar a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în speță.

De altfel, acest motiv de recurs este doar o reluare a apărărilor făcute pe fondul cauzei și care exced căii de atac a recursului. Practic, recurentul își exprimă o serie de nemulțumiri în legătură cu modul în care s-au apreciat probele. Apărările recurentului nu pot fi primite întrucât motivarea lor vizează exclusiv probele administrate, mai precis greșeala decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

În consecință, greșita examinare a susținerilor părților cu privire la situația de fapt dedusă judecății ori greșita apreciere a probelor administrate în cauză nu pot constitui motiv de recurs în condițiile în care în speță nu se aplică dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Formal, motivul de recurs invocat de pârât se referă la teza a II-a a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce face inutilă orice analiză  a primei ipoteze, recurentul acceptând că decizia nu este lipsită de temei legal, dar susținând că a fost dată cu încălcarea normelor de drept material și procesual.

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de tribunal și de curtea de apel, nu mai poate fi schimbată în fața instanței de recurs. Criticile recurentului ar trebui să vizeze doar aspecte de nelegalitate.

În speță, instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a reținut în mod corect că sunt incidente dispozițiile Codului civil din 2009 prin raportare la data săvârșirii faptelor imputate și la dispozițiile art. 5 alin. (1) și art. 103 din Legea nr. 71/2011.

Dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) C. civ. din 2009 prevăd că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 75 alin. (1) C. civ. din 2009, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. În continuare, alin. (2) al aceluiași articol stipulează faptul că exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.

Art. 72 alin. (1) C. civ. din 2009 consacră dreptul oricărei persoane la respectarea demnității sale, interzicând orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art. 75, această din urmă dispoziție vizând atingerile permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, respectiv exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Potrivit art. 78 din același cod, persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa.

În conformitate cu art. 1357 alin. (1) C. civ. din 2009, cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să îl repare, iar, potrivit alin. (2), autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Instanța a apreciat în mod corect că sunt întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unui prejudiciu, existența unei fapte ilicite, existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Prin prejudiciu s-a înțeles efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Art. 252 C. civ. din 2009, cu denumirea marginală „Ocrotirea personalității umane”, situat în titlul V intitulat „Apărarea drepturilor nepatrimoniale” al Capitolului I prevede că orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.

Art. 253 alin. (1) C. civil din 2009, incident în cauză potrivit art. 19 din Legea nr. 71/2011, prevede că persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta era iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă. Potrivit alin. (2), prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului, cum sunt: a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare; b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat, potrivit alin. (3).

Art. 253 alin. (4) prevede, de asemenea, dreptul persoanei prejudiciate de a cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul chiar nepatrimonial ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea e imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat și acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei poate fi pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv, potrivit art. 256 C. civ. din 2009.

În speță, reclamantele au solicitat, pe de o parte, o reparație patrimonială pentru prejudiciul moral cauzat, formulând primul capăt de cerere de obligare a pârâtului la plata daunelor morale, iar, pe de altă parte, o acțiune pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat și restabilire a integrității memoriei defunctului prin formularea capetelor doi și trei din cererea de chemare în judecată, constând în publicarea hotărârii judecătorești și prezentarea publică a scuzelor de către pârât.

Altfel spus, reclamantele s-au prevalat atât de un prejudiciu propriu, cât și de vătămarea adusă integrității memoriei defunctului, prin afirmațiile imputate.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituția României, reglementat la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul II – Drepturile și libertățile fundamentale: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”; potrivit alin. (2) „Cenzura de orice fel este interzisă”; potrivit alin. (6) „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

Deși legiuitorul a stabilit limite foarte largi de manifestare a libertății de exprimare, prin instituirea inviolabilității sale, a avut în vedere ca prin aceasta să nu se poată aduce atingere demnității, onoarei, vieții private sau dreptului la propria imagine, afectarea acestora din urmă conducând la răspunderea civilă a persoanei care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute prin textul constituțional.

