ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 216/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 09 februarie 2017 pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. și cu intervenientul forțat E., au solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța în cauză, să se dispună: - obligarea pârâtei-asigurător la plata, cu titlu de reparație patrimonială pentru prejudiciul nepatrimonial (daune morale) suferit în urma decesului soțului, respectiv tatălui lor F., în accidentul de circulație din 11.08.2016, a următoarelor sume: 200.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR la data plății, în favoarea reclamantei - soție A.; 200.000 euro, în echivalent RON la data plății, pentru fiecare dintre cele două reclamante - fiice minore, B. și C.; - obligarea pârâtei-asigurător la plata, cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamantei A., a sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli cu înmormântarea și construirea mormântului; - obligarea pârâtei-asigurător la plata, în favoarea reclamantelor, a unor daune materiale sub formă de prestații periodice, atât pentru minore, cât și pentru soția mamă, în sumă de câte 1.000 RON lunar pentru fiecare, de la data decesului, 11.08.2016 și până la majorat sau terminarea studiilor pe care minorele le vor urma, respectiv pentru soție până la încetarea stării de nevoie conform art. 1390 C. civ., art. 1386 alin. (3) C. civ. raportat la art. 516 C. civ.; - obligarea pârâtei D. S.A. la plata, în favoarea reclamantelor, a penalităților de întârziere în cuantum de 0.2% pe zi de întârziere, calculate asupra sumelor solicitate, începând cu data formulării ofertei de despăgubire nejustificat diminuate, 24.11.2016, și până la plata efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Bistrița-Năsăud Prin încheierea din 08 octombrie 2018, tribunalul a încuviințat proba cu expertiza tehnică judiciară de către un specialist auto. Prin sentința civilă nr. 353/F din 14 octombrie 2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, a hotărât următoarele: - a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecarea cererii de obligare a pârâtei S.C. D. S.A. la plata de daune materiale; - a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în nume propriu și ca reprezentant legal al minorelor B. și C. în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.A. și intervenientul E. și, în consecință, a obligat pârâta să plătească: fiecărei minore, B. și C., fiice, suma de câte 40.000 euro, cu titlu de daune morale, și suma de câte 500 RON/lună, cu titlu de prestație periodică, pentru perioada 18.08.2016 și până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar nu mai târziu de 26 de ani, dacă beneficiarul prestației se află în continuarea studiilor; reclamantei A., soție supraviețuitoare, suma de 50.000 euro, cu titlu de daune morale; sumele acordate în euro vor fi achitate în RON la cursul euro/leu din ziua plății; - a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. de obligare a pârâtei la plata de prestații lunare periodice. - a respins, ca neîntemeiată, solicitarea reclamantelor vizând obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi de întârziere începând cu data formulării ofertei de despăgubire; - a obligat pârâta să plătească reclamantelor, în solidar, cheltuieli de judecată în suma de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocațial. Împotriva acestei hotărâri și a încheierii de ședință din 08 octombrie 2018 din a declarat apel reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al fiicelor sale, B., C.. Pârâta S.C. D. S.A. a atacat pe calea apelului hotărârea primei instanțe. 2. Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Cluj: Prin decizia civilă nr. 68/A din 2 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis în parte apelul pârâtei, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a dispus obligarea acesteia la plata sumei de 30.000 euro în favoarea fiecărei minore, B. și C., fiice, precum și a sumei de 30.000 euro în favoarea reclamantei A., soție supraviețuitoare. A păstrat celelalte dispoziții care nu contravin prezentei decizii. A respins apelul reclamantei împotriva încheierii de ședință din 08 octombrie 2018 și a sentinței civile nr. 353/F din 14 octombrie 2019 a Tribunalului Bistrița-Năsăud.

