ÎCCJ, decizie (scj.ro #219233)

Pretențiile deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă la data de 02.10.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. solicitând: să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite de către pârâți prin săvârșirea faptelor prevăzute de art. 74 lit. f) C.civ.; atragerea răspunderii delictuale a pârâților, în sensul obligării acestora la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului, prin plata în solidar a sumei de 250.000 lei, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare demnitate, reputație și viața privată; obligarea pârâților la publicarea, pe cheltuiala lor, a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată, într-un ziar de largă circulație, publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul www(...)ro ; obligarea pârâților de a înlătura toate articolele, materialele si postările referitoare la reclamant din spațiul public. La data de 17.10.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că inițial a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru articolul din data de 24.09.2019, însă a constatat că pe site-ul www(...)ro a apărut un articol (autorul fiind B.) intitulat „Celebrul jurat de la X., acuzat de violențe, consum de alcool și…” a promis în fața mea că va merge la dezintoxicare, dar a plecat cu amanta!”. Având în vedere că în data de 07.10.2019 s-a constatat că pe site-ul www(...)ro a apărut un articol intitulat „Juratul de la (...) a divorțat în secret!!!”, reclamantul a arătat că înțelege să își modifice acțiunea, în sensul că include în obiectul judecății și articolul mai sus menționat. La data de 29.11.2019, reclamantul a depus la dosar precizări prin care a menționat numele și prenumele pârâților, având în vedere modificările cererii de chemare în judecată, respectiv pârâții B., D. și C. La data de 14.11.2019, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să modifice acțiunea inițială formulată și modificată, prin care a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților pentru articolele din data de 24.09.2019 și 07.10.2019, arătând că a constatat o nouă faptă delictuală săvârșită de aceiași pârâți în data de 31.10.2019.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 560 din 21.04.2021, Tribunalul București Secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. și D., sens în care a respins acțiunea formulată și modificată de reclamantul A. în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B.; a admis în parte acțiunea formulată și modificată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 25.000 lei, reprezentând daune morale; a fost obligat pârâtul să publice, pe propria cheltuială, dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulație, precum și pe site-ul www(...)ro și a respins în rest acțiunea modificată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva sentinței civile nr. 560/2021, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, s-a declarat apel de către pârâtul B., prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. Prin decizia civilă nr. 415A din 13.03.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelantul-pârât B., a fost schimbată în parte sentința civilă apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 15.000 lei, cu titlu de daune morale.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 30.05.2023, a declarat recurs pârâtul B., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. După prezentarea situației de fapt ce a generat litigiul dedus judecății, a arătat că în mod greșit instanța de apel a considerat ca fiind întrunite condițiile reglementate de art. 1357 C.civ. Consideră că nu a fost săvârșită nicio faptă prejudiciabilă, în condițiile în care informațiile publicate prezentau o doză însemnată de aparență de veridicitate și nu au fost trucate, intimatul-reclamant se încadrează în categoria persoanelor publice, articolele nu au afectat viața familială, reputația, onorabilitatea sau poziția profesională a intimatului reclamant. Apreciază că instanța de apel nu a analizat raportul dintre criteriile relevante privind punerea în balanță a drepturilor prevăzute de art. 8 din CEDO și art. 10 CEDO, iar toate articolele incriminate contribuie la o dezbatere de interes general, contrar celor reținute de instanțele de fond. În cadrul interesului general și a libertății de exprimare sunt incluse și materialele de divertisment, alte creații literare sau artistice, acestea având aptitudinea de a conduce la o dezbatere de interes general. În practica convențională s-a precizat că sunt apărate și protejate de art. 10 nu doar afirmații incluse în cadrul unor dezbateri politice sau de altă natură publică, ci și discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general sau chiar numai un segment al acesteia. Solicită să se constate că deși articolele urmăresc aspecte ce ar putea ține de viața privată a intimatului-reclamant persoană publică, aceste aspecte prezintă un mare interes general, iar jurnalistul are atât dreptul, cât și obligația de a informa publicul privind problemele de interes general. Este imposibil de susținut că violența în familie, abuzul fizic și emoțional asupra unei persoane de sex feminin sau consumul de droguri nu ar reprezenta subiecte de interes general. Referitor la calitatea de persoană publică și notorietatea de care se bucură intimatul-reclamant solicită a se constata că acesta este un bucătar celebru, o vedetă de televiziune și a avut numeroase apariții publice, inclusiv calitatea de jurat în cadrul unei cunoscute emisiuni culinare. Tocmai domeniul divertismentului îl poziționează în categoria persoanelor publice, bucurându-se de un grad de notorietate mai ridicat decât cel al persoanelor ce activează în alte domenii de activitate. Arată că activitatea profesională a