ÎCCJ, decizie (scj.ro #175869)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Articole având ca subiect aspecte legate de viața privată. Limitele libertății de exprimare. Criterii de analiză

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspundere civilă

Index alfabetic: libertatea de exprimare

eiață privată

eubiect de interes public

emisiune tv

despăgubiri morale

C.civ., art. 72, art. 73, art. 75, art. 253, art. 1349,

art. 1357, art. 1372, art. 1382

CEDO, art. 8, art. 10

Criteriul notorietății și cel al contribuției pe care un articol publicat o aduce unei dezbateri de interes general sunt două criterii determinante oricărei judecăți menită să pună în balanță protecția vieții private - drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din Convenția europeană - și libertatea de exprimare – ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din aceeași convenție.

În jurisprudența sa, Curtea europeană a decis că numai prin respectarea „îndatoririlor și responsabilităților”ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, mai ales în privința reputației și drepturilor altor persoane și prevenirii difuzării de informații confidențiale, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în înțelesul dat acestei noțiuni în jurisprudența sa. Dacă există un drept al publicului  de a fi informat, „drept esențial într-o societate democratică” și care, în anumite circumstanțe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor aspecte ale vieții private ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre personalități politice, nu se poate spune că publicațiile ce au ca obiect unic satisfacerea curiozității unui anumit public, privitor la detaliile vieții private ale unei persoane, oricare ar fi  notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate.

În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică, fie în virtutea funcție deținute (cazul oamenilor politici, care se află  în centrul atenției și sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acțiunilor proprii ale persoanei în cauză, care alege să-și facă publică viața privată.

Prin urmare, în cadrul acțiunii prin care se reclamă încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată produsă prin publicarea unor materiale prin intermediul site-urilor de internet și care au făcut subiectul unor emisiuni tv, cea dintâi analiză a instanței trebuia să fie cea subordonată utilizării criteriului notorietății și al interesului public/general căruia îi puteau servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV și materialele publicate. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni, de natură să confirme personalitatea publică a părții reclamante sau, cel puțin, o notorietate a acesteia și eventualul interes public al dezbaterii subiectelor de viață privată a acesteia, puteau îndreptăți realizarea în continuare a unei analize de conținut a materialelor incriminate spre a decide dacă, pe baza acestuia se impunea/justifica luarea măsurilor pozitive de limitare a libertății de exprimare.

Așadar, mai înainte de a privi în conținutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj utilizat, existența unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăți de valoare, conținutul favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanța avea de făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de protecție a vieții private aplică reclamantei, în condițiile în care aceasta îl invocă pe cel mai exigent, declarându-se o persoană non publică, cu un statut social și profesional dobândit în condiții obișnuite, diferit de cel al  persoanelor care caută, doresc, urmăresc și intră în mod voit sau măcar acceptă atenția presei mondene. Conjugat acestei analize, instanța era, deopotrivă, ținută să verifice în ce măsură, chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate, se putea justifica dezbaterea în public a unor subiecte care țin exclusiv de viața privată a acesteia  în sensul cel mai restrâns al termenului.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 268 din 10 februarie 2021

I.Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a III a civilă, la data de 28.11.2017, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Societatea B. SA și C.: a) constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viața privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare și mincinoase de către pârâte; b) atragerea răspunderii delictuale a pârâtelor în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata unei sume de 500.000 euro, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusa drepturilor la onoare demnitate, reputație, imagine și viața privată; c)obligarea pârâtelor la publicarea pe cheltuiala lor a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată intr-un ziar de largă circulație, precum și publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul pârâtei persoana juridică; d) obligarea pârâtelor de a înlătura toate articolele, materialele și postările referitoare la reclamantă și soțul său, de pe site-urile sale; e) obligarea pârâtelor ca pe viitor să nu mai pună în spațiul public niciun fel de informații sau imagini ale reclamantei și soțului său; f) interzicerea pârâtei persoana fizică să mai folosească numele de „A”.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72, art.73 , art. 75, art. 253, art.1349, art. 1357, art.1372, art.1382 Cod civil, art. 192, art. 451 Cod procedură civilă, art. 6, art.8 CEDO.

