ÎCCJ, decizie (scj.ro #119945)

Revendicare imobiliară. Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului. Formularea cererii de acordare de despăgubiri în faza procesuală a apelului. Încălcarea normelor procesuale relative la completarea acțiunii. Nelegalitatea hotărârii.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Nulitatea actelor de procedură.

Index alfabetic :

apel

modificarea cererii

acțiune în revendicare

despăgubiri

C.proc.civ. din 1865, art. 105, art. 132, art. 294, art. 304 pct. 5

Pronunțându-se asupra unei cereri noi, formulată pentru prima dată prin notele scrise depuse de partea reclamantă în apel, respectiv asupra cererii în despăgubiri, iar nu asupra obiectului cererii de chemare în judecată cu care fusese sesizată prima instanță, respectiv acțiune în revendicare, și care determina cadrul procesual în raport de care urma să fie analizate criticile părții menționate, instanța de apel a încălcat formele procedurale reglementate de lege sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ.

Ca atare, indiferent care fi temeiul juridic al transformării acțiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, cererea de despăgubiri ar fi trebuit formulată în dosarul primei instanțe și cu respectarea normelor procedurale civile care reglementează regulile conform cărora instanța poate fi sesizată cu o cerere completatoare a acțiunii inițiale. Și aceasta, întrucât diferența dintre obiectul celor două tipuri de cerere este de netăgăduit, indiferent că temeiul juridic al lor este același, respectiv dispozițiile art.480 C.civ., acțiunea în revendicarea presupunând câștigarea imobilului în materialitatea lui de către cel ce se pretinde proprietarul deposedat, în timp ce acțiunea în despăgubiri vizează obținerea unei sume de bani de către cel în cauză. Pe de altă parte, ipoteza în care acțiunea în revendicare se poate „transforma” într-o acțiune în despăgubiri, și anume când nu mai este posibilă restituirea bunului în natură, nu poate conduce la concluzia că cererile au un obiect identic și, ca atare, nu ar presupune formularea pretențiilor în despăgubiri în mod distinct și în condițiile legii.

Secția I civilă, decizia nr.1990 din 19 iunie 2014

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 25 august 2009, reclamanta Fundația C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul teren în suprafață de aproximativ 500 m.p., situat în București.

Cererea de chemare în judecată a fost completată, în sensul citării în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, administrator al imobilului, pentru opozabilitatea hotărârii judecătorești.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art.480 și urm. C.civ., art. 6 din Legea nr.213/1998, art. 6 din CEDO, art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție.

Prin sentința civilă nr. 1834/2011, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea, reținând următoarele:

În ceea ce privește pretinsul titlu de proprietate al reclamantei, prin actul de proprietate autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.613/1871 și transcris sub nr.120/1871 și procesul-verbal al Comisiei pentru înființarea cărților funciare din București nr. 28439/1940, Comunitatea IRS a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului din C.D. nr.1x, iar, în baza Decretului nr. 176/1948, a trecut abuziv în proprietatea statului o suprafață de 11.465 m.p.

Conform O.U.G. nr.83/1999 privind restituirea unor imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, reclamantei i-a fost eliberat protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București - D.G.A.F.I., prin care i s-a atribuit un teren în suprafață de 844 m.p., dreptul de proprietate al acesteia fiind înscris în CF nr.82576, având nr. cadastral 11165, potrivit încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

În ceea ce privește titlul de proprietate al pârâtului, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 20 februarie 1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C. B. S.A., în baza Legii nr.15/1990 și H.G. nr.1/1999, pentru suprafața de 16.001 m.p., terenul fiind identificat și evaluat conform proceselor-verbale din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996.

Prin O.U.G. nr.188/1999, imobilul a trecut din patrimoniul S.C. B. S.A. în domeniul privat al statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr.1 din H.G., acesta fiind în suprafață de 15.047 m.p. și dat în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești și predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000.

Potrivit concluziilor expertului în specialitatea topografie Ș.I., terenul atribuit reclamantei, în suprafață de 844 m.p., are adresa poștală Bd. U., nr. 3x și este format din 161 m.p. spațiu ocupat de carosabil, iar restul de 683 m.p., ocupat de parcări, alei, aerisiri și spațiu verde, se suprapune peste terenul deținut de pârât, aflat în administrarea Ministerului Justiției, fiind amplasat în întregime deasupra subsolului tehnic ce deservește clădirea Tribunalului București.

