ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1998/2015

Decizia nr. 1998/2015

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 03 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă, sub nr. x/89/2014, reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., au chemat-o în judecată pe pârâta SC C. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța instanța să dispună obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 1.000.000 euro, în favoarea fiecărui reclamant și a unei prestații periodice lunare în cuantum de 500 RON, de la 30 ianuarie 2012 până la împlinirea vârstei de 18 ani, precum și în continuare până la împlinirea vârstei de 26 ani, cu condiția continuării studiilor, pentru minorul B.

De asemenea, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestor sume, calculată de la data producerii riscului asigurat - 30 ianaurie 2012 și până în momentul plății efective, cu cheltuieli de judecată, potrivit art. 26 alin. (1) lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 540/2014 din 02 iunie 2014, Tribunalul Vaslui, secția civilă, a admis în parte acțiunea și, în consecință, a obligat-o pe pârâta SC C. SA să plătească fiecăruia dintre reclamanți câte 20.000 RON cu titlu de daune morale, iar reclamantului minor B. și suma de 500 RON, cu titlu de prestație periodică lunară, de la 27 aprilie 2010 până la majorat, respectiv până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani. Totodată, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata dobânzii legale aferente sumelor menționate de la data introducerii acțiunii - 03 februarie 2014 - și până la data plății efective a acestor sume.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, apel care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 213/2014 din 08 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la art. 3 din Legea nr. 136/1995, art. 49 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 din C.E.D.O., invocând astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 noul C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenții au arătat că instanța de prim control judiciar nu a expus în considerentele deciziei recurate motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea în sensul soluției pronunțate și nici pe cele pentru care a înlăturat cererile părților, încălcând, astfel, dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. și art. 6 parag. 1 C.E.D.O.

Din această perspectivă, au precizat că instanța de apel nu a avut în vedere în analiza căii ordinare de atac criticile lor vizând încălcarea de către tribunal a principiilor predictibiltiății și echității actului de justiție și greșita cuantificare a daunelor morale solicitate prin raportare la instituția îmbogățirii fără justă cauză.

În acest sens, au susținut că hotărârea instanței de apel este practic nemotivată, în condițiile în care instanța nu a procedat la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt, menționând jurisprudența C.E.D.O. în cauzele Albina contra României și Gheorghe contra României.

De asemenea, autorii căii de atac au susținut că decizia recurată a fost pronunațată cu încălcarea efectului devolutiv al apelului consacrat de art. 476 noul C. proc. civ., instanța de apel ignorând dispozițiile de drept material aplicabile în cauză, pe care le-au invocat atât prin acțiunea introductivă, cât și prin cererea de apel.

În acest sens, au arătat că, în susținerea pretențiilor lor, au invocat decizia nr. 29/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, pronunțată în recurs în interesul legii, prin care s-a stabilit că în materia răspunderii civile auto răspunderea asigurătorului este o răspundere contractuală, asumată prin contractul de asigurare, astfel că instanțele de fond, în aprecierea cuantumului daunelor pretinse, în aplicarea art. 3 și 49 din Legea nr. 136/1995, urmau să se raporteze la legislația și jurisprudența națională în materie.

Un alt aspect de critică dezvoltat de recurenți se referă la eronata reținere de către instanța de apel a eventualei culpe a autorului lor, victimă a accidentului rutier, D., ca și criteriu de cuantificare a daunelor morale, critieriu care este străin de natura pricinii.

În acest sens, autorii căii de atac au arătat că organele de cercetare penală au reținut culpa exclusivă în producerea evenimentului rutier a conducătorului auto E., astfel că instanțele de fond au apreciat greșit reținând culpa autorului lor care a acceptat să urce într-un autovehicul condus de un șofer aflat sub influența alcolului și fără să poarte centura de siguranță.

Ultima dintre criticile formulate de recurenți vizează aprecierea instanței de apel potrivit căreia hotărârile judecătorești invocate ca practică judiciară nu constituie izvor de drept și nici precedent.

Astfel, autorii căii de atac au arătat că pentru aceeași situație de fapt, respectiv același accident rutier, pentru rude de același grad, chiar și cu aceeași victimă, D., fiind vorba de același prejudiciu moral suferit de părți, s-au acordat, prin hotărâri definitive, despăgubiri pentru daune morale în sumă de câte 75.000 euro, respectiv 50.000 euro.