Se stipulează expres în Constituție că, potrivit dispozițiilor de la Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, Capitolul I – Dispoziții comune a art. 20 alin. (1): „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte.”, respectiv alin. (2) „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cu efecte juridice începând cu data de 20 iunie 1994, România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și Protocoalele sale adiționale, adoptate la nivelul Consiliului Europei.

Potrivit art. 10 din Convenție: „Paragraf 1 - Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. Paragraf 2 - stipulează expres că Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Libertatea de exprimare, apărată de articolul 10, ocupă un loc aparte printre drepturile garantate de Convenție, stând chiar la baza noțiunii de “societate democratică” ce sintetizează sistemul de valori pe care este clădită Convenția. Această importanță cu totul deosebită a articolului 10 a fost subliniată de C.E.D.O. pentru prima dată în cauza

Handyside c. Regatului

Unit

(hotărârea din 7 decembrie 1976), ideea fiind reluată apoi constant în toate cauzele ulterioare.

Astfel, Curtea a afirmat că “libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una dintre condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai “informațiile” sau “ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului de deschidere în absența cărora nu există «societate democratică»”.

Art. 10, paragraf 1, al Convenției vorbește despre libertatea de a primi sau comunica informații, ceea ce denotă dublul aspect sub care trebuie privit acest drept fundamental. Pe de o parte, este vorba despre libertatea oricărei persoane de a difuza în mod liber informații, dar acest drept se corelează în mod natural cu

libertatea de a primi informații

, de care ar trebui să se bucure orice cetățean. Sub rezerva limitelor prevăzute de paragraful 2 al art. 10, această libertate de comunicare a informațiilor trebuie să poată fi exercitată  în mod liber, și, mai cu seamă în ceea ce privește presa, ea nu poate fi supusă niciunei forme de cenzură.

Desigur, așa cum nicio libertate nu este absolută (ea sfârșind acolo unde începe libertatea altuia), pentru a preveni arbitrariul, sunt prevăzute și anumite limite ale exercițiului libertății de exprimare, limite ce decurg din

necesara asumare a unei responsabilități pentru orice activitate care ar avea potențialul de a aduce atingere drepturilor altora

. Depășirea acestor limite poate duce la angajarea răspunderii disciplinare, civile ori chiar penale pentru cel vinovat.

Statele semnatare ale Convenției au nu doar obligația negativă de a nu împiedica în niciun fel exercițiul liber al acestui drept fundamental, dar ele trebuie, totodată, în cadrul obligațiilor pozitive ce le revin, să ia toate măsurile pentru a se asigura de existența efectivă a pluralismului de opinii și idei,

multitudinea de surse acționând ca o garanție a unei informări obiective.

Dispozițiile art. 10 din Convenție apără libertatea de exprimare a opiniilor și ideilor, precum și cea de informare, fără nici o constrângere, prin mijloace tehnice diverse, de la cele tradiționale la cele mai moderne, privind opinii și informații politice, sociale sau economice, expresia artistică și informații cu caracter comercial.

Dreptul garantat de art. 10 nu este însă unul absolut, astfel cum deja s-a arătat. Dincolo de aspectul de principiu, potrivit căruia

libertatea unuia sfârșește acolo unde începe libertatea altuia,

Paragraful 2 permite explicit restrângerea exercitării liberei exprimări în ipoteza în care folosirea ei este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de C.E.D.O. prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor art. 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta. Astfel, Curtea a afirmat că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2: a) să fie prevăzută de lege; b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției și c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea C.E.D.O. din 17 decembrie 2004

Cumpănă și Mazăre c. României

, § 85 și urm.; hotărârea C.E.D.O. din 7 octombrie 2008

Barb c. României

, §. 31 și urm.; hotărârea C.E.D.O. din 28 septembrie 2004

Sabou și Pîrcălab c. României

, § 35 și urm.).

