ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3815/2014

Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 4362 din 29 noiembrie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte, cererea formulată de reclamanții B.M.C. și B.D.O. prin reprezentanți legali B.O. și B.G., F.K.C. și F.L.C., în contradictoriu cu asigurătorul SC O.V.I.G. SA și intervenienții forțați B.M.C. și B.D.O., prin curator special N.O.R. și în consecință, a fost obligat asigurătorul să le achite reclamanților, cu titlu de daune morale, câte 400.000 lei fiecăruia. A fost obligat asigurătorul să le achite reclamanților B.M.C. și B.D.O.

o rentă lunară reprezentând diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de urmaș pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 394 lei lunar, conform Deciziei nr. 265696 din 15 aprilie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009. A fost obligat asigurătorul să îi achite reclamantei F.L.C. o rentă lunară reprezentând diferența dintre salariul minim net pe economie și pensia de urmaș pe care o încasează fiecare, respectiv suma de 405 lei lunar, conform Deciziei nr. 263887 din 02 februarie 2010, până la terminarea studiilor dar, nu mai târziu de împlinirea vârstei de 26 de ani, cu începere de la data de 13 noiembrie 2009. S-a admis cererea formulată de reclamanta B.O.

în contradictoriu cu asigurătorul și intervenienții forțați și obligă asigurătorul să îi achite, cu titlu de daune materiale, suma de 1.592,35 lei. S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul F.M. în contradictoriu asigurătorul și cu intervenienții forțați, cu consecința obligării asigurătorului să îi achite suma de 1.633,27 lei cu titlu de daune materiale și suma în cuantum de 200.000 lei cu titlu de daune morale, respingând restul pretențiilor formulate. S-au respins cererile formulate de reclamanții B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I., în contradictoriu cu asigurătorul și intervenienții forțați având ca obiect obligarea asigurătorului la plata de daune morale. Asigurătorul a fost obligat să le achite reclamanților B.G.

și F.M. cheltuieli de judecată în cuantum de 3.500 lei pentru fiecare. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că în urma accidentului, conducătoarea autoturismului a decedat la locul producerii accidentului, împreună cu ceilalți ocupanți ai locului din față și din spate, B.D.G. și F.M., în timp ce conducătorul autoturismului a suferit un traumatism minor T.C.C. grad zero, o contuzie le genunchiul drept și la antebraț. Prin rezoluția Parchetului de pe lângă Judecătoria Cluj-Napoca din Dosar nr. 11447/P/2009 s-a confirmat propunerea organelor de cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzute de art. 172 alin. (2)-(5) C. pen.

și a infracțiunii de vătămare corporală din culpă prevăzute de art. 174 alin. (1)-(3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. b) C. pen., față de făptuitorul B.C.M., ca urmare a decesului acesteia, apreciindu-se că în cauză sunt incidente prevederile art. 10 lit. g) C. proc. pen., decesul făptuitorului împiedicând punerea în mișcare a acțiunii penale. S-a mai reținut că autovehiculul condus de defuncta B.C.M. era asigurat R.C.A. la societatea pârâtă SC O.V.I.G. SA, fapt pe care aceasta nu l-a contestat și nu a fost contestată nici împrejurarea că vinovată de producerea accidentului a fost defuncta B.C.M. Împotriva acestei sentințe, reclamanții B.O., B.G., F.M., D..V.I., D.L. și D.I.I. au declarat apel prin care au solicitat admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii apelate în sensul obligării societății de asigurare la plata sumelor pe care le-au solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Prin Decizia civilă nr. 79 din 31 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamanții B.O., B.G., F.M., D.V.I., D.L. și D.I.I. împotriva sentinței civile nr. 4362 din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 200.000 lei reclamantei B.O. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantului B.G. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantului D.V.I. reprezentând daune morale; 200.000 lei reclamantei D.L. reprezentând daune morale; 50.000 lei reclamantului D.I.I.