intimatului-reclamant nu este determinată de tipul de expunere publică, dar în discuție nici nu a fost felul activității profesionale, așadar nu s-a pus în discuție capacitatea profesională a acestuia, ci doar s-au relatat, în scris, susținerile fostei sale soții, precum și cele ale unui martor, regăsibile în dosarul de divorț. Un alt criteriu statuat de practica CEDO este cel al comportamentului anterior al persoanelor ce fac obiectul unor informații. Libertatea jurnalistică acoperă și posibile recurgeri la exagerări sau chiar provocări, iar în analiza litigiilor trebuie avută în vedere și notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului. De asemenea, arată că s-a statuat în sensul că persoanele publice trebuie să accepte ingerințe în viața lor privată, sens în care s-a stabilit că lipsa consimțământului unei persoane publice de a publica informații privind viața privată nu poate conduce în mod automat la constatarea unui comportament ilegal. Solicită să se constate că intimatul-reclamant nu contestă veridicitatea pozelor și a informațiilor din articole, ceea ce poate reprezenta dovada faptului că acesta se arată deranjat doar de apariția lor în public, precum și de limbajul folosit în articol. Ultimul criteriu convențional ce trebuie analizat este reprezentat de conținutul, forma și consecințele publicării. Arată că articolele au fost publicate pe site-ul (...).ro, fiind accesibile publicului, iar modul în care a fost conturată imaginea reclamantului nu depășește o ingerință normală în viața unei persoane, contrar celor reținute la fond, și nici nu s-a produs niciun atac asupra reputației intimatului. De asemenea, dreptul al libera exprimare protejează nu numai substanța ideilor și informațiilor transmise, ci și forma în care sunt transmise. Având în vedere criteriile enunțate și impuse de jurisprudența CEDO, solicită să se aprecieze că viața privată a reclamantului și drepturile personale nepatrimoniale invocate nu au fost vătămate prin acțiunea de publicare a articolelor incriminate. Arată că, în ceea ce privește chestiunea vinovăției, aceasta nu există în niciuna dintre cele două forme posibile, intenție sau culpă, iar dispozițiile art. 10 CEDO protejează nu numai informațiile sau ideile primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul, un anumit segment al populației sau o anumită persoană. Valorile înglobate în conceptul de bună-credință se raportează la dreptul la informare, obiectivitate și adevăr, aspecte ce au fost pe deplin deservite de demersul jurnalistic, toate afirmațiile fiind verificabile din surse publice și conforme realității obiective. În prezenta cauză s-au respectat întocmai dispozițiile convenționale cu privire la aparența de veridicitate și baza factuală suficientă necesar a fi prezentată, întrucât toate datele și informațiile existente în spațiul public sau furnizate de fosta soție a intimatului-reclamant și de surse protejate întruneau absolut toate cerințele necesare publicării. Arată că pentru a fi compatibilă cu art. 10 din CEDO, o ingerință adusă libertății de exprimare trebuie să respecte principiile stabilite de Curte în ceea ce privește noțiunea de „necesitate într-o societate democratică”. Potrivit art. 14 alin. (2) C.civ., buna-credință se prezumă și este necesară dovada contrară din partea reclamantului, nerealizată în cauză. Prejudiciul și cuantumul solicitat de reclamant sunt total nedovedite. Modalitatea de interpretare a art. 1357 alin. (2) C.civ. este total străină de voința legiuitorului. Nu se poate susține că simpla apariție a articolelor este suficientă pentru atragerea răspunderii civile delictuale. Intimatul-reclamant nu a făcut în niciun fel dovada din care să reiasă că viața lui a fost afectată, că a suferit vreo traumă, că a fost marcat din punct de vedere psihic de articolele incriminate, că relațiile de familie s-au deteriorat sau altele asemenea. De asemenea, nu a probat că poziția sa în societate s-a modificat ca urmare a apariției articolelor, că optica persoanelor care îl cunosc s-a deteriorat, că și-ar fi pierdut din prestigiul și încrederea pe care oamenii din mediul în care trăiește și activează i-o acordau sau că poziția sa în plan profesional a avut de suferit. În aceste condiții, nu există niciun fel de prejudiciu de imagine, asupra demnității sau onoarei ori prejudicii care să fi provocat reclamantului simple neliniști. În ceea ce privește cuantumul daunelor acordate de instanța de apel, acestea sunt disproporționate în raport de obiectul litigiului, fiind o veritabilă îmbogățire fără just temei, fiind astfel nesocotite și dispozițiile legale în această materie. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor aferente prejudiciilor morale, se au în vedere criterii obiective rezultând din cazul concret dedus judecății, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan psihic, importanța valorilor lezate, măsura lezării, intensitatea cu care au fost percepute, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială, dar și situația financiară a celui obligat la repararea prejudiciului. Obligația de plată a sumei de 15.000 de lei este extrem de oneroasă în raport cu situația financiară a unei simple persoane fizice. Esențială este proporționalitatea reparației cu prejudiciul, chestiune care își găsește suportul în imposibilitatea evaluării exacte a elementelor componente ale prejudiciului. Prejudiciul de imagine este imposibil de reparat, în special prin sume de bani, întrucât onoarea și demnitatea nu își pot găsi corespondent în valori pecuniare, iar stabilirea unor sume de bani care să contrabalanseze atingerile aduse unor atribute personale nepatrimoniale ar echivala cu însăși vulgarizarea acestor valori intime ale ființei umane. Comparând cuantumul sumelor acordate în alte litigii, apreciază total nejustificată suma acordată de instanță intimatului-reclamant. Solicită reducerea cuantumului daunelor morale acordate de instanța de apel pentru respectarea dezideratului acordării unei satisfacții echitabile, fără să se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză și să păstreze un just echilibru între gravitatea și natura faptei și gradul de afectare al valorilor morale. În ceea ce privește obligarea recurentului la publicarea hotărârii de condamnare, în mod greșit a admis instanța acest capăt de cerere în condițiile în care nu a fost dovedit prejudiciul de imagine care să fie susceptibil de reparare.