ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 527/2015

Decizia nr. 527/2015 Asupra recursului de față, Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 466 din 04 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta SC A. SA la plata către reclamantul B. a sumelor de 3.209,28 RON daune materiale și 120.000 RON daune morale, către reclamanta C. a sumei de 120.000 RON daune morale și către reclamantul D. a sumelor de 2.503,04 RON daune materiale și 50.000 RON daune morale, precum și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 6.200 RON către reclamanții B. și C. și 3.907 RON către reclamantul D. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că, la data de 21 decembrie 2010, ora 02.50, numitul E. conducea autoturismul personal, pe bancheta din dreapta față aflându-se F., iar pe bancheta din spate, D. După ce autoturismul a intrat în derapaj spre stânga, a pătruns pe contrasens și a intrat într-un pom de pe trotuar, ricoșând din acesta în pomul următor, aflat la 6,17 m, pe același trotuar.

În urma accidentului, conducătorul auto și pasagerul din dreapta față au decedat, iar reclamantul D. a suferit leziuni care au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale și nu au pus în primejdie viața victimei. La momentul accidentului, conducătorul autoturismului avea o alcoolemie peste limita legală, respectiv de 1,80 g‰. Prin rezoluția din 19 martie 2012 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Huși în Dosarul nr. x/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul E., întrucât a decedat.

Pârâta nu a contestat calitatea sa de asigurător în temeiul contractului de asigurare, dată fiind polița de asigurare de răspundere civilă auto RCA valabilă de la 04 octombrie 2011 până la 03 aprilie 2012. În baza raportului de asigurare, obligația de reparare a prejudiciului material și moral suferit de reclamanți revine societății de asigurare emitente a poliței RCA, așa cum rezultă din dispozițiile art. 49 și 50 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la data accidentului și la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată și aplicabile în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011) și prevederile art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 1 din Norma privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobată prin Ordinul Președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 5/2010.

În cauză sunt incidente și prevederile art. 998-999 C. civ., aplicabil în cauză potrivit art. 5 și 223 din Legea nr. 71/2011. Astfel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ condițiile existenței prejudiciului, faptei ilicite, raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și prezența vinovăției, care în conformitate cu dispozițiile art. 998 C. civ. îmbracă forma neglijenței sau imprudenței cu care s-a acționat. Fapta ilicită ca element al răspunderii delictuale reprezintă acea faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv au fost cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane sau intereselor acesteia.

În speța dedusă judecății, fapta ilicită săvârșită de numitul E. a constat în conducerea pe drumurile publice a unui autoturism, având o alcoolemie care depășea limita legală, urmată de producerea unui accident, în urma căruia a decedat fratele său, F., iar reclamantul D. a suferit vătămări corporale care au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale. Prejudiciul suferit și invocat de reclamanții B. și C., părinții lui F., a fost reprezentat de cheltuielile de înmormântare și cele pentru îndeplinirea ritualurilor creștinești efectuate de reclamantul B. și suferința pricinuită acestora de moartea fiului lor. În privința reclamantului D., prejudiciul rezulta din cheltuielile prilejuite de tratamentele medicale și de recuperare, precum și suferința fizică produsă în urma accidentului.

Astfel, potrivit raportului de expertiză medico-legală, leziunile traumatice suferite de reclamant au necesitat 100-110 zile îngrijiri medicale, timp ce include perioada de internare (21 decembrie 2011-31 decembrie 2011) cu efectuarea intervențiilor chirurgicale și perioada de recuperare funcțională. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu a fost reținută din faptul că, urmare a încălcării de către numitul E. a regulilor de conducere pe drumurile publice a fost provocat un accident care a determinat decesul fiului reclamanților și vătămarea reclamantului D. Cu privire la vinovăția conducătorului auto, instanța a constatat că acesta trebuia și putea să prevadă că, în urma conducerii fără respectarea regulilor de circulație, având o alcoolemie peste limita legală, putea să provoace un accident cu urmări grave.