Recursul exercitat în cauză: Împotriva deciziei pronunțate în apel, au declarat recurs atât reclamanta A., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al fiicelor minore B. si C., cât și pârâta D. S.A., criticând decizia pentru nelegalitate. Dosarul a fost înregistrat la data de 14 septembrie 2020, pe rolul secției I civile a instanței supreme. a. Recurentele - reclamante au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj. Au formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.: - în ce privește antrenarea unei culpe comune a victimei în producerea rezultatului - decesul victimei, s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale asupra celei civile, dublându-se analizarea vinovăției în producerea decesului acesteia prin administrarea unui vast probatoriu; au fost aplicate în mod greșit prevederile art. 1371 C. civ., iar decizia nu este motivată pe acest aspect, fiind reținute argumente străine de cauză; - singura chestiune asupra căreia nu are autoritate de lucru judecat hotărârea penală este întinderea prejudiciului sau cuantumul acestuia, generat prin culpa deja judecată și intrată în autoritate de lucru judecat; - prin acordul de recunoaștere a vinovăției nu a fost soluționată acțiunea civilă astfel încât nu poate fi suprimat dreptul persoanei vătămate la despăgubiri, sens în care hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat asupra cuantumului prejudiciului; - decizia instanței de apel nu este motivată în ce privește antrenarea de plano a culpei comune a victimei în producerea rezultatului raportat la nepurtarea centurii de siguranță; nu au fost analizate toate solicitările și apărările reclamantelor vizând rezultatul final, care nu putea fi decât cel produs în prezenta cauză; nu s-a motivat nulitatea absolută a expertizei tehnice pentru motivul necompetenței profesionale a tehnicianului auto în materie umană; - deși expertiza auto arată clar că nu se poate preciza o culpă comună a victimei, totuși instanța de apel o stabilește și omite să analizeze toate cererile și probele indicate de reclamante, apărând astfel nemotivat gradul de culpă dispus; - nu s-a analizat incidența cuplării sau nu a centurii de siguranță prin prisma stării de fapt și a probelor și nici avizul emis de Institutul de Medicină Legală Mina Minovici cu privire la diminuarea efectului centurii în cazul impactului cu viteze mai mari de 50 km/h; - este nemotivată antrenarea unei culpe comune a victimei decedate într-un cuantum atât de precis, fix 20%, printr-o estimare neexplicată în condițiile în care nu există o dovadă clară că rezultatul putea fi altul în funcție de cuplarea sau nu a centurii de siguranță; - în antrenarea culpei comune, prin aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1371 C. civ., instanța nu motivează soluția prin analizarea întregului material probator, deși menționează probele; - se invocă nulitatea absolută a expertizei raportat la necompetența expertului; - decizia recurată nu este motivată sub aspectul diminuării daunelor morale; nu au fost examinate toate solicitările părților, precum și probatoriul suplimentat în apel; - instanța de apel a reținut și motive străine de natura cauzei în ce privește diminuarea daunelor morale acordate de tribunal, argumentând că sumele cu acest titlu la care România sau alte state europene sunt condamnate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt inferioare celor acordate reclamantelor; de asemenea, valorile menționate în Ghidul elaborat de Fondul de Protecție a Victimelor Străzii nu reprezintă un etalon de stabilire a daunelor; - au fost aplicate greșit dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2001, impunându-se ca instanța, în aprecierea daunelor morale, să se raporteze la cauze similare ale aceleiași instanțe; - au fost interpretate greșit dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cu consecința neacordării penalităților de întârziere; instanța de apel a menținut soluția tribunalului, apreciind că asigurătorul RCA își îndeplinește corespunzător atribuțiile legale prin simplul răspuns în termen de 3 luni de la data avizării daunei, indiferent de suma oferită și indiferent dacă aceasta îmbracă forma mascată a refuzului acordării despăgubirii prin diminuarea nejustificată; s-a reținut poziția procesuală a intimatei - formularea unei oferte de despăgubire în termenul de 3 luni de la data cererii-, însă nu s-a constatat vreo atitudine culpabilă în sarcina profesionistului; pârâta nu a încercat să plătească efectiv sumele ofertate, nici măcar parțial, astfel că ne aflăm în faza unui refuz mascat de despăgubire prin diminuarea nejustificată a cuantumului acestora; - este greșită interpretarea că penalitățile de întârziere s-ar putea aplica doar după rămânerea definitivă a sentinței ce conține daunele; scadența sumei constând în daune morale este o dată anterioară finalizării procesului, data accidentului pentru situațiile în care nu s-a încercat faza amiabilă și data refuzului plății în cazurile în care victima se adresează asigurătorului cu cererea de despăgubire; b. Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj strict cu privire la obligarea asigurătorului la prestațiile periodice acordate reclamantelor minore, cu cheltuieli de judecată în recurs reprezentate de onorariu de avocat. Partea a mai solicitat desființarea actelor de executare privind executarea prestației periodice efectuate în baza decziei nr. 68A din 2020, cu consecința întoarcerii executării silite. Recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:. - este nelegală obligarea recurentei-pârâte la plata daunelor materiale care exced sferei de aplicare a dispozițiilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 - este vorba despre sumele acordate cu titlu de prestație periodică reclamantelor minore; aceste din urmă prevederi au caracter limitativ și obligatoriu conferit prin art. 692 din Legea nr. 136/1995; - instanța de apel reține în mod eronat că potrivit art. 50 din Legea nr. 136/1995 "asigurătorul trebuie să despăgubească victimele cu toată suma la care sunt îndreptățite, iar în caz de deces, descendenții minori sunt îndreptățiți să beneficieze de o prestație periodică pentru asigurarea aceluiași nivel de întreținere de care ar fi beneficiat dacă părintele ar fi fost în viață", în condițiile în care prin art. 54 din aceeași lege sunt trasate niște limite ale obligației societății de asigurare, evidențiate și prin delimitarea clară a daunelor materiale la care poate fi obligat asigurătorul, prevăzute expres de art. 50 din Norma ASF nr. 23/2014; - dacă solicitarea de acordare a prestațiilor periodice ar fi admisibilă în raport cu răspunderea asigurătorului, se apreciază că au fost încălcate prevederile art. 529, 1388 și 1393 C. civ.; - instanța de apel, în aplicarea prevederilor art. 1388 alin. (1) C. civ., trebuia să se raporteze la venitul realizat de defunct cu un an anterior producerii evenimentului rutier, 341,3 pe lună, sau cel mult la venitul minim pe economie pentru anul 2015,785 RON/lună; or, venitul net la care s-a raportat suma acordată reclamantelor cu titlu de prestație periodică nu a fost evidențiat în niciun fel; - suma de care beneficiază reclamantele minore, 520 RON este superioară întreținerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind încălcate art. 529 și 1393 alin. (1) C. civ.;

Apărările formulate în cauză: Prin întâmpinare, pârâta D. S.A. a solicitat respingerea recursului reclamantelor, ca neîntemeiat, și admiterea recursului propriu.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantele B., A. și C., precum și recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 68A din 2 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 26 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. a. În ce privește recursul recurentelor-reclamante: - Criticile întemeiate de recurente întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu sunt fondate. În susținerea acestui motiv de casare se invocă nemotivarea deciziei Curții sub aspectele antrenării de plano a culpei comune a victimei în proporție de 20% în producerea rezultatului, nulității absolute a expertizei tehnice auto și diminuării daunelor morale acordate reclamantelor, cu neexaminarea solicitărilor părților și a probatoriului suplimentat în etapa apelului, precum și reținerea unor motive străine de natura pricinii în legătură diminuarea daunelor morale acordate de tribunal. Înalta Curte observă că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins încălcat de către instanța de apel conform susținerilor recurentelor, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea concretă a stării de fapt, urmând o ordine cronologică, fiind necesară reținerea argumentată a fiecărei împrejurări pe baza probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, ele trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de parte în cererea dedusă judecății, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune. Astfel, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. câtă vreme instanța a analizat motivele de apel formulate și a oferit un răspuns fundamentat susținerilor părții. Relevantă în acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a stabilit, referitor la faptul că, deși prin art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului s-a impus instanțelor naționale să își motiveze hotărârile, această obligație nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată. Astfel, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupune o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția. Raportat la incidența acestui caz de casare, din examinarea modului în care Curtea de Apel a exercitat controlul judiciar asupra hotărârii primei instanțe nu se poate reține, conform conținutului deciziei recurate, că lipsesc motivele pe care se întemeiază, respectiv analiza referitoare la reținerea culpei comune a victimei la producerea rezultatului și diminuarea daunelor morale acordare reclamantelor, sau că motivele expuse în susținerea soluției date în apel sunt străine de natura cauzei, cu referire la criticile reclamantelor în ce privește nulitatea absolută a expertizei tehnice auto și diminuarea daunelor morale acordate de tribunal. Dimpotrivă, se constată că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamante și a oferit un răspuns fundamentat în fapt și în drept criticilor aduse sentinței primei instanțe. Astfel, cu privire la reținerea culpei comune a victimei la producerea incidentului auto soldat cu decesul acesteia, Curtea a explicat raționamentul pentru care a validat concluzia tribunalului potrivit căreia victima a contribuit la producerea accidentului în proporție de 20%, prin raportare la starea de fapt