Referitor la acestea, au susținut că în mod evident pot fi apreciate ca precedent judiciar și au arătat că, deși sistemul nostru de drept nu recunoște practicii judiciare calitatea de izvor de drept, legislația specială în materia asigurărilor conferă jurisprudenței valoare de criteriu obiectiv în cuantificarea despăgubirilor, prevederile art. 49 pct 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, statuând expres în acest sens.

În continuare, recurenții au arătat că acest criteriu a fost complet ignorat, ca de altfel și rapoartele psihologice depuse la dosarul cauzei.

În considerarea celor arătate, autorii căii de atac au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 09 martie 2015, intimata-pârâtă SC C. SA a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Cu titlu preliminar, instanța supremă, constată că recurenții s-au limitat să indice cazurile de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 noul C. proc. civ., fără să subsumeze acestora criticile formulate.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii și faptul că recurenții au invocat doar prima ipoteză dintre cele trei statuate de legiuitor, Înalta Curte va cenzura din perspectiva acestui caz de casare următoarele critici:

În acest sens, autorii căii de atac au susținut că în considerentele deciziei recurate nu se regăsesc argumentele pentru care instanța de apel Ie-a înlăturat criticile formulate relativ la încălcarea principiilor predictibiltiății și echității actului de justiție și la greșita cuantificare a daunelor morale solicitate prin raportare la instituția îmbogățirii fără justă cauză.

Din aceeași perspectivă, au susținut că instanța de apel nu a avut în vedere ca și criteriu în cuantificarea pretențiilor lor cu titlu de daune morale jurisprudența națională în materia răspunderii civile auto și nici rapoartele psihologice depuse în susținere.

Din perspectiva aceluiași caz de casare va cenzura Înalta Curte și criticile recurenților vizând încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ. și art. 476 noul C. proc. civ., norme de drept procesual care reglementează obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată și respectiv efectul devolutiv al judecății în faza procesuală a apelului.

Subsumat art. 488 alin. (1) pct. 8 noul C. proc. civ., vor fi analizate criticile formulate de recurenți referitor la ignorarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 3 și 49 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 noul C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Verificarea considerentelor deciziei atacate din perspectiva criticilor formulate de recurenți relevă că instanța de prim control judiciar, deși nu a menționat expres principiile predictibilitații și echității actului de justiție, a cenzurat hotărârea tribunalului sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate din perspectiva criteriilor stabilite de jurisprudența în materie, respectiv: consecințele negative suferite în plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura lezării acestor valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, astfel că, nu se poate reține că decizia ar fi nemotivată sub acest aspect și nici că nu ar fi fost respectat caracterul devolutiv al fazei procesuale a apelului, consfințit de art. 476 noul C. proc. civ.

De asemenea, instanța supremă constată că în analiza cuantumului despăgubirilor acordate, respectiv menținute, instanța de apel nu s-a raportat la îmbogățirea fără justă cauză, așa cum au reținut recurenții, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

Nici în ceea ce privește pretinsa ignorare a criteriului jurisprudentei în materia răspunderii civile auto în cuantificarea daunelor morale pretinse, nu poate fi reținută realitatea afirmației, având în vedere că instanța de apel a notat că în sistemul nostru de drept precedentul judiciar nu constituie izvor de drept, astfel că, faptul că recurenții sunt nemulțumiți de argumentele instanței, nu are semnificația nemotivării hotărârii sub aspectul evocat.

În raport de cele arătate, instanța supremă impune concluzia că susținerile autorilor căii de atac circumscrise pct. 6 al art. 488 noul C. proc. civ. sunt nefondate și că hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) noul C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Circumscris acestui caz de casare, recurenții au susținut că prin decizia atacată curtea de apel a încălcat dispozițiile art. 3 și 49 din Legea nr. 136/1995.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 136/1995, „în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege”.

Totodată, art. 49 din aceeași lege prevede că „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, în conformitate cu:

a) legislația în vigoare din statul pe teritoriul căruia s-a produs accidentul de vehicul și cu cel mai mare nivel de despăgubire dintre cel prevăzut în legislația respectivă și cel prevăzut în contractul de asigurare;”

Cu referire la textele legale precitate, autorii căii de atac au susținut că instanța de apel avea obligația ca în analiza despăgubirilor acordate de prima instanță să procedeze la examinarea legislației și jurisprudenței naționale, fără să dezvolte argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

Astfel, se constată că în speță motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și situația de fapt - rapoartele psihologice și potențiala culpă a autorului lor - și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludenta lor, stabilind o altă situație de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (6) coroborat cu art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A. și B., prin reprezentant legal A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 213/2014 din 08 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel lași, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 06 octombrie 2015.