reprezentând daune morale; 30.000 lei reclamantului F.M. reprezentând daune morale, din care suma de 200.000 lei a fost acordată deja de prima instanță, mentinându-se restul dispozițiilor sentinței atacate. Intimata SC O.V.I.G. SA a fost obligată achite suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului D.V.I. și suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului B.G. Prin Decizia nr. 298 din 30 ianuarie 2014, pronunțată în același dosar, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA București împotriva Deciziei civile nr. 79 din 31 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că în operațiunea de cuantificare a daunelor morale, instanța de apel nu a avut în vedere toate criteriile jurisprudentei în materie, ceea ce echivalează cu o necercetare completă a fondului cauzei.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată la data de 06 martie 2014 sub nr. 3112/1285/2011* pe rolul Curții de Apel Cluj. Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia civilă nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 a admis apelul declarat de reclamanții B.O., B.G., D.V.I., D.L. și D.I.I. împotriva sentinței civile nr. 4.362 din 29 noiembrie 2012 pronunțată în Dosarul nr. 3112/1285/2011 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat asigurătorul SC O.V.I.G. SA să achite următoarele sume: 40.000 lei reclamantei B.O. ; 40.000 lei reclamantului B.G. ; 40.000 lei reclamantului D.V.I. ; 40.000 lei reclamantei D.L. reprezentând daune morale și 30.000 lei reclamantului și D.I.I.

reprezentând daune morale; A fost respins apelul declarat de reclamantul F.M., fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate. A fost obligată intimata SC O.V.I.G. SA București să achite suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului D.V.I. și suma de 1.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată apelantului B.G. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că față de incidența principiului non reformatio in pejus, se apreciază că sumele acordate de judecătorul fondului cu acest titlu apelantului F.M. sunt rezonabile, fiind în concordanță cu soluțiile jurisprudențiale la care apelantul a făcut trimitere. În ce privește daunele morale solicitate de reclamanții B.O., B.G., D.V.I.

și D.L., părinții celor doi defuncți, probele administrate în fața primei instanțe confirmă împrejurarea că anterior intervenirii decesului, relațiile între aceștia pe plan afectiv erau foarte strânse. Astfel, toate aceste componente ale prejudiciului cu caracter nepatrimonial încercat din plin de apelanți au reliefat necesitatea acordării unor daune morale în cuantum de 40.000 lei pentru fiecare părinte pentru a asigura o reparare echitabilă a suferințelor acestora, întrucât probele administrate în cauză nu au relevat și o schimbare a standardului de viață a apelanților după nefericitul eveniment rutier, aceștia neaflându-se în întreținerea defuncților anterior producerii accidentului, sens în care s-a apreciat că solicitarea de acordare a unor daune morale în cuantum de 200.000 lei pentru fiecare, apare ca fiind exagerată.

În ceea ce privește apelul reclamantului D.I.I., deși suferințele provocate de decesul surorii sale au fost foarte intense, având în vedere relația strânsă dintre ei, instanța de apel a apreciat în echitate că o sumă de 30.000 lei, acordată acestuia cu titlu de daune morale reprezintă o despăgubire justă în raport cu prejudiciul suferit. Astfel, acordarea unor daune diferențiate față de cele recunoscute celorlalți reclamanți este justificată, având în vedere relația acestora de rudenie cu victimele și faptul că afectivitatea dintre părinte și copil este mai puternică decât cea dintre frați, ceea ce produce o suferință mai intensă pentru un părinte la decesul copilului său în raport cu suferința provocată de decesul unei surori.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. și F.M. au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac astfel cum a fost formulată, casarea deciziei recurate și reținerea cauzei spre judecare, în sensul pronunțării unei hotărâri prin care să se admită recursul recurenților-reclamanți, cu consecința acordării cu titlu de daune morale a sumelor precizate în cererea de recurs, iar în subsidiar, solicită modificarea hotărârii atacate.

