ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 420/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 420/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea la data de 09 iulie 2008, B.C.M. a chemat în judecată SC P.

SRL – Editor al cotidianului „Z.V.”, pentru a fi obligat la plata sumei de

500.100 lei, reprezentând contravaloarea daunelor morale și să publice integral

hotărârea în ziarul pe care-l editează.

În motivarea acțiunii

s-a arătat că în zilele de 20 aprilie 2008, 12 mai 2008 și 15 mai 2008 au fost

publicate articole defăimătoare privind pe reclamantă, fiind acuzată de

săvârșirea unor infracțiuni precum și de complicitate la săvârșirea unor fraude

ce au ca obiect cumpărarea de terenuri.

S-a mai arătat că în

articolele publicate i-au fost afectate dreptul la onoare și la reputație a

reclamantei.

Prin sentința civilă nr.

584 din 02 iunie 2009 a fost respinsă acțiunea, pentru argumentele că potrivit art.

10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează libertatea

presei, libertatea de a primi și comunica informații nu este supusă unui sistem

de cenzură.

Împotriva hotărârii a

formulat apel pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie,

în sensul că nu s-a făcut o motivare suficientă, ceea ce echivalează cu

necercetarea fondului.

Curtea de Apel

Pitești, prin decizia nr. 10/ A din 27 ianuarie 2010, a admis apelul și a

trimis cauza spre rejudecare, pentru argumentul că hotărârea nu este suficient

motivată în fapt și în drept, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului

cauzei.

Rejudecând cauza,

prin sentința civilă nr. 672 din 14 septembrie 2010, a fost admisă în parte

acțiunea, în sensul că pârâtul a fost obligat la plata sumei de 10.000 lei, cu

titlu de daune morale și să publice integral hotărârea pe cheltuiala sa în

ziarul pe care îl editează precum și pe pagina de internet a publicației.

Instanța de fond în

considerentele hotărârii a reținut că, la datele de 20 aprilie 2008, 12 mai 2008

și 15 mai 2008 a permis în calitate de editor publicarea și transmiterea spre

difuzare mai multor articole de presă privind viața privată, credibilitatea și

onorabilitatea de care se bucură reclamanta în desfășurarea activității sale de

notar public.

Articolele publicate

au fost de natură să încalce dreptul reclamantei la viață intimă și privată,

protejat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul

garantat de art. 10 din același document privind libertatea de exprimare, neavând

un caracter absolut, în sensul că poate fi restrâns pentru respectarea unor

valori pe care statul le apreciază în mod legitim, chiar împotriva democrației

însăși.

Împotriva hotărârii a

formulat apel pârâtul, criticând-o pentru motive de nelegalitate și

netemeinicie în sensul că articolele publicate nu au încălcat dreptul la viață

privată.

Curtea de Apel

Pitești prin decizia nr. 16 din 7 februarie 2011 a respins ca nefondat apelul.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, libertatea de exprimare nu este un drept absolut

fiindcă exercitarea lui presupune responsabilități, restrângeri sau sancțiuni

necesare într-o societate democratică, atunci când sunt apărate valori

fundamentale precum integritatea teritorială, securitatea națională, siguranța

publică, protecția reputației sau a drepturilor altuia.

Reclamanta a pretins

că prin articolele publicate nu s-a făcut referire numai la activitatea sa de

notar public, ci dimpotrivă, prin publicarea articolelor i-a fost încălcat

dreptul la respectarea vieții private de familie.

Dreptul la

respectarea vieții sale private este garantat, atât de dreptul intern, cât și

de dreptul internațional, orice persoană având dreptul la respectarea vieții

private, domiciliului ori corespondenței. Orice amestec privitor la acest drept

fundamental, constituie o măsură necesară numai pentru respectarea altor valori

fundamentale, recunoscute ca atare într-o societate democratică.

