ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3309/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 804/90/2011,

reclamantul R.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.M.T.C., director executiv

al publicației Z.V., editat de SC P. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se

va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului la plata unor daune morale în

sumă de 550.000 RON, în temeiul dispozițiilor art. 998 C. civ. și art. 8 din

Convenția europeană a drepturilor omului; obligarea pârâtului să publice, pe

cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe

prima pagină, un comunicat prin care-și cere scuze pentru denigrarea

reclamantului, în conformitate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub

sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi

de întârziere, potrivit disp. art. 55 din același decret; obligarea pârâtului

să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului

menționat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunța

în prezenta cauză, conform disp.art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub

sancțiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi

de întârziere, potrivit art. 55 din același decret; obligarea pârâtului la

plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.

Astfel, se susține că, în Z.V. (perioada 18-21

noiembrie 2010), se continua rubrica - "Dezvăluiri - Fața văzută și nevăzută

a directorului de la O. Rm. Vâlcea, C.R. " - (inițiată încă de la începutul

lunii noiembrie 2010), și, pe prima pagina, alături de fotografia reclamantului,

sub titlul "Afacerile Ciprom și C. Chemicals", se consemnează, contrar

adevărului și în mod, vădit, tendențios, că reclamantul s-ar afla într-un flagrant

conflict de interese cu societatea comercială pe care o conduce, întrucât, pe de

o parte, atât acesta, cât și fiul său, R.A.C., sunt implicați în acționariatul firmei

menționate, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă ar folosi materii prime provenite

de la O.: "Societatea C., la care acționar principal este R.A.C. (fiul directorului

general de la O.), produce și comercializează materiale pentru construcții civile

și industriale precum și pentru întreținere industriala. Lăsând la o parte "gargara

" pretențioasa din prezentarea de pe internet a societății, o concluzie este

clară: principalele materii prime provin de la combinatul chimic vâlcean condus

de către R.S. Oare nici în acest caz nu se poate vorbi despre conflict de interese".

A susținut reclamantul că principalele instrumente

folosite de către pârât - în scop de defăimare - în încercarea de a-i știrbi imaginea

și a-i leza demnitatea, sunt minciuna și calomnia, deoarece, în realitate: societatea

incriminata, Ciprom, a fost înființată cu credite obținute de la banca, iar nu cu

"mărunțișul", în suma de milioane de euro, pe care acționarii, le-ar avea,

chipurile, prin buzunarele lor, așa cum, în mod mincinos și în scop incitator, se

prezintă situația, de către pârât; SC C. SRL nu "lucrează", în niciun

fel, cu statul și nu folosește absolut, niciuna dintre materiile prime (nici măcar

apa) de la O., așa încât, și sub acest aspect, afirmațiile pârâtului constituie

minciuni gogonate.

În consecință, a arătat reclamantul, în speța,

nu exista, pur și simplu, nici un conflict de interese, cum, în mod calomnios, pretinde

pârâtul P.T.

Toate aceste afirmații sunt mincinoase și, deliberat,

calomnioase, și se înscriu în tema generala stabilita de sponsorul pârâtului P.

- de compromitere a reputației reclamantului și de subminare a intereselor legitime

ale O.-ului -, pentru distrugerea credibilității acestora, ca în acest mod sa poată

obține, pe de-o parte, îndepărtarea reclamantului din funcțiile pe care le deține,

ca ultim obstacol în calea realizării ambițiilor acționarului minoritar, iar, pe

de alta parte, pentru provocarea scăderii valorii de piața a acțiunilor la bursa,

în scopul preluării, apoi, de către reprezentanții P.C.C. S.E., a acestor acțiuni,

deci a controlului total asupra O., la un preț derizoriu.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Vâlcea, secția I civilă, sub nr. 5675/90/2011, reclamantul R.C. i-a chemat în judecată

pe pârâții P.M.T.C., publicația Z.V. și SC P. SRL, solicitând ca, prin hotărârea

ce se va pronunța, să se dispună: obligarea pârâților, în solidar, la plata unor

daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispozițiile art. 1349, raportat

la art. 1357 C. civ., combinat cu art. 1373, art. 1382 și art. 253 alin. (4) din

același cod, art. 30 alin. (6) și (8), precum și art. 31 alin. (4) din Constituție,

art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 12 din Declarația Universală

a Drepturilor Omului; obligarea pârâților la încetarea încălcării dreptului la demnitate

și interzicerea comiterii unor astfel de fapte pentru viitor, în tem.disp.art. 253

alin. (1) lit. b) C. civ.; obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor, timp

de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, un comunicat

prin care-și cer scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu art.

253 alin. (1) lit. b) C. civ.; obligarea pârâților să publice, pe cheltuiala lor,

timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menționat, pe prima pagină, hotărârea

judecătorească ce urmează a se pronunța în prezenta cauză, conform disp.art. 253

alin. (3) lit. b) C. civ.; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată,

conform art. 274 C. proc. civ.

Motivele de fapt, expuse pe larg în cuprinsul

cererii de chemare în judecată, sunt identice cu cele care au determinat promovarea

cererii înregistrate pe rolul acestei instanțe sub nr. 804/90/2011, motivarea în

drept bazându-se pe prevederile Noului C. civ.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâții

au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a publicației Z.V. și excepția

lipsei de interes, sub aspectul fondului aceștia susținând că acțiunea este nefondată.