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în primul rând,  ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea C.E.D.O. din 26 aprilie 1979 Cauza

Sunday Times c. Regatului Unit

, § 49).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de paragraful 2 al art. 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde „unei nevoi sociale imperioase”, iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie „pertinente și suficiente”, măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea

Cumpănă și Mazăre c. României

, § 88 – 90).

Cât privește hotărârile pronunțate de C.E.D.O., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că acestea au, dincolo de efectele

inter partes,

și un efect

erga omnes

, consecință a autorității de lucru interpretat de care se bucură, în condițiile în care, potrivit art. 32 din Convenție, misiunea specifică a instanței europene este interpretarea și aplicarea prevederilor acesteia, iar eficacitatea dreptului european al drepturilor omului nu ar putea fi variabilă potrivit calificărilor pe care acestea le-ar primi în sistemele de drept naționale ale statelor contractante, iar jurisprudența Curții constituie un instrument de armonizare a regimurilor juridice naționale ale drepturilor omului ale statelor contractante, prin luarea în considerare a standardului minim de protecție dat de prevederile Convenției.

Instanța de apel a reținut în mod corect că, din analiza jurisprudenței C.E.D.O., rezultă că limitele unei critici admisibile sunt mai ample față de un om politic, vizat în această calitate, decât față de un simplu particular. Spre deosebire de acesta din urmă, omul politic se expune în mod inevitabil și conștient unui control strict al faptelor și afirmațiilor sale atât din partea ziariștilor, cât și a masei cetățenilor. El trebuie, prin urmare, să dea dovadă de o mai mare toleranță” (hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986

Lingens c. Austriei

, § 42).

Atunci când litigiul vizează oameni politici, controlul justificării ingerinței trebuie realizat strict, o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale (

C. V. Tudor c. României

, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006).

C.E.D.O. a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că “existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit”. Astfel, «dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (cauza

Lingens

citată anterior). Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (

Cumpănă și Mazăre c. României

, § 98-101,

Petrina c. României

, § 42,

Ivanciuc c. României

, decizie de inadmisibilitate). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (

Cârlan împotriva României

, §55).

C.E.D.O. a reținut că subiectul dezbaterii referitor la adoptarea unei legislații care să permită dezvăluirea numelor foștilor colaboratori ai Securității, dezbatere mediatizată și urmărită cu atenție de marele public, reprezenta un interes major pentru societatea românească întreagă. Dezbaterea de ordin național privea o temă de interes general și extrem de sensibilă. În contextul politic și istoric român acuzația de a fi fost colaborator al Securității comuniste este una extrem de gravă, ce produce consecințe politice și morale importante asupra persoanei acuzate. Ca atare, colaborarea cu fosta Securitate a fost calificată ca fiind o chestiune de interes public, de relevanță pentru întreaga societate (a se vedea

Petrina

c. României

, §43,

C. V. Tudor c. României

, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006,

Ieremeiov c. României

(nr. 2), §41,

Andreescu c. României

, §90,

Ciuvică c. României

, decizie de inadmisibilitate, §47).

C.E.D.O. a reținut că adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de atingere a reputației sau demnității, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, astfel încât să ofere informații exacte și demne de încredere (

Radio France și alții c. Franței

, §37,

Dalban c. României

, § 49 – 50,

Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei

, § 65 și urm.). Așadar, este necesară verificarea cu diligență a realității faptelor invocate (

Mihaiu c. României

, §67-68).

Buna-credință a persoanei care se manifestă în spațiul public este relevantă pentru a putea distinge în plan subiectiv între intenția de a transmite informații asupra unor chestiuni ce interesează publicul și cea de calomniere, insultare, discreditare a unei persoane. Pentru reținerea bunei-credințe se au în vedere aspecte precum veridicitatea informațiilor, modul în care au fost verificate, implicarea în proces, baza factuală. Maniera dubitativă de prezentare a informațiilor, sau, dimpotrivă caracterul cert conferit acestora a fost valorificat drept criteriu de identificare a bunei-credințe a autorului afirmațiilor într-o serie de cauze (

Andreescu c. României

, §94,

Cumpănă și Mazăre c. României

, §100,

Petrina c. României

, §37,

Ciuvică c. României

, decizie de inadmisibilitate, §54).