În ceea ce privește despăgubirile pentru daune materiale solicitate de reclamanți, Tribunalul a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 49 pct. 1 din Ordinul nr. 5/2010. Tribunalul a constatat că în materia daunelor materiale, legiuitorul a instituit regula ca acestea să fie probate de solicitant, iar asigurătorul să le achite doar în baza unor documente justificative. Având în vedere situația de fapt reținută anterior cu privire la daunele materiale suferite de reclamanții B. și D. ca urmare a accidentului rutier produs în data de 21 decembrie 2011, Tribunalul, raportându-se la dispozițiile art. 989, 999 C. civ. și art. 26 alin. (1) și art. 49 pct. 1 din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009, a constatat întemeiate în parte pretențiile reclamanților sub aspectul daunelor materiale solicitate.

În dovedirea acestor pretenții, reclamanții au depus la dosar înscrisuri care probau cheltuielile cu înmormântarea lui F. și cele efectuate pentru îndeplinirea ritualurilor creștinești (B.), precum și cheltuielile prilejuite de tratamentele medicale și de recuperare, inclusiv transportul în vederea efectuării acestora în cazul lui D. La stabilirea valorii daunelor materiale cuvenite reclamantului B., nu s-a avut în vedere declarația martorului audiat la propunerea acestuia, întrucât nu a fost depus nici un înscris care să confirme împrumutul pe care martorul susține că reclamantul l-ar fi obținut de la bancă, pentru a acoperi cheltuielile cu înmormântarea. Totodată, martorul avea cunoștință despre sumele cheltuite de reclamant, chiar de la acesta, astfel încât declarația sa nu este concludentă sub acest aspect.

În privința reclamantului D., instanța a avut în vedere faptul că acesta era elev la momentul accidentului și nu era angajat, astfel cum rezultă și din declarația martorului audiat la propunerea sa. Prin urmare, instanța a acordat doar o parte din suma solicitată cu titlul de daune materiale, în limita cheltuielilor dovedite, respectiv 3.209,28 RON pentru reclamantul B. și 2.503,04 RON pentru reclamantul D. În ceea ce privește despăgubirile pentru daunele morale suferite de reclamanții B. și C., ca urmare a decesului fiului lor și de reclamantul D., ca urmare a vătămării corporale, ce a necesitat mai multe intervenții chirurgicale și tratamente de recuperare, Tribunalul a reținut, pe de o parte, dreptul reclamanților de a primi o compensație materială față de prejudiciul moral suferit, iar, pe de altă parte, faptul că această compensație materială nu trebuie să ducă la o îmbogățire fără justă cauză.

Astfel, suma acordată cu titlu de despăgubiri pentru daune morale nu trebuie să constituie nici o amendă pentru autorul daunei, nici venituri nejustificate pentru victima daunei. Având în vedere că nu este posibilă identificarea unor criterii științifice corecte pentru stabilirea cuantumului daunelor morale, aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferințelor fizice și psihice pe baza unui calcul matematic, acestea fiind inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor evenimentelor negative ale prejudiciului și implicația acestuia în privința reclamanților. S-a reținut că nu există criterii legale pentru cuantificarea prejudiciului moral, deși textul art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010 face trimitere în acest sens la „legislația și jurisprudența din România”. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabilesc ca urmare a aplicării de către instanță a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. Însă, toate aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimelor.

În cauza dedusă judecății, s-a reținut ca este de netăgăduit că moartea fiului lor în accidentul ce a avut loc la 21 decembrie 2011 a produs reclamanților B. și C. o suferință psihică care nu poate fi depășită, cu atât mai mult cu cât ambii copii ai acestora au decedat la acel moment, împrejurarea că unul dintre ei a fost vinovat de evenimentul produs nefiind de natură să diminueze această suferință. La rândul său, era evident că reclamantul D. a suferit numeroase suferințe fizice și psihice ca urmare a accidentului în care a fost implicat. Instanța a apreciat însă că sumele pretinse de reclamanți cu titlul de daune morale au o valoare exagerată, de natură să le transforme într-o sursă de îmbogățire a persoanelor vătămate în urma accidentului.

La stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța a avut în vedere și conduita culpabilă a celor implicați în accident, în sensul că atât fiul reclamanților B. și C., cât și reclamantul D. au consumat băuturi alcoolice împreună cu șoferul vinovat, anterior accidentului, iar apoi au acceptat să se urce în autoturism alături de acesta, deși puteau să anticipeze urmările deosebit de grave ce se puteau produce. În privința reclamantului D., s-a ținut seama și de împrejurarea că leziunile traumatice suferite în urma accidentului, s-au vindecat fără sechele de natură infirmizantă și/sau invalidantă, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în cauză.

În acest context, tribunalul a apreciat că suma de 120.000 RON și respectiv 50.000 RON, reprezintă o reparație rezonabilă, justă și echitabilă pentru prejudiciului moral suferit de reclamanții B. și C. ca urmare a pierderii în accident a fiului lor și de reclamantul D. ca urmare a vătămării corporale, care nu depășește limita unei îmbogățiri fără just temei a victimei, ci vine să repare suferințe psihice ale acestora ca urmare accidentului propriu-zis și a traumelor pricinuite de acel eveniment. În ceea ce privește solicitarea reclamanților de obligare a pârâtei la penalități de întârziere (de 0,1%, conform art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 și nu 0,2%, cum pretind reclamanții), începând cu a 11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, instanța a considerat că anterior sentinței nu existau creanțe certe, neputându-se anticipa la acest moment cu privire la conduita ulterioară a pârâtei.

Totodată, în baza art. 274 C. proc. civ., instanța a obligat pârâta la plata către reclamanții B. și C. a sumei de 6.200 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat) și către reclamantul D. a sumei de 3.907 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat și taxa expertiză). Împotriva sentinței au declarat apel, reclamanții B., C. și D. și pârâta SC A. SA. Prin decizia nr. 666 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanții-reclamanți B., C. și D. A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC A. SA și schimbată în parte sentința civilă nr. 466 din 04 februarie 2014 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 50.000 RON, daune morale, pentru fiecare din reclamanții B. și C. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței atacate.

În motivarea soluției Curtea a reținut cu valoare de principiu, că toate pretențiile reclamanților au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, aceștia fiind ținuți să dovedească îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de art. 998-999 C. civ. pentru asemenea situații. În ceea ce privește fapta ilicită și vinovăția conducătorului auto autor al accidentului, precum și a răspunderii directe a asigurătorului în temeiul poliție RCA valabile la data accidentului, situația reținută de prima instanță nu este contestată de părți. Litigiul dintre părți și criticile formulate pe calea apelului se referă la întinderea prejudiciului dovedit, cert și în strânsă legătură de cauzalitate cu fapta ilicită reținută.

În ceea ce privește daunele morale acordate, Curtea a subliniat cu prioritate faptul că, spre deosebire de reclamantul D. care a suferit vătămări corporale în urma accidentului auto, reclamanții B. și C. sunt victime indirecte invocând prejudiciul afectiv suferit ca urmare a pierderii unei rude foarte apropiate. Totodată, pentru reclamanții B. și C. s-a avut în vedere suferința pricinuită de pierderea fiului care era doar pasager la data producerii accidentului și nu a celui care conducea autovehiculul și a cărui răspundere pentru fapta ilicită este acoperită prin polița RCA, astfel încât să se pună în discuție neîndeplinirea unor cerințe legale pentru plata despăgubirilor.