În susținerea celor două excepții, pârâții au

învederat că publicația mai sus amintită nu are personalitate juridică și, în consecință,

nu poate sta în judecată, iar scopul promovării acțiunii este doar șicanator, reclamantul

nejustificând un interes legitim.

Sub aspectul fondului cauzei, motivele invocate

de pârâți sunt identice celor prezentate în întâmpinarea depusă în Dosarul nr. 804/90/2011.

Prin notele de ședință depuse la dosar la data

de 16 februarie 2012, pârâții au ridicat și excepția prematurității formulării acțiunii,

motivată de nerespectarea dispozițiilor art. 720

1

C. proc. civ., referitoare

la procedura de conciliere.

În ședința publică din data de 29 martie 2012,

pentru considerentele expuse în încheierea pronunțată la același termen de judecată,

instanța a dispus conexarea celor două pricini.

Tribunalul Vâlcea, secția I-a civilă, prin sentința

civilă nr. 784 din 26 aprilie 2012, a respins excepția prematurității și excepția

lipsei de interes în promovarea acțiunii, ridicate de pârâți în Dosarul nr. 5675/90/2011

(conexat); a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului P.M.T.C.,

ridicată de acesta în Dosarul nr. 804/90/2011; a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive (calificată de instanță ca fiind excepția lipsei capacității procesuale)

a publicației Z.V., ridicată de pârâți în Dosarul nr. 5675/90/2011 (conexat); a

respins acțiunea promovată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu publicația

Z.V., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală

și a respins ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul R.C., împotriva pârâților

P.M.T.C. și SC P. SRL.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a deliberat,

cu prioritatea impusă de dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepțiilor

ridicate de pârâți, puse în discuția părților în ședința publică din data de 12

aprilie 2012, constatând următoarele:

În ceea ce privește excepția prematurității (invocată

în pricina conexată, promovată după intrarea în vigoare a noului C. civ.), Tribunalul

a constatat netemeinicia acesteia, față de împrejurarea că textul de lege invocat

de pârâți, art. 720

1

C. proc. civ., nu este aplicabil în speță, acțiunea

promovată de reclamant întemeindu-se pe răspunderea civilă delictuală, și nu contractuală

- ipoteză vizată de forma actuală a dispoziției legale menționate.

În același mod a fost analizată de instanță și

excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii. Într-adevăr, una din condițiile

pentru promovarea unei acțiuni în justiție este aceea ca partea care o exercită

să justifice un interes legitim, personal, născut, actual și direct, interes care

poate fi nu numai de ordin material, dar și moral. Legitimitatea interesului presupune

că persoana care formulează o pretenție în justiție trebuie să justifice legătura

între pretenția concretă formulată și dreptul subiectiv civil afirmat. Celelalte

condiții vizând interesul se referă la existența interesului în momentul exercitării

dreptului la acțiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu

pentru persoana care omite să-l exercite și, respectiv, la folosul practic urmărit

de cel care recurge la procedura judiciară. Transpunând aceste aspecte de ordin

teoretic în speța de față, instanța a constatat că reclamantul, prin demersul judiciar

inițiat, urmărind, în principal, repararea materială a prejudiciului pe care îl

pretinde, justifică interesul promovării acțiunii, motiv pentru care a respins și

această excepție.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului persoană fizică, instanța a apreciat că soluționarea acesteia

antamează anumite aspecte de fond, astfel încât a examinat-o în cadrul analizei

pe care o va face acestuia.

Întemeiată a fost privită, excepția lipsei capacității

procesuale (astfel calificată de instanță în ședința publică din data de 12 aprilie

2012) a publicației Z.V., care, neavând personalitate juridică (și, de altfel, niciunul

din elementele constitutive ale acesteia) și nefiind, deci, subiect de drept, nu

poate sta în judecată ca parte. Față de aceste împrejurări, se va admite excepția

anterior menționată și, în consecință, se va respinge acțiunea promovată în contradictoriu

cu publicația amintită.

Pe fondul cauzei, în raport de actele și lucrările

dosarului și prin prisma dispozițiilor legale incidente, tribunalul a reținut că

în perioada 18-21 noiembrie 2010, în Z.V., editat de SC P. SRL, a fost publicat

un articol, la rubrica „Dezvăluiri – Fața văzută și nevăzută a directorului de la

O. Rm.Vâlcea, C.R.”, prin care se afirmă că reclamantul s-ar afla în „conflict de

interese” cu societatea comercială pe care o conduce, întrucât, pe de o parte, acesta

este implicat în acționariatul firmei SC C. SRL, iar, pe de altă parte, aceasta

din urmă ar folosi materii prime provenite de la O., ca, de altfel, și SC C.C.

SRL, la care asociat principal este fiul reclamantului, R.A.C. În cadrul aceleiași

publicații, s-a mai afirmat că reclamantul este unul dintre fondatorii firmei SC

C. SRL, iar „cei trei asociați (reclamantul, M.P. și N.E.) au pus mână de la mână,

„ceva mărunțiș”, câteva milioane de euro și au construit o fabrică dotată cu tehnologii

scumpe, de ultimă oră”.

