ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2003

La data de 23 aprilie 2003

s-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul Ș.C.împotriva sentinței

civile nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a Curții de Apel București – Secția a

III-a civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 23 aprilie 2003 care face parte integrantă

din prezenta, iar pronunțarea s-a amânat la 15 mai 2003 apoi la 22 mai 2003.

C U R T E A

Asupra recursului civil de

față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată sub nr.2822 din 11 aprilie 2001 la Tribunalul București,

reclamantul Ș.C.a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul

Finanțelor, pentru a fi obligat să-i plătească suma de 5.000.000.000 lei daune

morale pentru prejudiciul cauzat prin arestarea și cercetarea sa abuzivă în

perioada ianuarie-august 1990, suma de 1.000.000.000 lei daune materiale echivalente

cu veniturile de care a fost lipsit pe durata arestării și cheltuieli

procesuale, la suma de 5.000.000 lei lunar prestație pentru întreținere de la

data introducerii acțiunii până la încetarea stării de incapacitate și la

cheltuieli de judecată.

Reclamantul a susținut că a

fost arestat pe nedrept și cu încălcarea gravă a legii de către organele de

urmărire penală în perioada ianuarie-august 1990, dispunându-se ulterior

scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunile prevăzute de art.26 C.pen.raportat

la art.189 alin.2 C.pen.și art.26 C.pen.raportat la art.250 alin.2 C.pen.în

conformitate cu dispozițiile art.249 alin.1 C.proc.pen.cu referire la art.11

pct.1 lit.b și art.10 lit.a C.proc.pen., prin Ordonanța nr.363 din 26 martie

2001 a Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție, așadar pentru inexistența faptelor imputate.

S-a arătat că atât pe

durata arestării efective cât și ulterior până la soluționarea definitivă a

urmăririi penale reclamantul a suferit grave prejudicii materiale prin

pierderea veniturilor salariale, diminuarea capacității de sănătate și de

muncă, importante cheltuieli în scopul asigurării dreptului la apărare și a

încercat și grave suferințe morale prin lezarea reputației sociale și

profesionale, a onoarei și demnității sale precum și prin afectarea stării de

sănătate psihică.

Soluționând cauza în primă

instanță, Tribunalul București – Secția a III-a civilă a respins acțiunea ca

neîntemeiată prin sentința civilă nr.586 din 25 aprilie 2002.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a considerat că reclamantul nu ar fi îndreptățit la dezdăunare

în condițiile art.504 C.proc.pen.întrucât temeiul înlăturării răspunderii

penale pentru una dintre infracțiunile de săvârșirea căreia a fost învinuit și

arestat a fost amnistia, cauză de impunitate care nu ar infirma legalitatea

actelor de urmărire, respectiv a măsurii arestării, câtă vreme reclamantul nu a

cerut continuarea procesului penal spre a-și dovedi nevinovăția.

Ca urmare s-a conchis că în

lipsa unei cauze privind exonerarea reclamantului de răspundere penală pentru

ambele fapte care au făcut obiectul urmăririi penale, răspunderea civilă a

statului nu poate fi antrenată.

Hotărârea menționată a fost

confirmată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă care prin

decizia civilă nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantul Ș.C.

Instanța de apel a socotit

la rândul său că acțiunea nu ar fi întemeiată, cerințele legale nefiind

îndeplinite, întrucât reclamantul a fost scos de sub urmărire numai pentru una

dintre infracțiunile imputate și ar fi beneficiat de amnistie pentru cea de a

doua faptă, fără să ceară continuarea procesului penal în scopul dovedirii unei

cauze de exonerare.

Totodată s-a motivat că

reclamantul nu ar fi produs nici o dovadă în sensul reținerii abuzive, prin

arestarea sa după apariția decretului de amnistiere a faptelor imputate.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs în termenul prevăzut de art.301 C.proc.civ.,

reclamantul Ș.C..

Invocând lipsa de temei

legal a hotărârilor pronunțate, recurentul a susținut în esență că instanțele

au interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale în materie, au nesocotit

faptul că a fost arestat pe nedrept pe de o parte pentru fapte inexistente, pe

de altă parte pentru fapte amnistiate anterior reținerii și începerii urmăririi

penale.