De asemenea, expertul a reținut că există o diferență de 324 m.p. între suprafața de 15.047 m.p., cât a trecut în domeniul privat al statului, și terenul de 14.723 m.p., deținut, la data întocmirii documentației cadastrale, de S.C. B. S.A.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 prevede că „pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație”. Or, O.U.G. nr.83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art.6 alin.(2) din Legea nr.213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/1999 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat și care au aparținut minorităților naționale.

Conform acestui act normativ, imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Comisia specială de retrocedare sau, după caz, unitatea deținătoare va analiza documentația prezentată de solicitanți pentru fiecare imobil și va dispune, prin decizie motivată, restituirea imobilelor solicitate, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată sau va propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condițiile stabilite prin legea specială. Deciziile Comisiei speciale de retrocedare pot fi atacate la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora.

Din analiza actelor de proprietate depuse de reclamantă, în susținerea și dovedirea dreptului de proprietate, se observă că aceasta își fundamentează dreptul real pe baza O.U.G. nr. 83/1999 și protocolului de predare-primire nr. 3893/1999.

Referitor la O.U.G. nr. 83/1999, acest act normativ instituie o procedură specială reparatorie cu privire la imobilele aparținând minorităților naționale și care au fost preluate abuziv de stat, conferind doar o vocație la reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acelor comunități care urmează procedura specială, iar nu un drept de proprietate.

De asemenea, nici protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 nu poate avea valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, astfel că reclamanta trebuia să prezinte fie o decizie de restituire conform actului normativ invocat de care s-a prevalat, fie un alt titlu de proprietate, sens în care nu a procedat.

Prin urmare, instanța a considerat că trebuie analizat în ce măsură titlul de proprietate ce a aparținut autoarei reclamantei poate fi invocat ca „un bun” în sensul Protocolului 1 la Convenția europeană.

Raportat la art.1 din Protocolul nr.1 și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu justifică existența „unui bun actual”, protejat de Convenție, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1948, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenției), nu intră sub protecția art.1 din Protocolul nr.1, iar Convenția nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun.

Acest text al Convenției nu garantează, de principiu, dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenții. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenției, Statul Român a adoptat o lege de reparație cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989, art. 1 din Protocolul nr.1 nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării C.E.D.O., indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudența sa de către Curtea de la Strasbourg (cauza

Constandache c. României

).

Pe de altă parte, Tribunalul a constatat că situația de fapt a reclamantei este net diferită de situația reclamanților din cauzele

Străin c. României

,

Păduraru c. României

și

Porțeanu c. României

.

Specific acestor cauze, în care Curtea a reținut existența, în patrimoniul reclamanților, a „unui bun” în sensul Convenției, a fost faptul că, în toate trei acțiunile în revendicare, cele prin care s-a solicitat declararea nulității titlului statului au fost formulate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001. În al doilea rând, în toate aceste cauze, prin hotărâri judecătorești definitive, s-a stabilit că statul nu avea un titlu valabil asupra bunurilor preluate și reclamanții erau proprietarii legitimi ai bunurilor, iar bunurile au fost vândute de stat în cursul procesului (

Străin c. României

) sau după admiterea cererii prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil (

Păduraru c. României

). Or, în cauza de față, reclamanta nu se află în niciuna dintre aceste situații. Această distincție dintre „speranța legitimă” și „un bun” în sensul Convenției a fost reliefată de C.E.D.O. și în cauza recentă

Atanasiu c. României

. De asemenea, C.E.D.O. a statuat că nu va fi considerat „bun”, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției. În acest sens, prima instanță a avut în vedere jurisprudența Curții Europene în cauzele

Penția și Penția c. României

;

Lindner și Hammermayer c. Românie

i;

Ionescu și Mihăilă c. României

;

Caracaș c. României

.

Tribunalul a mai constatat că instanța de contencios european a reținut,  în favoarea foștilor

proprietari, încălcarea dreptului de proprietate garantat de art.1 din Protocolul nr.1, în situații diferite de cea a reclamantei din prezenta cauză, când s-a justificat existența „unui bun” în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care le-a consfințit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmată de desființarea acesteia sau imposibilitatea punerii în executare, ulterior momentului din care, în sarcina Statului Român, s-a născut obligația respectării Convenției. Or, în cauza de față, reclamanta nu a făcut dovada recunoașterii calității de proprietar al imobilului în litigiu, printr-un act emis de puterea judecătorească sau de cea

executivă, anterior dobândirii drepturilor de proprietate de către pârât.

Prin urmare, nu deține „un bun” care ar putea fi invocat în sensul de „bun” ocrotit de Convenția europeană, reclamanta trebuind să se prevaleze de un titlu de proprietate emis în baza și cu respectarea O.U.G. nr.83/1999, ceea ce nu a făcut.