În cazul acestora din urmă, dincolo de criteriile avute în vedere de prima instanță, Curtea a apreciat că acestea ar trebui evaluate în funcție de rolul compensatoriu și nu punitiv al unor asemenea daune morale și faptul că, deși nu pot fi probate, la stabilirea lor trebuie să se țină cont de toate împrejurările obiective și subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente și echitabile. Instanța are obligația să țină cont de rolul compensatoriu al acestora, să mențină proporționalitatea cu gradul de lezare a valorilor protejate și să evite transformarea acestora în daune punitive, nepermise de legislația românească, și într-o sursă de câștiguri exagerate și nejustificate pentru victime.

Pentru victimele indirecte, despăgubirile se acordă pentru alinarea suferinței pricinuite prin moartea victimei directe, de care erau legate printr-o puternică legătură afectivă, ce nu pot fi tăgăduite în cazul de față, reclamanții fiind părinții unui pasager decedat, și trebuie să se mențină la nivelul unei satisfacții echitabile și rezonabile. O asemenea reparație trebuie să fie justificată de o vătămare semnificativă de natură psihică și nu trebuie să depășească rolul unei compensații materiale și să se transforme într-un prilej de îmbogățire contrar valorilor sociale și umane protejate prin recunoașterea daunelor morale în asemenea cazuri.

Rezoluția Comitetului Miniștrilor Consiliului Europei (75) 7 din 14 martie 1975 garantează dreptul la compensație al victimelor indirecte care au suferit un prejudiciu afectiv, și prezumă existența unei legături de natură a determina un asemenea prejudiciu în cazul părinților, copiilor, soțului, logodnicului sub condiția justificării unei legături puternice și constante (art. 19), necontestată în cauză. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate victimelor indirecte în caz de deces, ținând cont de specificul acestora, singurele criterii introduse prin art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule aprobate prin Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010 sunt legislația și jurisprudența națională. Acestea rămân însă generale și fără o eficiență concretă, cum a reținut și prima instanță, cât timp legislația stabilește doar cadrul răspunderii civile delictuale, iar jurisprudența nu este încă stabilizată astfel încât să se poată asigura și garanta repararea echitabilă și unitară a tuturor victimelor ținând cont mai ales de valorile astfel protejate. În ceea ce privește legislația europeană în materie (Directiva 103/CE/2009), Curtea a subliniat că starea de ebrietate în care se afla șoferul autovehiculului nu constituie motiv de la excluderea de la despăgubiri a pasagerilor sau a persoanelor apropiate acestora, dar acest aspect precum și starea de ebrietate dovedită a pasagerului decedat și faptul că șoferul a consumat alcool împreună cu pasagerii și împreună au decis să se urce ulterior în mașină sunt avute în vedere la stabilirea întinderii prejudiciului pentru fiecare din reclamanți.

Față de cele reținute și reevaluând criteriile de stabilire a cuantumului daunelor morale, Curtea a apreciat că suma de 50.000 RON reprezintă o reparare echitabilă a prejudiciului suferit de fiecare din reclamanții B. și C. În ceea ce privește reclamantul D., victimă directă a accidentului auto, în raport de vătămările corporale suferite și îngrijirile medicale acordate, Curtea a apreciat că suma de 50.000 RON reprezintă o reparație morală echitabilă a prejudiciului de agrement produs. În acest cadru, Curtea a subliniat absența unui criteriu obiectiv și nu se poate extrage nici o valoare a daunelor atașate fiecărei zi calculată drept medie statistică pe baza unor hotărâri pronunțate de alte instanțe, imposibil de realizat prin raportare la întreaga jurisprudență în materie la nivel național.

În aceste condiții, instanța este ținută să analizeze coroborat toate aspectele obiective și subiective în absența unor criterii recunoscute ca având valoare legală. Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți B., C. și D. solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii pronunțate în apel și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru o nouă judecată. Recurenții arată că înțeleg să critice decizia instanței de apel sub aspectul nemotivării acesteia în sensul că instanța nu a făcut o evaluare a prejudiciului, nu a argumentat în niciun fel modul de cuantificare al acestuia, ci s-a limitat la a preciza caracterul daunelor morale acordate în dosar.

