ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1643/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 14 martie 2001 pe rolul Tribunalului Vâlcea, petentul T.M. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, să se dispună repunerea sa în termen pentru exercitarea dreptului la acțiune împotriva intimatului vizând repararea pagubelor suferite prin arestarea pe nedrept. În motivarea cererii, petentul a arătat că la data de 9 aprilie 1993 a fost arestat preventiv cu mandatul nr. 44/299/P/1993 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fiind pus în libertate de către Curtea de Apel Pitești prin încheierea din 16 septembrie 1993. Ulterior, prin decizia penală nr.485 din 29 septembrie 1998 a Tribunalului Vâlcea, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 229/R/1999 a Curții de Apel Pitești, petiționarul a fost achitat în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen. pentru toate infracțiunile reținute în sarcina sa. Ca urmare a arestării preventive pe timp de aproape 6 luni, ca și a suferințelor fizice și psihice suportate datorită desfășurării procesului el s-a considerat îndreptățit la despăgubiri din partea Statului Român. Starea precară a sănătății, tratamentele și internările repetate în unități spitalicești nu i-au îngăduit să formuleze acțiunea în pretenții în termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. Tribunalul Vâlcea, prin sentința civilă nr. 75 din 28 mai 2001, a respins ca nefondată cererea cu motivarea că termenul de 1 an fiind de decădere, nu sunt incidente prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 71 A din 28 septembrie 2001 a Curții de Apel Pitești.

Instanța de apel a considerat, ca și cea de fond, că în cauză fiind vorba despre un termen de decădere, acestuia nu îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul susținând, în esență, că instanțele au greșit considerând termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. ca fiind un termen de decădere, nesusceptibil de a-i fi aplicate prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin decizia nr. 3205 din 27 septembrie 2002 a admis recursul reclamantului, a casat ambele hotărâri, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, Tribunalul Vâlcea. Instanța supremă a statuat că, prin natură juridică și efecte, termenul în discuție este definit în doctrină și jurisprudență ca fiind un termen de prescripție special, care afectează numai dreptul material la acțiune, în timp ce dreptul subiectiv subzistă.

Astfel, în acord cu acest punct de vedere, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 107 din 1 iulie 1999, publicată în M. Of. nr. 354 din 27 iulie 1999 a reținut, în esență, că termenul de 1 an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. este „un termen rezonabil de prescripție a dreptului la acțiune, care asigură condițiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acțiunea în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale”. Așadar, considerând în mod greșit termenul ca fiind de decădere și deci incompatibil cu aplicarea dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, instanțele au pronunțat hotărâri nelegale în sensul prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța supremă a dispus instanței de trimitere ca pe baza probatoriilor să aprecieze dacă, în concret față de situația personală a reclamantului, acestuia îi sunt aplicabile prevederile art. 19 din Decretul nr. 167/1958 cu privire la repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Rejudecând cauza, Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința nr. 337 din 9 iunie 2003, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul T.M. și ca inadmisibilă cererea din 17 aprilie 2003 formulată de Statul Român prin Ministerul Finanțelor având ca obiect chemarea în garanție a Ministerului Public. În pronunțarea acestei hotărâri s-a avut în vedere că, deși a acordat reclamantului un termen special pentru a depune acte medicale la dosar, asemenea acte nu au fost depuse, iar probele administrate un fac dovada că reclamantul s-a aflat în stare de imposibilitate permanentă determinată de sănătate pentru a introduce personal sau prin mandatar acțiunea în justiție în termenul de prescripție prevăzut de lege.

Examinând raportul de expertiză medico-legală întocmit în anul 2001, prima instanță a reținut că reclamantul are pierdută în parte capacitatea de muncă din cauza afecțiunilor medicale de care suferă, dar aceasta nu l-a împiedicat să exercite dreptul la acțiune, nefiind astfel întrunite cerințele art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Împotriva sentinței nr. 337 din 9 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă, a declarat apel reclamantul T.M. Dezvoltând apelul, reclamantul a arătat că prima instanță nu a luat în considerare răspunsul dat de medicul de familie dr. T.I., fișa medicului de familie aflată la filele 29-31 din dosar, adeverința și biletele de ieșire din spital, certificatele de concedii medicale, rețetele medicale, care constituie dovezi ce atestă că s-a aflat într-o permanentă stare de boală.

Totodată, reclamantul a mai susținut că înlăuntrul termenului de 1 an a mandatat pe avocatul care l-a asistat în timpul procesului penal să introducă acțiunea în justiție pentru obținerea reparațiilor legale, dar acesta a decedat, ceea ce pentru reclamant constituie un caz fortuit, fiind de natură să atragă întreruperea – suspendarea termenului de prescripție, solicitând instanței de apel încuviințarea probei cu înscrisuri și a celei testimoniale. Ca motiv de nelegalitate, reclamantul a invocat faptul că prima instanță nu a observat că a luat cunoștință de totalitatea prejudiciilor numai cu prilejul efectuării expertizei din data de 22 februarie 2001, dată la care acestea au devenit certe, determinabile și exigibile potrivit art. 998-1003 C. civ., coroborate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, astfel că, în raport de această împrejurare, este în termen pentru introducerea acțiunii întrucât în dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. sunt înglobate și dispozițiile art. 998-1003 C. civ., care prevăd drept termen de prescripție, termenul general de 3 ani. Prin decizia nr. 161 A din 23 octombrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul T.M. împotriva sentinței civile nr. 337 din 9 iunie 2003 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția civilă. Instanța de apel a reținut că, instanța de casare a limitat cercetarea judecătorească a cauzei în perioada de 1 an prevăzută de art. 505 C. proc. pen., care a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare, fiind cuprinsă în intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000. Ca urmare, dat fiind puterea obligatorie pentru judecătorii fondului, a hotărârii instanței de recurs asupra problemelor dezlegate [art. 315 alin. (1) C. proc.

