ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 853/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D.,în contradictoriu cu pârâta E. S.A. și cu intervenientul F., pentru prejudiciul nepatrimonial (daune morale) suferit în urma decesului tatălui său, G., în accidentul de circulație din data de 11 august 2016 au solicitat obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamantului minor A., a sumei de 200.000 euro, în echivalent ron- curs BNR la data plății, reprezentând reparație patrimonială obligarea pârâtei E. S.A., la plata, în favoarea reclamantului minor A., a sumei de 1.000 RON lunar,reprezentândprestație periodică, conform art. 516 C. civ., de la data accidentului, 11 august 2016 și până la terminarea studiilor pe care acesta le va urma, conform art. 1390 C. civ., art. 1386 alin. (3) C. civ., raportat la art. 516 C. civ.;obligarea pârâtei E. S.A. la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent ron la data plății, reprezentânddaune morale, prejudiciu cauzat tatălui defunctului, B., ca urmare a decesului fiului său G. în accidentul de circulație din data de 11 august 2016; obligarea pârâtei E. S.A. la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent ron la data plății, reprezentânddaune morale pentru prejudiciul cauzat surorii defunctului, C., ca urmare a decesului fratelui său, G., în accidentul de circulație din data de 11 august 2016; obligarea pârâtei E. S.A..la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent ron la data plății, reprezentânddaune morale pentru prejudiciul cauzat fratelui defunctului, D., ca urmare a decesului fratelui său G.;obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamanților a sumei de 5.000 RON,reprezentând daune materiale - cheltuieli de înmormântare; obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamaților a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra tuturor sumelor solicitate, începând cu data de 24 noiembrie 2016 și până la plata efectivă a sumelor datorate; În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.349 și art. 1.385 C. civ., art. 1.391, raportat la art. 253 alin. (4) C. civ., art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1996 raportat la art. 1, 37, 38 din Ordinul CSA nr. 23/2014 și art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013. Prin încheierea din 22 septembrie 2017, pronunțată de secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bistrița-Năsăud,în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a acestei secții și, în consecință, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulată de reclamanți, în favoarea secției I civilă din cadrul aceluiași tribunal. Urmare a declinării competenței, cauza a fost înregistrată pe rolul secției I civile a Tribunalului Bistrița-Năsăud, sub nr. x/2017*. Prin încheierea din 31 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a constatat necompetența materială procesuală a secției I civile în soluționarea acțiunii civile formulată reclamanți și în consecință, s-a trimis cauza spre competentă soluționare secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Bistrița-Năsăud; totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență între cele două secții ale tribunalului instanța a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Curții de Apel Cluj, secția I civilă pentru soluționarea conflictului. Conflictul negativ de competență a fost soluționat prin sentința civilă nr. 339/F/CC/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, hotărâre prin cares-a stabilitcompetența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A., prin reprezentant legal H., B., C. și D.,în contradictoriu cu pârâta E. SAși cu intervenientul F., în favoarea Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă. Primind cauza spre competentă soluționare, urmare a soluționării conflictului negativ de competență, acțiunea civilă formulată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița-Năsăud, secția I civilă, sub nr. x/2017**.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 258/F/2019 din 2 iulie 2019, Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții A., reprezentat legal de H., D., C. și D., împotriva pârâtei E. S.A.,și a intervenientului forțat F., în consecință, a obligat pe pârâta E.. să achite fiecărui reclamant despăgubiri pentru daune morale, astfel: reclamantuluiCostin-Simijdean Vlad, reprezentat legal de H., echivalentul în RON la data plății, a sumei de 20.000 euro; reclamantului D., echivalentul în RON la data plății a sumei de 20.000 euro; reclamanților C. și D., echivalentul în RON, la data plății, a sumei de 10.000 euro, pentru fiecare; a obligatpârâta E. S.A. să plătească reclamantului D., suma de 250 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta E. S.A. să plătească fiecărui reclamant penalități la suma acordată fiecăruia, de 0,2%/zi, începând cu data de 24 noiembrie 2016, până la plata efectivă; a respins cererea reclamantului A., reprezentat legal de H., de obligare a pârâtei la plata unei prestații periodice de 1.000 RON/lună, a respins cererea reclamanților de obligare la plata restului daunelor materiale și morale solicitate; a obligat pârâtă să plătească reclamanților, în solidar, suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parțiale.