Decizia nr. 1197/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22 august 2018, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E. și F., în calitate de reprezentant legal al minorei G., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta H. S.A., obligarea pârâtei la plata următoarelor sume: 250.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale pentru numita A.; 250.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale, pentru numitul B.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale, pentru C.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale pentru D.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plații, reprezentând daune morale, pentru E.; 200.000 euro sau echivalentul în RON la data plății, reprezentând daune morale pentru G., reprezentată legal de F., precum și 2.000 RON, reprezentând rentă lunară începând cu data de 15 mai 2017 (data producerii accidentului), până la terminarea studiilor; cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 2199, art. 2208 și art. 2224 C. civ., art. 49, art. 51 și art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România și Ordinul Comisiei de Supraveghere nr. 14/2011. Prin cererea de intervenție în nume propriu, intervenientul I. a solicitat obligarea pârâtei H. S.A. la plata sumei de 200.000 euro, reprezentând daune morale, determinate de moartea fratelui său, J., precum și la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta H. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive de a sta în nume propriu în cauză în calitate de pârât și stabilirea cadrului procesual corect în sensul că are calitatea de pârâtă K. S.A. din Polonia; a solicitat să se ia act că are calitatea sa de regularizator de carte verde. Prin încheierea de ședință din data de 9 ianuarie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A., B., C., D., E. și F., precum și a cererii de intervenție în nume propriu formulată de intervenientul I., în favoarea secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud. Cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud sub nr. x/2017*. Prin încheierea din 19 martie 2018, tribunalul a stabilit că în cauză are calitatea de pârâtă K. S.A. din Polonia, prin corespondentul din țară H. S.A., și, întrucât reclamantul B. a decedat după introducerea acțiunii, s-a dispus citarea în calitate de moștenitoare a soției supraviețuitoare L.. La termenul de judecată din 16 aprilie 2018 a fost admisă în principiu cererea de intervenție principală.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 655/F din 05 iunie 2018, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a dispus următoarele: A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., L. - în calitate de moștenitor al reclamantului decedat în cursul procesului B., C., D., E. și F. - în calitate de reprezentant legal al minorei G., împotriva pârâtei K. S.A. din Polonia, prin reprezentant despăgubire H. S.A., și, în consecință: A obligat-o pe pârâtă să plătească următoarele sume, reprezentând daune morale: reclamantei A. - 50.000 RON, reclamantei L. - în calitate de moștenitor al reclamantului decedat în cursul procesului B. - 50.000 RON, reclamantei C. - 40.000 RON, reclamantei D. - 40.000 RON, reclamantului E. - 40.000 RON și reclamantei F., (pentru minora G.) - 50.000 RON; a respins, ca nefondate, celelalte pretenții formulate de reclamanți. A admis, în parte, cererea de intervenție principală formulată de intervenientul I., împotriva pârâtei K. S.A. din Polonia prin reprezentant despăgubire H. S.A., și, în consecință, a obligat-o pe pârâtă să plătească intervenientului suma de 40.000 RON, reprezentând daune morale; a respins, ca nefondate, celelalte pretenții formulate de intervenient și a obligat-o pe pârâtă să plătească intervenientului suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată și hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtele D. și F., aceasta din urmă în calitate de reprezentant legal al minorei G., solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și acordării în favoarea pârâtei D. a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data plății) cu titlu de daune morale, iar în favoarea minorei G. a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data plății) cu titlu de daune morale, precum și a unei rente lunare în sumă de 2.000 RON începând cu data de 15 mai 2017, până la terminarea studiilor. Împotriva sentinței a declarat apel și pârâta K. S.A. din Polonia, prin H. S.A. București, solicitând schimbarea acesteia, în parte, în sensul reducerii sumelor acordate reclamanților cu titlu de daune morale. În cauză au formulat apel incident