ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1643/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14

martie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea, petentul T.M. a solicitat în

contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice,

să se dispună repunerea sa în termen pentru exercitarea dreptului la acțiune

împotriva intimatului vizând repararea pagubelor suferite prin arestarea pe

nedrept.

În motivarea cererii, petentul a

arătat că la data de 9 aprilie 1993 a fost arestat preventiv cu mandatul nr. 44/299/P/1993

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fiind pus în libertate de către

Curtea de Apel Pitești prin încheierea din 16 septembrie 1993.

Ulterior, prin decizia penală nr.485

din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia

penală nr. 229/R/1999 a Curții de Apel Pitești, petiționarul a fost achitat în

temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen. pentru toate infracțiunile reținute în sarcina sa.

Ca urmare a arestării preventive pe

timp de aproape 6 luni, ca și a suferințelor fizice și psihice suportate

datorită desfășurării procesului el s-a considerat îndreptățit la despăgubiri

din partea Statului Român.

Starea precară a sănătății,

tratamentele și internările repetate în unități spitalicești nu i-au îngăduit

să formuleze acțiunea în pretenții în termenul de 1 an prevăzut de art. 505

alin. (2) C. proc. pen.

Tribunalul Vâlcea, prin sentința

civilă nr. 75 din 28 mai 2001, a respins ca nefondată cererea cu motivarea că

termenul de 1 an fiind de decădere, nu sunt incidente prevederile art. 19 din

Decretul nr. 167/1958.

Apelul declarat de reclamant

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 71

A din 28 septembrie 2001 a Curții de Apel Pitești.

Instanța de apel a considerat, ca și

cea de fond, că în cauză fiind vorba despre un termen de decădere, acestuia nu

îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul susținând, în esență, că instanțele au greșit considerând

termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. ca fiind un

termen de decădere, nesusceptibil de a-i fi aplicate prevederile art. 19 din

Decretul nr. 167/1958.

Curtea Supremă de Justiție, secția civilă,

prin decizia nr. 3205 din 27 septembrie 2002 a admis recursul reclamantului, a

casat ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

de fond, Tribunalul Vâlcea.

Instanța supremă a statuat că, prin

natură juridică și efecte, termenul în discuție este definit în doctrină și

jurisprudență ca fiind un termen de prescripție special, care afectează numai

dreptul material la acțiune, în timp ce dreptul subiectiv subzistă.

Astfel, în acord cu acest punct de

vedere, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 107 din 1 iulie 1999,

publicată în M. Of. nr. 354 din 27 iulie 1999 a reținut, în esență, că termenul

de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este „un termen rezonabil

de prescripție a dreptului la acțiune, care asigură condițiile optime celui

prejudiciat pentru a exercita acțiunea în justiție în scopul obținerii

reparațiilor legale”.

Așadar, considerând în mod greșit

termenul ca fiind de decădere și deci incompatibil cu aplicarea dispozițiilor

art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale în

sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța supremă a dispus instanței

de trimitere ca pe baza probatoriilor să aprecieze dacă, în concret față de

situația personală a reclamantului, acestuia îi sunt aplicabile prevederile

art. 19 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la repunerea în termenul de

prescripție extinctivă.

Rejudecând cauza, Tribunalul Vâlcea,

secția civilă, prin sentința nr. 337 din 9 iunie 2003, a respins ca nefondată

acțiunea formulată de reclamantul T.M. și ca inadmisibilă cererea din 17

aprilie 2003 formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor având ca

obiect chemarea în garanție a Ministerului Public.

În pronunțarea acestei hotărâri s-a

avut în vedere că, deși a acordat reclamantului un termen special pentru a

depune acte medicale la dosar, asemenea acte nu au fost depuse, iar probele

administrate un fac dovada că reclamantul s-a aflat în stare de imposibilitate

permanentă determinată de sănătate pentru a introduce personal sau prin

mandatar acțiunea în justiție în termenul de prescripție prevăzut de lege.

Examinând raportul de expertiză

medico-legală întocmit în anul 2001, prima instanță a reținut că reclamantul

are pierdută în parte capacitatea de muncă din cauza afecțiunilor medicale de

care suferă, dar aceasta nu l-a împiedicat să exercite dreptul la acțiune,

nefiind astfel întrunite cerințele art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva sentinței nr. 337 din 9

iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a declarat apel

reclamantul T.M.

Dezvoltând apelul, reclamantul a

arătat că prima instanță nu a luat în considerare răspunsul dat de medicul de

familie dr. T.I., fișa medicului de familie aflată la filele 29-31 din dosar,

adeverința și biletele de ieșire din spital, certificatele de concedii

medicale, rețetele medicale, care constituie dovezi ce atestă că s-a aflat

într-o permanentă stare de boală.

Totodată, reclamantul a mai susținut

că înlăuntrul termenului de 1 an a mandatat pe avocatul care l-a asistat în

timpul procesului penal să introducă acțiunea în justiție pentru obținerea

reparațiilor legale, dar acesta a decedat, ceea ce pentru reclamant constituie

un caz fortuit, fiind de natură să atragă întreruperea – suspendarea termenului

de prescripție, solicitând instanței de apel încuviințarea probei cu înscrisuri

și a celei testimoniale.

Ca motiv de nelegalitate,

reclamantul a invocat faptul că prima instanță nu a observat că a luat

cunoștință de totalitatea prejudiciilor numai cu prilejul efectuării expertizei

din data de 22 februarie 2001, dată la care acestea au devenit certe,

determinabile și exigibile potrivit art. 998-1003 C. civ., coroborate cu

prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că, în raport de această

împrejurare, este în termen pentru introducerea acțiunii întrucât în

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt înglobate și dispozițiile art. 998-1003

C. civ., care prevăd drept termen de prescripție, termenul general de 3 ani.

Prin decizia nr. 161 A din 23

octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a fost

respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței

civile nr. 337 din 9 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă.