C.E.D.O. a operat o distincție între situația în care afirmațiile au fost făcute oral, de pildă în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (

Andreescu c. României

, §95) de aceea în care afirmațiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (

Sipoș c. României

, §32).

Contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (

Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei

, § 62). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește așadar în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

Analiza instanțelor interne trebuie să țină seama de contextul politic în care au fost făcute afirmațiile și de interesul general în joc (

Desjardin c. Franței

, §39,

Cîrlan c. României

, §54).

Relația dintre art. 8 și art. 10 relevă necesitatea ca autoritățile interne să asigure un just echilibru între protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10, pe de o parte, și cea a dreptului la reputație al persoanei care, constituind un element al vieții private, este protejat de art. 8 din Convenție.

Protecția reputației altuia este element al vieții private protejat de art. 8 din Convenție (cauza

Chauvy și alții c. Franței

, § 70) și de aceea în temeiul acestei dispoziții poate fi necesară adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (

Van Hannover c. Germaniei

, § 57,

Petrina c. României

, §35).

C.E.D.O. a considerat că reputația unei persoane reprezintă o parte din identitatea sa personală și fizică, inclusiv în cadrul unei critici în contextul unei dezbateri publice, art. 8 fiind pe deplin aplicabil (Pfeiferi c. Austriei, §35).

Cu această atentă examinare a jurisprudenței instanței europene, în mod corect instanța națională a analizat în ce măsură afirmațiile imputate pârâtului se încadrează în limitele libertății de exprimare, astfel cum își găsește aceasta consacrarea în art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sau, după caz, depășesc aceste limite, intrând în sfera ilicitului civil.

Tocmai în considerarea faptului că litigiul de față vizează doi oameni politici cunoscuți, controlul justificării ingerinței a fost realizat strict, dat fiind că o ingerință în libertatea de exprimare politică poate fi admisă doar în situații excepționale (hotărârea C.E.D.O. din 8 iulie 1986

Lingens c. Austriei

, § 42 alin. (2),

C. V. Tudor c. României

, nr. 1, decizie nr. 6928/04 din 15 iunie 2006).

Raportat la conținutul declarațiilor pârâtului, s-a constatat că acesta a adus la cunoștința opiniei publice, prin emisiuni TV, informații ce se încadrează atât în noțiunea de “fapte”, cât și în aceea de “judecăți de valoare” potrivit dihotomiei rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, în ceea ce privește declarațiile realizate în cadrul emisiunii „X” difuzată la data de 26.06.2012 și la data de 23.08.2012 pe postul de televiziune Y. TV, acestea cuprind un amestec de fapte și judecăți de valoare, în timp ce informația difuzată în cadrul emisiunii „Y” la data de 03.09.2012 de postul de televiziune X., are caracterul unui fapt susceptibil a fi dovedit.

Cu referire la emisiunea „X” din data de 26.06.2012, difuzată pe postul de televiziune Y. TV, s-a constatat că pârâtul a furnizat informații referitoare la reclamanta M.L.M. constând în fapte: „(…) d-na M.M., care și-a schimbat numele, fiica fostului șef de Securitate, șef al Securității Giurgiu, știți că și-a schimbat numele în anii ’90, că n-o chema M. (…)”. Nu mai puțin însă, afirmația potrivit căreia reclamanta și-ar fi schimbat numele ca să nu fie recunoscută drept fiica unui fost general de Securitate, dedusă din interpretarea a contrario a declarației „(…) Dar nu era fiică de general de Securitate, d-le B., nu și-a schimbat numele ca să nu o cunoască lumea (…)” constituie o judecată de valoare.