2.Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentința nr. 2154 din 29.11.2018, Tribunalul București-Secția a III a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunțată de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 1796/A din 19.12.2019, Curtea de Apel București-Secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta C., a constatat că reclamantei i-a fost încălcat dreptul la viața privată și dreptul la demnitate, a obligat pârâta C. la plata, către reclamantă, a sumei de 500 lei cu titlu de daune morale și a păstrat celelalte dispoziții ale instanței, de respingere a celorlalte cereri, precum și de respingere a acțiunii în contradictoriu cu pârâta B. SA.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 Cod procedură civilă, reclamanta A., formulând următoarele critici de nelegalitate :

Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor legale privind obligațiile radiodifuzorului, în sensul că a reținut că pârâtele au prezentat niște judecăți de valoare care au la bază anumite fapte concrete, în condițiile în care cele prezentate de pârâte au fost pure invenții, menite să creeze subiecte de presă și să o discrediteze pe reclamantă. În cauză nu este vorba de exagerări permise, nici de judecăți de valoare, ci de scenarii inventate. Susținerile că reclamanta este o materialistă, care a fost trimisă în Africa să pună mâna pe un milionar, căruia apoi i-a întors spatele când se afla în spital, sunt de natură să afecteze dreptul la imagine, fiind

încălcate dispozițiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Curtea europeană a recunoscut în manifestarea libertății de exprimare a ziariștilor o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare doar dacă judecățile lor de valoare au o bază factuală, respectiv se întemeiază pe o stare de fapt cunoscută de publicul larg prin surse de informare. În jurisprudența Curții, chiar și o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este totalmente lipsită de bază factuală și, de asemenea, judecățile de valoare nu trebuie să se bazeze pe fapte inexacte.

Reclamanta afirmă că, în prezenta cauză, nu există o minimă bază factuală cât privește afirmațiile relative la căsătoria sa, la relația de interes cu defunctul soț sau la abandonarea acestuia pe patul de spital. Aceasta acceptă că poate fi catalogată ca exagerare a presei formula „bomba sexy”, dar consideră că nu pot fi la fel calificate acuzațiile de căsătorie din interes ori de abandonare a muribundului. Afirmă că acestea nu pot constitui judecăți de valoare, ci doar acuzații lipsite de o bază factuală, menite să o discrediteze.

Consideră, de asemenea, prejudiciabilă afirmația mincinoasă că soțul său era un drogat, după cum nici ea nu este bombă sexy, văduva sau frumoasa blondă care s-a afișat cu diverși bărbați, femeie care a venit pentru bani, care a tăiat și spânzurat, ci o este o persoană realizată profesional, cu statut social diferit de nivelul emisiunilor și articolelor prezentate. De aceea, în prezența acestor acuzații și în lumina art. 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, pârâta persoană juridică era datoare să solicite dovezi că reclamanta s-ar fi căsătorit din interes ori că și-a abandonat soțul pe patul de moarte.

În plus, potrivit art. 32 din aceeași reglementare, nu orice interes al publicului trebuie satisfăcut, iar simpla invocare a dreptului la informare nu poate justifica încălcarea dreptului la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private.

Instanța de apel a procedat la o greșită aplicare a dispozițiilor privind respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private, respectiv dispozițiile art. 71, 72, 73, 74 literele d) și f), art. 252 Cod civil, nesancționând acuzațiile grave la adresa reclamantei și a soțului, întinarea memoriei acestuia, acuzat de vicii grave ilegale, de comportament imoral, prezentarea reclamantei ca o persoană imorală care a urmărit doar obținerea banilor soțului.

Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind dreptul la viața privată și libertatea de exprimare. Referitor la materialele în care se fac publice informații legate de comportamentul recurentei în viața privată și de familie, nu există temei legal pentru a se considera că a existat un interes public în difuzarea acestora. Instanța de apel, deși analizează dispozițiile legale menționate din perspectiva faptului că recurenta nu este o persoană publică, trece peste jurisprudența CEDO care reține în mod expres că notorietatea trebuie să fie relevantă, dar și peste faptul că informațiile furnizate nu se circumscriu unui interes public legitim, ci unei simple curiozități specifice unui public avid de senzațional. De asemenea, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că dreptul la liberă exprimare a fost exercitat excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe.

Invocând jurisprudența CEDO din cauze precum

Axel Springer AG împotriva Germaniei

sau

von Hannover împotriva Germaniei (2004),

reclamanta a criticat neutilizarea criteriului notorietății și al contribuției la o dezbatere de interes general a informațiilor și emisiunilor difuzate de pârâta persoană juridică, în analiza instanței de apel asupra libertății de exprimare a acesteia/protejarea drepturilor atașate persoanei (dreptul la demnitate, dreptul la viață privată, la onoare), ea afirmând că nu este o persoană publică, după cum nici emisiunile și materialele difuzate de pârâtă nu dezbăteau subiecte relevante din punct de vedere al interesului general. Cel mult, în jurisprudența Curții europene se admite că poate fi considerată o contribuție la dezbaterea de interes general informația legată de viața privată a unei persoane publice, dar doar în circumstanțe speciale, în măsura în care se întrevede o legătură între viața privată și interesul general al societății (cauza

von Hannover împotriva Germaniei)

și cu condiția de a nu se aduce atingere demnității umane.

Când, însă informațiile furnizate constituie doar afirmații cu caracter personal sau intim, când se raportează exclusiv la detalii din viața privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității publicului în această privință, fără nicio legătură cu interesul general legitim, restrângerea libertății de informare apare ca fiind justificată, chiar dacă persoanele se bucură de o anume notrietate.

În jurisprudența CEDO, cele două criterii sunt aplicate simultan (cel al notorietății și al contribuției subiectului la o dezbatere de inters general), acceptându-se că și în cazul unei notorietăți necontestate a persoanei vizate, dreptul la viață privată nu trebuie expus, sub pretextul exercitării dreptului la liberă exprimare.

Reclamanta afirmă că, deși a invocat în fața instanței de apel faptul că nu există interesul legitim al publicului (cum a fost el explicat în jurisprudența CEDO) de a afla cu cine își petrece ea timpul după moartea soțului pe patul de spital, viciile acestuia, aceasta pare că a acceptat contrariul, în pofida faptului că reclamanta nu a pus niciodată informații în spațiul public despre viața intimă, nu a prezentat condițiile în care și-a cunoscut soțul, nu a prezentat absolut nimic privitor la starea lui de sănătate. Așadar, este îndreptățită concluzia că, în absența existenței unui interes public legitim pentru toate informațiile care țin de viața sa privată, a existat o încălcare a dreptului garantat de art. 8 din CEDO.

Instanța de apel nu a analizat în mod corect dispozițiile legale privind obligația presei de a acționa cu bună-credință și de a proteja reputația subiectului de presă, limitările impuse de legiuitor sau noțiune de interes public.

În esență, subsumat acestei critici, recurenta a reamintit considerațiile teoretice și generale desprinse din jurisprudența CEDO, prezentate și în susținerea precedentelor sale motive de nelegalitate a deciziei atacate, reafirmând că soluția instanței de apel contravine dispozițiilor art. 32 și 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, Codul de deontologie jurnalistică, respectiv deciziei nr. 33/2017 a Curții Constituționale, sub aspectul reținerilor în privința nedovedirii prejudiciului (jurisdicția constituțională reținând că, pe tărâmul art. 1357 Cod civil, cel vinovat de săvârșirea faptei ilicite este ținut să răspundă pentru culpa cea mai ușoară). Prin urmare, încălcările nu necesită atingerera unui anume nivel de gravitate pentru angajarea răspunderii.

Cuantumul despăgubirilor acordate este nejustificat în raport cu prejudiciul și suferința produse, care trebuie privite prin raportare la particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, la caracterul și importanța valorilor lezate, existența prejudiciului fiind circumscrisă aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.

