ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10031/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10031/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 6 februarie 2005,

reclamantul N.S.Ș. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța

în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia

30 miliarde de lei, daune materiale și morale.

În susținerea cererii,

reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată prin

rechizitoriul din 15 mai 1997, emis de Parchetul de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție (denumit așa la acea dată), Secția

Parchetelor militare pentru săvârșirea infracțiunilor de

complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice,

prevăzută de art. 26 în referire la art. 248 alin. (2), cu aplicarea

art. 41 alin. (2) și art. 42 C. pen., fals intelectual,

prevăzută de art. 289, cu aplicarea art. 41 și art. 42 C. pen.

și uz de fals, prevăzută de art. 291, cu aplicarea art. 41

și art. 42 C. pen.

În perioada 17 aprilie 1997-16 mai

1997 a fost arestat preventiv.

Prin sentința penală nr. 15

din 12 aprilie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de

Justiție (denumită așa la acea dată), în temeiul art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., a încetat procesul

penal pornit împotriva inculpatului N.S.Ș., pentru infracțiunile de

fals intelectual și uz de fals, ambele în formă continuată

prevăzute de art. 289 C. pen. cu aplicarea art. 41-42 C. pen. și

respectiv art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41-42 C. pen., constatând că

a intervenit prescripția răspunderii penale, conform art. 122 lit. d)

raportat la art. 124 C. pen.

Recursul declarat de inculpatul N.S.Ș.

a fost admis prin decizia nr. 143 din 26 aprilie 2004 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9

judecători, în sensul că în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpatului pentru

infracțiunile deduse judecății.

Reclamantul a susținut că

activitățile sale de președinte a două societăți

comerciale au fost grav afectate prin pierderea unor contracte comerciale, iar

imaginea, onoarea și demnitatea sa, i-au fost lezate în mod iremediabil

prin informațiile furnizate presei de către organele care au

instrumentat cazul, dezvăluind identitatea sa, prin interviuri date de

procurorul anchetator care l-a prezentat ca pe un infractor deosebit de

periculos.

A mai arătat, că anii de

cercetare penală și procese l-au privat de o demnitate

remunerată în cadrul consiliului de administrație al unei bănci,

că a fost supus la rele tratamente în sensul că a fost reținut

alături de infractori deosebit de periculoși, că nu s-au respectat

un minim de reguli igienice, toate acestea producându-i sechele fizice și

psihice irecuperabile care i-au afectat definitiv capacitatea de muncă

și echilibrul psihic.

Tribunalul București, secția

a V-a civilă, prin sentința nr. 1136 din 17 octombrie 2005, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul N.S.Ș., obligând pe

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de

3.500.000.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul creat prin

eroare judiciară.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că reclamantului i-a fost încălcat

dreptul la intimitate și viața personală, la libertate, fiind arestat

preventiv pe nedrept, cu consecințe deosebit de grave atât în

privința persoanei sale cât și a familiei.

Sub aspectul prejudiciului material

încercat, prima instanță a reținut că acesta este dovedit

indirect prin neîncheierea unor contracte ca urmare a procesului penal,

partenerii contractului refuzând încheierea sau refuzul de emitere a avizului

Băncii Naționale a României, pentru a face parte din consiliul de

administrație al Băncii Comerciale Transilvania.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul București.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a criticat sentința, considerând că, în

speță, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 504 C. proc. pen.,

întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate după pronunțarea

hotărârii, ci anterior, în cursul urmăririi penale, nu a contestat că

arestarea sa a fost nelegală, iar daunele au fost solicitate pentru faptul

că s-a dispus achitarea sa.

Ministerul Public, Parchetul de pe

lângă Tribunalul București a criticat hotărârea, arătând

că, instanța de fond nu a dat dovadă de rol activ în

administrarea probatoriului, în sensul că nu a ordonat să

înfățișeze dovezile pe care le găsea de cuviință.

Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă, prin decizia nr. 331/A din 30 mai 2006, a admis apelurile

declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul

București și de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a schimbat-o în parte,

în sensul că a obligat pe pârât să plătească reclamantului

suma de 3.000.000.000 ROL, cu titlu de daune morale.

S-a reținut că,

reclamantul nu a făcut dovezi din care să rezulte prejudiciul creat

celor două societăți comerciale la care era administrator, nu a

depus relații de la Banca Națională a României, în sensul

că a solicitat avizul acestei instituții pentru a face parte din

consiliul de administrație al Băncii Comerciale Transilvania, iar

aceasta i-a fost refuzat.

A constatat că, în

speță, prejudiciul moral este singurul dovedit.

Împotriva hotărârilor

pronunțate în cauză, Ministerul Finanțelor Publice a declarat

recurs, considerând că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 504 și urm. C. proc. pen., având în vedere că prin sentința

penală nr. 15 din 12 aprilie 2002 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție s-a dispus încetarea procesului penal în temeiul

art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.,

constatându-se că a intervenit prescripția răspunderii penale,

conform art. 122 lit. d) raportat la art. 124 C. pen. pentru

săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu

contra intereselor publice, prevăzute de art. 26 raportat la art. 248

alin. (1) C. pen., fals intelectual, prevăzută de art. 289 C. pen.

și uz de fals, prevăzută de art. 291 C. pen., față de

aplicarea art. 41-42 C. pen.

Având în vedere aceste aspecte,

consideră că nu este vorba de o eroare judiciară în sensul legii

și ca atare nu se poate naște dreptul la repararea pagubelor suferite

ca urmare a unei condamnări.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit dispozițiilor art. 504

C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma

rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărârea definitivă

că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă

nu există: alin. (2) al textului stipulează că are dreptul la

repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost

privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod

nelegal.

Ca atare, răspunderea statului

este circumscrisă la cele două ipoteze avute în vedere de legiuitor.

În speță, trimiterea în

judecată a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de

complicitate la abuz în serviciu contra intereselor publice, fals intelectual

și uz de fals, prevăzute de art.26 raportat la art. 248 alin. (1), art.

289 și art. 291 C. pen., toate cu aplicarea art. 41-42 C. pen., s-a

finalizat prin achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) în

referire la art. 10 lit. d) C. proc. pen., prin decizia nr. 143 din 26 aprilie

2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

Completul de 9 judecători, și nu cu soluția de încetare a

procesului penal cum greșit susține recurentul.

Pe de altă parte, în

speță sunt incidente dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., întrucât reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 17 aprilie

1997-16 mai 1997.

Or, privarea sau restrângerea de

libertate în mod nelegal a fost stabilită, prin hotărârea

definitivă de achitare a reclamantului, menționată mai sus.

Și în ipoteza în care

soluția de încetare a procesului penal ca urmare a constatării

prescripției răspunderii penale, ar fi rămas neschimbată,

alin. (3) al art. 504 C. proc. pen. dă dreptul la repararea pagubei

suferite și persoanei care a fost privată de libertate după ce a

intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Cu referire la cuantumul daunelor

morale, acestea au fost stabilite prin apreciere, ca urmare a

consecințelor negative suferite de cel în cauză în plan fizic și

psihic.

Așadar, se constată

că, instanța de apel a pronunțat o soluție temeinică

și legală, așa încât criticile formulate prin recurs apar ca

fiind neîntemeiate.

În consecință, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 331/A din 30 mai 2006

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 decembrie 2006.