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de către recurentul-pârât, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte va expune următoarele considerații: Potrivit art. 70 C.civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75 din Codul civil. Pe de altă parte, conform art. 72 alin. 2 C.civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea , orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispozițiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile. Art. 75 C.civ., la care se face trimitere prin textele legale menționate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunțate atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune. Art. 20 alin. 1 din Constituția României stipulează, în mod expres, că dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme. Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere . În paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Art. 8 din Convenție Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de par. 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție „interesele concurente aflate în joc”, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016). În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că „libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai „informațiile” sau „ideile” care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică”. În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată, ca noțiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe exterioare, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private” (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (hotărârea Chauvy și alții împotriva Franței, par. 70). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8 din Convenție, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmațiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmații, se impută situații factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media, cu rea-credință (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010). Tot astfel, în jurisprudența Curții Europene, s-a subliniat, în mod constant, că, sub rezerva art. 10 par. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, libertatea de exprimare este valabilă nu numai pentru informațiile și ideile acceptate, considerate drept inofensive sau indiferente, ci și pentru cele care deranjează, neliniștesc sau îngrijorează un anumit segment al populației - aceasta fiind expresia pluralismului, toleranței și mentalității deschise, fără de care nu există societate democratică. În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, în următorul mod: „Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenție (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, par. 39)”. De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privința cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38). Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64), iar „comportamentul persoanei în cauză, înainte de publicarea reportajului, sau faptul că fotografia în litigiu și informațiile aferente acesteia au fost deja publicate anterior reprezintă, de asemenea, elemente care trebuie să fie luate în considerare” (cauza Von Hannover c. Germaniei nr. 2, hotărârea din 7 februarie 2012, par. 111). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul și contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credință a autorului afirmațiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția dintre judecățile de valoare și imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă și Mazăre c. României). Reținând că, din interpretarea dispozițiilor normei convenționale a art. 10, rezultă că exercițiul libertății de exprimare presupune „îndatoriri și responsabilități” și el poate fi supus unor „formalități, condiții, restricții sau sancțiuni”, ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite „ingerințe” în exercițiul acestei libertăți fundamentale, în cauzele de o asemenea natură, trebuie să se analizeze de către instanțele învestite să le judece cele trei condiții impuse de textul legal, respectiv ca aceste ingerințe, imixtiuni, atingeri ale dreptului la liberă exprimare să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a răspunde unei nevoi sociale imperioase de reglare a raporturilor sociale. Acestor condiții legale, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, respectiv ca ingerința dispusă să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea, în acest sens, cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). În acest context, trebuie subliniat că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite cumulativ, dar analiza lor este graduală, în sensul că dacă una dintre condiții nu este îndeplinită, nu mai este necesar, în principiu, să fie epuizată examinarea tuturor. Prin prisma acestor principii aplicabile în cauzele în materia libertății de exprimare, Înalta Curte constată că, în cauza dedusă judecății, instanța de apel în mod corect a reținut îndeplinite condițiile reglementate de art. 1.357 C.civ., respectiv publicarea celor trei articole de presă în care este redată și imaginea intimatului-reclamant și în care sunt prezentate multiple aspecte din viața privată a intimatului-reclamant, fără