ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 4362 din

29 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului

Specializat Cluj s-a admis în parte, cererea formulată de reclamanții B.M.C. și

B.D.O. prin reprezentanți legali B.O. și B.G., F.K.C. și F.L.C., în

contradictoriu cu asigurătorul SC O.V.I.G. SA și intervenienții forțați B.M.C.

și B.D.O., prin curator special N.O.R. și în consecință, a fost obligat

asigurătorul să le achite reclamanților, cu titlu de daune morale, câte 400.000

lei fiecăruia.

A fost obligat

asigurătorul să le achite reclamanților B.M.C. și B.D.O. o rentă lunară

reprezentând diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de urmaș

pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 394 lei lunar, conform Deciziei

nr. 265696 din 15 aprilie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu

de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie

2009.

A fost obligat

asigurătorul să îi achite reclamantei F.L.C. o rentă lunară reprezentând

diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de urmaș pe care o

încasează fiecare, respectiv suma de 405 lei lunar, conform Deciziei nr. 263887

din 02 februarie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu de

împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009.

S-a admis

cererea formulată de reclamanta B.O. în contradictoriu cu asigurătorul și

intervenienții forțați și obligă asigurătorul să îi achite, cu titlu de daune

materiale, suma de 1.592,35 lei.

S-a admis în

parte cererea formulată de reclamantul F.M. în contradictoriu asigurătorul și

cu intervenienții forțați, cu consecința obligării asigurătorului să îi achite

suma de 1.633,27 lei cu titlu de daune materiale și suma în cuantum de 200.000

lei cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor formulate.

S-au respins

cererile formulate de reclamanții B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I., în

contradictoriu cu asigurătorul și intervenienții forțați având ca obiect

obligarea asigurătorului la plata de daune morale.

Asigurătorul a

fost obligat să le achite reclamanților B.G. și F.M. cheltuieli de judecată în

cuantum de 3.500 lei pentru fiecare.

Pentru a

pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în urma accidentului,

conducătoarea autoturismului a decedat la locul producerii accidentului,

împreună cu ceilalți ocupanți ai locului din față și din spate, B.D.G. și F.M.,

în timp ce conducătorul autoturismului a suferit un traumatism minor T.C.C.

grad zero, o contuzie le genunchiul drept și la antebraț.

Prin rezoluția

Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din Dosar nr. 11447/P/2009 s-a

confirmat propunerea organelor de cercetare penală de a nu se începe urmărirea

penală pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art.

172 alin. (2)-(5) C. pen. și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă

prevăzute de art. 174 alin. (1)-(3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C.

pen., față de făptuitorul B.C.M., ca urmare a decesului acesteia, apreciindu-se

că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., decesul

făptuitorului împiedicând punerea în mișcare a acțiunii penale.

S-a mai reținut

că autovehiculul condus de defuncta B.C.M. era asigurat R.C.A. la societatea

pârâtă SC O.V.I.G. SA, fapt pe care aceasta nu l-a contestat și nu a fost

contestată nici împrejurarea că vinovată de producerea accidentului a fost

defuncta B.C.M.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanții B.O., B.G., F.M., D..V.I., D.L. și D.I.I. au

declarat apel prin care au solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a

hotărârii apelate în sensul obligării societății de asigurare la plata sumelor

pe care le-au solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia

civilă nr. 79 din 31 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al

Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanții B.O., B.G., F.M.,

D.V.I., D.L. și D.I.I. împotriva sentinței civile nr. 4362 din 29 noiembrie

2012 pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj,

care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat asigurătorul SC

O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 200.000 lei reclamantei B.O.

reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantului B.G. reprezentând daune

morale; 200.000 lei reclamantului D.V.I. reprezentând daune morale; 200.000 lei

reclamantei D.L. reprezentând daune morale; 50.000 lei reclamantului D.I.I.

reprezentând daune morale; 30.000 lei reclamantului F.M. reprezentând daune

morale, din care suma de 200.000 lei a fost acordată deja de prima instanță,

mentinându-se restul dispozițiilor sentinței atacate.

Intimata SC

O.V.I.G. SA a fost obligată achite suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată apelantului D.V.I. și suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de

judecată apelantului B.G.

Prin Decizia

nr. 298 din 30 ianuarie 2014, pronunțată în același dosar, Înalta Curte a admis

recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva Deciziei civile

nr. 79 din 31 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, a casat decizia recurată și a

trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut că în operațiunea de cuantificare a daunelor

morale, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudentei în

materie, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

În rejudecare,

cauza a fost înregistrată la data de 06 martie 2014 sub nr. 3112/1285/2011* pe

rolul Curții de Apel Cluj.