Criticile aduse deciziei atacate se referă la faptul că, deși instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților apelanți raportându-se la „toate criteriile jurisprudențiale în materie", recurenții consideră că nu s-a ținut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată este nelegală și se impune a fi casată pentru aceleași motive pentru care a fost casată și Decizia nr. 79/2013 pronunțata de aceeași instanță, totodată se arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Referitor la corelația dintre despăgubire și specificul prejudiciului nepatrimonial, instanța de apel, în activitatea de apreciere în concret a dimensiunii valorice a despăgubirii, avea obligația de a lua în calcul elemente particulare ce conferă unicitate prejudiciului, dar cu toate acestea, instanța de trimitere a neglijat îndrumările instanței de control judiciar stabilind un cuantum al despăgubirilor cu caracter simbolic, deși prin decizia pronunțată în recurs s-a subliniat că trebuie evitată o astfel de soluție. În acest sens recurenții arată că, judecata în echitate, ca principiu, este golită de conținut, lipsită de esența sa, prin faptul că aceeași instanță acordă despăgubiri exagerat de reduse, aruncând în derizoriu suferința recurenților în condițiile analizării a acelorași situații de fapt și de drept, a acelorași probe și apărări.

Din această perspectivă, se susține că, instanța de trimitere nu numai că nu a avut în vedere recomandările instanței de control judiciar, dar motivarea sumelor acordate cu titlu de despăgubiri conține atât elemente contradictorii și străine probelor administrate în prezenta cauza cât și interpretări ce denaturează consecințe care sunt de notorietate și au caracter axiomatic pentru orice persoană. Astfel, la stabilirea despăgubirilor cuvenite recurentului-reclamant F.M., instanța de trimitere reține faptul că prin probele administrate s-a dovedit faptul că acesta a suferit un prejudiciu major în urma pierderii soției sale F.M., rămânând văduv și șomer la vârsta de 55 ani, cu doi copii în întreținere - F.K.C.

și F.L.C. - dintre care unul minor, iar ca și jurisprudentă relevantă pentru acest reclamant s-a depus la dosarul cauzei Decizia penală nr. 1593/R/2013, prin care unei soții supraviețuitoare rămasă cu un copil minor în întreținere i s-a acordat cu titlu de daune morale suma de 100.000 euro. Pentru a justifica că cele două cazuri nu sunt comparabile, instanța de rejudecare, eventual a evidențiat faptul că în speța depusă cu titlu de jurisprudentă a rămas în întreținere un singur minor, dar neglijează faptul că reclamantul a rămas cu doi copii în întreținere dintre care unul minor și că în speța respectivă, defunctul era cel care asigura resursele financiare, dar omite faptul că la data pierderii soției, reclamantul era șomer la vârsta de 55 ani, o vârsta la care cu greu poți găsi un loc de muncă, conform pregătirii profesionale dobândite.

În acest context, recurenții susțin că, deși este înlăturată ca nefiind concludentă speța propusă cu titlu de jurisprudență, instanța de apel nu face trimitere la alte spețe relevante care să justifice soluția sa, de respingere a apelului formulat de către F.M. Cu privire la stabilirea sumelor acordate cu titlu de daune morale reclamanților B.G., B.O., D.L. și D.V.l., instanța de trimitere tratează în mod global situația celor patru reclamanți, deși situația acestora era diferită, aspect ce dovedește că [nstanța de trimitere nu a ținut cont de recomandările obligatorii ale Înaltei Curți, de a trata pretențiile fiecărui apelant-reclamant în parte și implicit sumele acordate nu sunt de natură să releve suferințele acestora și nu constituie o compensație pentru prejudiciile suferite.