reclamanții E. și C., precum și intervenientul I., solicitând schimbarea, în parte, a sentinței, în sensul acordării cu titlu de daune morale a sumei de 200.000 euro (sau echivalentul în RON la data efectuării plății). Prin decizia nr. 15/A din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelul declarat de apelanta-reclamantă D., apelul declarat de apelanta-pârâtă K. S.A. din Polonia, prin H. S.A., și apelul incident declarat de apelanții-reclamanți E. și C. împotriva sentinței civile nr. 655/F/05 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă. A respins, ca tardiv formulat, apelul incident declarat de apelantul-intervenient I. împotriva aceleiași sentințe. A admis apelul declarat de apelanta F., în calitate de reprezentant legal al minorei G., împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească în favoarea minorei G. suma de 90.000 RON cu titlu de daune morale precum și, începând cu data de 15 mai 2017, suma de 350 RON lunar cu titlu de rentă până la împlinirea vârstei de 18 ani, și ulterior, dacă minora se va afla în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani. Au fost respinse cererile de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 15/A din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a declarat recurs pârâta K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., solicitând casarea deciziei civile recurate în conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare cu privire la renta acordată intimatei - reclamante G., reprezentată legal de F., prin coroborarea prevederilor C. civ. cu cele ale Normei ASF nr. 39/2016 (emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016); de asemenea, a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal instanța de apel a admis apelul declarat de intimata - reclamantă, cu consecința admiterii rentei în cuantum de 350 RON/lună, fiind greșit aplicate normele de drept material. A învederat recurenta că, sub aspectul motivului de casare prevăzut de art. 488 C. proc. civ. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, în sensul că analiza apelului intimatei-reclamante a fost făcută doar din prisma normelor cuprinse în C. civ., fără coroborarea acestor norme cu prevederile legii speciale reprezentată de O.U.G. nr. 54/2016 și de Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016. În acest sens, pârâta a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 487, art. 518 alin. (1) și art. 525 C. civ., fără a le corobora cu prevederile Normei ASF nr. 39/2016, emise în baza O.U.G. nr. 54/2016. În opinia recurentei-pârâte, O.U.G. nr. 54/2016 derogă de la prevederile C. civ., având în vedere considerentele cuprinse în decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în care s-au reținut următoarele: "34. Astfel, conform art. 2.213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate, exclusiv, prin legi speciale. (...) 66. Însă, prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, așa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări, cuprinde o dispoziție expresă în acest sens norma de trimitere cuprinsă în art. 69 1 )...]". În opinia recurentei, această optică a instanței supreme este firească atâta vreme cât C. civ. tratează răspunderea civilă delictuală de drept comun, iar O.U.G. nr. 54/2016 conține prevederi speciale cu privire la răspunderea civilă delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naște obligația asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite. Or, esența problemei de drept care face obiectul recursului rezidă în activarea răspunderii asigurătorului RCA în limitele prevăzute de Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza legii speciale reprezentate de O.U.G. nr. 54/2016, iar aplicarea exclusivă a prevederilor C. civ. conduce la anularea prevederilor O.U.G. nr. 54/2016 și a normelor emise în baza acestei legi de către ASF, însemnând practic că activitatea asigurătorilor RCA se situează în afara normelor legale. Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a reținut în mod eronat că dispozițiile art. 487, art. 518 alin. (1) și art. 525 C. civ. sunt incidente în cauză deoarece, din analiza textelor de lege reținute de către instanța de apel, rezultă că instanța subrogă asigurătorul de răspunderea civilă delictuală în obligațiile părintești, aspect nepermis, întrucât nu este prevăzut de aceste norme. Astfel, art. 487 C. civ. menționează anumite obligații ale părinților, fără a face referire la vreo rentă, art. 518 C. civ. face vorbire de moștenitorii persoanei obligate la întreținere, pârâta nefiind moștenitorul defunctului, iar art. 525 C. civ. face referire în mod expres la minorul care cere