Într-un alt număr al aceleiași publicații, apărut

în perioada 22-24 noiembrie 2010, la aceeași rubrică, sub titlul „C.R., Afaceri

<chimice> cu L.S.”, s-a afirmat că aspectul cel mai grav care apare în dosarul

penal în care acesta din urmă are calitatea de învinuit este cel referitor la raporturile

comerciale derulate cu Combinatul O. Astfel, s-a arătat că L.S. a efectuat zeci

de tranzacții pentru O., respectiv o serie de compensări de produse industriale,

în valoare de zeci de miliarde de RON vechi, în concluzie autorul art. exprimându-și

îndoiala cu privire la derularea acestor „tranzacții” fără acceptul sau, cel puțin,

știința reclamantului. În același număr al amintitei publicații, la subtitlul „Presiuni

asupra ziarului”, jurnalistul precizează că, deși, în ultimul timp s-au făcut presiuni

enorme din partea unor oameni de afaceri apropiați reclamantului, dar și din partea

unor oameni politici din jud.Vâlcea, care aveau ca scop stoparea dezvăluirilor despre

afacerile din interiorul SC O. SA, „dosarul caracatiței de tip mafiot care sugrumă

de ani de zile combinatul chimic de la Rm.Vâlcea trebuie să ajungă pe masa D.N.A.-ului”.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâtului

persoană fizică, tribunalul a constatat că acesta recunoaște, în cadrul interogatoriului

luat, că a folosit unele din cuvintele menționate, apreciindu-le „figuri de stil

jurnalistice”.

Sub aspectul fondului pricinii, se reține că s-a

invocat, drept temei juridic al cererii promovate de reclamant, răspunderea civilă

delictuală, în reglementarea din vechiul C. civ. (art. 998 și următoarele), în vigoare

la momentul sesizării instanței de judecată, apreciindu-se, totodată, că temeinicia

pretențiilor formulate este susținută și de principiile fundamentale înscrise în

art. 30 și 31 din Constituție, precum și în art. 8 și 10 din Convenția europeană

pentru drepturile omului.

Corelativ libertății de opinie, art. 31 din Constituție

garantează dreptul oricărei persoane de a avea acces la orice informație de interes

public, neîngrădit.

În consecință, este vorba de un conflict între,

pe de o parte, dreptul reclamantului de a-și proteja reputația și demnitatea și,

pe de altă parte, dreptul pârâtului, în calitate de reprezentant al presei, de a

comunica fapte.

În acest context, instanța a examinat dacă, prin

articolele incriminate, autorul acestora și-a încălcat, cu rea-credință, obligația

de a nu aduce atingere drepturilor subiective aparținând reclamantului, ocrotite

de normele dreptului obiectiv, obligație ce urmează a fi privită din perspectiva

Convenției, direct aplicabilă, făcând parte din legislația internă, potrivit

art. 11 alin. (2) din Constituție și a cărei primordialitate este consacrată de

art. 20 din aceeași Lege Fundamentală.

Pentru ca fapta imputată pârâtului să aibă caracter

ilicit și să fie de natură a produce reclamantului un prejudiciu este necesar ca,

prin articolele în discuție, să fie nesocotit echilibrul ce ar trebui să existe

între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare, consacrată de art. 10 din

Convenție și, pe de altă parte, dreptul la reputație al reclamantului, care este

protejat de art. 8, ca element al vieții private.

Pentru a aprecia asupra temeiniciei afirmațiilor

reclamantului, trebuie să se țină seama, în primul rând, de rolul vital, de apărător

al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplinește în societate. Premisa analizei

pe care instanța și-a propus să o facă o reprezintă libertatea de exprimare, ce

asigură libertatea opiniei, care, în orice formă s-ar regăsi, este inviolabilă.

Mai trebuie spus că libertatea în domeniul presei

include și recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, fiind

inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăți critice de valoare decât

sub condiția demonstrării veridicității (a se vedea Hotărârea Lingens împotriva

Austriei). A mai reținut instanța europeană că dreptul la libertatea de exprimare

este aplicabil nu numai „informațiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil

sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferență, dar și celor care

ofensează, șochează sau deranjează statul sau orice parte a comunității.

Instanța europeană a atras, totodată, atenția

asupra faptului că exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități,

iar garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia

să acționeze cu bună credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile,

cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauza Radio France ș.a. împotriva Franței).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, protecția surselor ziariștilor reprezintă

una din pietrele unghiulare ale libertății presei, fără de care sursele ar putea

fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la

aspecte de interes general.

Afirmațiile cuprinse în articolele în discuție

fac referire la pretinsele raporturi comerciale pe care societatea O. le-ar avea

cu diverse alte firme, între care sunt citate C., SC C. SRL, precum și cea condusă

de numitul I.M.S., zis L.S., cu privire la care se precizează că ar avea calitatea

de învinuit într-un dosar penal. Este evident că aceste aspecte nu sunt de natură

a aduce atingere imaginii sau demnității reclamantului, câtă vreme ele nu îl vizează

pe acesta, ci societatea al cărei director este reclamantul, ea însăși persoană

juridică și subiect de drept distinct, care poate emite pretenții proprii în ipoteza

în care ar aprecia că drepturile sale îi sunt lezate. Cât privește calitatea reclamantului

- de membru fondator al societății Ciprom, a fiului acestuia - de asociat la SC

C.C. SRL, precum și obiectul de activitate al acestor firme, raporturile contractuale

între acestea și SC O. SA, acestea sunt aspecte care pot fi verificate, consultând

fie evidențele Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fie

pe cele ale societăților în discuție. Concluziile ziaristului pârât în sensul că,

urmare a dublei calități, reclamantul s-ar afla în „conflict de interese” și că

acesta ar avea știință despre tranzacțiile încheiate între O. și firma numitului

L.S. sunt opinii ale acestuia, și nicidecum nu constituie imputări ale unor fapte

determinate, de natură a aduce atingere drepturilor ocrotite de art. 8 din Convenție

și de art. 30 alin. (6) din Constituție.