În ceea ce privește titlul de proprietate al Statului Român, față de cele reținute în fapt, în precedent, instanța a concluzionat că, la acest moment, este justificată speranța legitimă a pârâtului, de a se bucura de acest bun în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii dreptului de proprietate certificatele de atestare din 08 august 1995 și din 25 noiembrie 1996, care sunt acte cu o dată mai veche decât actul normativ invocat de reclamantă.

De asemenea, la data încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999, între reclamantă și Primăria Municipiului București, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 844 m.p., terenul intrase deja în domeniul privat al statului, în baza O.U.G. nr. 188/1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a Statului Român, conform anexei nr.1 și dat în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești, predat conform protocolului de predare-primire din 26 aprilie 2000. Astfel, imobilul a intrat în domeniul public al statului în anul 2000, iar reclamanta și-a intabulat dreptul de proprietate pentru terenul în suprafață de 844 m.p. abia în anul 2008, conform încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

Totodată, și din perspectiva regimului juridic al acțiunii în revendicare privitor la bunurile din domeniul public, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil, instanța a constatat că acțiunea reclamantei este neîntemeiată

În concluzie, a reținut că reclamanta nu a exhibat un titlu de proprietate și nu a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul revendicat, care să fie opozabil pârâtului, iar titlul de proprietate al acestuia din urmă este preferabil, fiind mai vechi și mai bine caracterizat, obiectul dreptului de proprietate revendicat făcând parte din domeniul public al statului și fiind dat în administrarea Ministerului Justiției, care este titularul dreptului de administrare.

Față de aceste considerente, instanța a respins cererea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, care a criticat-o ca fiind netemeinică și nelegală, solicitând desființarea acesteia și admiterea acțiunii.

Prin decizia civilă nr.196/A/2012, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 844 m.p.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

La momentul formulării cererii de chemare în judecată, 20 august 2009, apelantei i se reconfirmase dreptul de proprietate asupra terenului în cauză de către Statul Român, în baza dispozițiilor O.U.G. nr.83/1999, care prevăd, la art.1, că, în ceea ce privește imobilele ce fac obiectul acestei ordonanțe, se prezumă preluarea fără titlu valabil. Ordonanța individualizează, în anexa nr.1, imobilele care se restituie persoanelor îndreptățite,

imobilul în speță fiind enumerat în anexă.

Potrivit art.1 din O.U.G. nr. 83/1999, în forma în vigoare la momentul la care petentei i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului, se prevedea că imobilele ce sunt cuprinse în anexa care face parte integrantă din această ordonanță, ce au aparținut comunităților cetățenilor reprezentând minoritățile naționale din România și care au fost trecute în proprietatea Statului Român după anul 1940, prin măsuri de constrângere, confiscare, naționalizare sau manevre dolosive, se restituie titularilor ori succesorilor acestora.

Dispozițiile art.2 din actul normativ sus-menționat, de asemenea, în forma în vigoare la data la care s-a emis protocolul de predare-primire nr.3839/1999, stabileau că, în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.1, se instituie Comisia specială de restituire, iar, în urma examinării cererii și analizei documentației pentru fiecare imobil cuprins în anexa la ordonanță, Comisia urmează să întocmească note de constatare.

Așadar, la momentul la care reclamantei i s-a reconfirmat de către Statul Român dreptul de proprietate asupra terenului, Comisia instituită în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999 urma să întocmească o notă de constatare, și nu o decizie motivată de restituire, așa cum a  susținut Tribunalul.

Instanța de fond a omis să analizeze prevederile O.U.G. nr. 83/1999 în forma care era în vigoare la data când s-a reconfirmat petentei dreptul de proprietate asupra terenului în cauză, făcând o analiză a prevederilor acestei ordonanțe în forma în vigoare la momentul de față.

Prin nota de constatare nr. 8/1999, Comisia specială de restituire a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 83/1999. Totodată, prin nota de constatare din 09 noiembrie 1998, s-a constatat că terenul a fost proprietatea Comunității I., stabilindu-se că solicitarea restituirii imobilului este întemeiată și propunându-se restituirea bunului.

Aceste note de constatare au fost întocmite cu respectarea dispozițiilor art. 2 pct. 5 din O.U.G. nr. 83/1999, potrivit cărora comisia instituită în baza Ordonanței soluționează cererile persoanelor îndreptățite, întocmind note de constatare. Imobilul în litigiu se regăsește în anexa I la Ordonanță, fiind, astfel, prevăzut în mod explicit.