Solicită să fie avute în vedere împrejurări precum faptul că reclamanta este o persoană respectată la nivelul comunității, gravitatea deosebită a afirmațiilor făcute, rezonanța acestora în mass-media,  suferințele efective îndurate, inclusiv când a fost nevoită să explice cunoscuților motivele pentru care era prezentată într-un mod atât de degradant.

5.

Apărările formulate în cauză

Recursul a fost comunicat intimatelor la datele de 17.07.2020 (Societatea B. SA), respectiv 21.07.2020 (C.).

La data de 10.08.2020, intimata-pârâtă SC B.SA, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că primele trei puncte din cele 5 deduse judecății prin intermediul memoriului de recurs fac referiri generale, de principiu, la jurisprudența CEDO, care a fost avută în vedere și aplicată în mod corect de către instanțele anterioare. În acest sens, se învederează că recurenta nu precizează dacă și în ce modalitate această practică ar fi fost greșit interpretată sau aplicată, ci se limitează la a repeta și cita diverse pasaje din practica europeană în materia dreptului la liberă exprimare. Astfel, deși recurenta invocă un număr de cinci critici de nelegalitate, în realitate, aceasta dezvoltă, în cadrul recursului, motive de netemeinicie ale deciziei atacate, fiind nemulțumită de modul în care instanța de apel a argumentat soluția prin raportare la temeiurile de drept invocate de părți, la practica CEDO și la probatoriul administrat.

În ce privește emisiunile difuzate pe postul de televiziune X., în mod corect instanțele anterioare au analizat conținutul acestora și au aplicat normele de drept material incidente, raportându-se la elementele esențiale ale cauzei, respectiv faptul că recurenta nu a fost identificată în mod direct în cadrul emisiunilor, informațiile difuzate proveneau de la persoana invitată în platou (intimata C.), având strict legătură cu viața privată a acesteia, limbajul folosit nu a fost unul vulgar sau indecent, nu au fost contestate anumite elemente factuale din emisiune, moderatorul nu a comentat numai informațiile provenite de la o terță sursă, fără să aducă completări de vreun fel acestora.

Referitor la articolele publicate pe internet, imaginile respective au fost preluate din spațiul public, unde însăși reclamanta le-a postat.

Referitor la presupusa nesocotire a deciziei nr. 33/2017 a Curții Constituționale, aceasta privește o chestiune legată de art. 226 alin. 1 Cod penal, iar nu o chestiune de drept privind formele vinovăției și răspunderea civilă delictuală.

Referitor la critica privind cuantumul daunelor morale, aceasta nu poate fi supusă recursului, reprezentând o chestiune de netemeinicie ce implică administrarea de probatorii, iar nu stabilirea modalității de aplicare sau interpretare a legii.

II.Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază caracterul fondat al acestuia, potrivit celor ce urmează:

Prealabil analizei, se impune observația că, în majoritatea lor, criticile de nelegalitate împotriva hotărârii din apel au vizat soluția dată cererii de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei-persoană juridică, în timp ce soluția adoptată în privința pretențiilor ce au vizat-o pe pârâta – persoană fizică (C.), care a fost una favorabilă în urma judecății din apel, a fost contestată doar sub aspectul cuantumului redus al despăgubirilor acordate. Pe cale de consecință, de aceeași manieră se vor reflecta și efectele hotărârii din recurs în ceea ce privește decizia supusă controlului judiciar.

Înalta Curte reține că, prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta a urmărit angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor chemate în judecată, acuzând încălcări ale drepturilor sale persoanele nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viața privată, produse prin faptele acestora de publicare prin intermediul site-urilor de internet ale pârâtei persoană juridică ori de găzduire a unor emisiuni la care a fost invitată pârâta persoană fizică, a unor materiale având toate ca temă subiecte din viața privată a reclamantei, ce au fost prezentate/discutate într-o manieră considerată de aceasta ca denigratoare, defăimătoare, ironică, batjocoritoare și chiar mincinoasă, la  adresa sa și a defunctului său soț.