Referitor la relatările expuse la subtitlul „Presiuni

asupra ziarului”, instanța constată că acestea au un caracter general, imprecis,

fără o referire directă la persoana reclamantului.

În privința expresiilor folosite în ultimul număr

al publicației, instanța constată că acestea sunt judecăți de valoare, ce se circumscriu

libertății de opinie și dreptului ziaristului de a comunica idei, și nu reprezintă

acuzații de fapt.

În legătură cu acest ultim aspect, tribunalul

a reținut că o distincție clară a făcut Curtea Europeană, în bogata sa jurisprudență,

între fapte și judecăți de valoare, apreciind că, dacă materialitatea primelor poate

fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactității lor (a se

vedea, între altele, cauzele De Haes și Gijsels împotriva Belgiei, Cumpănă și Mazăre

împotriva României). Cerința de a dovedi adevărul unei judecăți de valoare este

imposibil de îndeplinit și încalcă însăși libertatea de opinie, care este o parte

fundamentală a dreptului garantat de art. 10 (Cauza Timpul Info-Magazin împotriva

Moldovei).

În raport de cele expuse, instanța a apreciat

că expresiile folosite de pârât în articolele sale cu privire la reclamant nu pot

fi considerate drept afirmații în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul

unei libertăți jurnalistice ce include și posibila recurgere la o anumită doză de

exagerare, chiar de provocare, fără a depăși, însă, limitele criticii admisibile,

astfel încât beneficiază de protecția oferită de art. 10 din Convenție.

Cât privește celelalte capete de cerere, acestea

au fost respinse ca o consecință a soluției adoptate în privința cererii vizând

pretențiile bănești, câtă vreme nu s-a reținut săvârșirea unei fapte ilicite și

existența prejudiciului moral creat reclamantului, constând în lezarea onoarei sau

demnității acestuia, nefiind, deci, îndeplinite condițiile impuse de textele

art. 54, 55 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acțiunii.

Concluzionând asupra celor prezentate, instanța

a respins acțiunea formulată împotriva pârâților P.T. și SC P. SRL, ca nefondată

.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen

legal a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

pentru următoarele motive în esență:

- în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea

formulată de apelantul-reclamant încălcând jurisprudența C.E.D.O. în această materie,

care a statuat recent în cazul Tănăsoaica împotriva României că protecția oferită

ziariștilor de art. 10 din C.E.D.O. este subordonată condiției exercitării dreptului

cu bună credință și cu respectarea deontologiei jurnalistice, situație care nu s-a

întâmplat în speța dedusă judecății, deoarece pârâtul P.T. i-a propus apelantului-reclamant

să nu scrie nimic negativ despre el în presă, însă în schimbul sumei de 10.000 euro,

situație care conduce la reținerea relei-credințe a jurnalistului;

- se arată de către apelantul-reclamant că instanțele

judecătorești au sancționat conduita abuzivă a ziaristului prin condamnarea sa la

daune morale, situație față de care indică practica judiciară în materie, raportându-se

la sentințele judecătorești pronunțate de către Curtea de Apel Pitești;

- se fac referiri detaliate la toate articolele

ce fac obiectul prezentei judecăți și se arată că toate afirmațiile ziaristului

sunt pur defăimătoare, de rea-credință, formulate fără absolut nicio probă și calomnioase,

toate acestea conducând la compromiterea reputației apelantului-reclamant și la

îndepărtarea apelantului din funcțiile de conducere pe care le deține, având ca

rezultat imediat scăderea valorii de piață a acțiunilor la bursă, compromiterea

totală a reputației apelantului cu influențe nefaste asupra sa și a familiei sale,

lezându-i demnitatea, onoarea, viața particulară și dreptul la propria imagine.

Examinând actele și lucrările dosarului și sentința

apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelantul-reclamant, Curtea a

constatat că apelul este fondat pentru următoarele considerente

:

Prima instanță a pronunțat o soluție nelegală

și deși a reținut că instanța națională raportat la dispozițiile art. 20 din Constituție

poate aplica cu prioritate principiile C.E.D.O. în acest caz dispozițiile art. 10

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu cele ale art. 8 din

aceeași convenție, a respins acțiunea formulată de către apelantul-reclamant.

Curtea a reținut însă că în accepțiunea dispozițiilor

art. 10 din C.E.D.O., libertatea de exprimare nu poate fi nelimitată sau mai bine

zis nu poate fi transformată în a servi interesele private ale unei persoane sau

ale unui grup de persoane cu scopul de a manipula opinia publică, în caz contrar

această libertate de exprimare nu mai poate fi numită „câinele de pază al democrației”

așa cum de altfel a fost consacrată expresia în primele decizii ale jurisprudenței

C.E.D.O. în această materie.

Dimpotrivă instanța de apel reține că articolele

de presă la adresa apelantului-reclamant nu pot fi încadrate în dispozițiile

art. 10 din C.E.D.O., practic fiind incident alin. (2) din acest art., respectiv

intimatul-pârât nu se poate prevala de dispozițiile art. 10 alin. (1) din C.E.D.O.

(așa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Tănăsoaica împotriva

României).

Potrivit dispozițiilor art. 10 din C.E.D.O. orice

persoană are dreptul la libertatea de exprimare și acest drept cuprinde libertatea

de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul

autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.