În cadrul emisiunii „X” din data de 23.08.2012, difuzată de postul de televiziune Y. TV, pârâtul a făcut declarații ce au atât caracterul unor fapte, cât și al unor judecăți de valoare: în prima categorie a fost încadrată afirmația potrivit căreia reclamanta ar fi fost fiica fostului șef al Securității Giurgiu, în timp ce afirmația potrivit căreia  “ (…) eu vin dintr-o familie din ăia care au mers la canal și d-na M. dintr-o familie din ăia care i-au trimis la canal (…)”, are caracterul unei judecăți de valoare.

În fine, afirmația pârâtului din data de 03.09.2012, efectuate în cadrul emisiunii „Y” din data de 03.09.2012, difuzată pe postul de televiziune X., s-a apreciat că are caracterul unui fapt: „(…) și dânsa era fiu de mare securist la Giurgiu, d-na M.M. (…)”.

C.E.D.O. a reținut că dezbaterea referitoare la colaborarea cu organele fostei Securități era un subiect de interes public, de relevanță pentru întreaga societate, conform considerentelor expuse anterior. Desigur, speța de față prezintă o particularitate (în raport cu cauzele

Petrina c. României

,

Ciuvică c. României

,

C. V. Tudor c. României

, nr. 1), constând în aceea că afirmațiile pârâtului referitoare la calitatea de lucrător al Securității nu vizează însăși persoana publică, ci o rudă apropiată a acesteia.

Instanța de fond a constatat că, independent de acest element de diferențiere, declarațiile pârâtului vizau un subiect de interes general. S-a avut în vedere informația potrivit căreia tatăl omului politic ar fi fost lucrător al Securității nu atât privită în mod izolat, cât în contextul special în care omul politic M.L.M. este cunoscut pentru activitatea desfășurată în vederea adoptării unei legislații care să împiedice accesul temporar la unele funcții publice a unor persoane care au activat în vechile structuri (a se vedea adeverința din data de 15.05.2013, fila 86 dosar de fond care atestă că reclamanta M.L.M. este membru cotizant al Societății T. și că aceasta a lucrat la redactarea Legii lustrației, în vederea aducerii la îndeplinire a pct. 8 a Proclamației de la Timișoara).

Instanța de apel, validând hotărârea instanței de fond, a apreciat în mod corect că natura activității desfășurate de reclamanta M.L.M. este cea care conturează circumstanțe cu totul speciale în care pretinsa calitate a tatălui său de general de Securitate este o chestiune ce excede domeniul vieții sale private, situându-se în spațiul public. O atare calitate constituie o temă de interes general nu atât prin ea însăși, cât prin prisma efectelor susceptibile a se produce asupra reputației omului politic căruia i se impută că nu ar fi adus la cunoștință publicului apartenența la structurile Securității al unui membru al familiei. Acest aspect a fost de altfel invocat de reclamanta M.L.M. ca argument în sprijinul tezei referitoare la producerea unui prejudiciu prin afirmațiile imputate. În circumstanțele anterior reținute, pretinsa calitate a tatălui reclamantei de general de Securitate dobândește valențe sociale și morale extrem de sensibile în contextul istoric specific al României, similar colaborării oamenilor politici cu această organizație, fiind un element ce se disociază de sfera pur privată (Cauza

Petrina c. României

, §43). Prin declarațiile imputate se inducea publicului ideea potrivit căreia reclamanta M.L.M. a făcut parte dintr-o familie cu poziții importante în aparatul de represiune comunistă, iar ulterior aceasta s-ar fi erijat în apărător al democrației (Cauza

Petrina împotriva României

, §46).

Ca atare, s-a reținut corect că pretinsa apartenență a tatălui reclamantei M.L.M., om politic, la fostele organe ale Securității este o chestiune ce excede sferei vieții pur private, intrând în sfera vieții publice prin prisma calității reclamantei de om politic.