întreținere de la părinți săi și care se află în nevoie. Or, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că minora a solicitat întreținere de la defunct ori că se afla în nevoie. A susținut recurenta-pârâtă că din probele dosarului a reieșit faptul că defunctul nu îi acorda întreținere intimatei minore, astfel că nu poate fi pusă în sarcina sa plata unor sume de bani cu titlu de rentă de vreme ce defunctul nu presta întreținere în fapt și nici nu a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească. Cu referire la art. 529 alin. (3) C. civ. reținut de instanța de apel, recurenta-pârâtă a arătat că acest articol face vorbire de un cuantum al obligației de întreținere, sub condiția ca defunctul să fi fost obligat la plata întreținerii; în opinia sa, stabilirea sumei la 350 RON este nelegală, întrucât în cauză nu s-a administrat nicio probă care să stabilească nivelul veniturilor defunctului. Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă a arătat că, prevederile C. civ. trebuie coroborate cu prevederile art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016 emise în baza O.U.G. nr. 54/2016, care dispun în sensul că: "(1) La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămărilor corporale sau al decesului unor persoane, pe cale amiabilă, se au în vedere următoarele: b) în caz de deces: (i) cheltuieli directe și indirecte prilejuite de înmormântare, probate cu documente justificative; veniturile nete nerealizate și alte eventuale cheltuieli rezultate în perioada de la data producerii accidentului și până la data decesului, prevăzute la lit. a), dacă acestea au fost cauzate de producerea accidentului". În opinia recurentei-pârâte, din coroborarea prevederilor legale enumerate se desprinde faptul că acordarea daunelor materiale se acordă în mod strict prin raportare la categoriile menționate și doar în baza documentelor justificative; conform textului legal, acordarea rentei nu se regăsește printre obligațiile de despăgubire care revin asigurătorului de răspundere civilă delictuală. A susținut recurenta că daunele materiale cu titlu de rentă nu pot fi acoperite în baza contractului de asigurare, asigurătorul de răspundere civilă delictuală obligatorie asumându-și obligația de a acoperi numai cheltuielile prevăzute la art. 22 din normele RCA nr. 39/2016; acordarea daunelor materiale intimatei-reclamante, de la data producerii accidentului, până la împlinirea vârstei de 18 ani, sau până la vârsta de 26 de ani dacă se află în continuarea studiilor, neputând fi acoperită în baza contractului de asigurare. În opinia recurentei-pârâte, asigurătorul de răspundere civilă obligatorie nu poate prelua întreținerea unei familii, întrucât aceasta ar însemna transformarea poliței de răspundere civilă delictuală într-o poliță de asigurare de viață, ceea ce nu este admisibil, contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie neputând acoperi o asemenea daună. În aplicarea dispozițiilor art. 2213 C. civ., obligația de dezdăunare este prevăzută în limitele prevăzute de O.U.G. nr. 54/2016 și de Norma ASF nr. 39/2016, care au regimul juridic de normă specială în raport cu dreptul comun.

Încheierea de admitere în principiu: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților; prin încheierea din 19 februarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtă K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., împotriva deciziei nr. 15/A/2019 din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce succed: Prin criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a normelor de drept material sub aspectul stabilirii în sarcina asigurătorului a obligației de plată, în favoarea fiicei minore a defunctului J., a unei rente în cuantum de 350 RON, începând cu data producerii accidentului (15 mai 2017), până la împlinirea vârstei de 18 ani și în continuare, dacă aceasta se va afla în continuarea studiilor, dar nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 ani. Criticile nu sunt fondate. Astfel, cu referire la susținerile prin care recurenta-pârâtă a arătat că stabilirea în sarcina sa a unei asemenea obligații nu are temei legal întrucât O.U.G. nr. 54/2016 și Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza acesteia, derogă de la prevederile C. civ., Înalta Curte reține că, așa cum s-a arătat cu prilejul expunerii criticilor formulate de recurenta-pârâtă, inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor cuprinse în C. civ. privitoare la repararea prejudiciului cauzat prin decesul părintelui având descendenți minori a fost susținută din perspectiva caracterului special al reglementării în materia asigurărilor și al