Apelanta deține un titlu valabil în conformitate cu legea în vigoare la data reconfirmării dreptului de proprietate de către stat, așa încât referirea tribunalului la anumite decizii C.E.D.O. nu este relevantă în cauză, cu atât mai mult cu cât O.U.G. nr. 83/1999 a individualizat în mod clar, în cuprinsul anexei 1, imobilele care fac obiectul acestui act normativ.

Referitor la titlul de proprietate al Statului Român, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x/1997, s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C.  B. S.A., în baza Legii nr.15/1990 și H.G. nr.1/1999, pentru suprafața de 16.001 m.p., iar, prin O.U.G. nr.188/1999, imobilul a trecut din patrimoniul S.C. B. S.A. în domeniul privat al statului; prin H.G. nr. 545/2000, acest teren a trecut în proprietatea publică a Statului Român, fiind dat în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării ca sediu pentru instanțele judecătorești.

Așadar, la data încheierii protocolului de predare-primire din 17 decembrie 1999 între reclamantă și Primăria municipiului București, prin care i-a fost atribuit terenul în suprafață de 384 m.p., imobilul intrase deja în proprietatea privată a Statului Român, în baza O.U.G. nr. 188/1999, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a trecut în proprietatea publică a statului, reclamanta intabulându-și dreptul de proprietate pentru terenul în cauză, în suprafață de 844 m.p., în anul 2008, potrivit încheierii O.C.P.I. din 27 februarie 2008.

Curtea de Apel a reținut că, deși reclamanta a făcut dovada unui drept de proprietate cu privire la terenul revendicat, cererea de restituire în natură este neîntemeiată, având în vedere regimul juridic al acțiunii în revendicare privind bunurile aflate în domeniul public, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil și insesizabil.

Prin decizia în interesul legii nr.33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a reținut că, pentru cazul în care nu mai este posibilă restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, urmează să se plătească persoanei îndreptățite despăgubiri bănești actuale, egale cu valoarea de piață imobiliară a bunului.

Privarea de bun, în absența oricărei despăgubiri, ar constitui o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.

Revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a fost transmis unui terț care a dobândit, în mod iremediabil, proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

În consecință, având în vedere precizările făcute de către petentă, prin concluziile scrise depuse în dosarul din apel, imposibilitatea restituirii în natură a terenului, raportul de expertiză întocmit în cauză în fața instanței de fond, conform art. 296 C.proc.civ., Curtea a admis apelul, a schimbat, în tot, sentința apelată, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei  de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 844 m.p.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr.1077/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul declarat de pârât, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

În pronunțarea acestei decizii, Înalta Curte a reținut că, la termenul din 26 aprilie 2012, instanța de apel a invocat din oficiu posibilitatea transformării obiectului cererii în revendicare într-o cerere în despăgubiri, în raport de imposibilitatea restituirii, în natură, a imobilului solicitat, rămânând în pronunțare, deși reprezentantul reclamantei a menționat că nu poate pune concluzii pe acest aspect, fără a discuta cu reprezentanții societății, iar reprezentantul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești nu a pus concluzii pe această chestiune.

Modificarea obiectului acțiunii de către reclamantă a fost făcută în scris, abia prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, în apel, după rămânerea în pronunțare, fiind încălcat, astfel, principiul contradictorialității și cel al dreptului la apărare, recunoscute în favoarea ambelor părți, fiind afectat, mai ales, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, căruia nu i s-au mai putut comunica precizările referitoare la măsurile reparatorii care i s-au solicitat prin notele scrise.

În concluzie, au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art.105 alin.(2) C.proc.civ., prin soluționarea cauzei în temeiul unei cereri noi, puse în discuție din oficiu, însușite și dezvoltate de reclamantă numai prin concluziile scrise, care nu au fost comunicate și puse în discuția părților, prejudiciindu-se dreptul la apărare al recurentului, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei astfel pronunțate.

Prin decizia civilă nr.338/A din 26 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de reclamantă, s-a schimbat, în tot, sentința apelată, în sensul că s-a admis, în parte, acțiunea, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 2.126.036 lei, reprezentând valoarea de circulație a terenului în litigiu.

În pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut că, deși instanța de casare a dat pârâtului Statul Român posibilitatea ca, în rejudecarea apelului, să formuleze apărări și susțineri cu privire la posibilitatea transformării acțiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, acesta nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat apărări în scris. Ca atare, instanța de trimitere a menționat că va proceda la reanalizarea susținerile părților potrivit motivelor de apel și actelor din dosar. A constatat că acțiunea a fost formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, reținând aceeași situație de fapt ca și instanțele anterioare și aceleași considerente de drept cu cele avute în vedere prin prima decizie de apel. În plus, a arătat că cererea de revendicare, fiind introdusă pe rolul instanței anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, iar reclamantul, având dreptul de a opta între menținerea sau părăsirea temeiului juridic inițial al acțiunii, cererea apelantei a fost examinată din perspectiva dreptului comun.