Prin urmare, cauza a pus în discuție libertatea de exprimare a pârâtelor – ca drept ale cărui existență și exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului– și eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalți, în speță a dreptului reclamantei la respectarea vieții private, în componența căruia se regăsește și dreptul la reputație, drept garantat și apărat pe tărâmul art. 8 din aceeași convenție.

Deși a admis că toate „relatările” indicate de reclamantă au privit exclusiv aspecte care țin de viața privată a acesteia, prima instanță a respins acțiunea, concluzionând asupra neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale. În esență,  tribunalul și-a argumentat soluția pe necontestarea de către reclamantă a faptelor obiective relatate, pe conținutul materialelor ce a inclus, în mare, judecățile de valoare ale invitatei emisiunii, C., fără să presupună utilizarea unui limbaj vulgar sau indecent, luând în considerare doza de exagerare permisă, specifică articolelor din lumea presei, respectiv, absența unui impact major asupra publicului, dată fiind publicarea articolelor pe site-uri de internet ori difuzarea informațiilor la o televiziune cu profil specific presei mondene (TV X.).

În controlul judiciar asupra hotărârii de primă instanță, curtea de apel a confirmat soluția acesteia cât privește pretențiile îndreptate împotriva pârâtei-persoană juridică, în esență, cu o argumentare identică, axată pe limbajul utilizat  (apreciat ca fiind circumscris dozei de exagerare specifică articolelor de presă), pe conținutul concretizat în judecăți de valoare, pe caracterul public al fotografiilor utilizate, pe existența unei baze factuale.

Deși considerentele instanței de apel au fost însoțite de trimiteri consistente la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului conturată în aplicarea concretă a dispozițiilor art. 10 și 8 din Convenție și deși reține că apelanta criticase inclusiv o greșită aplicare de către tribunal a jurisprudenței instanței de contencios european la cazul dedus judecății, se constată că lipsește cu totul din analiza instanței de apel (ca, de altfel, și din aceea  a primei instanțe), utilizarea celor două criterii determinante oricărei judecăți menită să pună în balanță protecția vieții private și libertatea de exprimare, respectiv criteriul notorietății și cel al contribuției pe care un articol publicat o aduce unei dezbateri de interes general.

În jurisprudența sa, Curtea europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv

un ziarist

, exercită libertatea de expresie, își asumă „

îndatoriri și responsabilități

” a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat; de asemenea, a subliniat că „îndatoririle și responsabilitățile inerente” exercițiului libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție impun jurnaliștilor ca în relatările pe care ei le fac privitoare

la problemele de interes general

, să acționeze cu bună-credință, așa încât să furnizeze informații exacte și demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Într-o formulă sintetică, Curtea a decis că numai prin respectarea „

îndatoririlor și responsabilităților”

ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, mai ales în privința

reputației și drepturilor altor persoane

și prevenirii difuzării de informații confidențiale, având misiunea de a comunica

numai informații de interes public

, în înțelesul dat acestei noțiuni în jurisprudența sa (Tammer c. Estonia, 2001). Dacă există un drept al publicului  de a fi informat, „drept esențial într-o societate democratică” și care, în anumite circumstanțe particulare, poate să poarte (chiar) asupra unor aspecte ale vieții private ale unor persoane publice, în special atunci când e vorba despre personalități politice (Edition Plon c. France, 2004), nu se poate spune că publicațiile ce au ca obiect unic satisfacerea curiozității unui anumit public, privitor la detaliile vieții private ale unei persoane, oricare ar fi  notorietatea acesteia, contribuie în vreun fel la dezbaterea de probleme de interes general pentru societate (Company y Diez de Revenga et Lopez G. Perona c. Spania, 2000).

În egală măsură, Curtea europeană a statuat în mod constant că întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă în măsura în care individul pune în contact viața sa privată cu viața publică, fie în virtutea funcție deținute (cazul oamenilor politici, care se află  în centrul atenției și sub controlul opiniei publice), fie în virtutea acțiunilor proprii ale persoanei în cauză, care alege să-și facă publică viața privată.