Din reglementările

enunțate rezultă că, atât libertatea de exprimare, cât și dreptul la viața

privată de familie, nu au un caracter absolut, fiindcă orice ingerință trebuie

să fie prevăzută de lege și să urmărească un scop legitim, potrivit soluțiilor

pronunțate în jurisprudența C.E.D.O.

Presei îi revine

sarcina de a comunica informații și idei asupra oricăror probleme de interes

public, fiind în același timp instrumentul pentru cunoașterea și judecarea

actelor, faptelor, ideilor, exprimate în viața publică.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri a declarat recurs pârâta SC P. SRL invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul critică

hotărârea sub următoarele aspecte.

- Temeiul de drept în

baza căruia reclamanta a formulat acțiunea îl reprezintă dispozițiile art. 998 C.

civ. dar, în acțiune nu se arată care este prejudiciul suferit de reclamantă.

Articolele prin ele însele nu pot cauza prejudiciul pretins de reclamantă,

fiind nejustificată solicitarea de acordare a sumei de 500.100 lei cu titlu de

daune morale. Temeiul legal al capătului doi de cerere l-ar constitui

dispozițiile art. 54 și art. 55 din Decretul nr. 31/1954.

- Prin formularea de

către reclamantă a celui de-al doilea capăt de cerere, practic a rămas fără

obiect primul capăt de cerere. Articolele din „Z.V.” au fost publicate pentru

informarea opiniei publice, în virtutea libertății de exprimare garantat de art.

30 din Constituție și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care

garantează libertatea presei. Autorul articolelor a făcut referire la viața

publică a reclamantei, notar public, despre faptele și comportamentul său în

legătură cu activitatea publică notarială a acesteia și se referă la chestiuni

de interes general, iar autorul articolelor nu a utilizat formule injurioase în

exprimare.

- În mod greșit s-a

reținut, atât de către prima instanță cât și de către instanța de apel

referirea la modul cum se îmbracă reclamanta ar fi de natură să-i încalce

dreptul la viața privată.

- Reclamanta nu a

dovedit lipsa de temeinicie a afirmațiilor făcute în articolele din publicație

iar notarul public este o persoană publică.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs se constată fondat recursul în

considerentele celor ce succed:

Reclamanta B.C.M. a

chemat în judecată pe pârâtul SC P. SRL solicitând obligarea acesteia din urmă

la plata sumei de 500.100 lei cu titlu de daune morale și să se constate

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale iar ca efect al acesteia

să se dispună sancționarea pârâtei în sensul de a publica integral hotărârea de

sancționare.

În drept, prezenta

acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998, art. 999 C. civ., pe

dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8), art. 44 alin. (8) din Constituția

Românie și art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dispozițiile art. 998

C. civ. circumscriu că, orice faptă a omului care cauzează acestuia un

prejudiciul, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.

Din prevederile

legale sus menționate rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile

delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui

prejudiciu care trebuie să fie cert, adică sigur sub aspectul existenței sale

și al posibilităților de evaluare și să nu fi fost reparat încă; existența unei

fapte ilicite adică orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului

obiectiv, ce cauzează prejudicii dreptului subiectiv, aparținând unei persoane;

existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;

existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția,

neglijența sau imprudența cu care a acționat.

Sarcina probei, că

sunt îndeplinite în speță toate aceste condiții cumulative pentru angajarea

răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului, potrivit art. 1169

care dispune că „cel ce face o propunere în fața judecății are obligația să o

dovedească”, respectiv în cauză, această probă incumbă reclamantei.

În speță, pârâta a

publicat în „Z.V.” mai multe articole intitulate „Dezinformare și mojicie! Omul

de afaceri N.S. denigrat de falși prieteni”, „Notari Penali! DNA sesizată

despre afacerile imobiliare ilegale” și „Notari Penali II Terenuri de milioane

de euro obținute cu ajutorul cămătarilor”, în care dezvăluia presupuse fraude

care ar fi fost comise de reclamantă în calitate de notar public.