considerentelor cuprinse în decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. Însă, considerentele acestei hotărâri a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a fost pronunțată în procedura de unificare a practicii judiciare, în interpretarea și aplicarea prevederilor art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu modificările și completările ulterioare, și prin care s-a statuat că asigurătorul subrogat în drepturile persoanei păgubite este îndreptățit să obțină penalizările prevăzute de dispozițiile art. 38 din același act normativ dacă asigurătorul RCA nu își îndeplinește obligațiile la scadență sau și le îndeplinește necorespunzător, nu susțin opinia exprimată de recurenta-pârâtă, în sensul că norma specială în materie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule nu este susceptibilă de a fi completată, în condițiile legii, cu dispoziții din dreptul comun. În acest sens, Înalta Curte constată că în chiar paragraful nr. 66 din decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, invocat de recurenta - pârâtă, se menționează că "(...)prevederile C. civ. constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale, așa cum rezultă în mod explicit din art. 2 alin. (2) din cod. De altfel, legea specială, respectiv Legea nr. 136/1995, în aplicarea căreia s-a adoptat norma ce face obiectul prezentei sesizări (art. 58 alin. (2) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 23/2014 s.n.), cuprinde o dispoziție expresă în acest sens (norma de trimitere cuprinsă în art. 69^1)". Este real că O.U.G. nr. 54/2016 conține prevederi cu caracter de normă specială în materia răspunderii civile delictuale a persoanei răspunzătoare de producerea evenimentului rutier, răspundere în baza căreia se naște obligația asigurătorului RCA de despăgubire a persoanei păgubite, însă, conform dispozițiilor art. 69^1din Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului: "În România, asigurările și reasigurările sunt supuse dispozițiilor C. civ. și ale prezentei legi." În același sens sunt și dispozițiile art. 41 din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, act normativ care a abrogat Legea nr. 136/1995. Pe cale de consecință, Înalta Curte reține că posibilitatea completării normei speciale în materia asigurărilor cu dreptul comun, reprezentat de C. civ., este expres prevăzută în Legea nr. 136/1995, în vigoare la data producerii accidentului, iar împrejurarea că potrivit art. 2213 din C. civ., asigurările obligatorii sunt reglementate prin legi speciale, nu constituie, de principiu, un impediment pentru completarea cadrului legal în materia analizată cu dispozițiile dreptului comun. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reține că nu sunt fondate criticile prin care s-a susținut că asigurătorul de răspundere civilă delictuală nu poate fi obligat la plata de despăgubiri în temeiul dispozițiilor C. civ., întrucât completarea în materie a normei speciale cu dreptul comun nu ar fi posibilă. Examinând, în continuare, criticile prin care s-a susținut că aplicarea în cauză a dreptului comun este exclusă întrucât contravine reglementării cu caracter special, respectiv art. 22 din Norma ASF nr. 39/2016, emisă în baza O.U.G. nr. 54/2016, Înalta Curte reține că nu pot fi primite având în vedere că, așa cum s-a arătat deja, potrivit art. 69^1din Legea nr. 136/1995, prevederile legale în materia asigurărilor și reasigurărilor sunt supuse dispozițiilor legii cu caracter special și celor cuprinse în C. civ. În aplicarea principiului specialia generalibus derogant, normele din reglementarea cu caracter special vor fi aplicate cu prioritate atunci când vin în concurs cu reglementarea cuprinsă în dreptul comun. Însă, în speță, se constată că, în ceea ce privește prejudiciul produs terțului îndreptățit la întreținere din partea persoanei decedate într-un accident de vehicul, reglementarea cu caracter special nu conține o reglementare proprie. Prin urmare, devin aplicabile dispozițiile art. 1381 alin. (1) și 1385 C. civ. care dispun în sensul că orice prejudiciu dă dreptul la reparație, respectiv că repararea prejudiciului trebuie să fie una integrală, dacă prin lege nu se prevede altfel, fiind supus reparării și prejudiciul viitor dacă producerea lui este neîndoielnică. De asemenea, sunt incidente dispozițiile art. 1390 alin. (1) C. civ., care dispun în sensul că: "(1) despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat." Aceste prevederi legale reglementează, așadar, dreptul la reparație al persoanelor care erau beneficiarii unei obligații legale de întreținere în raport cu victima accidentului și se coroborează cu art. 1385 