În speța dedusă judecății, de exemplu articolul

care precizează că apelantul-reclamant și-ar fi făcut o firmă privată împreună cu

fiul acestuia din bani publici, sunt complet gratuite și nedovedite în niciun fel,

ca de altfel și articolul care vizează în mod exclusiv persoana apelantului-reclamant

și nu calitatea de funcție publică a acestuia, în care se precizează că reclamantul

ar fi angajat un anume magistrat pe nume T. la Tribunalul Vâlcea, prin relațiile

pe care le deține.

În realitate, prin limbajul folosit în mod intenționat

și anume: hoț, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar,

satrap și Don Costelino R.lini, intimatul-pârât este evident că a urmărit în mod

deliberat prin limbajul caracteristic mafiei siciliene să inducă în conștiința opiniei

publice faptul că apelantul-reclamant se ocupă cu afaceri dubioase, că are legături

cu diverși magistrați pe care „i-ar fi ajutat” să ajungă în funcție și că ar avea

relații în lumea interlopă, în acest sens, fiind dovedit evident prejudiciul cauzat

apelantului-reclamant în ceea ce privește imaginea acestuia în calitatea sa de om

de afaceri, însă și cu privire la personalitatea sa la familie, precum și la relațiile

în societate.

Pe de altă parte, nu se poate susține nici buna-credință

a intimatului-pârât în publicarea art. arătate mai sus, ci dimpotrivă este dovedită

reaua-credință prin înscrisul din dosarul instanței de fond, din care pârâtul îl

anunță pe reclamant că în respectarea angajamentelor luate nu va scrie nimic negativ

despre d-nul R. și nici despre O., și că va evita subiectele nefavorabile, situație

care se coroborează cu celălalt înscris prin care compania P.C.C. a solicitat intimatului-pârât

declanșarea unei campanii mediatice cu titulatura „P.C.C. rămâne în continuare interesată

de privatizarea O.”, oferind suma de 10.000 euro + T.V.A. în acest sens, cu condiția

obligatorie de a întrerupe colaborarea publicitară cu O.

Din depozițiile martorilor audiați în cauză, reiese

în mod clar că articolele publicate de către intimatul-pârât au fost de natură să

afecteze imaginea publică a reclamantului, situație repercutată asupra activității

societății la care acesta era director, în fața unor parteneri de afaceri și a unor

bănci, precum și a personalului din subordine.

Așa fiind, fapta ilicită constă în publicarea

de către pârât a unor articole în care reclamantul este denigrat în mod repetat

și este evident că prin aceste articole pârâtul nu a dorit în niciun fel să prezinte

vreo informație credibilă și dovedită, ci dimpotrivă a dorit discreditarea apelantului-reclamant,

concluzie ce rezultă în mod clar din administrarea probelor la instanța de fond.

În aceste condiții, este evident că pârâtul nu

se poate bucura de protecția instituită prin art. 10 din C.E.D.O.

În speța dedusă judecății este vorba de mai multe

publicații care au afectat în mod clar reputația apelantului-reclamant, situație

față de care C.E.D.O. a reamintit că potrivit jurisprudenței sale constante dreptul

la apărare a reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private,

este legat indisolubil de art. 8 din Convenție, cu atât mai mult cu cât sunt folosite

expresii calomniatoare, însoțite de fotografii ale apelantului-reclamant (cauzele

Minelli c. Elveției, decizie din 14 iunie 2005, cauzele Gunnarsson c. Islandei,

20 octombrie 2006 și cauza Pfeifer c. Austriei, 15 noiembrie 2007).

În acest context, Curtea apreciază că obligația

pozitivă care rezultă din art. 8 din C.E.D.O. este pusă în discuție în situația

în care afirmațiile din articole au depășit limitele criticilor acceptabile prin

prisma dispozițiilor art. 10 din C.E.D.O.

Instanța constată, de asemenea, că în realitate

toate articolele au avut drept scop să ofenseze apelantul-reclamant și să aducă

atingere reputației, onoarei și dreptului la imagine ale acestuia, toate fiind mascate

sub aparența interesului public și pretinselor chestiuni generale care interesează,

de altfel, societatea românească.

În această privință, Curtea a subliniat de altfel

că, în cazul unei acuzații de fapt privind direct o anumită persoană, indicându-i

numele și funcția, autorul trebuie să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul

procedurii deschise împotriva sa (Lesnik, citată anterior, pct. 57 în fine, C.E.D.O.

2003-IV; Vides Aizsardzîbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, pct. 44, 27

mai 2004).

C.E.D.O. reamintește că, în conformitate cu jurisprudența

sa, înaltele părți la convenție dispun de o oarecare marjă de apreciere la judecarea

chestiunilor legate de libertatea de exprimare. Această marjă de apreciere este

deosebit de importantă în domeniul complex și instabil al privatizării societăților

comerciale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de apreciere atunci când

în joc nu se află simplele afirmații pur „comerciale” ale unei persoane, ci participarea

acesteia într-o dezbatere de interes general (a se vedea Krone Verlag GmbH &

Co.KG, citată anterior, pct. 30, și Hertel împotriva Elveției, 25 august 1998,

pct. 47, Culegere 1998-VI).

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea în

baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul formulat de apelantul-reclamant

și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat

pe pârâtul P.M.T.C. la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale și în

baza dispozițiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data introducerii

acțiunii a obligat pârâtul să publice pe prima pagină a publicației Z.V. prezenta

decizie timp de o lună.

A menținut în rest sentința apelată.

În baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.,

a obligat pe intimatul-pârât să plătească apelantului-reclamant suma de 2.500 RON

cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 90 din 9 noiembrie

2012 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs pârâtul P.M.T.C.

care a susținut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

Se consideră că, hotărârea pronunțată de instanța

de apel este dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de recurs prevăzut de

art. 304, pct. 9 C. proc. civ., deoarece în mod greșit reține Curtea de Apel Pitești

că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie prevăzute de dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ. în vigoare la data

respectivă.

În conformitate cu dispozițiile legale, pentru

angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele

condiții: existența unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, adică sigur sub aspectul

existenței sale și al posibilităților de evaluare și să nu fi fost reparat încă;

existența unei fapte ilicite. adică orice faptă prin care, încălcându-se normele

dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv, aparținând unei

persoane; existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul constând în intenția, neglijența

sau imprudența cu care a acționat.

Sarcina probei privind îndeplinirea cumulativă

a celor 4 condiții pentru angajarea răspunderii civile delictuale revine victimei

prejudiciului (reclamantului, din prezenta cauză).

Prin probele administrate nu s-a dovedit suferirea

de către reclamant a vreunui prejudiciu, care să fie cert, adică sigur sub aspectul

existenței sale și al posibilităților de evaluare și să nu fi fost reparat încă,

adică nu s-a dovedit îndeplinirea primei condiții pentru angajarea răspunderii civile

delictuale.

Or, după cum au arătat, prin apărările formulate,

prin articolele respective nu s-a intenționat nicidecum să se lezeze demnitatea,

onoarea viața particulară (nici nu se face referire în aceste articole la viața

particulară) și dreptul la propria imagine a reclamantului, ci, aceste art. reprezintă

demersuri jurnalistice, cu accente critice, referitoare la situația SC O. SA, societate

cu capital majoritar de stat, al cărei director general a fost reclamantul.

Articolele respective au fost scrise folosindu-se

date care provin din documente ale societății, dar și din relatarea unor foști salariați

ai societății, inclusiv a unor specialiști care au lucrat în domeniul cercetării,

dovedind astfel, că informațiile, în baza cărora s-au scris acele articole, au fost

verificate și sunt fundamentate.

Protejarea surselor jurnalistice este unul din

fundamentele libertății de exprimare, iar Curtea Europeană precizează că obligația

jurnaliștilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegațiile litigioase nu

implică obligația de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informațiile

pe care s-au bazat pentru a-și redacta articolele (Cumpăna și Mamrc c. României).

De asemenea, se arătă că, în presa locală au fost

publicate și alte articole în care erau redate afirmații asemănătoare referitoare

la reclamant.

Reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie

a afirmațiilor făcute în articolele din publicație.

De asemenea, în mod greșit reține instanța de

apel că nu se poate reține buna-credință în scrierea articolelor și că, dimpotrivă,

s-ar fi dovedit reaua-credință.

Buna-credință se prezumă și, în această materie,

se aplică prezumția de nevinovăție, iar, din probele administrate, nu rezultă o

așa-zisă rea-credință în demersul jurnalistic.

Nu s-a făcut nicio dovadă privind existența vreunui

contract de publicitate sau orice altă formă de colaborare între SC P. SRL și firma

P.C.C., susținerile reclamantului, reținute de instanța de apel ca fiind certe reprezentând,

de fapt, simple speculații, care nu au niciun fundament.

Chiar și Tribunalul Vâlcea, prin sentința apelată,

a arătat că nu s-a probat că articolele serveau alimentării unei campanii de defăimare

a reclamantului și nici pretinsa relație de colaborare dintre societatea pârâtă

și jurnalist.

Se consideră, de către instanța de apel, că utilizarea

unor expresii precum: "doctor inginer de renume mondial", "cercetător

extraordinar", "cel dintâi chimist al României", „manager genial",

„R. inventatorul", „Don Costelino Roibidini" ar fi termeni tendențioși,

ofensatori, care nu pot fi considerate ca încadrându-se în limitele admisibile ale

exercițiului dreptului la liberă exprimare.

Se consideră că în mod greșit s-a reținut de către

instanța de apel, că expresiile respective la adresa reclamantului ar fi fost de

natură să aducă atingere imaginii și reputației acestuia, ele fiind doar figuri

de stil, fără conotațiile atribuite de reclamant și reținute de instanța.

Curtea de Apel arată că raportul de cauzalitate

dintre fapta ilicită și prejudiciu rezultă expres din chiar săvârșirea faptei, prin

vătămarea valorilor sociale ocrotite, de normele interne și internaționale.

Or, neexistând un prejudiciu, nu poate exista

nici raport de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și acesta, nefiind îndeplinită

nici cea de-a doua condiție a răspunderii civile delictuale.

În

ceea ce privește considerarea de către instanța

de apel ca fiind dovedită vinovăția, care, în opinia acesteia ar consta în reaua-credință

cu care ar fi acționat se arată că buna-credință se prezumă, și în această materie

se aplică prezumția de nevinovăție, iar, din probele administrate, nu rezultă o

așa-zisă rea-credință în demersul jurnalistic.

Instanța de apel, în mod greșit, reține că articolele

care fac obiectul cauzei, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 10 din C.E.D.O.,

considerând, fără temei, că ar fi incident alin. (2) din acest art.