Susțin recurenții că din considerentele deciziei nu rezultă care au fost motivele pentru care instanța nu a apreciat întemeiate criticile invocate. Instanța de apel nu a procedat la o evaluare individuală pentru fiecare reclamant a prejudiciului suferit, argumentând doar că prin suma acordată de către instanța de fond aceasta s-ar fi îndepărtat de la scopul urmărit de legiuitor și de jurisprudența română. Instanța de apel era datoare să procedeze la un examen propriu al pricinii dând o apreciere proprie materialului probator iar nu să se limiteze la a face aprecieri abstracte fără niciun exemplu concret cu privire la caracterul punitiv al despăgubirilor. Instanța a apreciat că sumele pe care cei vătămați ar trebui să le primească trebuie să se raporteze și la împrejurările în care s-a produs evenimentul asigurat, fără a arăta la ce se referă în concret.

Cauza dedusă judecății are la bază dispozițiile speciale ale Legii nr. 136/1995 respectiv art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 art. 54 coroborate cu dispozițiile C. civ. în materia răspunderii delictuale. Recurenții susțin că instanța de apel nu a motivat decizia raportat la motivul de apel referitor la reținerea de către instanța de fond - ca motiv de diminuare al despăgubirilor - a faptului că șoferul era în stare de ebrietate. Instanța, în aprecierea daunelor nu se poate rezuma doar la simple principii ci trebuie să facă o apreciere efectivă raportată la fiecare reclamant în parte. Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea prețului suferinței fizice și psihice care sunt inestimabile ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate, victimă directă sau indirectă a accidentului.

Arată recurenții că prejudiciul moral nu se probează ci se constată, fiind supus prezumției simple a judecătorului, dedus din cauzalitate acesta fiind chemat să evalueze datele personale ale celui care aspiră la remedierea situației sale injuste, componentele personalității sale, legătura de rudenie sau orice altă relație privilegiată a acestuia cu victima al cărui deces reprezintă cauza traumei suferite. Instanța de apel apreciază că sumele sunt disproporționate în raport cu prejudiciul real suferit de către părți, fără însă a face vreo referire la ce anume concret a avut în vedere când a redus cuantumul acestor daune și fără să aibă în vedere vreun criteriu anume. Consideră recurenții că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, mai exact a art. 49 din Ordinul nr. 5/2010 al C.S.A.

care dispune că în caz de deces sau vătămare corporală daunele morale se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România. Hotărârea instanței de apel este nelegală deoarece aceasta în diminuarea daunelor are în vedere starea de ebrietate a pasagerului, precum și a șoferului vinovat de producerea accidentului. În dispozițiile legale în vigoare nu există niciun articol care să prevadă posibilitatea diminuării daunelor pe acest motiv. Legea, doctrina și practica nu admit faptul că victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri. C. civ. nou în art. 1355 alin. (3) vine și reglementează această situație tocmai pentru a nu se mai ajunge la abuzuri. Arată recurenții că Directiva nr. 103/CE/2009 prevede foarte clar faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o mașină cu un șofer băut este nelegală.

Aceasta este obligatorie pentru statele membre, prin urmare hotărârea instanței de apel încalcă normele de drept atât interne cât și europene. Instanța de apel a avut în vedere criterii de neacordare sau de reducere a daunelor morale și nicidecum de evaluare corectă a prejudiciului moral suferit de recurenți. Pentru repararea prejudiciului efectiv, despăgubirea trebuie să fie totuși efectivă și rezonabilă, compensarea acestuia neefectuându-se prin faptul obligării la plata în sine, ci chiar prin suma de bani acordată, care trebuie să aibe o capacitate de a diminua întrucâtva suferințele sau frustrările trăite de victime. Nelegalitatea hotărârii recurate reiese și din faptul că, deși, critică instanța de fond că nu ține cont de scopul urmărit de legiuitor, instanța de apel nu arată în mod concret la ce s-a raportat în momentul în care a micșorat atât de mult cuantumul daunelor morale.