În acest sens, s-a neglijat faptul că B.G. și B.O. și-au pierdut unicul lor fiu B.D.G., în întreținerea lor rămânând cei doi nepoți minori B.D.O. si B.M.C., orfani de ambii părinți, astfel că, aceștia deși bolnavi și profund afectați de pierderea suferită trebuie să se dedice creșterii acestora, încercând să suplinească lipsa părinților, iar susținerea instanței de trimitere că standardul de viață al acestora nu a suferit modificări este o eroare, întrucât, așa cum demonstrează probele administrate cei doi reclamanți au fost afectați și din punct de vedere fizic, accentuându-li-se suferințele datorate vârstei, iar din punct de vedere financiar calitatea vieții lor a suferit modificări, deoarece pensia acestora este destinată acum pentru întreținerea a patru persoane.

Reclamanții D.L. și D.V.l. și-au pierdut fiica F.M., ucisă din culpa celei de a doua fiice B.C.M. decedată si ea, astfel că, simpla expunere a acestei tragedii poate forma o imagine despre suferința acestor părinți care sunt și bolnavi, conform actelor medicale depuse la dosarul cauzei, însă aceste aspecte nu prezintă relevanță pentru instanța de trimitere, întrucât aceasta manifestă o grijă deosebită pentru patrimoniul societății de asigurare, astfel cum rezultă din considerentele deciziei, care are în vedere la calculul despăgubirilor „sarcina impusă societății de asigurare de a suporta efectiv plata despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale" și în consecință pentru a nu împovăra asigurătorul, instanța a stabilit că suma de 40.000 lei este suficientă pentru repararea prejudiciilor suferite de reclamanții.

În opinia recurenților, toate raționamentele dezvoltate de către instanța de rejudecare demonstrează că aceasta, în mod eronat, a interpretat recomandările instanței de control judiciar în sensul că trebuie reduse despăgubirile care au fost acordate, în primul ciclu procesual. Cu privire la suma acordata reclamantului D.I.I. singura apreciere a instanței de apel este că aceasta trebuie să fie mai mică decât cea acordată părinților săi, motivat de împrejurarea că suferința părinților este mai mare la pierderea unui fiu decât cea încercată de o persoană care își pierde un frate.

În concluzie, având în vedere argumentele instanței de apel pentru justificare sumelor stabilite cu titlu de despăgubire, recurenții solicită instanței de recurs să constate că, pe de o parte acestea exced prevederilor art. 49 din Ordinul nr. 20/2008, jurisprudenței Înaltei Curți, a Curții de Justiție a U.E., cât și a C.E.D.O., iar pe de alta parte acestea contravin, în mod evident recomandărilor cu caracter obligatoriu dispuse prin decizia pronunțată de către instanța de control judiciar. Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând ca recursul declarat de reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I.

și F.M. să fie respins, pentru următoarele considerente : În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții susțin că deși instanța de casare a stabilit în sarcina instanței de rejudecare obligația de a determina cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților apelanți raportându-se la „toate criteriile jurisprudențiale în materie", aceasta nu a ținut cont de îndrumările cu caracter obligatoriu stabilite de către Înalta Curte, sens în care se apreciază că decizia atacată este nelegală. Această susținere este nefondată, având în vedere că hotărârea pronunțată de instanța de apel a respectat îndrumările instanței de casare, așa cum prevăd dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., astfel că, solicitarea recurentului-reclamant F.M. de majorare a daunelor morale, se consideră că nu poate fi primită, întrucât ar duce la o îmbogățire fără justă cauză, față de susținerea acestuia, potrivit căreia, la vârsta de 55 de ani, acesta era șomer și se afla în întreținerea soției decedate. Astfel, în ceea ce privește faptul că în întreținerea sa au rămas doi copii - F.L.C. și F.K.C. - se reține faptul că aceștia au fost despăgubiți de către societatea pârâtă cu suma de 400.000 lei fiecare reprezentând daune morale. F.L.C. i-a fost acordată și o rentă lunară până la împlinirea vârstei de 26 de ani, precum și o pensie de urmaș, iar F.K.C. se află la o vârsta la care poate desfășura o activitate profesională care să îi aducă un venit, astfel că, sumele acordate de instanță cu acest titlu, reprezintă o despăgubire justă în raport cu prejudiciul suferit.