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, aadmis, în parte, apelurile declarate de reclamanții A., prin reprezentant legal H., B., C. și D., șide pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 258/F din 02 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud, secția I civilă, aschimbat, în parte, sentința apelatăîn sensul că a respins petitul din cererea reclamanților având ca obiect obligarea pârâtei E. S.A. la plata penalităților de 0,2%/zi, calculate asupra sumelor acordate, începând cu data de 24 noiembrie 2016 și până la plata efectivă; a respins cererea reclamantului B. de obligare a pârâtei la plata sumei de 250 RON, reprezentând daune materiale și a dispus majorarea daunelor morale acordate în favoarea reclamanților, astfel:pentru reclamanții A. și B., de la suma de 20.000 euro, la suma de 35.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON, la data plății efective, la cursul de schimb BNR din ziua plății;pentru reclamanții C. și D., de la suma de 10.000 euro, la suma de 20.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății efective; a menținutcelelalte dispozițiidin sentința apelată și arespins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva încheierii civile din 17 octombrie 2018 și a încheierii civile din 03 iunie 2019, ambele pronunțate de TribunalulBistrița-Năsăud, secția I civilă, în dosarul civil nr. x/2017

Recursul declarat în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă au declarat recurs,la data de 01 iunie 2020,reclamanții A., prin reprezentant legal H., B., C. și D., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., recurenții au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel Cluj, potrivit art. 497 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, prin nemotivarea stării de fapt și a antrenării culpei comune a victimei în temeiul art. 1.371 C. civ., respectiv, prin omisiunea analizării ansamblului probator referitor la cuplarea centurii de siguranță sau efectele sale. În acest sens, recurenții au arătat că, în cauză, instanța de apel a reținut culpa comună în producerea rezultatului accidentului, însă nu a analizat toate solicitările și apărările părților, iar probele solicitate de reclamanți au fost în întregime ignorate fără o motivare în acest sens; mai mult, instanța a reținut un aspect străin de cauză și anume acela că victima a fost expulzată din autoturism. În opinia recurentâților, deși instanța de apel a reținut că nu va reitera, în decizia pronunțată, situația de fapt, întrucât a fost pe larg expusă în considerentele hotărârii primei instanțe, prin reținerea culpei comune în producerea rezultatului, în ceea ce privește nepurtarea centurii de siguranță, instanța devolutivă a schimbat starea de fapt, cu toate că acest aspect nu a fost dovedit în fața primei instanțe. Recurenții invocă declarația martorului audiat și declarația conducătorului auto F., care a declarat, încă de la primele cercetări la fața locului, că victima G. avea cuplată centura de siguranță si nu l-a văzut să o decupleze, poziție menținută și în interogatoriul administrat intervenientului în fața primei instanțe. Susțin recurenții că instanța de apel nu a făcut nicio referire la aceste două probe și nici la apărările reclamanților întemeiate pe aceste probe și nici nu s-a pronunțat cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată pe tot parcursul judecații, în fond și în apel, referitor la starea de fapt stabilită definitiv în dosarul penal (prin care s-a reținut, în opinia acestora, culpa exclusivă a conducătorului auto). Au arătat că singurul aspect asupra căruia hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat este întinderea/cuantumul prejudiciului generat prin culpa deja stabilită și intrată în autoritate de lucru judecat. În opinia recurenților, motivarea succintă a deciziei nr. 39/A/2020 nu respectă dispozițiile stipulate de art. 13, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; De asemenea, recurenții au susținut că din considerentele deciziei recurate lipsesc motivele pentru care instanța a respins toate cererile pârâților și probele pe care s-a întemeiat, lipsind și motivele respingerii cererii de constatare a nulității absolute a expertizei tehnice și cele privind acordarea daunelor morale în raport de jurisprudența în materia deceselor victimelor tinere, acordate spre limita inferioară descendentului minor și ascendentului. În acest sens, recurenții au învederat că înțeleg să reitereze, în recurs, excepția nulității absolute a raportului de expertiză efectuată în cauză. S-a mai arătat că, în mod greșit, instanța de apel a făcut referire la expertiza criminalistică, deși la dosar exista răspunsul dat de Laboratorul interjudetean de expertiză criminalistică prin care s-a refuzat efectuarea lucrării pe motiv că nu se poate emite un răspuns științific, întrucât în astfel de situații nu se poate stabili cu certitudine nici că prin