A înlăturat susținerea intimatului pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, privind aplicarea deciziei în interesul legii nr.6/2011 (în realitate, nr.27/2011), care vizează acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român la acordarea despăgubirilor bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, imposibil de restituit în natură, și pentru care se prevăd măsuri reparatorii conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției, criticând-o pentru următoarele motive:

I. Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a susținut că hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art.304 pct.9 C.proc.civ.).

Aceasta a afirmat, prin acțiunea introductivă, că, prin protocolul de predare-primire din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București, emis în aplicarea dispozițiilor art.5 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor minorităților naționale din România, i-a fost reconfirmat de către Statul Român dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Însă, actul normativ sus-menționat nu conferea, în mod automat, un drept de proprietate, ci doar o vocație la reconstituirea acestui drept în favoarea comunităților minorităților naționale din

România.

Astfel, deși în anexa la acest act normativ erau nominalizate anumite imobile, în același timp se stabilea o procedură obligatorie în cadrul căreia o comisie specială urma să verifice îndeplinirea condițiilor prevăzute la art.1, să analizeze documentația depusă de solicitanți și să întocmească note de constatare. Comisia nu era abilitată și nu emitea acte cu valoarea unor titluri de proprietate. Această situație este confirmată inclusiv de afirmațiile reclamantei, care precizează, în cererea de apel, împrejurarea că, printr-o notă de constatare, comisia specială a reținut că terenul a fost proprietatea Comunității I. și a stabilit că solicitarea pentru acest imobil este întemeiată, propunând Guvernului restituirea bunului.

Așadar, nici protocolul din 17 decembrie 1999 încheiat cu Primăria municipiului București și nici notele de constatare emise de comisia specială nu au valoarea unui titlu de proprietate, neavând caracter constitutiv de drepturi, iar reclamanta nu a înfățișat niciun act în baza căruia să se fi dispus restituirea. Dimpotrivă, atât anterior O.U.G. nr. 83/1999, cât și prin acest act normativ, s-a stabilit că imobilul în discuție este în folosința publică a statului, iar, prin H.G. nr. 545/2000, a fost trecut în administrarea Ministerului Justiției, în vederea amenajării sale ca sediu pentru instanțele judecătorești.

În concluzie, Statul Român a făcut dovada dreptului de proprietate, atât ex lege, prin natura bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, cât și prin certificatul de atestare nr. x/1997, prin care s-a constituit dreptul de proprietate în favoarea S.C. B. S.A., precum și prin H.G. nr.545/2000.

Instanța de apel, deși reține corect situația de fapt din dosar și regimul juridic al imobilului, în sensul inalienabilității acestuia, constată în mod nejustificat că reclamanta și-a dovedit titlul de proprietate.

Deși nu se precizează expres în considerentele deciziei recurate, motivarea capătului de cerere referitor la acordarea de despăgubiri pentru imobilul revendicat are la bază Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că lipsa oricăror despăgubiri în situația imposibilității restituirii bunului în natură este contrară art.1 din Primul Protocol la Convenția europeană.

Aceasta reprezintă singura posibilitate de convertire a obiectului cererii de revendicare într-o cerere în despăgubiri; în caz contrar, ar fi incidentă ipoteza încălcării dispozițiilor art.294 C.proc.civ., conform cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi”. Dispoziția citată prevede că, cererea de chemare în judecată stabilește cadrul procesual în limitele căruia se va desfășura judecata atât în ceea ce privește părțile, cât și obiectului cererii.

Stabilirea cadrului procesual este specific procedurii parcurse la instanța de fond, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 294 alin.(1) C.proc.civ., în apel nu se poate schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Așadar, în speță, în măsura în care se admite schimbarea, în apel, a obiectului cererii de chemare în judecată, aceasta nu se poate realiza decât în baza Deciziei nr.33/2008. Întrucât acțiunea a fost introdusă pe rolul instanțelor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, Curtea a permis reclamantei să aleagă dacă păstrează sau nu vechiul temei de drept, în final, cererea fiind analizată potrivit dreptului comun.

În această situație, este nelegală motivarea instanței de apel, în sensul că, în cauză, nu este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 27/2011, potrivit căreia „acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile”.

Recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat admiterea căii de atac, modificarea deciziei atacate și, în principal, respingerea apelului declarat de reclamantă, ca nefondat; în subsidiar, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

II. Recurentul pârât Ministerul Justiției a criticat decizia ca nelegală, prin prisma cazului de modificare prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., în esență, pentru aceleași motive invocate și de

recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

În plus, a făcut referire, în susținerea recursului, și la dispozițiile O.U.G. nr. 83/1999 în forma republicată, arătând că actul normativ respectiv stabilește o întreagă procedură de urmat, finalizată cu o decizie prin care se poate dispune restituirea bunului, respingerea cererii sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Recurentul justifică pretenția de a se bucura de imobilul a cărui restituire s-a solicitat, în condițiile în care titlul său de proprietate nu a fost desființat, iar autoarea sa a avut la baza constituirii dreptului de proprietate certificatul de atestare a dreptului de proprietate înregistrat sub nr. xx90/1995 și sub nr. xx17/1996, acte care poartă dată mai veche decât O.U.G. nr.83/1999.

În aceste condiții, este greșită concluzia instanței de apel, potrivit căreia reclamanta și-a dovedit dreptul de proprietate, deși aceasta nu a prezentat un titlu asupra terenului revendicat, în timp ce titlul de proprietate al recurentului pârât este preferabil, fiind mai vechi și mai bine caracterizat, fiind justificată, deci, speranța legitimă de a se bucura de bun.

Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și menținerea hotărârii primei instanțe.

Intimata reclamantă a depus întâmpinare la cele două recursuri, solicitând respingerea căilor de atac, ca nefondate. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, a invocat și excepția lipsei de interes în promovarea căii de atac, în raport de împrejurarea că, prin soluția pronunțată de instanța de apel, nu a fost afectat dreptul de folosință al acestei părți asupra terenului în litigiu.

Anterior dezbaterilor asupra fondului recursurilor, Înalta Curte a pus în discuție excepția lipsei de interes în declararea recursului formulat de Ministerul Justiției și, în subsidiar, admisibilitatea acestei căi de atac, în condițiile în care partea menționată nu a declarat recurs împotriva primei decizii de apel nr.196 A/2012 a Curții de Apel București.

Analizând recursul formulat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în raport de criticile formulate, și recursul formulat de Ministerul Justiției din perspectiva excepției lipsei de interes, Înalta Curte constată următoarele:

I.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, este fondat.

Dintre motivele de nelegalitate invocate de recurentul pârât va fi analizat cel referitor la încălcarea dispozițiilor art.294 C.proc.civ., întrucât vizează schimbarea, în apel, a obiectului cererii de chemare în judecată, formulându-se, în consecință, critici în legătură cu cadrul procesual asupra căruia s-a pronunțat Curtea și care sunt prioritare examinării acelor critici de nelegalitate privind modul în care ar fi trebuit soluționată acțiunea în revendicare imobiliară, care constituie obiectul cererii de chemare în judecată și cu privire la care se pretinde că instanța de apel nu s-a pronunțat, de vreme ce a judecat apelul cu schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect, recurentul susține că transformarea cererii în revendicare în acțiune de despăgubiri poate fi realizată doar în temeiul Deciziei în interesul legii nr.33/2008, raționament care nu rezultă, însă, din considerentele deciziei recurate. Pe de altă parte, a arătat că, în caz contrar, este incidentă ipoteza încălcării dispozițiilor art.294 C.proc.civ., în ceea ce privește obiectul acțiunii cu care a fost învestită prima instanță.

Critica referitoare la pronunțarea hotărârii atacate cu nerespectarea textului de lege sus-menționat este întemeiată.

Prin dispozitivul deciziei recurate, Curtea s-a pronunțat asupra unei cereri noi, formulate pentru prima dată prin notele scrise depuse de apelanta reclamantă în apel, respectiv asupra cererii în despăgubiri, iar nu asupra obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanță, respectiv acțiune în revendicare, și care determina cadrul procesual în raport de care urma să fie analizate criticile părții menționate.

Indiferent care fi temeiul juridic al transformării acțiunii în revendicare în cerere de despăgubiri, în ipoteza imposibilității restituirii în natură a imobilului ce formează obiectul litigiului, Decizia în interesul legii nr.33/2008 sau art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană, ultimul fiind avut în vedere de Curte în soluționarea cauzei, pentru legala învestire a instanței, cererea de despăgubiri ar fi trebuit formulată în dosarul primei instanțe și cu respectarea normelor procedurale civile care reglementează regulile conform cărora poate fi sesizată această instanță cu o cerere completatoare a acțiunii inițiale.