Curtea de Apel

Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

civilă nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 a admis apelul declarat de reclamanții

B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I. împotriva sentinței civile nr. 4.362 din 29

noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului

Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat

asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 40.000 lei reclamantei

B.O. ; 40.000 lei reclamantului B.G. ; 40.000 lei reclamantului D.V.I. ; 40.000

lei reclamantei D.L. reprezentând daune morale și 30.000 lei reclamantului și

D.I.I. reprezentând daune morale;

A fost respins

apelul declarat de reclamantul F.M., fiind păstrate restul dispozițiilor

sentinței atacate.

A fost obligată

intimata SC O.V.I.G. SA București să achite suma de 1.000 lei reprezentând

cheltuieli de judecată apelantului D.V.I. și suma de 1.000 lei reprezentând

cheltuieli de judecată apelantului B.G.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că față de incidența principiului non

reformatio in pejus, se apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu

acest titlu apelantului F.M. sunt rezonabile, fiind în concordanță cu soluțiile

jurisprudențiale la care apelantul a făcut trimitere.

În ce privește

daunele morale solicitate de reclamanții B.O., B.G., D.V.I. și D.L., părinții

celor doi defuncți, probele administrate în fața primei instanțe confirmă

împrejurarea că anterior intervenirii decesului, relațiile între aceștia pe

plan afectiv erau foarte strânse.

Astfel, toate

aceste componente ale prejudiciului cu caracter nepatrimonial încercat din plin

de apelanți au reliefat necesitatea acordării unor daune morale în cuantum de

40.000 lei pentru fiecare părinte pentru a asigura o reparare echitabilă a

suferințelor acestora, întrucât probele administrate în cauză nu au relevat și

o schimbare a standardului de viață a apelanților după nefericitul eveniment

rutier, aceștia neaflându-se în întreținerea defuncților anterior producerii

accidentului, sens în care s-a apreciat că solicitarea de acordare a unor daune

morale în cuantum de 200.000 lei pentru fiecare, apare ca fiind exagerată.

În ceea ce

privește apelul reclamantului D.I.I., deși suferințele provocate de decesul

surorii sale au fost foarte intense, având în vedere relația strânsă dintre ei,

instanța de apel a apreciat în echitate că o sumă de 30.000 lei, acordată

acestuia cu titlu de daune morale reprezintă o despăgubire justă în raport cu

prejudiciul suferit.

Astfel,

acordarea unor daune diferențiate față de cele recunoscute celorlalți

reclamanți este justificată, având în vedere relația acestora de rudenie cu

victimele și faptul că afectivitatea dintre părinte și copil este mai puternică

decât cea dintre frați, ceea ce produce o suferință mai intensă pentru un

părinte la decesul copilului său în raport cu suferința provocată de decesul

unei surori.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I.

și F.M. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C.

proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost

formulată, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre judecare, în sensul

pronunțării unei hotărâri prin care să se admită recursul

recurenților-reclamanți, cu consecința acordării cu titlu de daune morale a

sumelor precizate în cererea de recurs, iar în subsidiar, solicită modificarea

hotărârii atacate.

Criticile aduse

deciziei atacate se referă la faptul că, deși instanța de casare a stabilit în

sarcina instanței de trimitere obligația de a determina cuantumul

despăgubirilor cuvenite reclamanților apelanți raportându-se la „toate

criteriile jurisprudențiale în materie", recurenții consideră că nu s-a

ținut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta

Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată este nelegală și se impune

a fi casată pentru aceleași motive pentru care a fost casată și Decizia nr.

79/2013 pronunțata de aceeași instanță, totodată se arată că hotărârea cuprinde

motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Referitor la

corelația dintre despăgubire și specificul prejudiciului nepatrimonial,

instanța de apel, în activitatea de apreciere în concret a dimensiunii valorice

a despăgubirii, avea obligația de a lua în calcul elemente particulare ce

conferă unicitate prejudiciului, dar cu toate acestea, instanța de trimitere a

neglijat îndrumările instanței de control judiciar stabilind un cuantum al

despăgubirilor cu caracter simbolic, deși prin decizia pronunțată în recurs s-a

subliniat că trebuie evitată o astfel de soluție.

În acest sens

recurenții arată că, judecata în echitate, ca principiu, este golită de

conținut, lipsită de esența sa, prin faptul că aceeași instanță acordă

despăgubiri exagerat de reduse, aruncând în derizoriu suferința recurenților în

condițiile analizării a acelorași situații de fapt și de drept, a acelorași

probe și apărări.