purtarea centurii de siguranță s-ar fi evitat decesul și nici că lipsa centurii de siguranță a contribuit la decesul victimei. Recurenții au mai arătat că instanța de apel nu a motivat nici diminuarea procentuală a daunelor morale, omițând să analizeze incidența motivului de acordare a penalităților de întârziere, indicat expres în actul normativ constând în îndeplinirea defectuoasă a obligației, prin diminuarea nejustificată a despăgubirii. În argumentarea incidenței motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenții au susținut că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare a intervenientului forțat pentru ucidere din culpă, sub forma vinovăției exclusive în producerea rezultatului și asupra stării de fapt, prin antrenarea unei culpe comune a victimei. Un alt motiv invocat de recurenți a fost cel circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se aplicarea greșită a art. 1371 alin. (1) C. civ. prin antrenarea culpei comune a victimei cu consecința diminuării despăgubirilor acordate în apel, a dispozițiilor Normei ASF nr. 23/2014, prin necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materia accidentelor cu victime tinere decedate, prin încălcarea dispozițiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, precum și a art. 37-38 din aceeași normă în privința respingerii penalităților de întârziere acordate prin sentința tribunalului. În ceea ce privește acordarea daunelor morale, recurenții au arătat că, deși au fost dispuse într-un cuantum mai mare decât prin sentința apelată, totuși, daunele au fost diminuate, ca urmare a reținerii unui grad de culpă comună. Astfel, instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material și nu a efectuat o analiză a jurisprudentei naționale pentru victime foarte tinere, deși art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma specială ASF nr. 23/2014 impune cerința ca acordarea daunelor morale să fie realizată conform legislației naționale și jurisprudenței în situații similare. Referitor la penalitățile de întârziere acordate de prima instanță și respinse în apel, recurenții au învederat că instanța de apel a interpretat greșit normele de drept material (art. 37 și art. 38 din Norma ASF nr. 23/2004) și nu a arătat motivele pentru care a considerat că, prin răspunsul emis în termenul de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul și-a îndeplinit corespunzător obligațiile legale, deși petitul obligării la plata penalităților a fost întemeiat pe "îndeplinirea defectuoasă" a obligației asigurătorului, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, pentru motivul diminuării nejustificate a daunei. Recurenții au mai susținut că este greșită interpretarea instanței în sensul că penalitățile de întârziere se aplică doar după rămânerea definitivă a sentinței prin care s-au stabilit daunele, întrucât, conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție (decizia nr. 1910 din 24 noiembrie 2017) și a dispozițiilor art. 1381 alin. (2) și (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., sumele sunt scadente la data accidentului, pentru situațiile în care nu s-a încercat faza amiabilă, respectiv la data refuzului plății, în cazurile în care victima se adresează asigurătorului cu cerere de despăgubire. Concluzionând, recurenții au opinat că penalitățile de întârziere corespunzătoare normei speciale nr. 23/2014 reprezintă singura măsură coercitivă care poate fi aplicată în mod exclusiv de către instanța de judecată pentru faptul că asigurătorul nu își indeplineste obligațiile ce le incumbă potrivit normelor legale.

Apărările formulate în cauză. Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.A. la data de 10 iulie 2020 și intimatului-intervenient F. la data de 13 iulie 2020. La data de 29 iulie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă E. S.A. a transmis, prin poștă electronică, întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare. expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea excepției nulității absolute a raportului de expertiză, ca inadmisibilă și respingerea recursului, ca nefondat. Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la data de 07 august 2020, iar intimatului-intervenient la data de 11 august 2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 17 februarie 2021, completul filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă E. S.A.; a admis în principiurecursul declarat de reclamanții C., D., B. și A., prin reprezentant legal H., împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilăși a fixat termen pentru judecata recursului la data de 14 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului și soluția pronunțată. Examinând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: În primul rând trebuie subliniat că, deși motivele de recurs sunt amplu dezvoltate, o mare parte a argumentelor invocate de recurenți vizează situația de fapt și probele. Or, aceste critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau (re)aprecierea probelor nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, acestea concretizându-se în critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Cu referire la motivul de casare întemeiat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Cu toate acestea, înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, motivarea unei hotărâri judecătorești nefiind o chestiune de volum, ci una de conținut, de substanță. Aplicând aceste considerente teoretice în speță, Înalta Curte constată că susținerile recurenților-reclamanți relative la nemotivarea deciziei recurate în ceea ce privește contribuția victimei la producerea riscului asigurat, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente care nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv. Prioritar, se reține că în considerarea rolului activ al judecătorului, art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. prevede posibilitatea instanței de apel de a dispune ca părțile să completeze probele, dacă apreciază că cele deja propuse/administrate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului. În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că în apel, instanța nu a dispus administrarea de noi probatorii sau refacerea celor administrate în fața primei instanțe, soluția fiind pronunțată pe baza materialului probator deja existent la dosarul cauzei, astfel cum reiese din conținutul practicalei încheierii din 04 martie 2020 la care au avut loc dezbaterile, termen la care instanța de apel a și reținut cauza spre soluționare. În motivarea soluției adoptate, în privința criticii formulate de către pârâtă cu privire la incidența dispozițiilor art. 1371 din C. civ., respectiv a existenței unei contribuții a victimei la producerea prejudiciului, instanța de apel a reținut din coroborarea concluziilor rapoartelor de expertiză criminalistică, expertiză tehnică extrajudiciară și expertiză medico-legală, că victima G. nu purta centură de siguranță. În acest sens, instanța de apel a apreciat ca fiind relevante dinamica producerii accidentului, leziunile constatate pe corpul victimei care se datorează nepurtării centurii de siguranță, respectiv absența oricăror urme caracteristice portului centurii de siguranță, gravitatea vătămărilor suferite de victimă, relevate de expertizele menționate, aspecte care, corroborate, i-au format convingerea în sensul contribuției victimei la producerea prejudiciului, prin nepurtarea centurii de siguranță, la momentul producerii accidentului, deși avea această obligație, întrucât ocupa locul din dreapta față. Așadar, contrar aserțiunilor recurenților, dincolo de faptul că aceștia nu au invocat o normă legală care să permită invocarea, în recurs, a valorii probatorii a interogatoriului intervenientului forțat, în privința faptelor victimei, instanța devolutivă nu a ignorat probele în privința cărora părțile au formulat în apel, puncte de vedere divergente, ci a procedat, conform principiului liberei aprecieri, consacrat de art. 264 din C. proc. civ., la reevaluarea acestora, context în care, dând valență criteriilor de apreciere a probatoriilor, respectiv a preponderenței acestora, a conchis ca sunt concludente și de natură să formeze convingerea certă că faptele la care se referă au avut loc, expertizele anterior menționate, cu consecința, înlăturării implicite, a acelor mijloace de dovadă în privința cărora recurenții au susținut că ar fi avut valența de a proba faptul contrar. Tot astfel, aprecierea instanței de apel în sensul că declarația martorului audiat în cadrul dosarului de urmărire penală, potrivit căreia victima avea cuplată centura de siguranță, la momentul urcării sale în autorturism, nu se coroborează cu restul materialului probator, reprezentat de expertizele tehnice de specialitate dispuse în cauză, nu are aptitudinea de a releva un viciu al motivării sau o motivare contradictorie de natură să atragă casarea hotărârii recurate, așa cum în mod nefondat se susține de către recurenții-reclamanți. Astfel, este în sarcina instanței devolutive de apel să procedeze, potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. la reevaluarea tuturor probelor administrate în cauză, iar împrejurarea că o atare operațiune poate avea drept consecință, o concluzie diferită față de cea la care a ajuns prima instanță, nu poate constitui un motiv de nulitate a deciziei recurate, ci reprezintă un aspect ce intră în sfera circumstanțelor factuale ale cauzei deduse judecății, incompatibile cu structura recursului și cu controlul de legalitate pe care instanța de recurs este îndrituită a-l exercita. Din această perspectivă, nici împrejurarea că instanța de apel a acordat o altă valoare probatorie rapoartelor de expertiză medico-legală și criminalistică dispuse în cauză care au concluzionat în sensul că nepurtarea centurii de siguranță a condus la amplificarea consecințelor evenimentului asigurat, respectiv că victima a contribuit la producerea prejudiciului, contrar statuărilor primei instanțe, nu poate reprezenta un argument de nelegalitate, în sine, având în vedere că acesta vizează aprecieri ale instanței cu privire la concludența și utilitatea probelor, care exceed controlului de