Înalta Curte, în temeiul art. 137 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă, o va respinge având în vedere că recurenții au indicat în cuprinsul cererii de recurs încălcarea unor dispoziții legale și au susținut nemotivarea deciziei atacate, aspecte care se încadrează în motivele de nelegalitate invocate, respectiv art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ. Înalta Curte, analizând cererea de recurs din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed. Recurenții au invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susținând că instanța de apel nu a motivat hotărârea în ceea ce privește diminuarea despăgubirilor morale.

Înalta Curte, reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”. Critica este nefondată, din considerente rezultând că decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Astfel, în analiza motivelor de apel formulate de societatea de asigurare, instanța de apel, în limitele atribuțiilor conferite de lege, a reapreciat cuantumul daunelor morale acordate de către instanța de fond, raportat la calitatea fiecărui reclamant și la urmările accidentului asupra fiecăruia dintre aceștia.

Instanța a apreciat că pentru victimele indirecte, respectiv părinții victimei decedate, despăgubirile acordate sunt disproporționate motiv pentru care le-a redus cuantumul iar în ceea ce privește victima directă, respectiv pasagerul care a supraviețuit accidentului, instanța a menținut despăgubirile acordate de instanța de fond. În fapt, criticile recurenților privind diminuarea cuantumului daunelor morale nu susțin motivul privind nemotivarea hotărârii recurate, ci vizează aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză, or simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.

Amplu argumentat și motivat, cu respectarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., instanța de control judiciar, suverană în analizarea și interpretarea probelor, a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții au susținut greșita aplicare în cauză a normelor legale incidente, respectiv Legea nr. 136/1995 art. 41 alin. (1), art. 42, art. 50 art. 54 coroborate cu dispozițiile C. civ. în materia răspunderii delictuale, în ceea ce privește nivelul despăgubirilor acordate în cauză.

Înalta Curte reține că, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, fixarea acestuia rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victime pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care a fost afectată situația familială, profesională și socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiției aprecierii obiective, rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv suferit. Contrar susținerilor recurenților, în mod judicios, instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale în conformitate cu cele statuate în art. 49 din Ordinul C.S.A.

nr. 5/2010, referitoare la legislația și jurisprudența din România. Din perspectivă jurisprudențială, trebuie reținut că atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluționat cauze similare celei de față, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci au avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare la datele concrete ale cauzei. Astfel, instanța de apel a apreciat nivelul despăgubirilor acordate prin raportare ca circumstanțele concrete ale cauzei, reținând că starea de ebrietate în care se afla șoferul nu constituie motiv de excludere de la despăgubire a pasagerilor și a persoanelor apropiate dar acesta este un element care nu poate fi ignorat în stabilirea întinderii prejudiciului pentru fiecare reclamant.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței daunelor morale constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni timp îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai dificilă repararea lor. De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem care să răspundă pe deplin cerințelor daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

Instanța de apel a soluționat legal problema cuantificării daunelor morale, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinentei cauzei de față de așa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale, în limitele plafonul legal de despăgubiri stabilit, conform legislației și jurisprudenței în materie, decizia recurată fiind la adăpost de orice critică. Deșii recurenții invocă încălcarea dispozițiilor art. 1355 din noul C. civ., acest articol nu are aplicabilitate în cauză întrucât ipotezele legale reglementate de acesta nu corespund situației de fapt reținută în cauză.

Față de cele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul art. 274 C. proc. civ., constatând culpa procesuală, Înalta Curte, va obliga recurenții-reclamanți B., C. și D. la plata sumei de 4.186,67 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC A. SA București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata pârâtă SC A. SA București. Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți B., C. și D. împotriva deciziei nr. 666 din 24 septembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat. Obligă recurenții-reclamanți B., C. și D. la plata sumei de 4.186,67 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC A. SA București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2015.