ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2143/2004

Asupra recursului civil de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 25 iulie 2002, reclamantul R.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor și D.G.F.P. Argeș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat pârâtul la plata unor despăgubiri morale și materiale în sumă de 50.000 lei Euro pentru vătămarea sănătății și producerea suferințelor la care a fost supus în perioada 1956-1961, arestat fiind și condamnat pe nedrept, întrucât, ulterior, prin decizia penală nr. 635/1961 a Tribunalului Popular al raionului Curtea de Argeș a fost achitat. Tribunalul Argeș, prin sentința civilă nr. 265 din 18 decembrie 2002, a respins acțiunea ca tardiv formulată, raportat la prevederile art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. potrivit cărora acțiunea poate fi primită în termen de un an de la data la care a rămas definitivă hotărârea de achitare. Prin decizia civilă nr. 28 din 4 martie 2003, Curtea de Apel Pitești, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 265 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Argeș reținând, în baza acelorași considerente, că acțiunea a fost tardiv formulată. Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamantul, susținând în esență că nu s-a avut în vedere ceea ce s-a solicitat prin acțiune, temeiurile de drept invocate, faptul că în perioada comunistă nu putea formula o asemenea cerere, fiind nedrept ca și în prezent să nu fie despăgubit pentru prejudiciul suferit, statul trebuind să răspundă pentru aceasta.

Recursul nu este fondat. De necontestat, acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată, printre altele, pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., art. 998 și art. 999 C. civ., potrivit cărora, în adevăr orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există. Prin hotărârile atacate, nu s-a apreciat că reclamantul nu s-ar afla într-o asemenea ipoteză, ci dimpotrivă, dar, instanțele nu puteau trece peste dispozițiile art. 505 alin. (2) C. proc. pen. după care, acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare.

Or, cum în speță o asemenea hotărâre a fost dată în anul 1961, sentința penală nr. 635 din 12 septembrie 1961, firesc și legal instanțele au stabilit că dreptul la acțiune este prescris, excepția sub acest aspect fiind de ordine publică. Sub acest aspect, chiar dacă s-ar admite, eventual, că până în anul 1990 reclamantul nu avea posibilitatea să promoveze o astfel de acțiune, față de data la care a făcut acest lucru – 25 iulie 2002 – termenul menționat apare ca mult depășit. Așa fiind, instanțele nu puteau analiza cauza pe fond, dispozițiile art. 137 C. proc. civ., împiedicând o astfel de judecată. Față de cele arătate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C. împotriva deciziei civile nr. 28 A din 4 martie 2003 a Curții de Apel Pitești. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 martie 2004.