legalitate. Deopotrivă, în ceea ce privește efectele pe care le-ar fi avut purtarea de către victimă a centurii de siguranță, curtea de apel a apreciat motivat că traumele majore suferite de aceasta, astfel cum au fost relevate prin concluziile raportului de expertiză medico-legală și raportului de expertiză tehnică extrajudiciară, au fost generate de forța de inerție, amplificată de nepurtarea de către victimă a centurii de siguranță explicând astfel, în cuprinsul considerentelor, silogismul judiciar care a condus la reținerea contribuției victimei la producerea prejudiciului. În concret, curtea de apel a reținut, drept împrejurări relevante în lanțul cauzal generator al prejudiciului, faptul că leziunile provocate victimei și care au determinat decesul acesteia au fost amplificate de faptul că aceasta nu purta centura de siguranță, context în care a conchis că poate fi reținută o participare a victimei la producerea evenimentului asigurat, în proporție de 20%, Drept urmare, instanța de apel a justificat adecvat culpa victimei și rolul său cauzal, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului. În acest context, Înalta Curte nu poate valida nici argumentul recurenților subsumat acestui motiv de casare vizând omisiunea instanței de apel de a argumenta lipsa incidenței autorității de lucru judecat a hotărârii penale, prin care s-a dispus condamnarea intimatului intervenient pentru infracțiunea de ucidere din culpă, în ceea ce privește vinovăția victimei. Astfel, deși este real că valorificarea în procesul civil a puterii de lucru judecat a hotărârii penale în condițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. (care operează în privința faptei și persoanei care a săvârșit-o) constituie un caz în care instanța civilă poate fi dispensată total sau parțial (funcție de obiectul cauzei civile) de administrarea de probe, o atare critică ar fi prezentat relevanță juridică în măsura în care decizia penală nr. 237/A/2018 din 13 februarie 2018, s-ar fi bucurat de autoritate de lucru judecat în privința aspectelor de fapt ce se impuneau lămurite în soluționarea prezentei cauze. Cum acest aspect de nelegalitate care urmează a fi verificat în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează, nu s-ar putea reține incidența unei vătămări procesuale înregistrate de recurentă din această persectivă care să justifice nulitatea deciziei recurate. Tot astfel, susținerile recurenților-reclamanți prin care se critică valorificarea de către instanța de apel a expertizei criminalistice dispusă în cauză, în contextul în care aceasta nu a răspuns obiectivului privind stabilirea cu exactitate a împrejurării dacă victima purta sau nu centura de siguranță la momentul producerii riscului asigurat, nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, aceste argumente, care nu se raportează, în concret, la aplicarea sau interpretarea greșită a unor norme de drept procesual, vizând, în esență, modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra utilității, concludenței și pertinenței acestei probe, aspect care excede controlului de legalitate, așa cum s-a reținut și anterior, De altfel, din conținutul deciziei recurate, reiese că instanța de apel, în analiza contribuției victimei la producerea prejudiciului, a acordat preeminență concluziilor raportului de expertiză tehnică extrajudiciar și a raportului de expertiză medico-legală, reținând că traumele majore suferite au fost generate de forța de inerție, amplificată de nepurtarea centurii de siguranță, ceea ce nu face decât să sublinieze natura pur formală a acestor susțineri, contrar exigențelor impuse de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. În ceea ce privește susținerea recurenților-reclamanți conform căreia reținerea instanței de apel potrivit căreia victima a fost expulzată din autoturism este străină de natura cauzei, ceea ce atrage, în opinia acestora, incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată în contextul în care prin decizia recurată, în analiza dinamicii producerii accidentului, curtea de apel a constatat că decesul victimei a survenit ca urmare a gravelor traume suferite datorate forței de inerție, amplificate de nepurtarea centurii de siguranță, respectiv că este greu de stabilit dacă victima ar fi supravețuit în ipoteza în care ar fi purtat centura de siguranță. Cu privire la pretinsa nemotivare de către instanța de apel a soluției de respingere a solicitării reclamanților de constatare a nulității absolute a expertizei tehnice pentru întocmirea acesteia de către un expert necompetent, Înalta Curte reține că instanța de apel, la termenul din 04 martie 2020, a respins ca inadmisibilă această critică a reclamanților, cu motivarea că, în raport de prevederile art. 337 și art. 338 din C. proc. civ., părțile erau îndrituite să formuleze obiecțiuni în fața instanței în care a fost administrată proba cu expertiza tehnică, respectiv în fața tribunalului. O atare motivare nu este străină de natura pricinii, așa cum, în mod nefondat, susțin recurenții-reclamanți, de vreme ce, argumentarea soluției s-a raportat la norme de procedură