În ceea ce privește baza factuală a declarațiilor imputate, instanța de apel a constatat în mod corect că, deși pârâtul s-a prevalat de informații preluate din presă, ele nu pot să constituie o bază factuală verosimilă solidă. Iar motivarea instanței este una convingătoare. Pe de o parte, s-a constatat că deși articolele de presă, indicate de pârât drept sursă, cuprind acuzații privind calitatea numitului V.G. de ofițer de Securitate aflat la comanda trupelor de la Casa Poporului, afirmațiile pârâtului au vizat o situație de fapt diferită, și anume calitatea acestuia de șef al Securității Giurgiu. Așadar, informația prezentată de pârât diferă de cea din articolul de presă invocat drept sursă, nefiind produse dovezi în sprijinul situației de fapt invocate de pârât pe parcursul procedurii judiciare de față, deși sarcina probei îi revenea. Probatoriul trebuia să fie, însă, unul permis de lege.

Sub aspect procedural, în mod corect prin încheierea din data de 08.05.2013 s-a respins cererea de emitere a unor adrese către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Arhivele Naționale ale României și Serviciul Român de Informații, teza probatorie indicată fiind aceea de a se comunica dacă G.V. a avut calitatea de ofițer de Securitate, informator al Securității sau dacă a desfășurat vreo formă de poliție politică, întrucât a avut în vedere împrejurarea că apărarea pârâtului s-a întemeiat pe informațiile preluate din presă și că sarcina probei sub acest aspect îi revenea. De asemenea, respingerea cererii menționate se impunea și prin prisma dispozițiilor O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, aprobată prin Legea nr. 293/2008, act normativ care instituie condițiile de acces la informațiile solicitate de către pârât prin nota de probatorii, în speța de față pârâtul neîndeplinind cerințele prevăzute de art. 1, art. 3 din actul normativ menționat. Or, încuviințarea cererii de probatorii formulate de pârât ar fi condus la concluzia de neacceptat de eludare a dispozițiilor legale menționate în precedent care instituie accesul la informațiile solicitate în favoarea anumitor persoane sau în anumite condiții (în același sens este și adresa nr. P1703/13 din 6 iunie 2013 emisă de CNSAS de la fila 110 din dosarul de fond).

Relevant este că în procedura judiciară de față analiza instanței trebuia să se circumscrie verificării

bazei factuale de care a dispus autorul afirmațiilor la momentul efectuării lor,

având importanță nu atât adevărul obiectiv al informațiilor, cât buna-credință a autorului lor.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ignora că afirmațiile pârâtului au survenit la un interval de timp considerabil de la publicarea informațiilor în articolele de presă în discuție (7 ani și 3 luni). Acest aspect este apreciat cu atât mai relevant cu cât imediat după publicarea informațiilor menționate, pe de o parte, reclamanta M.L.M. a exprimat o poziție de dezmințire a acestora, printr-un comunicat de presă emis de Ministerul Justiției care a fost preluat în articole de presă din data de 14.03.2005. De asemenea, în perioada imediat următoare datei apariției în presă a informațiilor în cuprinsul articolelor indicate drept sursă, acestea au făcut obiectul unor investigații de către instituția abilitată, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Statului, finalizate cu concluzia potrivit căreia numitul G.V., vizat de acuzațiile lui E.B., nu este aceeași persoană cu tatăl reclamantei M.L.M.

Așadar, informațiile nereale, publicate în presă cu aproximativ 7 ani în urmă, infirmate în urma efectuării cuvenitelor cercetări, în mod corect nu au fost primite drept bază factuală verosimilă în favoarea autorului afirmațiilor. Subiectul adus în discuție de către pârât viza o chestiune în prealabil tranșată de organele abilitate, pe deplin lămurită și ușor accesibilă prin verificări de minimă diligență.

Pentru aceleași considerente, în mod corect s-a apreciat că nu se poate reține drept bază factuală articolul postat pe pagina de internet http://xyz.blogspot.ro. în cursul lunii iulie 2011.

Înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere contextul în care au fost realizate afirmațiile imputate, modul de verificare a informațiilor, a tuturor circumstanțelor referitoare la perioada de timp în care afirmațiile au fost reiterate, mijlocul de difuzare, tonul de certitudine, lipsa bazei factuale, apreciază că s-a reținut în mod corect de către instanța de apel că se infirmă teza bunei-credințe a pârâtului. Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate ignora că pârâtul a stăruit în prezentarea unor informații eronate bazate pe o simplă coincidență de nume, articolele de presă invocate drept bază factuală constituind un simplu pretext al afirmațiilor efectuate.

Recurentul a deturnat libertatea de exprimare de la scopul său și a acționat cu rea-credință. Din modalitatea de exprimare a afirmațiilor reiese că recurentul nu a dorit o informare corectă și exactă a publicului, ci a urmărit realizarea unui interes propriu – denigrarea unui adversar politic. Pentru a-și atinge obiectivul, recurentul a adus la cunoștința publicului numai informațiile de natură a crea o imagine negativă asupra adversarului, ascunzând informațiile ce ar fi putut contrazice acea imagine și care se puteau obține la fel de ușor ca și cele negative. Această denaturare cu bună-știință a adevărului relevă reaua-credință a recurentului, iar contextul politic mai larg, în care au fost făcute afirmațiile defăimătoare, nu poate duce la exonerarea de răspundere a pârâtului. Afirmațiile pârâtului nu au fost niște ”ușoare atacuri la persoană” (acceptate de jurisprudența C.E.D.O.) și nici nu se poate spune că ele erau ”un rău necesar pentru protejarea obiectivelor unei societăți democratice” pentru a beneficia de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 75 alin. (1) C. civ. din 2009 prevede că nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte; potrivit alin. (2), exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a reținut că afirmațiile pârâtului nu pot beneficia de protecția instituită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci, dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor pozitive impuse de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamante prin cererea de chemare în judecată. Sancționarea faptelor imputate este prevăzută de lege, aceasta îndeplinind exigențele de a fi accesibilă și previzibilă, urmărește unul din scopurile legitime prevăzute de paragraful 2 al art. 10, protecția reputației sau a drepturilor altora, este necesară într-o societate democratică, răspunzând „unei nevoi sociale imperioase”, argumentele reținute de tribunal fiind „pertinente și suficiente”, ingerința „proporțională” cu scopurile legitime urmărite.

În consecință, s-a reținut în mod corect că sunt îndeplinite în cauza de față cerințele răspunderii civile delictuale, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. din 2009.

Astfel, fapta ilicită săvârșită de pârât constând în afirmațiile exprimate în cadrul emisiunilor „X” difuzate pe postul de televiziune Y. TV, din datele de 26.06.2012, 23.08.2012 și în cadrul emisiunii „Y” din data de 03.09.2012 difuzată pe postul de televiziune X. a produs reclamantelor un prejudiciu nepatrimonial, moral, constând, pe de o parte, în consecința negativă asupra reputației reclamantei M.L.M. și în suferința de ordin afectiv produsă deopotrivă acesteia și reclamantei S.G., ca efect al afirmațiilor denigratoare referitoare la V.G., tatăl reclamantei M.L.M. și soțul  reclamantei S.G.

A treia condiție privitoare la existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs a fost și ea demonstrată în instanță, afirmațiile pârâtului cauzând prejudiciul nepatrimonial descris anterior.

De asemenea, s-a constatat îndeplinită cerința vinovăției pârâtului, acesta acționând cu intenția directă, calificată prin scopul denigrării unui adversar politic.

În urma acestui examen al deciziei atacate și constatând că M.L.M. este la adăpost de criticile formulate de către recurent, pentru toate considerentele reținute, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâtul Ș.D.C. împotriva deciziei civile nr. 550A din 19 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, ca nefondat.(…)