Instanța de apel a reținut că,

instanța de casare a limitat cercetarea judecătorească a cauzei în perioada de

1 an prevăzută de art. 505 C. proc. pen., care a început să curgă de la data

rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, fiind cuprinsă în

intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000.

Ca urmare, dat fiind puterea obligatorie

pentru judecătorii fondului, a hotărârii instanței de recurs asupra problemelor

dezlegate [art. 315 alin. (1) C. proc. civ.] nici prima instanță și nici cea de

apel nu pot cerceta cauza dedusă judecății prin prisma altui termen de

prescripție, cum este cel invocat de art. 505 C. proc. pen., coroborat cu art. 998-1003

C. civ. și nici nu pot stabili un alt moment al începerii cursului

prescripției, cum ar fi cel în care pretinde reclamantul ca fiind dat de data

întocmirii raportului de expertiză medico-legală.

Referitor la motivul invocat de

reclamant, pentru prima dată în apel, decesul apărătorului mandatat să promoveze

acțiunea în justiție reparatorie, nu a fost cercetat de către instanța de apel,

cu motivarea că o asemenea completare a extinderii cercetării judecătorești

este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte

motive, instanța de apel a constatat că în perioada 11 martie 1999-11 martie

2000, reclamantul a suferit afecțiuni medicale, răniri, care au necesitat

consultații de specialitate și tratamente, pensionându-se la 1 martie 2000, dar

nu a creat impedimente de natură fizică sau psihică de a-și exercita dreptul

material la acțiune înlăuntrul termenului de prescripție, neconstituind cauze

temeinic justificate în înțelesul dat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul T.M., reiterând aceleași motive ca și în apel,

susținând, în esență, că atât prima instanță cât și cea de apel nu s-au pronunțat

asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu au analizat actele și lucrările

dosarului, dând dovadă de lipsă de rol activ.

A mai relevat că, din rapoartele de

expertiză medico-legală efectuate rezultă că starea sănătății sale s-a

depreciat progresiv ducând ulterior la pierderea capacității totale de muncă și

implicit la pensionarea sa, prematură.

Împrejurarea că avocatul mandatat să

promoveze acțiunea în justiție, a decedat, a fost invocat și în primul ciclu

procesual, astfel că reprezintă un caz fortuit de natură să atragă întreruperea

cursului prescripției.

Recursul nu este fondat.

Deși recurentul-reclamant nu și-a

structurat motivele recursului în conformitate cu prevederile art. 302

1

pct.3 C. proc. civ., totuși prezentarea acestora permite încadrarea lor în

conținutul prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc.

pen., acțiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau luării unei

măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana față de care s-a

comis eroarea judiciară în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a

hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire

penală.

Pentru a statua asupra împlinirii

termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a

obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen și în

raport cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., după care hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului, atât prima instanță cât și instanța de apel, au apreciat

corect că recurentului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Decretul

nr. 167/1958, nefiind întrunite condițiile pentru repunerea în termenul de

prescripție extinctivă.

Ca atare, acțiunea pentru repararea

daunelor putea fi pornită în intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000.

Temeiul dreptului la repararea

pagubei îl constituie declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare, iar

acțiunea putea fi pornită de la data rămânerii definitive a hotărârii de

condamnare, respectiv 11 martie 1999 și nicidecum de la data întocmirii

raportului de expertiză medico-legală, cum greșit susține reclamantul.

Din actele dosarului rezultă că,

instanța de trimitere i-a acordat recurentului un termen pentru a depune acte

medicale la dosar, însă asemenea acte nu au fost depuse.

Evaluând probele administrate,

referitoare la perioada 11 martie 1999-11 martie 2000, respectiv, actele medicale

aflate în dosarul primei instanțe rezultă că în datele de 26 septembrie 1999, 9

și 10 ianuarie 2000, 21 februarie 2000 și 2 martie 2000, reclamantul a fost

consultat de către medicul de familie, fără a fi spitalizat.

Din raportul de expertiză medico-legală

din data de 22 februarie 2001 (filele 48-49 dosar fond) rezultă că reclamantul

este bolnav cronic cu afecțiuni cardiace, diabetice și ale sistemului osos,

dobândite în timpul detenției, anchetei penale, care au determinat pierderea în

cea mai mare parte a capacității de muncă.

Din adeverința aflată la fila 35,

rezultă că reclamantul a fost încadrat în muncă la SC T. SRL, până la data de 1

februarie 2000, când fiind în incapacitate de muncă s-a pensionat.

În aceste condiții, printr-o atentă

apreciere a probelor, ambele instanțe au constatat în mod judicios că

reclamantul nu s-a aflat în imposibilitate de a promova acțiunea în termenul

prevăzut de art.505 alin. (2) C. proc. pen.

Se constată, de asemenea, că nici

critica vizând decesul apărătorului mandatat să promoveze acțiunea, considerat

de recurent, un caz fortuit, de natură să conducă la repunerea în termen, nu

poate fi primită, întrucât acesta putea apela la serviciile unui alt apărător.

Este adevărat că acest motiv a fost

invocat și în primul ciclu procesual, recurentul arătând totodată că „am

consultat personal dar și prin intermediul internetului avocați care motivat și

nemijlocit au răspuns că termenul prevăzut de art. 505 C. proc. pen. este de

prescripție…”.

Or, și aceste susțineri fac dovada

deplină că recurentul putea să promoveze acțiunea în termenul prevăzut de lege.

Pe cale de consecință, recursul

fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamantul T.M. împotriva deciziei civile nr. 161 A din 23 octombrie 2003 a

Curții de Apel Pitești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.