Cu referire la judecata înfăptuită de curtea de apel, Înalta Curte mai reține că în calea de atac promovată împotriva hotărârii de primă instanță, reclamanta a contestat pretinsa bază factuală a materialelor scrise și televizate supuse analizei (cu referire la acuzațiile de căsătorie din interes, abandonarea muribundului, acuzațiile de consum de substanțe interzise de către soțul decedat), susținând că este vorba despre invenții, minciuni, scenarii inventate, menite să  o discrediteze și să creeze audiență, care ar fi impus furnizarea de dovezi adecvate, aceasta subliniind că activitatea nelegală a pârâtelor nu este justificată absolut prin nimic, de vreme ce ea nu este o persoană publică.

În apărările sale din apel, pârâta SC B. SA, a susținut (prin întâmpinarea formulată), că reclamanta ar fi intrat în atenția publicului larg prin mediatizarea relației sale cu D., soțul decedat, care ar fi oferit detalii despre ea și fotografii ale sale unor publicații mondene. De asemenea, a invocat faptul că reclamanta se folosește în scopuri comerciale de imaginea sa, adresându-se publicului larg prin intermediul rețelelor de socializare, unde încarcă fotografii care o înfățișează.

Prin urmare, chemată fiind să dezlege cazul dedus judecății, prin punerea în balanță a celor două valori egal ocrotite prin Convenție, cea dintâi analiză a instanței de apel trebuia să fie cea subordonată utilizării criteriului notorietății și al interesului public/general căruia îi puteau servi sau nu subiectele abordate prin emisiunile TV și materialele publicate, indicate prin acțiunea reclamantei. Doar un răspuns pozitiv la aceste chestiuni – puse în discuție în confruntările scrise ale părților litigante – de natură să confirme personalitatea publică a reclamantei sau, cel puțin, o notorietate a acesteia și eventualul interes public al dezbaterii subiectelor de viață privată a acesteia, puteau îndreptăți realizarea în continuare a unei analize de conținut a materialelor incriminate, singura de altfel ce a fost realizată de ambele instanțe de fond, spre a decide dacă, pe baza acestuia (a conținutului în sine) se impunea/justifica luarea măsurilor pozitive de limitare a libertății de exprimare a pârâtelor prin impunerea sancțiunilor solicitate prin cererea dedusă judecății.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât, se înțelege, concluzia primei instanțe, în sensul că subiectele din materialele incriminate au privit exclusiv viața privată a reclamantei, nu a fost nici contestată în calea de atac a apelului și nici infirmată ori contrazisă în vreun fel de instanța de control judiciar.

Așadar, mai înainte de a privi în conținutul comunicării, spre a examina tipul de limbaj utilizat, existența unei baze factuale ori, dimpotrivă, a unor judecăți de valoare, conținutul favorabil/defavorabil al comentariilor făcute, necesitatea furnizării de probe, instanța avea de făcut o primă determinare absolut indispensabilă oricărei analize ulterioare: ce grad de protecție a vieții private aplică reclamantei, observând că aceasta  îl invocă pe cel mai exigent, declarându-se o persoană non publică, cu un statut social și profesional dobândit în condiții obișnuite (arhitect), diferit de cel al  persoanelor care caută, doresc, urmăresc și intră în mod voit sau măcar acceptă atenția presei mondene. Asupra  acestor aspecte și pe baza evaluării probatoriilor, instanța de apel avea a se pronunța luând în considerare susținerile reclamantei, dar, deopotrivă, și apărările pârâtelor.