acord, relevând elemente din procesul de divorț în care se regăsea acesta, prezentarea unor susțineri ale unor terțe persoane prin care se aduceau acuzații privind violența în familie, consumul de alcool și substanțe interzise, fără ca recurentul să aibă în concret o bază factuală și fără o minimă verificare a informațiilor reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii pentru intimatul-reclamant. Cu toate că reclamantul A., chef bucătar și jurat în cadrul emisiunii (...) difuzată de X., este persoană publică, dreptul acestuia la onoare și la demnitate a fost cu atât mai mult încălcat prin articolele în litigiu, având în vedere că detaliile din viața sa privată nu constituie un subiect de dezbatere de interes general, iar conținutul articolelor este cu atât mai denigrator cu cât face referire la viața intimă a reclamantului. În ce privește existența și dovedirea prejudiciului, plasându-ne pe terenul dezbaterii morale, paguba pe care o suportă o persoană căreia i se impută o faptă neadevărată, dar care, dacă ar fi adevărată, ar supune-o oprobriului public, precum și conținutul ofensator al afirmațiilor din postările recurentului-pârât la adresa reclamantului este una inerentă și nu poate fi supusă unei adevărate probatio diabolica sau nu trebuie să aibă, în mod necesar, o reflectare în percepția persoanelor care ar putea accesa pagina de presă respectivă, nefiind nici măcar condiționată de preluarea unor astfel de informații de către terți. În alți termeni, astfel cum demnitatea este inerentă persoanei, la fel și afectarea acestei demnități este ceva intim legat de această persoană, ce nu poate fi probat în termeni cuantificabili. De aceea, în materia răspunderii civile delictuale pentru atingerile aduse unor valori semnificative, cum sunt demnitatea, onoarea, reputația, proba directă a prejudiciului moral suportat este imposibil de pretins, dat fiind caracterul subiectiv, intern al acestui prejudiciu, iar legea permite judecătorului să utilizeze prezumții, astfel cum a procedat, în mod legal, instanța de apel. În consecință, prezumția legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârșirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reușit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia și principiul reparării prejudiciului moral. Asupra argumentelor privind cuantumul despăgubirilor, instanța de recurs constată că acestea nu pot fi circumscrise unor motive de nelegalitate, cenzurabile în recurs, câtă vreme recurentul nu critică maniera în care au fost comensurate daunele stabilite de instanța de apel și pe care a fost obligată să le plătească, ci este nemulțumit de cuantumul disproporționat al acestora, care însă intră în puterea de apreciere a instanței de prim control judiciar. În ceea ce privește condiția vinovăției, în mod corect s-a constatat că recurentul-pârât B. răspunde pentru fapta proprie, în calitate de autor al articolelor incriminate, fiind răspunzător de conținutul respectivelor articole. Cât privește legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în mod corect, instanța de apel a considerat că, față de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârșite de pârât. Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale, instanța de recurs reține următoarele: Prioritar, se poate observa că recurentul-pârât, după ce face o expunere a unor decizii decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare si aplicare a acestei jurisprudențe de către instanța de apel, ci reia argumentația privind necesitatea îndeplinirii cumulative a cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne. În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, recurentul-pârât s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, care garantează dreptul la libertate de exprimare, cu consecința încălcării dreptului la viață privată al reclamantului, garantat de art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului. În acest punct, instanța de recurs apreciază că acest articolul 8 este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede. Plecând de la premisa că noțiunea de viață privată este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale – viață privată intimă , raportată la sfera intimă a individului și viață privată socială , respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, așa cum s-a arătat și supra, este unanim admis că acesta nu este unul absolut, paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane. Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, respectiv: - să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; - să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; - să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (a se vedea în acest sens Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României). Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă. În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008). Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâtului a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acestuia la plata unor despăgubiri civile în cuantum de 15.000 de lei. Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă. Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 15.000 de lei al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs. În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane. În ceea ce privește critica privind obligarea recurentului la publicarea dispozitivului hotărârii, se constată caracterul nefondat al acesteia în contextul în care instanțele de fond au constatat întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale în persoana recurentului-pârât, iar art. 253 alin. (3) C.civ. recunoaște ca mijloc de apărare a persoanelor care au suferit o încălcare a drepturilor sale nepatrimoniale obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.