incidente cauzei (care îndrituiau părțile să formuleze, in limine litis, la primul termen după depunerea raportului, eventualele cereri de anulare/lămurire/completare a raportului de expertiză), conduita procesuală omisivă a reclamanților cu privire la acest aspect neputând fi pusă în sarcina instanței care a constatat că aceștia au fost decăzuți din dreptul de mai pune în discuție aspecte legate de conținutul rapoartelor de expertiză. Cum reiterarea în recurs a solicitării recurenților-reclamanți privind constatarea nulității expertizei tehnice, întocmite în prima fază procesuală de expertul I., are ca fundament aceleași argumente invocate și în apel, respectiv necompetența expertului și lipsa interesului acestora de a critica în apel concluziile expertizei, o atare critică nu poate fi validată, nefiind circumscrisă unei ipoteze care să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea eronată a normelor de procedură apreciate ca fiind incidente în speță, așa cum s-ar fi impus (în contextul în care raționamentul judiciar care a justificat respingerea acestei critici s-a raportat la conduita procesuală a recurenților și la constatarea decăderii acestora din dreptul de a invoca critica cu acest obiect în apel, în raport de obligațiile care le incumbau potrivit art. 337 și art. 338 din C. proc. civ.). Examinând, în continuare, criticile de nelegalitate subsumate aceluiași motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține claritatea, consecvența și necontradictorialitatea motivării deciziei atacate, care cuprinde un răspuns specific și explicit motivului de apel vizând cuantumul daunelor morale acordate. Astfel, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, decizia curții de apel nu poate fi considerată ca fiind afectată de viciul lipsei motivării ori al motivării insuficiente, din perspectiva modalității în care a fost justificată soluția privind majorarea daunelor morale acordate reclamanților, câtă vreme determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți s-a realizat în cadrul unui raționament juridic detaliat, logic și convingător al instanței de apel. În acest sens, instanța de apel a reținut vârsta fragedă a reclamantului minor A., relația afectivă foarte apropiată a acestuia cu victima, existența unei legături afective sporite între victimă și frații acesteia, precum și între victimă și părintele său, consecințele accidentului din punct de vedere psihologic și material, durata în timp și efectele acestora. Astfel, constatând că daunele morale nu reprezintă o reparare în integrum a prejudiciului, ci acestea au rolul de a compensa respectivul prejudiciu, respectiv că daunele morale acordate urmăresc să asigure părții vătămate o alinare în condiții de viață mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate, instanța de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate pe cale jurisprudențială, în ceea ce privește evaluarea prejudiciului moral. De altfel, contrar susținerilor recurenților, procesul de stabilire a despăgubirilor rezultat din accidentul soldat cu decesul lui G., nu putea fi simplificat și redus la simpla observare și însușire a unor sume acordate în alte cauze pretins a constitui jurisprudență constantă, așa cum se solicită prin memoriul de recurs, în realitate, trimiterile ample ale recurenților-reclamanți la jurisprudența în materie putând constitui repere pentru instanțele de fond în cuantificarea despăgubirilor, în măsura în care analiza realizată în acele pricini vizează situații similare. Tot astfel, susținerea recurenților în sensul că hotărârea ar fi nemotivată cu privire la înlăturarea obligației de plată a penalităților de întârziere, întrucât instanța de apel deși a respins cererea cu acest obiect, nu a explicat de ce a apreciat că pârâta, societate de asigurări, și-a îndeplinit obligația legală de a răspunde în termen de 3 luni de la avizare, este nefondată. Astfel, instanța de apel, făcând aplicarea prevederilor art. 36, 37 și 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a reținut că reclamanții au formulat cererea de despăgubire adresată pârâtei la data de 01 noiembrie 2016, iar pârâta a emis oferta de despăgubiri pentru fiecare dintre reclamanți la data de 24 noiembrie 2016, aceasta majorând la data de 05.04.2017 ofertele inițial propuse, context în care a considerat ca fiind întemeiate susținerile pârâtei referitoare la respectarea termenului legal 3 luni de la avizare, cu consecința că cererea de acordare a penalităților de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi este nelegală. Astfel, instanța de control judiciar a argumentat soluția în raport de acest motiv de apel, iar faptul că a ajuns la o concluzie contrară primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii în ceea ce privește caracteristicile ofertei de despăgubire realizată de pârâtă și a culpei acesteia în îndeplinirea obligațiilor care îi revin în calitate de asigurator. Ca atare, în prezența acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedește justificată critica recurenților-reclamanți întemeiată pe dispozițiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. privitoare la nemotivarea soluției de respingere a cererii de acordare a penalităților de întârziere. Examinând, în continuare, critica referitoare la nesocotirea autorității de lucru judecat a hotărârii penale de către instanța de apel, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată. Astfel, în argumentarea incidenței acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel a nesocotit statuările instanței penale cu privire la culpa exclusivă a intimatului F. în producerea riscului asigurat. Prioritar, Înalta Curte reține că în procesul penal ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, finalizat cu pronunțarea deciziei nr. 237/A/2018 din 13 februarie 2018, prin care a fost menținută soluția primei instanțe care a consfințit acordul de recunoaștere a vinovăției de către inculpatul F. și a fost dispusă condamnarea definitivă a acestuia pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, reclamanții-recurenți nu au figurat ca părți, aceștia optând pentru a obține repararea prejudiciului în cadrul unei acțiuni civile separate, distincte, ce formează obiectul litigiului pendinte. De asemenea, se reține că în cauză, între reclamanți și intimatul F. nu a intervenit o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă. Constatând că în procesul penal a avut loc o recunoaștere a vinovăției interveniantului F. și că între părțile din prezenta cauză nu a intrevenit o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., conform cărora în această situație, "hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile". Deși este de necontestat faptul că potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, trebuie subliniat faptul că, în speță, prin hotărârea penală definitivă, nu a fost soluționată acțiunea civilă în ceea ce îl privește pe intimatul intervenient, nici din dispozitivul deciziei penale și nici din considerentele acesteia nereieșind că pretențiile civile deduse judecății în cauza civilă de față, au fost examinate în mod efectiv, printr-o analiză a întrunirii ori a neîntrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia. În consecință, împrejurarea că instanța penală a analizat răspunderea penală a inculpatului intimat intervenient și a dispus condamnarea acestuia, nu semnifică că această instanță ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a victimei accidentului în producerea faptului prejudiciabil, în condițiile în care limitele învestirii în procesul penal nu a ocazionat o analiză a răspunderii inculpatului în ceea ce privește producerea prejudiciului ce face obiect al analizei de față. Întrucât vinovăția autorului faptei ilicite (conducătorul auto) și contribuția concurentă a victimei decedate la producerea prejudiciului, deci culpa comună reținută prin decizia civilă recurată, nu au fost tranșate în procesul penal, nu poate fi invocat, cu succes, efectul negativ sau pozitiv al autorității de lucru judecat a hotărârii de condamnare, în prezentul proces civil în care se analizează condițiile răspunderii civile delictuale. Ca atare, nu poate fi primită teza culpei exclusive a conducătorului auto, despre care recurenții au susținut, fără temei, că a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul penal. Înalta Curte constată, așadar, că din perspectiva motivului de nelegalitate ce face obiect al prezentei analize, instanța de apel care a procedat, la examinarea vinovăției victimei, în contextul circumstanțierii și individualizării cuantumului despăgubirilor acordate, în procesul stabilirii întinderii prejudiciului, nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale. În ceea ce privește motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reține că recurenții au argumentat, în esență, într-o primă critică, incidența acestui motiv de nelegalitate, susținând reținerea nelegală a culpei comune a victimei decedate, cu consecința diminuării daunelor morale acordate reclamanților, victime prin ricoșeu și, rezultată dintr-o aplicare greșită a prevederilor art. 1371 din C. civ. Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuție raționamentul juridic al curții de apel în cadrul căruia a fost reținută culpa concurentă, în proporție de 20%, a victimei decedate, Înalta Curte are a constata că, în raport de circumstanțele factuale concrete ale cauzei, astfel cum au fost reținute de instanța devolutivă pe baza probatoriului dosarului și care excedează controlului de legalitate permis instanței de recurs, curtea de apel a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor art. 1371 din C. civ., în deplin acord cu reperele de analiză și cu rațiunile care fundamentează dezlegarea de principiu dată prin decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanței supreme. Relevanță au, în contextul analizat, considerentele de principiu consacrate în decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanței supreme, dată în dezlegarea modalității de interpretare a dispozițiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care: "Dispozițiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiția ca