Reclamanta apreciază

ca defăimătoare afirmațiile apărute în articolele sus arătate, acuzând că i s-a

cauzat un grav prejudiciu moral, fiind întrunite astfel elementele răspunderii

civile delictuale.

Or, în speța supusă

analizei nu s-a dovedit existența prejudiciului creat reclamantei, autorul

publicației considerate defăimătoare a făcut o serie de afirmații despre viața

publică a acesteia, despre faptele și comportamentul său în legătură cu

activitatea publică și nu la viața privată. Pârâtul nu a utilizat formule

injurioase sau vexatorii în exprimare iar articolele publicate tratau un

subiect de interes public: administrarea banului public, plata unor impozite și

altele.

În atare condiții

criticile recurentului prin care susține că articolele prin ele însele nu pot

cauza prejudiciul „pretins de reclamantă” sunt fondate, reclamanta nedovedind

că articolele litigioase erau false și că serveau unei campanii de defăimare a

acesteia. De altfel nu au existat afirmații legate de viața particulară ci

respectivele articole vizau atitudinea și comportamentul notarului public.

Aspectele referitoare

la vestimentația reclamantei nu sunt de natură a crea un prejudiciu.

În conținutul

articolelor litigioase nu se regăsește un limbaj jignitor sau violent la adresa

reclamantei sau la modul cum se îmbracă reclamanta.

Pornind de la aceste

aspecte generale care caracterizează litigiul dintre părți, se va analiza,

pentru a răspunde în totalitate motivelor de recurs invocate, în ce măsură

libertatea de exprimare a ziaristului și de informare a publicului garantat de art.

10 din C.E.D.O. vine în contradictoriu cu art. 8 din C.E.D.O. care

reglementează dreptul la respectul vieții private și de familie a reclamantei.

Art. 10 din C.E.D.O.

prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare.

Acest drept cuprinde

libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori

ideii fără să poată exista niciun amestec al autorităților publice

Exercitarea acestor

libertăți presupun îndatorii și obligații poate fi supusă anumitor formalități,

condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care să constituie măsuri

necesare într-o societate democratică.

Regăsim aceste

garanții și în art. 30 din Constituția României care prevede că: „Libertatea de

exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor

de orice fel prin mijloacele de comunicare în public sunt inviolabile.

Libertatea de

exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a

persoanei și dreptul la propria imagine.

Răspunderea civilă

pentru informația adusă la cunoștința publică revine editorului sau

realizatorului în condițiile legii.

Delictele de presă se

stabilesc prin „lege”.

Pe de altă parte, art.

31 din Constituție garantează dreptul persoanei de a avea acces la orice

informație de interes public, neîngrădit, iar mijloacele de informare în masă

sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

De asemenea art. 8

din C.E.D.O. garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private

și de familie iar articolele încriminate nu fac referire la acest aspect ci, la

activitatea reclamantei în calitate de persoană publică.

Exercițiul dreptului

la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica

altora informații.

A interzice unui

ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea

unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu

o încălcare a art. 10 din C.E.D.O., atât sub aspectul libertății de exprimare cât

și a dreptului la informare.

A aplica sancțiuni

pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică tinde să-l determine pe

acesta ca pe viitor să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea

publică a problemelor ce interesează viața colectivității.

În consecință,

instanța apreciază că, raportat la articolele pârâtului care expun fapte și

informații de interes public, beneficiază de protecția art. 10 din C.E.D.O. și

nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamantă.

Așadar, în raport de

cele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va admite recursul, va casa ambele hotărâri și pe fond va respinge

acțiunea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC P. SRL împotriva deciziei civile nr. 16/ A din 7

februarie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind

conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează decizia

recurată și sentința civilă nr. 672 din 14 septembrie 2010 a Tribunalului

Vâlcea, secția civilă și pe fond respinge acțiunea.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 ianuarie 2012.