Or, cum s-a arătat deja, apelanta reclamantă nu a respectat normele procesuale pentru legala învestire a instanței cu cererea de despăgubiri, formulând, prin notele scrise, o cerere nouă în apel, ca acțiune subsidiară cererii în revendicare.

Ca atare, au fost încălcate dispozițiile art.294 C.proc.civ., potrivit cărora, în apel, nu pot fi formulate cereri noi.

Pronunțându-se asupra unei cereri noi, Curtea a nerespectat formele procedurale reglementate de lege sub sancțiunea nulității prevăzută de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., ceea ce va determina, în condițiile art. 304 pct. 5 din același cod, admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, vătămarea recurentului pârât, produsă prin soluționarea unui capăt de cerere nou, neputând fi înlăturată în alt mod decât prin anularea deciziei pronunțate în aceste condiții.

Intimata reclamantă a susținut, în întâmpinare, că cererea în despăgubiri nu poate fi considerată o modificare a acțiunii inițiale, întrucât obiectul a rămas același, revendicarea imobilului, fiind întemeiat pe dispozițiile art. 480 C.civ., pretențiile pentru despăgubiri, formulate prin concluziile scrise depuse în primul dosar de apel, reprezentând doar o precizare a efectelor acțiunii, în cazul imposibilității restituirii în natură a bunului în litigiu.

A invocat și dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., care prevăd că cererea nu se socotește modificată în cazul în care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit, precum și caracterul devolutiv al apelului, care permite instanței să soluționeze fondul litigiului sub toate aspectele.

Apărările intimatei reclamante nu pot fi primite.

În primul rând, nu se poate vorbi despre o schimbare a obiectului inițial al acțiunii, ci despre o completare a acestuia, de vreme ce, prin concluziile scrise depuse în apel, în cadrul cărora intimata reclamantă a formulat, pentru prima dată, pretențiile referitoare la despăgubiri, cererea respectivă a fost formulată în subsidiar, păstrându-se, totodată, și solicitarea de revendicare a bunului, conform acțiunii cu care a fost sesizată prima instanță.

Este de netăgăduit diferența dintre obiectul celor două tipuri de cerere, indiferent că temeiul juridic al lor este același, respectiv dispozițiile art. 480 C.civ., acțiunea în revendicarea presupunând câștigarea imobilului în materialitatea lui de către cel ce se pretinde proprietarul deposedat, în timp ce acțiunea în despăgubiri vizează obținerea unei sume de bani de către cel în cauză. Pe de altă parte, ipoteza în care acțiunea în revendicare se poate „transforma” într-o acțiune în despăgubiri, și anume când nu mai este posibilă restituirea bunului în natură, nu poate conduce la concluzia că cererile au un obiect identic și, ca atare, nu ar presupune formularea pretențiilor în despăgubiri în mod distinct și în condițiile legii procesual civile.

Nici dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. nu susțin teza invocată, în apărare, de către intimata reclamantă. Este real că textul de lege menționat califică drept precizare de acțiune, iar nu modificare, cererea prin care se solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit (cazul imposibilității restituirii în natură a bunului din motive independente de voința solicitantului putând fi asimilată celor două situații reglementate de dispoziția legală enunțată). Cu toate acestea, o asemenea „precizare” de acțiune trebuie formulată în dosarul primei instanțe, iar nu direct în apel, prin notele scrise, în faza de control judiciar reprezentând o cerere nouă, depusă cu încălcarea art. 294 C.proc.civ. Instanța de apel are atribuții de control judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii primei instanțe, prin care au fost soluționate cererea/cererile cu care a fost învestită această instanță, în niciun caz neputând verifica hotărârea supusă controlului din perspectiva unor cereri cu care prima instanță nu a fost sesizată și, deci, nu s-a putut pronunța asupra lor.

De asemenea, nici caracterul devolutiv al apelului nu permite soluționarea, în calea de atac, a unor cereri care nu au fost deduse judecății în dosarul primei instanțe. Efectul devolutiv al apelului presupune repunerea în discuție a cauzei, printr-o nouă judecată și în baza unor elemente proprii de soluționare, a acelor chestiuni de fapt și de drept criticate prin motivele formulate de apelant și, care, în mod evident, au fost supuse judecății primei instanțe. Cum s-a arătat deja, instanței de apel nu i se poate transpune (termenul „devolutiv” provine din verbul latin

devolvo

– a transmite, a face să treacă ceva de la un subiect la altul) sarcina exercitării controlului judiciar asupra unor aspecte cu care prima instanță nu a fost învestită.