rezultată din probele administrate în cauză, cu luarea în considerare a normelor de drept incidente în speța pendinte. În ce privește diminuarea daunelor morale acordate reclamantelor, instanța de apel a motivat soluția prin prisma criteriilor legale și jurisprudențiale de stabilire a acestui tip de dezdăunare, cu luarea în considerare a efectelor negative pricinuite reclamantelor prin decesul victimei, rezultate din probele administrate în cauză, cu reținerea și aplicarea culpei comune a victimei în producerea accidentului. Prin urmare, nu se poate susține întemeiat că instanța nu a respectat exigențele de motivare impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar indicarea cu caracter exemplificativ a Ghidului pentru soluționarea daunelor morale sau a sumelor acordate de instanțele de judecată în cauze similare ori a practicii altor state în stabilirea daunelor morale, invocate de pârâtă, nu înseamnă că hotărârea conține motive contradictorii sub acest aspect, ci reflectă preocuparea instanței de apel de a realiza un just echilibru în stabilirea daunelor morale acordate părții prin raportare la situația de fapt și probele administrate în cauză. În cauză, soluția instanței de apel sub aspectul diminuării daunelor morale acordate părții este rezultatul aprecierii probatoriului administrat, or critica reclamantelor nu poate fi circumscrisă unor motive de nelegalitate a deciziei, ci poate reprezenta cel mult o nemulțumire a părții cu privire la relevanța dată de către instanță probelor administrate, astfel încât, pentru motivele ținând de caracterul nedevolutiv al prezentei căi de atac și a imposibilității instanței de recurs de a analiza chestiuni ce vizează temeinicia, aceasta critică nu poate fi primită. Cu privire la pretinsa nemotivare a criticilor din apel ce vizează nulitatea probei cu expertiza, contrar susținerilor părții se reține că instanța de apel a analizat și aceste susțineri ale părții și a reținut în sinteză, după prezentarea elementelor de fapt privind administrarea probei, a momentului la care aceasta a fost dispusă și modificată și a limitelor învestirii, că expertiza tehnică auto a fost dispusă cu respectarea dispozițiilor art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., că nevoia administrării acesteia a reieșit din cercetarea judecătorească, iar instanța nu putea prevede că expertul criminalist nu va putea răspunde obiectivelor stabilite, concluzionând că susținerile părții pe acest aspect sunt neîntemeiate. Reținând aceste considerente, se constată că instanța de apel a făcut o evaluare proprie a situației de fapt deduse judecății, argumentând soluția pronunțată în cauză cu privire la fiecare dintre criticile formulate de recurentele-reclamante. Strict sub aspectul motivării, în cuprinsul hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare, prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., argumentele curții pentru care a menținut parțial soluția pronunțată de de tribunal și pentru care a schimbat sențința primei-instanțe sub aspectul daunelor morale. Or, împrejurarea că recurentele - reclamante nu sunt de acord cu motivarea instanței de apel, nu echivalează cu existența unei nemotivări a hotărârii sau cu existența unor motive contradictorii expuse în cuprinsul acesteia și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critica întemeiată pe aceste dispoziții legale urmând, deci, a fi respinsă ca nefondată. - Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este nefondată. În mod eronat susțin reclamantele că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 165/2017 a Judecătoriei Beclean, rămasă definitivă prin prin secizia penală nr. 237/A/2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, dublându-se analizarea vinovăției în producerea decesului victimei în contextul în care potrivit art. art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o". Prin urmare, aspectele ce țin de latura civilă a cauzei, respectiv cuantumul prejudiciului cauzat prin săvârșirea infracțiunii sau apărări legate de vinovăția autorului faptei, nu pot fi opuse cu autoritate de lucru judecat persoanelor care nu au avut calitatea de părți în procesul penal finalizat prin hotărârea de condamnare pronunțată în procedură simplificată în baza unui acord de recunoaștere a vinovăției. Conform art. 486 alin. (2) C. proc. pen., "În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile". Prin urmare, în fața instanței civile părțile au posibilitatea de a repune în discuție întinderea prejudiciului, cum este și cazul de față. Or, cum bine a observat și instanța de apel, în măsura în care există o altă faptă culpabilă concurentă care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și constituie, astfel, o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului, această chestiune poate fi ridicată în fața instanței civile, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii de condamnare pronunțate în procedura specială ce reglementează acordul de recunoaștere a vinovăției. - În