ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2143/2004

Asupra recursului

civil de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea formulată la data de 25 iulie 2002, reclamantul R.C. a chemat în

judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor și D.G.F.P. Argeș, solicitând ca prin hotărârea ce

se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri morale și

materiale în sumă de 50.000 lei Euro pentru vătămarea sănătății și producerea

suferințelor la care a fost supus în perioada 1956-1961, arestat fiind și

condamnat pe nedrept, întrucât, ulterior, prin decizia penală nr. 635/1961 a

Tribunalului Popular al raionului Curtea de Argeș a fost achitat.

Tribunalul

Argeș, prin sentința civilă nr. 265 din 18 decembrie 2002, a respins acțiunea

ca tardiv formulată, raportat la prevederile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. potrivit

cărora acțiunea poate fi primită în termen de un an de la data la care a rămas

definitivă hotărârea de achitare.

Prin

decizia civilă nr. 28 din 4 martie 2003, Curtea de Apel Pitești, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 265 din 18

decembrie 2002 a Tribunalului Argeș reținând, în baza acelorași considerente,

că acțiunea a fost tardiv formulată.

Împotriva

acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, susținând în esență că nu s-a

avut în vedere ceea ce s-a solicitat prin acțiune, temeiurile de drept

invocate, faptul că în perioada comunistă nu putea formula o asemenea cerere,

fiind nedrept ca și în prezent să nu fie despăgubit pentru prejudiciul suferit,

statul trebuind să răspundă pentru aceasta.

Recursul

nu este fondat.

De

necontestat, acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată, printre

altele, pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 998 și art. 999 C. civ.,

potrivit cărora, în adevăr orice persoană care a fost condamnată definitiv are

dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării

cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată

ori că acea faptă nu există.

Prin

hotărârile atacate, nu s-a apreciat că reclamantul nu s-ar afla într-o asemenea

ipoteză, ci dimpotrivă, dar, instanțele nu puteau trece peste dispozițiile art.

505 alin. (2) C. proc. pen. după care, acțiunea pentru repararea pagubei poate

fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de

achitare.

Or,

cum în speță o asemenea hotărâre a fost dată în anul 1961, sentința penală nr.

635 din 12 septembrie 1961, firesc și legal instanțele au stabilit că dreptul

la acțiune este prescris, excepția sub acest aspect fiind de ordine publică.

Sub

acest aspect, chiar dacă s-ar admite, eventual, că până în anul 1990

reclamantul nu avea posibilitatea să promoveze o astfel de acțiune, față de

data la care a făcut acest lucru – 25 iulie 2002 – termenul menționat apare ca

mult depășit.

Așa

fiind, instanțele nu puteau analiza cauza pe fond, dispozițiile art. 137 C.

proc. civ., împiedicând o astfel de judecată.

Față

de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamantul R.C. împotriva deciziei civile nr. 28 A din 4 martie 2003 a

Curții de Apel Pitești.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.