În pronunțarea prezentei hotărâri, Înalta Curte a avut în vedere și decizia de recurs anterioară, nr. 1077/2013, potrivit căreia s-a admis calea de atac declarată de același recurent pârât și s-a dispus casarea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, în esență, pentru considerente referitoare la respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, recunoscute în favoarea ambelor părți, în sensul de a-și putea susține poziția față de cererea de despăgubiri, pe care chiar instanța de recurs anterioară o califică drept o cerere nouă, formulată prin notele scrise depuse în apel. Ca atare, nu s-ar putea considera, raportat la argumentele enunțate în decizia de casare nr. 1077/2013, că instanța de recurs ar fi presupus admisibilă formularea cererii de despăgubiri direct în apel, prin notele scrise, casarea operând doar pentru ca părțile să-și poată exprima punctul de vedere asupra cererii respective.

În concluzie, în baza art. 312 alin.(1) - (3) cu referire la art. 304 pct. 5 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurentul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, pentru a se pronunța asupra apelului declarat de reclamantă în limitele obiectului cererii de chemare în judecată cu care a fost sesizată prima instanță.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanța de trimitere va avea în vedere și criticile din recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care vizează fondul acțiunii în revendicare și care nu pot fi soluționate de Înalta Curte, în raport de soluția care urmează a se pronunța asupra recursului de față. Aceasta și față de modul în care Curtea de Apel a înțeles să soluționeze cauza, prin decizia recurată în prezentul dosar.

Astfel, deși instanța de apel face referire, în considerentele hotărârii atacate, la dreptul de proprietate invocat de părți, arătând argumentele pentru care a considerat că nu se poate dispune restituirea, în natură, a terenului solicitat de reclamantă, soluția asupra acțiunii în revendicare nu se regăsește în dispozitivul deciziei, deși cu această unică acțiune fusese învestită prima instanță și, chiar și în apel, cererea a fost păstrată, despăgubirile fiind pretinse în subsidiar. Cum dispozitivul deciziei atacate nu cuprinde soluția asupra acțiunii în revendicare, nu se poate reține că argumentele avute în vedere de Curtea de Apel în legătură cu dreptul de proprietate al părților și imposibilitatea restituirii în natură a bunului către reclamantă sprijină o soluție de respingere a acțiunii în revendicare, soluție inexistentă în dispozitivul hotărârii. Cât privește aceleași considerente, avute în vedere de Curte în obligarea pârâtului Statul Român la despăgubiri către reclamantă, acestea sunt nerelevante în cauză, de vreme ce instanța de apel s-a pronunțat asupra unei cereri cu care nu a fost legal învestită. Prin urmare, prezenta instanță nu poate verifica, în cadrul recursului de față, criticile de nelegalitate  referitoare la fondul dreptului dedus judecății și care urmează să fie avute în vedere de instanța de trimitere, cu ocazia rejudecării apelului declarat de reclamantă.

Criticile referitoare la incidența, în speță, a Deciziei în interesul legii nr. 27/2011 nu au fost avute în vedere, în soluționarea recursului, de vreme ce se referă la cererea în despăgubiri, cu privire la care Înalta Curte a considerat că reprezintă o cerere nouă în apel și, deci, imposibil de analizat de instanțele de control judiciar, în oricare dintre fazele acestui control.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, acesta este lipsit de interes.

Una dintre cerințele interesului în exercitarea unei căi de atac (și al oricărui alt act de procedură) îl reprezintă și caracterul personal și direct al folosului practic urmărit de parte, și anume ca acest folos să vizeze partea care recurge la forma procedurală respectivă, în sensul că, dacă nu ar declara-o, s-ar expune unui prejudiciu.

Or, prin decizia atacată, celălalt pârât, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la plata despăgubirilor către reclamantă, ceea ce nu afectează în niciun fel dreptul de administrare al recurentului Ministerul Justiției asupra imobilului în litigiu.

Împrejurarea că, urmare a admiterii recursului exercitat de Statul Român, decizia va fi casată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, nu schimbă soluția ce se va pronunța asupra recursului declarat de Ministerul Justiției, de vreme ce condiția interesului se verifică la data sesizării instanței cu actul procedural respectiv, în speță, cu cererea de recurs din dosarul de față, și nu este influențată de soluția ce se va pronunța cu ocazia rejudecării apelului, de către instanța de trimitere. Or, cum s-a menționat, hotărârea atacată nu cuprinde nicio obligație în sarcina pârâtului Ministerul Justiției și nicio dispoziție care să aducă atingere dreptului de administrare al pârâtului.

Pentru aceste argumente, în baza art.312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, ca lipsit de interes.