ce privește greșita interpretare a dispozițiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2001, cu consecința diminuării nelegale a daunelor morale stabilite de tribunal, în sprijinul căreia se impunea ca instanța, în aprecierea daunelor morale, să se raporteze la cauze similare ale aceleiași instanțe, instanța de recurs reține că această critică nu poate fi primită prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În analiza acestei critici, urmează a se avea în vedere, sub un prim aspect, faptul că, în etapa procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excedează limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac. Se poate invoca, însă, nesocotirea unor criterii legale care ar fi stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, în măsura în care acestea există. În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport de consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată viața familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei. În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă, nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, întinderea daunei morale neputând fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar. La aceste considerente ar trebui adăugată și exigența ca daunele morale să nu fie excesive, nerezonabile, să nu devină astfel nelegitime, căci, după cum s-a observat de asemenea în practică, prejudiciul moral trebuie să fie dovedit, dar judecătorii au obligația să-l aprecieze în raport de gravitatea și importanța sa și fără a se ajunge la realizarea unui dezechilibru de interese. În speță, despăgubirea nu poate fi privită ca o reparație propriu-zisă a suferinței încercate de reclamante, ci doar ca o satisfacție acordată acestora pentru această suferință, motiv pentru care se impune raportarea la particularitățile de cuantificare a despăgubirilor decurgând din natura intimă a prejudiciului. Stabilirea propriu-zisă a cuantumului despăgubirilor trebuie făcută pe baza unor criterii, raportate la împrejurările concrete ale cauzei, anume intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de persoanele păgubite, legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul asigurat în timpul vieții de cel decedat, vârsta persoanelor care solicită despăgubirea sau orice alte elemente care caracterizează speța, la care se adaugă principiul echității, care impune o limitare rezonabilă a despăgubirilor, de natură a păstra un echilibru între scopul de compensație a suferinței cauzată și preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogățire fără justă cauză. Evaluând în acest context criticile părții reclamante referitoare la sumele stabilite de tribunal prin sentința apelată, instanța de apel a apreciat că acestea nu asigură un just echilibru, de natură a nu deturna funcția unor astfel de despăgubiri. Astfel, a considerat că daunele morale în sumă de 40.000 euro pentru soția supraviețuitoare și câte 30.000 euro fiecărei minore, reprezintă sume echitabile stabilite cu titlu de daune morale, ținând seama de procentul de contribuție a victimei, de 20%, la stabilirea întinderii prejudicului. Instanța de apel a avut în vedere la pronunțarea deciziei recurate o serie de criterii, cum ar fi consecințele negative suferite de cele în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În consecință, față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a apelat la criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în legislația și jurisprudența din România, în considearea principiului echității și a principiilor jurisprudențiale. De altfel, principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte, iar din această perspectivă se observă că decizia atacată respectă acest principiu. - Reclamantele au formulat critici și în legătură cu petitul din acțiune referitor la plata penalităților de întârziere, considerând că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, cu consecința neacordării penalităților de întârziere. Acest motiv de recurs, ce urmează a fi analizat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat. Astfel, situația despăgubirilor și a penalităților datorate de asigurator este reglementată de dispozițiile art. 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014. Potrivit art. 37 alin. (4) din normă - pretins încălcată de instanța de apel conform susținerilor recurentelor - despăgubirea se plătește de asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei, solicitat în scris de asigurător de la partea prejudiciată sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea. Primul vizează ipoteza reglementată prin art. 54 din Legea nr. 136/1995, care consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și cuantificării daunei (teza I), iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situație în care obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă (teza a II-a). În speța de față, Înalta Curte constată, potrivit situației de fapt reținute de instanța de apel, că între părți s-a derulat