Conjugat acestei analize, instanța de apel era, deopotrivă, ținută să verifice în ce măsură, chiar fiind vorba de o persoană cu o relativă notorietate (dacă stabilea o asemenea concluzie), ajunsă în atenția publicului prin furnizarea de date, informații, imagini cu contribuția soțului defunct, se putea justifica dezbaterea în public a unor subiecte care țin exclusiv de viața privată a acesteia (potrivit statuării neschimbate a tribunalului) în sensul cel mai restrâns al termenului, cum sunt cele legate de resorturile interne și condițiile realizării căsătoriei reclamantei cu soțul, în prezent decedat, neîngrijirea acestuia pe durata bolii, petrecerea timpului liber de către reclamantă ulterior decesului soțului, gestionarea problemei rămășițelor pământești ale defunctului, raporturile reclamantei cu familia acestuia.  Tot astfel, avea a determina în ce măsură nivelul de informații privitoare la reclamantă și fotografiile ce o înfățișau, furnizate de soțul său legitimau o dezbatere publică asupra unor subiecte cu grad ridicat de intruziune în sfera vieții private a acesteia.

Doar la nivel declarativ evocă instanța de apel criteriul desprins din jurisprudența CEDO al necesității observării calității persoanei lezate, după cum aceasta constituie om politic sau o persoană particulară întrucât, în substanță, utilizarea acestui criteriu a fost cu totul  omisă în soluționarea prezentei cauze. Mai mult însă, se observă că instanța de apel nu corelează jurisprudența CEDO citată, cu informațiile și datele proprii speței care, în reținerea neinfirmată a primei instanțe, supune atenției o serie de materiale scrise și TV care au vizat exclusiv zona vieții  private a reclamantei, în înțelesul cel mai restrâns al termenului. Este cazul jurisprudenței CEDO din cauzele având la bază reportaje tip conversații, invocată de instanța de apel în susținerea ideii că orice restrângere a libertății de expresie a jurnalistului are valoarea unui „

obstacol serios la contribuția presei la discutarea problemelor de interes general”

sau că „

ar afecta în mod grav contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui avută în vedere decât dacă există motive deosebit de puternice pentru a proceda astfel”.

Or, prin niciun considerent al aceleiași hotărâri a instanței de apel nu se arată cum chestiuni de viață privată, în sensul cel mai restrâns al termenului, de felul celor evocate prin cele menționate anterior, au fost ridicate la nivelul „

problemelor de interes general

” ori a „

chestiunilor de interes public

”, cât să justifice discutarea lor în cadrul unor emisiuni TV ori să facă obiectul unor materiale publicate pe site-uri internet ale societății pârâte și, de asemenea, cât să permită rezolvarea speței pe baza jurisprudenței CEDO din cauze dedicate apărării libertății de exprimare a jurnalistului care abordează subiecte de interes general.

Sunt, de aceea, îndreptățite criticile reclamantei care a pretins o greșită aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor legale privind dreptul la viață privată și la libertatea de exprimare, arătând că prin neutilizarea criteriului notorietății și al contribuției subiectului la o dezbatere de interes general, ca și a întregii jurisprudențe CEDO conturată în descrierea acestora, nu s-a stabilit în cauză existența unui interes public legitim pentru expunerea publică a informațiilor legate de viața sa privată.

Deși, reclamanta a invocat lipsa interesului legitim al publicului de a cunoaște aspecte din cele mai intime ale vieții sale private (cum ar fi cele legate de petrecerea timpului liber după decesul soțului, abandonarea muribundului pe patul de spital, gestionarea  chestiunii rămășițelor umane ale acestuia, etc.), se înțelege că instanța de apel a considerat toate aceste subiecte ca fiind de interes public, deși lipsește orice analiză care să-i justifice o atare abordare.

Faptul că fotografiile care au însoțit unele din articolele scrise erau deja accesibile publicului prin încărcarea lor pe site-urile de socializare deținute de reclamantă, se înțelege că a fost valorificat de instanța de apel ca argument de nesancționare a pârâtei persoane juridică pentru pretinsa lipsă  a acordului părții în redarea de imagini care o înfățișează, iar nu văzut ca temei de legitimare a dreptului oricărei persoane de a da publicității ori de a discuta liber aspecte de viață privată ale celor care procedează precum reclamanta, un curent, de altfel, destul de răspândit la nivelul societății actuale.