alin. (2) și (3) C. civ. În speță, minora G., a cărei filiație a fost dovedită în condițiile legii, era titulara unui drept la întreținere conform dispozițiilor art. 513 și 499 C. civ. În ceea ce privește dispozițiile art. 487, art. 518 alin. (1) și 525 din C. civ., reținute de instanța de apel ca temei al obligației de întreținere care incumbă părintelui unui minor, Înalta Curte reține că art. 487 C. civ. reglementează conținutul autorității părintești, care include atât drepturile, cât și îndatoririle care revin părinților, în categoria îndatoririlor fiind inclusă și obligația de întreținere, care se acordă în condițiile art. 524 - 528 din același act normativ. Cu referire la dispozițiile art. 518 alin. (1) din C. civ., care reglementează obligația de întreținere ce revine moștenitorilor, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză, fiind reținute în mod eronat de instanța de apel, întrucât asigurătorul nu poate fi asimilat unui moștenitor al persoanei decedate. Cu toate acestea validitatea hotărârii supuse controlului judiciar nu este afectată de reținerea acestui temei de drept, având în vedere dispozițiile art. 525 alin. (1) din C. civ., reținute și de curtea de apel, care dispun în sensul că: "minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri," dispoziții care se coroborează cu prevederile art. 1390 alin. (1) C. civ. Cu referire la criticile prin care s-a arătat că în cauză nu s-a făcut dovada că minora a solicitat întreținere de la defunct ori că se află în nevoie, respectiv că din probele de la dosar a reieșit faptul că defunctul nu îi acorda întreținere intimatei minore, astfel că nu poate fi pusă în sarcina sa plata unor sume de bani cu titlu de rentă, de vreme ce defunctul nu presta întreținere în fapt și nici nu a fost obligat în acest sens prin hotărâre judecătorească, Înalta Curte constată că nu pot fi primite. În acest sens, Înalta Curte reține că minorul este prezumat a fi în nevoie, atunci când întreținerea este cerută de la părinte, dacă nu se poate întreține din munca sa. Cum în speță minora G. este născută în 2014, condiția de a nu se putea întreține din muncă este, de asemenea, prezumată. Din perspectiva controlului de legalitate specific recursului și a dispozițiilor legale evocate, Înalta Curte reține că nu reprezintă un impediment legal pentru stabilirea în sarcina pârâtei a prestației periodice constând în contravaloarea obligației de întreținere la care minora era îndreptățită în raport cu autorul său (victimă a unui accident de vehicul), împrejurarea că la data decesului autorul intimatei-reclamante minore nu fusese obligat prin hotărâre judecătorească la plata întreținerii ori că nu s-a făcut dovada că acesta își îndeplinea în mod efectiv această obligație. În ceea ce privește criticile privitoare la cuantumul acestei despăgubiri, Înalta Curte constată că, potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond, s-a probat faptul că defunctul era apt de muncă și realiza venituri; în lipsa posibilității de cuantificare a acestor venituri, instanța de apel a stabilit cuantumul rentei în raport de venitul minim pe economia națională, recurenta-pârâtă susținând în mod nefondat că instanța de apel a făcut greșita aplicare a dispozițiilor art. 529 alin. (3) din C. civ. Sub un al aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 2 alin. (3) din Ordonanța de urgență nr. 54/2016 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terțelor persoane prin accidente de vehicule și de tramvaie, asiguratul este definit ca fiind proprietarul sau utilizatorul unui vehicul sau tramvai a cărui răspundere civilă delictuală este preluată contractual de un asigurător RCA în baza contractului RCA valabil pentru prejudiciile produse terțelor persoane din accidente de vehicule/tramvaie. Actul normativ invocat de recurenta-pârâtă nu conține vreo dispoziție de limitare a tipului de prejudiciu aflat în dispută judiciară în prezenta cauză; de altfel, nici recurenta nu a indicat o dispoziție expresă din actul normativ mai sus-menționat ca fundament al susținerilor pe care le-a formulat. Prin urmare, nu pot fi primite susținerile recurentei-pârâte în sensul că stabilirea acestui tip de despăgubire ar excede răspunderii civile delictuale pentru prejudicii rezultate din accidente de vehicule și ar transforma asigurarea de răspundere civilă delictuală în asigurare de viață. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va respinge recursul declarat recurenta-pârâtă K. S.A. Polonia K. S.A. Polonia, prin reprezentantul de despăgubire H. S.A., împotriva deciziei nr. 15/A/2019 din 23 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,