victima să săvârșească ea însăși o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuție doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia. (...). Prin urmare, (...), ceea ce interesează este vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., și nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reține existența unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...). Așadar, dacă există o vinovăție comună a autorului infracțiunii și a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporțională cu ponderea contribuției sale la producerea prejudiciului." Prin urmare, în aplicarea deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel, constatând o contribuție a victimei în producerea prejudiciului, a dispus adaptarea cuantumului despăgubirilor morale acordate în funcție de această împrejurare, în sensul stabilirii întinderii despăgubirilor cu luarea în considerare a contribuției victimei la provocarea riscului asigurat. O altă critică subsumată acestui motiv de nelegalitate vizează stabilirea cuantumului despăgubirilor morale cu nesocotirea dispozițiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 și a jurisprudenței în materie. Sub acest aspect, se reține că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanți izvorăște din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat F., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 18 august 2016, soldat cu decesul lui G., respectiv tatăl, fiul și fratele reclamanților C., D., B. și A., împrejurare care atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum și celor ale Normei ASF nr. 23/2014. Daunele morale constituie consecințe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale și se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, etc. În legătură cu natura daunelor morale, așa cum se desprinde din literatura juridică și din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se mențin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existența lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităților materiale și întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar și nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanței în cunoașterea sufletului uman și a reacțiilor sale. Din perspectivă jurisprudențială, se reține că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare deduse judecății, au fost expuse în raționamentul logico - juridic al soluției pronunțate în ce privește determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanți. În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială. Totodată, instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea și durata suferințelor psihice încercate de terța persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situației sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relațiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieții de victima accidentului și altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire a victimei. Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terțele persoane păgubite. În speță, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanța de apel s-a raportat la consecințele suportate de reclamanți ca urmare a decesului tatălui, respectiv a fiului și fratelui acestora, pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum și la criteriul echității și principiul proporționalității cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogățiri fără justă cauză a terțelor persoane păgubite, dar și la contribuția victimei la producerea prejudiciului, În acest context, în privința criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, Înalta Curte reține că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. În același timp, deși recurenții-reclamanți au susținut că a fost nesocotit criteriul jurisprudențial, cât și dispozițiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Normas ASF nr. 23/2014, Înalta Curte are în vedere că, pentru situația despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunțată anterior face trimitere generic la legislația și jurisprudența din România. Or, de lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanțele judecătorești statuând în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele concrete ale cazului, în echitate. În acest sens, în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în materia daunelor morale, s-a statuat în sensul păstrării unui raport de proporționalitate între dauna suferită și despăgubirea acordată. În ceea ce privește jurisprudența națională, Înalta Curte reține că instanțele de judecată au obligația de a se raporta la acele hotărâri judecătorești care, în concret, ar putea reprezenta jurisprudență relevantă pentru cauza dedusă judecății. Or, curtea de apel a particularizat, pentru cazul concret dedus judecății, existența unui prejudiciu de afecțiune și a realizat, printr-o apreciere globală, ce dă expresie principilor echității și proporționalității, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamanților în privința cărora s-a stabilit existența unei legături puternice de afecțiune cu victima. Drep