Cu privire la sumele acordate de către instanța de apel reclamanților B.G., B.O., D.L. și D.V.l., se constată că acestea au fost corect apreciate în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților, întrucât așa cum se reține în considerentele deciziei atacate, în viața acestora nu a intervenit o modificare din punct de vedere financiar, ei neaflându-se în întreținerea defuncților, anterior producerii evenimentului, având o pensie care le asigură un trai decent. Astfel, deși cei doi nepoți - B.M.C. și B.D.O. - au rămas în întreținerea recurenților B.O. și B.G., se reține faptul că, aceștia beneficiază de pensie de urmaș și rentă lunară achitată de societatea pârâtă până la împlinirea vârstei de 26 de ani, calculată de la data evenimentului, fiind despăgubiți cu suma de 400.000 lei fiecare, reprezentând daune morale.

În acest context, se apreciază că instanța de apel a găsit prin soluția pronunțată un just echilibru între obligația asigurătorului și pretențiile formulate de reclamanți, neputându-se reține că sumele acordate reclamanților nu ar fi de natură să compenseze, în măsura în care este posibil, suferințele de ordin afectiv ale acestora. În acest sens, este unanim acceptat că, în timp ce drepturile patrimoniale au un conținut economic, evaluabil în bani, ce poate determina cuantificarea prejudiciului material, drepturile personale nepatrimoniale au un conținut care nu poate fi exprimat material, având în vedere că ele vizează componente ale personalității umane (dreptul la viață, la integritate fizică, la onoare și demnitate).

Cu toate acestea, reparația bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși destinația ei - aceea de a ușura situația persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacție, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată, din cauza imposibilității, cu totul firești, de stabilire a unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Repararea daunelor morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale, al căror scop este acela că, în funcție de particularitățile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacție sau ușurare, pentru suferințele îndurate.

Cuantificarea valorică, materială trebuie admisă printre măsurile de reparare a prejudiciilor morale, în virtutea acelorași rațiuni, pentru care sunt admise și așa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că, deși nu compensează nimic, în sensul propriu al termenului, aceasta poate oferi persoanei lezate o anumită compensație pentru răul suferit, o anumită satisfacție sau ușurare a suferințelor suportate, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate -deși nici acest aspect nu este de neglijat - cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută și acordată. În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest motiv, vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., pe care recurenții nu le-au citat și nu au argumentat distinct criticile care ar putea fi încadrate în motivul de nelegalitate invocat. Observând considerentele deciziei criticate se constată că aceasta cuprinde motivele pe care se sprijină în sensul că a răspuns criticilor care au fost formulate de apelată în cadrul controlului de netemeinicie și nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac. În acest sens, respectarea condițiilor art. 261 C. proc. civ. implică buna administrare a justiției prin arătarea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea magistratului în pronunțarea soluției, motivarea fiind în concordanță cu actele de la dosar, dar și cu motivele pentru care s-au îndepărtat cererile părților.

Astfel, sub acest aspect nu poate fi reținută nelegalitatea. întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., întrucât argumentele recurenților care vizează probele dosarului nu conduc la concluzia evocată, constând în faptul că, „hotărârea cuprinde motive contradictorii și prin urmare, critica nu va fi reținută, având în vedere că, înlăturarea speței propuse de către aceștia cu titlu de jurisprudență, precum și faptul că instanța de apel nu a făcut trimitere la alte spețe ce au dezlegat aceeași problemă de drept, nu poate fi reținută din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Față de cele anterior expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a apreciat corect asupra normelor legale incidente și a făcut o corectă aplicare a acestora la situația de fapt stabilită, iar pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții B.G., B.O., D.I.I., D.L., D.V.I. și F.M. împotriva Deciziei civile nr. 141/2014 din 11 aprilie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2014.