Pentru a aprecia asupra temeiniciei afirmațiilor

reclamantului, trebuie să se țină seama, în primul rând, de rolul vital, de apărător

al valorilor democratice, pe care îl îndeplinește presa în societate, libertatea

de exprimare asigura libertatea opiniei care este inviolabilă, iar dreptul la informația

de interes public nu poate fi îngrădit.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în bogata

ei jurisprudență, a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din

fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale

ale progresului său și al dezvoltării individuale (cauza Boldea împotriva României)

. Curtea a arătat că presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special

de protecția reputației și drepturile celuilalt, însă îi revine sarcina de a comunica,

pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra

unor subiecte de interes general (cauza de Haes și Gijels împotriva Belgiei).

Cum răspunderea juridică delictuală poate fi antrenată

numai atunci când, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu

altei persoane, iar, în speță, nu se poate reține că sunt îndeplinite aceste condiții,

soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Solicitarea reclamantului este nejustificată și

ca urmare a analizării capătului 3 al cererii de chemare în judecată.

Temeiul legal al capătului 3 de cerere l-ar constitui

dispozițiile art. 54 și art. 55 din Decretul privitor la persoanele fizice și persoanele

juridice, nr. 31/1954.

Drepturile pretinse de reclamant că ar fi fost

încălcate sunt drepturi personale nepatrimoniale în conformitate cu prevederile

legale menționate, reclamantul putea să ceară instanței încetarea săvârșirii faptei

care în opinia sa, ar aduce atingere drepturilor sale, precum și îndeplinirea oricărei

măsuri pentru restabilirea dreptului atins.

Se conchide de către recurent că decizia Curții

de Apel Pitești este dată cu încălcarea legii (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece dreptul la liberă exprimare este prevăzut

atât de legislația noastră, internă, cât și de cea comunitară, motiv pentru care,

nimeni nu poate fi cenzurat în exprimarea opiniilor cât timp nu se încalcă ordinea

de drept.

În

conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (1)

din Constituția României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau

a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris,

prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Este elocventă, în acest sens, Hotărârea din 28

septembrie 1999 în cauza Dalban împotriva României, publicată în M. Of. nr. 277/20.06.2000.

În drept se invocă dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Analizând recursul declarat prin prisma dispozițiilor

legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție,

constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurentul pârât P.M.T.C.

se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., el susținând, în esență, greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor

art. 998-999 C. civ. de către instanța de apel.

Aceste critici nu sunt fondate, deoarece dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată

cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau dacă este lipsită de temei legal.

În cauză, instanța de apel a interpretat în mod

just dispozițiile art. 998, 999 C. civ., precum și dispozițiile Convenției Europene

a Drepturilor Omului.

Conform art. 30 alin. (1) din Constituție, libertatea

de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor

de orice fel sunt inviolabile. Conform alin. (6) al aceluiași art., libertatea de

exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viața particulară a persoanei

și nici dreptul la propria imagine, iar conform art. 8. răspunderea civilă pentru

informația sau pentru creația adusă la cunoștința publică revine editorului sau

autorului, în condițiile legii.

Conform art. 69 alin. (1) din Legea nr. 3/1974,

legea presei libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice ordinii

de drept statornicite prin Constituție și prin celelalte legi ori în scopuri potrivnice

drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice. Conform

alin. (2) lit. j) al aceluiași art., în apărarea intereselor societății și persoanelor

împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă, se interzice publicarea

și difuzarea prin presă a materialelor care cuprind date sau fapte neadevărate de

natură a vătăma interesele legitime și a știrbi demnitatea, onoarea sau reputația

unei persoane, prestigiul sau social sau profesional ori prin care se proferează

insulte și calomnii.

Conform art. 70, răspunderea pentru respectarea

dispozițiilor art. 69 de către fiecare organ de presă revine consiliului de conducere,

colegiului de redacție, redactorului-șef al acestuia.

Art. 72 din lege reglementează dreptul la replica

al persoanei fizice sau juridice, lezată prin afirmații făcute în presă, pe care

le consideră neadevărate care poate cere organului de presă să publice un răspuns

sub formă de replică, rectificare ori declarație în termen de 30 de zile.

Conform art. 76, ziaristul poartă deplină răspundere

pentru respectarea dispozițiilor art. 69 atât în materialele proprii pe care le

publică, cât și în cele de a căror publicare răspunde în cadrul obligațiilor de

serviciu, răspunde pentru exactitatea informațiilor și datelor relatate și pentru

interpretarea lor obiectivă, aceeași răspundere revenind și colaboratorilor neîncadrați

la organul de presă și care publică sub semnătura proprie informații sau date.

Conform art. 77, redactorul-șef răspunde pentru

încălcarea dispozițiilor legii presei de către cei prevăzuți la art. 76 dacă săvârșirea

faptelor acestora a fost posibilă din cauza neîndeplinirii ori îndeplinirii necorespunzătoare

de către el a îndatoririlor de serviciu.

Conform art. 90, încălcarea dispozițiilor legii

atrage, printre altele, răspunderea civilă a persoanei vinovate.

Conform art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana

care a suferit o atingere în dreptul său la onoare și reputație, va putea cere instanței

judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus

arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cerc ca instanța

judecătoreasca să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe

socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori

îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.

Conform art. 998 C. civ. orice faptă a omului

care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat,

a-l repara.

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului statuează că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest

drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații

ori idei fără amestecul autorităților publice.

Exercitarea acestor libertăți însă, comportă îndatoriri

și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau

sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică,

pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea

ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția

reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații

confidențiale sau pentru a garanta autoritatea, imparțialitatea puterii judecătorești.