civ.] nici prima instanță și nici cea de apel nu pot cerceta cauza dedusă judecății prin prisma altui termen de prescripție, cum este cel invocat de art. 505 C. proc. pen., coroborat cu art. 998-1003 C. civ. și nici nu pot stabili un alt moment al începerii cursului prescripției, cum ar fi cel în care pretinde reclamantul ca fiind dat de data întocmirii raportului de expertiză medico-legală. Referitor la motivul invocat de reclamant, pentru prima dată în apel, decesul apărătorului mandatat să promoveze acțiunea în justiție reparatorie, nu a fost cercetat de către instanța de apel, cu motivarea că o asemenea completare a extinderii cercetării judecătorești este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 294 alin. (1) C. proc.

civ. În ceea ce privește celelalte motive, instanța de apel a constatat că în perioada 11 martie 1999-11 martie 2000, reclamantul a suferit afecțiuni medicale, răniri, care au necesitat consultații de specialitate și tratamente, pensionându-se la 1 martie 2000, dar nu a creat impedimente de natură fizică sau psihică de a-și exercita dreptul material la acțiune înlăuntrul termenului de prescripție, neconstituind cauze temeinic justificate în înțelesul dat de art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul T.M., reiterând aceleași motive ca și în apel, susținând, în esență, că atât prima instanță cât și cea de apel nu s-au pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, nu au analizat actele și lucrările dosarului, dând dovadă de lipsă de rol activ.

A mai relevat că, din rapoartele de expertiză medico-legală efectuate rezultă că starea sănătății sale s-a depreciat progresiv ducând ulterior la pierderea capacității totale de muncă și implicit la pensionarea sa, prematură. Împrejurarea că avocatul mandatat să promoveze acțiunea în justiție, a decedat, a fost invocat și în primul ciclu procesual, astfel că reprezintă un caz fortuit de natură să atragă întreruperea cursului prescripției. Recursul nu este fondat. Deși recurentul-reclamant nu și-a structurat motivele recursului în conformitate cu prevederile art. 302 1 pct.3 C. proc. civ., totuși prezentarea acestora permite încadrarea lor în conținutul prevederilor art. 304 pct. 10 C. proc. civ.

Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., acțiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana față de care s-a comis eroarea judiciară în termen de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală. Pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripție extinctivă, cu consecința pierderii dreptului de a obține o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen și în raport cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., după care hotărârile instanței de recurs asupra problemelor dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, atât prima instanță cât și instanța de apel, au apreciat corect că recurentului nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Decretul nr. 167/1958, nefiind întrunite condițiile pentru repunerea în termenul de prescripție extinctivă.

Ca atare, acțiunea pentru repararea daunelor putea fi pornită în intervalul 11 martie 1999-11 martie 2000. Temeiul dreptului la repararea pagubei îl constituie declararea ca nedreaptă a hotărârii de condamnare, iar acțiunea putea fi pornită de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 11 martie 1999 și nicidecum de la data întocmirii raportului de expertiză medico-legală, cum greșit susține reclamantul. Din actele dosarului rezultă că, instanța de trimitere i-a acordat recurentului un termen pentru a depune acte medicale la dosar, însă asemenea acte nu au fost depuse. Evaluând probele administrate, referitoare la perioada 11 martie 1999-11 martie 2000, respectiv, actele medicale aflate în dosarul primei instanțe rezultă că în datele de 26 septembrie 1999, 9 și 10 ianuarie 2000, 21 februarie 2000 și 2 martie 2000, reclamantul a fost consultat de către medicul de familie, fără a fi spitalizat.

Din raportul de expertiză medico-legală din data de 22 februarie 2001 (filele 48-49 dosar fond) rezultă că reclamantul este bolnav cronic cu afecțiuni cardiace, diabetice și ale sistemului osos, dobândite în timpul detenției, anchetei penale, care au determinat pierderea în cea mai mare parte a capacității de muncă. Din adeverința aflată la fila 35, rezultă că reclamantul a fost încadrat în muncă la SC T. SRL, până la data de 1 februarie 2000, când fiind în incapacitate de muncă s-a pensionat. În aceste condiții, printr-o atentă apreciere a probelor, ambele instanțe au constatat în mod judicios că reclamantul nu s-a aflat în imposibilitate de a promova acțiunea în termenul prevăzut de art.505 alin. (2) C. proc.

pen. Se constată, de asemenea, că nici critica vizând decesul apărătorului mandatat să promoveze acțiunea, considerat de recurent, un caz fortuit, de natură să conducă la repunerea în termen, nu poate fi primită, întrucât acesta putea apela la serviciile unui alt apărător. Este adevărat că acest motiv a fost invocat și în primul ciclu procesual, recurentul arătând totodată că „am consultat personal dar și prin intermediul internetului avocați care motivat și nemijlocit au răspuns că termenul prevăzut de art. 505 C. proc. pen. este de prescripție…”. Or, și aceste susțineri fac dovada deplină că recurentul putea să promoveze acțiunea în termenul prevăzut de lege. Pe cale de consecință, recursul fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul T.M. împotriva deciziei civile nr. 161 A din 23 octombrie 2003 a Curții de Apel Pitești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.