Reținând că, în contextul problematicii cauzei și a apărărilor formulate de pârâta SC B. SA pe acest aspect, instanța de apel era ținută să răspundă inclusiv acestei probleme – în ce măsură practica încărcării de fotografii pe site-urile proprii de socializare ale unei persoane determinate legitimează interesul public în discutarea problemelor de viață intimă, privată, ale acesteia de către „ceilalți” – Înalta Curte  remarcă faptul că rezolvarea punctuală a chestiunii legată de redarea imaginilor ce o înfățișează pe reclamantă nu suplinește analiza de care era ținută instanța de apel în raport de criteriile reținute ca fiind omise, dar absolut necesare soluționării cauzei.

Cum utilizarea acestora în examinarea cauzei direct în recurs ar presupune, pe de o parte, evaluarea circumstanțelor de fapt ale cauzei (iar o atare activitate este incompatibilă cu structura recursului, a cărui judecată este subordonată exclusiv chestiunilor de legalitate), iar pe de altă parte, statuarea asupra unora din elementele/problemele litigiului pentru prima și ultima oară în această etapă a litigiului, Înalta Curte apreciază că, găsind pentru acest motiv recursul reclamantei ca fiind întemeiat, se impune, în temeiul art. 497 prima teză coroborat cu art. 488 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., admiterea acestuia și casarea deciziei atacate.

Soluția casării va fi una parțială, relativă exclusiv la rezolvarea dată pretențiilor din cererea reclamantei îndreptată împotriva pârâtei persoană juridică (cererea de despăgubiri și cererea de măsuri complementare, regăsite la punctele 3-5 ale cererii de chemare în judecată) împotriva căreia au și fost susținute, de altfel, criticile de recurs găsite ca fiind întemeiate, observându-se că în urma judecății înfăptuite în apel, cererea îndreptată împotriva pârâtei persoană fizică a fost admisă, aceasta parte a hotărârii fiind criticată în recurs exclusiv cât privește întinderea despăgubirilor acordate. De asemenea, se impune precizarea că prezenta soluție de casare parțială nu privește nici solicitarea relativă la interzicerea pârâtei persoană fizică de a mai folosi în viitor numele de A., capăt de cerere al acțiunii ce a fost rezolvat de instanțele de fond în sensul respingerii sale și a cărui soluție a intrat în puterea lucrului judecat prin necontestarea sa de către reclamantă în calea de atac a recursului.

Examinarea celorlalte critici din recursul reclamantei vizând aceeași soluție de respingere a cererii îndreptată împotriva pârâtei SC B. SA – prin care s-a invocat greșita aplicare a dispozițiilor legale privind obligațiile radiodifuzorului (judecata de valoare, exagerările permise presei, buna-credință cu care trebuie să acționeze presa) ori a nesocotirii dispozițiilor din legi speciale aplicabile acestuia – art. 32 și 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare al audiovizualului – nu se mai impune la acest moment, dovedindu-se prin cele arătate anterior că acestea se raportează la o soluție incompletă a instanțelor de fond, căreia îi lipsește un element de analiză fundamental și care, eventual, poate fi de natură să conducă inclusiv la o schimbare a concluziei instanței asupra cauzei în ansamblu.

Cât privește critica de apreciere eronată asupra cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantei în soluționarea pretențiilor ce au fost îndreptate împotriva pârâtei C., Înalta Curte reține, așa cum a arătat și intimata SC B .SA prin întâmpinarea formulată, că aceasta nu poate fi supusă recursului deoarece examinarea sa ar presupune evaluarea tuturor circumstanțelor factuale în raport de care instanța de apel a procedat la evaluarea prejudiciului a cărui reparare a asigurat-o prin soluția sa, iar o atare activitate este incompatibilă judecății în recurs din aceleași rațiuni menționate în precedent.

În concluzie și în raport de precizările realizate anterior, subsecvent admiterii recursului reclamantei și casării în parte a hotărârii din apel, au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei, respectiv cele prin care s-a dat o rezolvare pretențiilor reclamantei îndreptate împotriva pârâtei C.