Din această

perspectivă, se susține că, instanța de trimitere nu numai că nu a avut în

vedere recomandările instanței de control judiciar, dar motivarea sumelor

acordate cu titlu de despăgubiri conține atât elemente contradictorii și

străine probelor administrate în prezenta cauza cât și interpretări ce

denaturează consecințe care sunt de notorietate și au caracter axiomatic pentru

orice persoană.

Astfel, la

stabilirea despăgubirilor cuvenite recurentului-reclamant F.M., instanța de

trimitere reține faptul că prin probele administrate s-a dovedit faptul că

acesta a suferit un prejudiciu major în urma pierderii soției sale F.M.,

rămânând văduv și șomer la vârsta de 55 ani, cu doi copii în întreținere -

F.K.C. și F.L.C. - dintre care unul minor, iar ca și jurisprudentă relevantă

pentru acest reclamant s-a depus la dosarul cauzei Decizia penală nr.

1593/R/2013, prin care unei soții supraviețuitoare rămasă cu un copil minor în

întreținere i s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 100.000 euro.

Pentru a

justifica că cele două cazuri nu sunt comparabile, instanța de rejudecare,

eventual a evidențiat faptul că în speța depusă cu titlu de jurisprudentă a

rămas în întreținere un singur minor, dar neglijează faptul că reclamantul a

rămas cu doi copii în întreținere dintre care unul minor și că în speța

respectivă, defunctul era cel care asigura resursele financiare, dar omite

faptul că la data pierderii soției, reclamantul era șomer la vârsta de 55 ani,

o vârsta la care cu greu poți găsi un loc de muncă, conform pregătirii

profesionale dobândite.

În acest

context, recurenții susțin că, deși este înlăturată ca nefiind concludentă

speța propusă cu titlu de jurisprudență, instanța de apel nu face trimitere la

alte spețe relevante care să justifice soluția sa, de respingere a apelului

formulat de către F.M.

Cu privire la

stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamanților B.G., B.O.,

D.L. și D.V.l., instanța de trimitere tratează în mod global situația celor

patru reclamanți, deși situația acestora era diferită, aspect ce dovedește că

[nstanța de trimitere nu a ținut cont de recomandările obligatorii ale Înaltei

Curți, de a trata pretențiile fiecărui apelant-reclamant în parte și implicit

sumele acordate nu sunt de natură să releve suferințele acestora și nu

constituie o compensație pentru prejudiciile suferite.

În acest sens,

s-a neglijat faptul că B.G. și B.O. și-au pierdut unicul lor fiu B.D.G., în

întreținerea lor rămânând cei doi nepoți minori B.D.O. si B.M.C., orfani de

ambii părinți, astfel că, aceștia deși bolnavi și profund afectați de pierderea

suferită trebuie să se dedice creșterii acestora, încercând să suplinească

lipsa părinților, iar susținerea instanței de trimitere că standardul de viață

al acestora nu a suferit modificări este o eroare, întrucât, așa cum

demonstrează probele administrate cei doi reclamanți au fost afectați și din

punct de vedere fizic, accentuându-li-se suferințele datorate vârstei, iar din

punct de vedere financiar calitatea vieții lor a suferit modificări, deoarece

pensia acestora este destinată acum pentru întreținerea a patru persoane.

Reclamanții

D.L. și D.V.l. și-au pierdut fiica F.M., ucisă din culpa celei de a doua fiice

B.C.M. decedată si ea, astfel că, simpla expunere a acestei tragedii poate

forma o imagine despre suferința acestor părinți care sunt și bolnavi, conform

actelor medicale depuse la dosarul cauzei, însă aceste aspecte nu prezintă

relevanță pentru instanța de trimitere, întrucât aceasta manifestă o grijă

deosebită pentru patrimoniul societății de asigurare, astfel cum rezultă din

considerentele deciziei, care are în vedere la calculul despăgubirilor „sarcina

impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor

acordate cu titlu de daune morale" și în consecință pentru a nu împovăra

asigurătorul, instanța a stabilit că suma de 40.000 lei este suficientă pentru

repararea prejudiciilor suferite de reclamanții.

În opinia

recurenților, toate raționamentele dezvoltate de către instanța de rejudecare

demonstrează că aceasta, în mod eronat, a interpretat recomandările instanței

de control judiciar în sensul că trebuie reduse despăgubirile care au fost

acordate, în primul ciclu procesual.

Cu privire la

suma acordata reclamantului D.I.I. singura apreciere a instanței de apel este

că aceasta trebuie să fie mai mică decât cea acordată părinților săi, motivat

de împrejurarea că suferința părinților este mai mare la pierderea unui fiu

decât cea încercată de o persoană care își pierde un frate.

În concluzie,

având în vedere argumentele instanței de apel pentru justificare sumelor

stabilite cu titlu de despăgubire, recurenții solicită instanței de recurs să

constate că, pe de o parte acestea exced prevederilor art. 49 din Ordinul nr.