Recursul se dovedește

fondat.

Potrivit dispozițiilor

art.504(2) cu referire la art.504 (1) din C.proc.pen. are dreptul la repararea

pagubei suferite și persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar

ulterior, pentru nesăvârșirea faptei imputate ori pentru că acea faptă nu

există, a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată.

Dispozițiile legale

menționate au fost amendate prin Decizia nr.45 din 10 martie 1998 a Curții

Constituționale, care în aplicarea dispozițiilor art.3 din Constituția României

și art.5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, a statuat că dispozițiile referitoare la repararea pagubei în

cazul condamnării sau al luării unei măsuri preventive pe nedrept sunt

constituționale numai în măsura în care nu  limitează la ipotezele prevăzute în

text cazurile de răspundere.

Interpretarea corespunde de

altfel pe deplin principiilor care reglementează răspunderea civilă pentru

faptele cauzatoare de prejudiciu.

Așadar, după ce au stabilit

fără echivoc potrivit ordonanțelor succesive privind scoaterea reclamantului de

sub urmărire penală inexistența faptei prevăzută de art.26 raportat la 189

alin.2 C.pen.instanțele aveau a stabili potrivit susținerilor reclamantului

dacă arestarea sa pentru cea de a doua infracțiune, respectiv art.26 raportat

la art.250 alin.2 C.pen., a fost sau  nu justificată, câtă vreme fapta era

anterior amnistiată.

Probele necesare examinării

acestei susțineri s-au aflat în dosarul cauzei, la care a fost atașat încă de

la judecata în primă instanță dosarul de urmărire penală nr.47/Sp/1990 al

Secției Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție.

În aceste condiții

reclamantul nu mai era în măsură să producă alte dovezi, instanțele fiind

obligate doar să le examineze în raport de legea aplicabilă.

Or din probele cauzei

rezultă netăgăduit că la data arestării, anume  12 ianuarie 1990, complicitatea

la infracțiunea de purtare abuzivă prevăzută de art.26 raportat la art.250

alin.2 din C.pen., sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau

cu amenda, era amnistiată conform art.2 din Decretul-lege nr.3 din 4 ianuarie

1990.

De altfel, aceeași situație

era îndeplinită și pentru infracțiunea de complicitate la lipsirea de libertate

în mod ilegal, a cărei inexistență a fost constatată numai după arestarea

reclamantului.

Arestarea dispusă așadar

după amnistierea faptelor imputate, menținută până în luna august 1990 chiar

împotriva dispozițiilor art.140 C.proc.pen.referitoare la încetarea de drept a

măsurilor preventive de încetare a urmăririi penale, că în speță amnistia se

constituie vădit într-o măsură abuzivă, luată pe nedrept, împotriva

reclamantului și ca urmare generatoare de răspundere.

În fine se mai cuvine

menționat faptul că potrivit ordonanței din       3 august 1990 a fostei

Procuraturi Militare București, aplicarea amnistiei drept cauză a încetării

urmăririi penale pentru infracțiunea prevăzută de art.26 cu referire la 250

alin.2 din C.pen., nu s-a făcut la cererea lui Ș.C.cum din eroare a reținut

prima instanță, acesta contestând în mod repetat măsura în scopul dovedirii

nevinovăției sale, împrejurare netăgăduit confirmată de ordonanțele succesiv

adoptate ulterior pe cale ierarhică, pe parcursul celor 12 ani până la

Rezoluția din    12 februarie 2002 a Secției Parchetelor Militare din Parchetul

Curții Supreme de Justiție.

Așa fiind, recursul se va

admite cu consecința casării hotărârilor și a trimiterii cauzei spre rejudecare

la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul Ș.C.împotriva deciziei civile nr.443 A din 8 noiembrie 2002 a

Curții de Apel București – Secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată

precum și sentința civilă nr.586 din 25 aprilie 2002 a Tribunalului București –

Secția a III-a civilă, căreia îi trimite cauza spre rejudecare, privind fondul

cauzei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 mai 2003.