procedura amiabilă prevăzută de dispozițiile art. 35 și art. 36 din Norma ASF nr. 23/2014, iar intimata și-a îndeplinit obligația legală, la data de 18.10.2016, în termenul prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, când a comunicat reclamantelor oferta de despăgubire, refuzată de către acestea. Astfel, nu se poate reține că părțile au ajuns la un acord cu privire la cuantumul despăgubirilor pe care pârâta, în calitate de asigurător, îl datora reclamantelor, persoane prejudiciate. Prin dispozițiile art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, legiuitorul a stabilit că determinarea penalităților de întârziere se raportează la despăgubirea cuvenită sau la diferența de sumă neachitată, și sunt datorate de asigurător în cazul în care acesta nu își îndeplinește obligațiile, le îndeplinește în mod defectuos sau dacă diminuează nejustificat despăgubirea. Astfel, diminuarea neîntemeiată a daunelor solicitate de persoanele prejudiciate este una dintre cauzele care atrage culpa asigurătorului, precum și obligația de plată a penalităților de întârziere. Ca atare, cât timp părțile nu au ajuns la o înțelegere cu privire la despăgubirile datorate de asigurător, devine incidentă cea de-a doua ipoteză a art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014, potrivit căreia obligația de plată a asigurătorului RCA începe să curgă de la data la care acesta a primit hotărârea judecătorească definitivă, întrucât numai de la momentul la care instanța a stabilit în mod definitiv despăgubirile cuvenite reclamanților acestea se transformă într-o creanță certă, lichidă și exigibilă, anume într-o obligație care, având ca obiect restituirea unei sume de bani, dă naștere dreptului reclamanților de a obține daune moratorii, până la completa ei achitare. Prin urmare, nu pot fi reținute criticile părții prin care se invocă unui refuz mascat de despăgubire prin diminuarea nejustificată a cuantumului daunelor morale și lipsa intenției de plata efectivă a despăgubirilor solicitate de reclamante. b. În ce privește recursul recurentei-pârâte: Pârâta invocă nelegalitatea hotărârii recurate ca fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014 și cele ale art. 529, art. 1388 și art. 1393 C. civ., motiv de nelegalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Se susține, pe de o parte, că sumele acordate cu titlu de prestație periodică reclamantelor - minore excedează prevederilor art. 50 alin. (2) lit. a)-c) din Norma ASF nr. 23/2014, iar pe de altă parte, că și dacă ar fi admisibilă solicitarea de acordare a unei prestații periodice, suma de care beneficiază reclamantele minore, 520 RON, este superioară întreținerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind încălcate art. 529 și 1393 alin. (1) C. civ. Criticile pârâtei sunt neîntemeiate. În cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, potrivit cărora despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea sau distrugerea de bunuri. Această reglementare, deși reprezintă lege specială față de dispozițiile de drept comun în materie - C. civ., nu derogă de la acestea, astfel încât potrivit art. 1358 C. civ., care rămân pe deplin aplicabile, prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Cum reclamantele-minore sunt persoane îndreptățite la despăgubire, potrivit dispozițiilor art. 1390 alin. (1)-(3) C. civ., despăgubire care se acordă care se acordă ținând seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea, acordarea unor prestații periodice în favoarea acestora este justificată, soluția instanțelor de fond privind admiterea acestui petit de cerere fiind corectă. Înalta Curte reține că în materia răspunderii civile delictuale, obligarea asigurătorului la plata unei prestații periodice în favoarea persoanelor îndreptățite reprezintă o modalitate de realizare a principiului reparației integrale a prejudiciului. În ce privește întinderea acestei reparații, concursul dintre normele cuprinse în C. civ. și/sau Legea nr. 136/1995, pe de o parte, și cele subsidiare, reprezentate de Norma ASF nr. 23/2014, pe de altă parte, se soluționează în sensul că primează aplicarea normelor cuprinse în actele normative cu forță juridică superioară. În ce privește susținerea conform căreia suma acordată reclamantelor minore, în cuantum de 520 RON, este superioară întreținerii care ar fi datorată de părintele lor, fiind astfel încălcate art. 529 și 1393 alin. (1) C. civ., reține Înalta Curte caracterul nefondat al acesteia în condițiile în care, la cuantificarea acestora, instanțele de fond, în mod just, au avut în vedere veniturile lunare realizare de către defunct, cât și acele venituri pe care acesta le obținea din gospodăria familiei, generate de creșterea animalelor și cultivarea terenului deținut, iar nu doar strict venitul net obținut din prestarea unui serviciu pe baza contractului de muncă. Față de cele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondate, ambele recursuri, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii recurate.