20/2008, jurisprudenței Înaltei Curți, a Curții de Justiție a U.E., cât și a

C.E.D.O., iar pe de alta parte acestea contravin, în mod evident recomandărilor

cu caracter obligatoriu dispuse prin decizia pronunțată de către instanța de

control judiciar.

Analizând

criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate,

înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de

reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. și F.M. să fie respins, pentru

următoarele considerente :

În argumentarea

motivului de recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenții susțin că deși instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de

rejudecare obligația de a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite

reclamanților apelanți raportându-se la „toate criteriile jurisprudențiale în

materie", aceasta nu a ținut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu

stabilite de către Înalta Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată

este nelegală.

Această

susținere este nefondată, având în vedere că hotărârea pronunțată de instanța

de apel a respectat îndrumările instanței de casare, așa cum prevăd

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., astfel că, solicitarea

recurentului-reclamant F.M. de majorare a daunelor morale, se consideră că nu

poate fi primită, întrucât ar duce la o îmbogățire fără justă cauză, față de

susținerea acestuia, potrivit căreia, la vârsta de 55 de ani, acesta era șomer

și se afla în întreținerea soției decedate.

Astfel, în ceea

ce privește faptul că în întreținerea sa au rămas doi copii - F.L.C. și F.K.C.

- se reține faptul că aceștia au fost despăgubiți de către societatea pârâtă cu

suma de 400.000 lei fiecare reprezentând daune morale. F.L.C. i-a fost acordată

și o rentă lunară până la împlinirea vârstei de 26 de ani, precum și o pensie

de urmaș, iar F.K.C. se află la o vârsta la care poate desfășura o activitate

profesională care să îi aducă un venit, astfel că, sumele acordate de instanță

cu acest titlu, reprezintă o despăgubire justă în raport cu prejudiciul

suferit.

Cu privire la

sumele acordate de către instanța de apel reclamanților B.G., B.O., D.L. și

D.V.l., se constată că acestea au fost corect apreciate în ceea ce privește

cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, întrucât așa cum se reține în

considerentele deciziei atacate, în viața acestora nu a intervenit o modificare

din punct de vedere financiar, ei neaflându-se în întreținerea defuncților,

anterior producerii evenimentului, având o pensie care le asigură un trai

decent.

Astfel, deși

cei doi nepoți - B.M.C. și B.D.O. - au rămas în întreținerea recurenților B.O.

și B.G., se reține faptul că, aceștia beneficiază de pensie de urmaș și rentă

lunară achitată de societatea pârâtă până la împlinirea vârstei de 26 de ani,

calculată de la data evenimentului, fiind despăgubiți cu suma de 400.000 lei

fiecare, reprezentând daune morale.

În acest

context, se apreciază că instanța de apel a găsit prin soluția pronunțată un

just echilibru între obligația asigurătorului și pretențiile formulate de

reclamanți, neputându-se reține că sumele acordate reclamanților nu ar fi de

natură să compenseze, în măsura în care este posibil, suferințele de ordin

afectiv ale acestora.

În acest sens,

este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut

economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului

material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi

exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității

umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate

acestea, reparația bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu

nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația

persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter

special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de

stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea

prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea

daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât

ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex

de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela că, în

funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită

satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea

valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor

morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele

mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu

compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi

persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită

satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un

efect al cuantumului sumei acordate -deși nici acest aspect nu este de neglijat

- cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată.

În ceea ce

privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi

invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau

cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Acest motiv,

vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C.

proc. civ., pe care recurenții nu le-au citat și nu au argumentat distinct

criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat.

Observând

considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe

care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de

apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi

exercitat în calea respectivă de atac.

În acest sens,

respectarea condițiilor art. 261 C. proc. civ. implică buna administrare a

justiției prin arătarea motivelor de fapt și de drept care au format

convingerea magistratului în pronunțarea soluției, motivarea fiind în

concordanță cu actele de la dosar, dar și cu motivele pentru care s-au

îndepărtat cererile părților.

Astfel, sub

acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea. întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenților care vizează

probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că,

„hotărârea cuprinde motive contradictorii și prin urmare, critica nu va fi

reținută, având în vedere că, înlăturarea speței propuse de către aceștia cu

titlu de jurisprudență, precum și faptul că instanța de apel nu a făcut

trimitere la alte spețe ce au dezlegat aceeași problemă de drept, nu poate fi

reținută din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Față de cele

anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect

asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația

de fapt stabilită, iar pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. și

F.M. împotriva Deciziei civile nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și

fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014.