Ținând seama de dispozițiile legale anterior citate,

respectiv art. 30 alin. (8) din Constituție coroborat cu art. 76 din Legea nr. 3/1973,

a rezultat că răspunderea civilă pentru conținutul articolelor anterior menționate

revine pârâtului, în calitate de autor.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul

pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă

un interes public. Acestui drept îi corespunde o „obligație” a jurnaliștilor de

a răspândi informații și idei, îndeplinindu-și astfel rolul de „câine de pază al

democrației”. Însă comunicarea informațiilor și ideilor asupra unor teme de interes

general nu trebuie să depășească anumite limite. Când s-a invocat existența unor

fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat realității, realizată cu rea-credință,

depășește limitele criticii acceptabile.

Aceste afirmații din publicația suscitată,

care privesc fapte (iar nu judecăți de valoare) au o gravitate extremă, afectând

reputația reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului și,

prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă.

Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză.

Dacă unele exagerări sunt permise ziariștilor,

mai ales în exprimarea unor judecăți de valoare, iar anumite accente ale articolelor

în cauză ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu

același lucru se poate spune despre afirmarea unor fapte date ca fiind certe și

care nu sunt dovedite.

Analizând întrunirea condițiilor răspunderii civile

delictuale în persoana pârâtului anterior menționat, curtea de apel a constatat

în mod corect că pârâtul a săvârșit fapte ilicite de natură a atrage răspunderea

lui civilă, constând în crearea, respectiv publicarea articolelor cu caracter defăimător

la adresa reclamantului. Prejudiciul produs a constat în atingerea adusă onoarei,

reputației reclamantului, prin imputarea desfășurării ilegale a activității

anterior menționate, printr-un mijloc de informare a publicului larg, cauzalitatea

între fapta sa și prejudiciu, precum și vinovăția pârâtului rezultând cu claritate.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu, în cauza Nilsen și Jonsen) că afirmații

referitoare la fapte determinante, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute

în absența oricăror dovezi care să le susțină și care nu sunt susținute nici de

afirmațiile părții vătămate, nu se bucură de protecția art. 10 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Afirmațiile extrem de serioase vizându-l pe reclamant

impuneau diligențe speciale din partea autorului art., a redactorului sef al publicației

dar și a editorului, în a verifica adevărul declarațiilor factuale.

În aceste condiții, se poate considera că articolele

respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, în măsura

arătată anterior, care nu este protejată de dreptul constituțional la libertatea

de exprimare, respectiv informare prin presă și nici de art. 10 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Cât privește prejudiciul produs, el este unul

de natură morală (așa cum indică și reclamantul în cererea sa), constând în atingerea

adusă onoarei și reputației reclamantului. Doctrina și practica judecătorească sunt

unanime în a accepta posibilitatea acordării unor despăgubiri materiale (bani) pentru

prejudiciul moral produs, însă astfel de despăgubiri nu trebuie să devină un mijloc

de îmbogățire fără justă cauză a părții vătămate.

Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca reparație

pentru un astfel de prejudiciu moral îndeplinirea acelor fapte destinate să restabilească

dreptul atins, în mod corect Curtea de Apel obligând pe pârât la plata daunelor

morale și la publicarea deciziei respective.

De reamintit că prin decizia pronunțată în cauza

Tănăsoaia contra României, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în

jurisprudența sa și aplicabile situației de fapt reținute.

Astfel, presa are obligația de comunica publicului

informațiile și ideile referitoare la aspecte politice și alte subiecte de interes

general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputație și

a drepturilor altei persoane.

În vederea aprecierii existenței unei nevoi sociale

imperioase, aptă a justifica o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare,

trebuie realizată o distincție între fapte și judecăți de valoare. Dacă materialitatea

primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactității judecăților de valoare poate

prezenta anumite dificultăți. Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita

unei terțe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincției dintre fapte

și judecățile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet

lipsite de bază factuală.

În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în

ipoteza unei imputații factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea

numelui și a funcției acesteia, autorul trebuie să demonstreze existența unei baze

factuale suficiente în cadrul procedurii declanșate împotriva sa.

Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecția

oferită jurnaliștilor de art. 10 din Convenție este subordonată condiției exercitării

dreptului cu bună-credință în sensul de a comunica informații în acord cu respectarea

deontologiei jurnalistice. Mai mult, în cazul furnizării de informații de către

terțe persoane se impun o mai mare rigoare și o atenție deosebită înainte de publicarea

acestora.

Curtea nu se poate mulțumi să verifice dacă statul

a uzat de această putere cu bună-credință, cu grijă și într-o manieră rezonabilă:

ea are ca rol să verifice ingerința litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru

a determina dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele

invocate de autoritățile naționale pentru a o justifica apar ca pertinente și suficiente.

În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autoritățile naționale au aplicat

dispozițiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din

art. 10 și dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor

pertinente.

Natura și gravitatea pedepselor aplicate reprezintă

elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporționalității

măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din

Convenție.

În consecință, având în vedere lipsa unei baze

factuale, deși articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea

de Apel corect a apreciat că afirmațiile pârâtului nu corespundeau dozei de exagerare

sau de provocare permise în desfășurarea activității jurnalistice, motivele expuse

în decizia sa constituind astfel elemente pertinente și suficiente pentru a aprecia

că pârâtul a adus atingere onoarei reclamantului și poate fi obligat la plata unor

despăgubiri.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul

declarat și în raport de art. 312 C. proc. civ., se va menține decizia civilă recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul P.M.T.C.

împotriva deciziei civile nr. 90 din 9 noiembrie 2012 a Curții de Apel Pitești,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 iunie 2013.